Nicolae Cabasila, Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria. Scrieri I, studiu

introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2010, p.236, ISBN 978-

973-7859-66-2;

Una dintre personalităţile secolului al XIV-lea este şi cea a lui Nicolae Cabasila, redutabil

umanist isihast, laic, care a dorit să demonstreze, printr-o spiritualitate centrată liturgic şi

sacramental, că „viaţa în Hristos” poate fi trăită şi de creştinii din lume, nu doar de monahi. Este

vorba despre un isihasm în sens larg, înţeles ca o căutare a liniştii şi păcii interioare prin fixarea în

meditare a minţii, inimii şi voinţei pe Iisus Domnul, prezent sacramental în fiecare creştin iniţiat şi

încorporat în Biserică prin Sfintele Taine. Această ediţie se bucură de traducerea a nouă Discursuri

teologice în limba română şi de un excepţional studiu introductiv al diac. prof. dr. Ioan Ică jr., care

pune în valoare întreaga teologie a lui Nicolae Cabasila, mai ales mariologia acestuia drept

„antropologie ideală integrală”(p. 73). Aceste Discursuri teologice sunt legate prin tematică de

celebra sa scriere Viaţa în Hristos, pe care au pregătit-o sau însoţit-o. Unele dintre ele făcând aluzie

la un context liturgic par a fi rostite în biserică, prezentându-l pe teologul Nicolae Cabasila în

postura inedită de predicator laic bizantin. Aceste discursuri sunt adevărate tratate teologice în formă

oratorică, alcătuind trei „trilogii”: 1) o trilogie exegetică profetic-hristologică, alcătuită din trei

discursuri de explicare a sensului a două faimoase viziuni ale profetului Iezechiel: viziunea

inaugurală a teofaniei carului divin din capitolul 1 şi viziunea învierii oaselor uscate de către Fiul

Omului din capitolul 37; în exegeza sa Cabasila dezvoltă tipul de lectură patristică a lui Iezechiel,

numit tipologic-hristologic, în care stabileşte principiul fundamental: venirea în trup a lui Hristos ca

Mântuitor este tema centrală a Scripturilor şi scopul întregii creaţii; viziunea învierii oaselor este

restabilirea în patria pământului făgăduinţei care pentru creştini ea este Biserica, ce îşi are obârşie

pe Hristos, învierea lor fiind mântuirea generală a oamenilor (p. 117-118). 2) o trilogie hristologic-

soteriologică alcătuită din două discursuri la Pătimirile lui Hristos şi unul la Înălţarea Lui; în primul

discurs, ca şi în al doilea, al acestei trilogii despre patimile Mântuitorului, autorul ne descoperă cel

mai eficient lucru al înţelepciunii lui Dumnezeu - Întruparea şi Pătimirea – punând în centrul

primului discurs iubirea lui Dumnezeu, iar în al doilea dreptatea divină; Înălţarea Domnului este

anunţată din finalul discursului al doilea, arătând că cele două discursuri sunt complementare şi

trebuie văzute ca piesele componente ale unui diptic Răstignire-Înălţare. 3) o trilogie mariologic-

antropologică alcătuită din trei discursuri la Naşterea, la Buna Vestire şi la Adormirea Maicii

1

Domnului; cunoscute încă din 1925, dar fără o lectură atentă şi o receptare autentică, ele au fost

utilizate de teologii romano-catolici (de Jugie sau Gordillo) în primul rând apologetic în sprijinul

dogmelor mariologice din 1854 şi 1950., făcându-le astfel suspecte pentru teologii ortodocşi

scolastici, în ciuda eforturilor preotului Dumitru Stăniloae şi ale lui Panayotis Nellas de a le reda

adevărata valoare teologică, precizând că din ele reiese unitatea indisolubilă între mariologie-

hristologie ca doi versanţi ai aceluiaşi mister al întrupării/îndumnezeirii; în inima acestor formidabile

discursuri stă, într-un contrast total cu pesimismul şi declinul acelei epocii, mesajul superb şi unic al

unui umanism hristo-mario-centric.

Prin acest volum traducătorul român doreşte să restituie adevărata poziţie teologică operei

cabasiliene, care este mai actuală astăzi decât oricând, Cabasila putând fi profetul adevăratului

umanism, un umanism teocentric, atât de actual şi de nedepăşit.

