MORARU ADRIAN-VALENTINMASTERAT „ISTORIA EUROPEI DE SUD-EST”

REFERAT PENTRU „TEORII CONTEMPORANE ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE” (OPŢIONAL)

NEOREALISMUL. STUDIU DE CAZ: AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Dintre teoriile relaţiilor internaţionale paradigma neorealistă apărută, după cum se

ştie, la sfârşitul anilor 1970 reprezintă una dintre cele mai interesante încercări de sinteză

a două perspective teoretice care apăruseră până atunci ca fiind incompatibile. Prima

dintre ele este neorealismul clasic, edificat de gânditori precum E.H. Carr sau Hans

Morgenthau în anii 1930 ca reacţie la falimentul atestat de practica politicii

internaţionale al teoriilor idealiste.

Esenţa teoriei realiste clasice constă în preeminenţa factorilor care ţin de

raporturile de putere în detrimentul idealurilor :

„There are however many instances where the pursuit of power conflicts with

liberal ideals : where there is in Carr’s words < an antithesis of utopia and reality >.

These cases are where the rubber meets the road, because they forced national leaders to

choose between two starkly different sets of calculations. Realists argue that states will

privilege power over ideals in such instances and the historical record supports that view

quite strongly. Carr is no exception in this regard; he believes that power ultimately

trumps all other considerations in the nasty and dangerous world of international politics.

And that is why Carr is a realist.

Carr’s realism comes shining through when he notes that although states almost

always use idealistic rhetoric to justify their action, this cannot disguise the facts that

1

their motives are usually based on selfish and usually basec on calculations about the

balance of power .” 1

Noutatea neorealismului, aşa cum apare ea în lucrarea lui Kenneth Waltz „Teoria

relaţiilor internaţionale” din 1979 este îmbinarea a două perspective distincte: cea a

realismului clasic şi cea a scientismului dominant în paradigma intelectuală a teoriilor

relaţiilor internaţionale în anii 1960 şi începutul anilor 1970. Se poate spune despre

Waltz că este un scientist care actualizează programul realist clasic. Din această

perspectivă, neorealismul este o teorie structurală care accentuează rolul sistemului

internaţional în detrimentul unităţilor, punînd accentul pe problemele militare şi de

securitate, ceea ce ţine în general de „high politics”. Una dintre ideile care stă la baza

acestei construcţii este aceea că teoriile nu trebuie să fie false sau adevărate, ci utile,

continuând tradiţia pragmatismului american. Forţa acestor teorii ar trebui să stea în

parcimonie (cea mai simplă explicaţie este considerată şi cea mai bună) şi în faptul de a fi

testabile. De altfel, testul final al neorealismului este capacitatea de a genera ipoteze care

trebuie să fie confirmate empiric şi bineînţeles capacitatea de a face predicţii.

Waltz crede că sistemul, fie el internaţional sau social, impune actorilor care îl

compun constrângeri în sensul că aceştia sunt obligaţi de logica acestuia să se comporte

funcţional : „ Structures encourage certain behaviours and penalise those who do not

respond to the encouragement. Internationally many lament the resources states spend

unproductively for their own defense and the opportunity they miss to enhance the

welfare of their people through cooperation with other states… And yet the way of states

change little. In an unorganized realm, each unit’s incentive is to put itself in a position to

be able to take care of itself since no one else can be counted to do so. The international

imperative is “take care of yourself”… What one might want to do in the absence of

structural constraints is different from what one is encouraged to do in their presence.

States do not willingly place themselves in situations of increased dependence. In a self-

help system, considerations of security subordinate economics to political interest.”2 Pe

lângă constrângerile pe care le impune sistemul internaţional în viziunea lui Waltz, de

aici mai transpare şi o anumită viziune specific americană marcată de conceptul de „self-1 John Mearsheimer – “ E.H. Carr versus Idealism : The Battle rages on ” in International Relations, 2005, vol. 19 /2, pp.142-143.2 Keneth Waltz –“ Theory of International Politics”- Addison Wesley Publishing Company, 1979, pp.106-107.

2

help”, întemeiat la rândul lui pe analogia clasică pe care neorealismul o face între

sistemul internaţional şi mecanismele pieţei economice. De fapt, caracterul anarhic pe

care neorealiştii îl atribuie sistemului internaţional este similar din punctul lor de vedere

jocului liber de forţe al pieţei, aşa cum este conceput de economiştii anglo-saxoni

începând cu Adam Smith. În continuarea acestei analogii se poate susţine că neorealiştii

asimilează constrângerile pe care însăşi existenţa sistemului internaţional le impune

actorilor politicii internaţionale cu acel proces de autoreglare a pieţei pe care Adam Smith

îl numea „mâna invizibilă”. Pentru neorealişti sistemul internaţional ar trebui să se

autoregleze, iar toate mişcările iraţionale ale actorilor ar trebui cu timpul să fie eliminate

tocmai prin această selecţie pe care constrângerile sistemului o impun. Din aceeaşi

perspectivă a comparaţiei cu piaţa, neorealiştii presupun că actorii politicii internaţionale

ar trebui să fie maximizatori ai propriului interes, interesul minimal fiind reprezentat de

supravieţuirea statală , iar cel maximal de hegemonie. Întocmai precum firmele angrenate

în competiţia inerentă sistemului pieţei , statele sunt în perspectiva neorealistă preocupate

de câştiguri relative. Tot timpul câştigul este raportat la ceilalţi actori şi la ponderea

acestora.

O altă idee fundamentală a neorealiştilor este aceea a comportamentului statelor

bazate pe aşa-numita „dilemă de securitate” sau „dilema prizonierului”, din nou o idee

adânc înrădăcinată în mentalul colectiv american. Acest lucru presupune că deciziile de

maximă importanţă pe care actorii sistemului internaţional le iau trebuie să ţină cont

întotdeauna şi să anticipeze eventualele mişcări ale potenţialului adversar. Din această

perspectivă, neorealiştii întăresc critica idealismului pe care deja realiştii clasici o

făcuseră în perioada interbelică, în sensul că trebuie înţeles foarte clar faptul că sistemul

internaţional este dominat de competiţie şi luptă pentru putere, iar iluziile wilsoniene ale

cooperării internaţionale şi ale edificării unei lumi a păcii trebuie respinse categoric.

Practic lecţia neorealismului, ca şi a realismului clasic, este aceea de a nu ne lua dorinţele

drept realităţi. Este de fapt chiar factorul care a pus în mişcare reacţia lui Carr şi

Morgenthau dupa 1930 faţă de idealism. Punând accentul din nou pe competiţie în

relaţiile internaţionale şi subliniind faptul că statul continuă să rămână actorul principal