Prof. S.L. Epifanovici, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi teologia bizantină, traducere din limba

rusă şi prefaţă de Pr. Marcel Corja, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009, p. 223, ISBN

978-973-7812-57-5;

S.L. Epifanovici, autorul lucrării de faţă, s-a născut în anul 1886 în Rusia ţaristă, absolvind

Academia Duhovnicească din Kiev, ajungând conferenţiar al catedrei de patrologie în 1911, iar în

anul 1917 îşi susţine disertaţia pentru titlul de magistru în teologie despre Sfântul Maxim

Mărturisitorul. Acest volum face parte din voluminoasa disertaţie, care în marea ei parte n-a ajuns să

vadă lumina tiparului nici până astăzi.

Lucrarea de faţă urmăreşte o cercetare istorico-dogmatică a învăţăturii Sfântului Maxim. Această

învăţătură, prin multilateralitatea şi totodată unitatea sa, a devenit o sinteză perfectă a Tradiţiei

Ortodoxe. Pentru a înţelege contextul în care Sfântul Maxim şi-a dezvoltat învăţătura este necesar să

avem în minte, după cum prezintă şi autorul în paginile de început, scrierile Sfinţilor Părinţi

Capadocieni, Evagrie, Dionisie Areopagitul, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sever al Antiohiei,

Leonţiu al Bizanţului (p. 18-65). Concepţia Sfântului Maxim prezintă în sine unirea celor mai

diverse tendinţe şi curente teologice şi filosofice. Înălţându-şi fruntea deasupra generaţiei sale,

Sfântul Maxim a fost persoana care exprima cel mai bine starea de spirit a epocii sale, fiind rodul

copt al culturii bizantine, un model proeminent al geniului său, reflectarea caracterului său

intelectual. Idealul său este – idealul unui Bizanţ ascetic (p. 67). Trăsătura ce-l caracterizează ca pe

2

un teolog bizantin al epocii post-justiniene este poziţia sa strictă în legătură cu origenismul şi

monofizitismul, ca factorii negativi în formarea concepţiilor sale. Epifanovici, acest pionier în

studiul Sfântului Maxim, ne prezintă şi marele neajuns al marelui părinte bizantin, anume faptul că

nu şi-a prezentat concepţiile sale într-o formă sistematică, astfel că putem vorbi despre sistemul său

numai în sensul armoniei interioare a concepţiilor sale. El nu înfăţişează peisajul în întregime,

prezentând de obicei doar fragmente ale concepţiilor sale, fapt ce îngreuiază foarte mult înţelegerea

sa. Sfântul Maxim ne este prezentat ca fiind în primul rând un ascet-mistic (p. 70). Concepţia sa

despre lume este o unire armonioasă a teologiei şi a filosofiei, a credinţei şi a cunoştinţei, în plus nu

este raţionalizată atât credinţa, cât filosofia este cuprinsă de credinţă. În învăţătura sa Sfântul Maxim

abordează toate domeniile teologiei: ontologice, antropologice, hristologice, ascetico-mistice,

eshatologice, aducând câte ceva nou în fiecare. Menţionăm aici dezvoltarea învăţăturii sale despre

logoi, întrebuinţată în detalii referitoare la toate aspectele făpturii create. Însă elementul deosebit ce-

a fost dezvoltat de către Sfântul Maxim este învăţătura despre întrupările tainice ale lui Hristos (p.

207). Această idee a întrupării nu a dobândit o astfel de dezvoltare amplă şi întrebuinţare

multilaterală la nici unul dintre scriitorii bisericeşti, nici până, nici după el. Este evident că Sfântul

Maxim nu este doar teolog, ci şi filosof, însă sistemul său, chiar şi în teoriile curat filosofice, de

exemplu învăţătura despre părtăşia făpturii la Dumnezeu, despre întoarcerea ei către El, poartă

amprenta duhului religios creştin. După Sfântul Maxim scopul oricărei filosofii creştine constă în

cunoaşterea veritabilă a lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti (p. 213).

Scrisă acum aproape un secol, în anul 1915, această lucrare a fost şi este considerată una dintre

cele mai solide introduceri în gândirea Sfântului Maxim, autorul ei fiind adesea citat de teologi

apuseni, la fel şi de ortodocşi, dintre care menţionăm pe: Vl. Lossky, Pr. D. Stăniloae, Pr. J.

Meyendorff. Accesibilă unui număr restrânşi de cercetători datorită limbii, ne bucură apariţia ei în

traducere; textul este uşor de parcurs, plăcut la citit. Dincolo de incontestabila calitate a acestei

apariţii, folosesc prilejul de a semnala o mai veche problemă a unor apariţii patristice/teologice din

mediul ortodox de la noi: unele nume sunt transliterate din rusă, greacă într-un singur mod după cum

consideră traducătorul/editorul. Astfel se iscă o problemă pentru că unele nume cunoscute de unii

cititori într-o redacţie alternativă ridică dificultăţi în recunoaşterea lor ( ex.: în Bessarion pe Visarion

al Niceei, în Nemezie pe Nemesius ş.a.m.d.). Pentru a folosi cât mai multor cititori,

traducătorii/editorii pot prezenta în paranteză, o singură dată, la prima ocurenţă, sau într-o notă la

subsol, alternativa la opţiunea principală.

3

Notiţe bibliografice:

Teologie şi spiritualitate în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul (Studia Theologica 1),

Ediţie îngrijită şi traducere în limba română a textelor autorilor străini de Pr. Picu Ocoleanu,

Argumentum de Pr. Picu Ocoleanu, Principium de ÎPS Dr. Irineu Popa, Addenda de K. Ch.

Felmy, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2009, p. 235, ISBN 978-973-1794-29-7;

Prezenta ediţie adună contribuţiile ştiinţifice susţinute în cadrul simpozionului cu acelaşi nume,

organizat între 16-19 octombrie 2008, la Craiova , în cadrul Facultăţii de Teologie, din iniţiativa ÎPS

Dr. Irineu Popa. Studiile reunite în acest volum au fost structurate în patru mari secţiuni, în funcţie

de problematica pe care ele o abordează: cea dintâi are ca obiect hristologia Sfântului Maxim şi

cuprinde studii semnate de ÎPS Dr. Irineu Popa şi Pr. Asist. Dr. Nicolae Răzvan Stan; cea de-a doua

se referă la Mistagogia Sfântului Maxim (conţinând prelegeri semnate de Pr. Prof. Dr. h.c. Karl

Christian Felmy, Pr. Conf. Dr. Gheorghe Zamfir şi Ierom. Asist. Dr. Vasile Bârzu); cea de-a treia

are ca temă Etica şi Spiritualitatea specifice Sfântului Maxim (contribuţiile Pr. Conf. Dr. Picu

Ocoleanu şi ale Diac. Lect. Dr. Gavril Trifa); în fine, cea de-a patra secţiune ia în discuţie, în cele

trei studii (semnate de Prof. Dr. Nikolaos Loudovikos, Pr. Prof. Dr. Ion Popescu şi Lect. Dr. Ana

Ocoleanu) viziunea filosofică a autorului Răspunsurilor către Talasie. Acest volum îşi propune să

dea un impuls studiilor dedicate teologiei şi filosofiei acestui mare Părinte bisericesc, neridicând

pretenţia de tratare exhaustivă a gândirii sale.

Teologie şi viaţă isihastă în opera Sf. Grigorie Palama (Studia Theologica 2), Ediţie îngrijită de

Pr. Conf. Dr. Picu Ocoleanu şi Pr. Asist. Dr. Nicolae Răzvan Stan, Argumentum de Pr. Picu

Ocoleanu, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010, p. 414, ISBN 987-973-1794-41-9;

Acest volum adună contribuţiile ştiinţifice susţinute în cadrul ediţiei a doua a simpozionului din

perioada 11-14 noiembrie de la Mănăstirea Tismana, organizat de Facultatea de Teologie din

Craiova, dedicat cugetării teologice şi gândirii Sf. Grigorie Palama. Studiile reunite în această ediţie

au reliefat aspecte dogmatice (ÎPS Dr. Irineu Popa, Protos. Lect. Ignatie Trif, Pr. Prof. Dr. Mihai

Himcinschi, Conf. Dr. Cristinel Ioja, Asist. Drd. Cornelui-Dragoş Bălan), mistice (Pr. Prof. Dr. Ion

Popescu, Pr. Prof. Dr. Nicu Dumitraşcu, Pr. Prof. Dr. Vasile Citirigă, Drd. Stelian Gomboş),

omiletice (Pr. Conf. Dr. Constantin Băjău, Pr. Lect. Dr. Jan Nicolae), filosofice (Pr. Prof. Dr. Adrian

4

Niculcea, Pr. Conf. Dr. Picu Ocoleanu, Dr. Adrian Boldişor), ale operei marelui isihast, precum şi

contextul istoric al vieţii şi activităţii Sfântului (Pr. Lect. Dr. Ion Rizea). Acest volum îşi propune să

fie un punct de focalizare, de la care să se meargă mai departe în cercetarea teologică românească a

operei Sf. Grigorie Palama.

A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, traducere şi note de Ionuţ-Alexandru Tudorie,

Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru, studiu introductiv de Ionuţ-Alexandru

Tudorie, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 799, ISBN 978-973-46-0791-4;

Această lucrare a emeritului bizantinolog A. A. Vasiliev, apărută în ediţie princeps în limba rusă

(1971-1925), apoi în lb. engleză în două ediţii (1928-1929; 1952), în lb. franceză (1932), spaniolă

(1948) şi turcă (1943), rămâne una dintre cele mai importante şi cuprinzătoare lucrări dedicate

istoriei Bizanţului. Aceasta urmăreşte în desfăşurarea ei o istorie ce se întinde de la Constantin cel

Mare, Justinian cel Mare şi ajungând până la cucerirea Constantinopolului de către sultanul otoman

Mohamed al II-lea. Autorul adoptă o abordare complexă, prezentând şi comentând nu doar

evenimentele politice şi militare, ci şi toate relaţiile comerciale, viaţa religioasă şi toate realizările

culturale. Impresionează şi vasta bibliografie din cuprinsul acestei lucrări, şi care după spusele

autorului nu este atât completă, cât ne prezintă mai mult cele mai importante şi recente publicaţii.

Dincolo de bogăţia informaţiei şi acurateţea analizei, ne impresionează această mare civilizaţie, cu

toate cuceririle ei în materie de învăţământ, ştiinţă, literatură şi artă.

Claudio Moreschini, Istoria Filosofiei Patristice,traducere de Alexandra Cheşcu, Mihai-Silviu

Chirilă şi Doina Cernica, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 735, ISBN 978-973-46-1285-7;

Dorim să semnalăm prezenţa unei deosebite ediţii a profesorului Claudio Moreschini, ce cuprinde

gândirea filosofică patristică a primelor şapte secole, împărţită în nouă capitole ce tratează teme cum

ar fi: convergenţe şi divergenţe între creştinismul primar şi filosofia păgână, gnosticismul,

apologetica (p. 11-94); Şcoala din Alexandria cu iluştrii ei reprezentanţi: Panten, Clement, Origen

etc, (p. 95-174); Epoca lui Constantin cu marii părinţi ai acestui secol de aur, dar şi scriitorii arieni

(p. 499-616); Eclectismul gândirii creştine latine în secolele IV şi V: Ilarie de Poitiers, Ieronim;

Platonismul occidental reprezentat de Ambrozie, Augustin, Boethius (p. 377-498), dar şi cel grecesc;

Cultura filosofică a creştinismului grec din secolele al IV-lea şi al V-lea: Atanasie, Chiril al

5

Alexandriei, Şcoala din Gaza, Teodoret din Cyr (p. 617-678); Filosofia creştină în secolele al VI-lea

şi al VII-lea greceşti: Pseudo-Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul (p. 679-728). Raportul

dintre creştinism şi filosofie a fost văzut ca un aspect al interacţiunii mai ample dintre creştinism şi

cultura greco-romană. Asumarea unor termeni filosofici de către creştinism nu înseamnă o acceptare

nelimitată a conţinutului lor. Creştinismul reia categoriile mentale şi mijloacele expresive proprii

filosofiei doar în măsura în care pot să contribuie la prezentarea, clasificarea şi păstrarea Evangheliei.

6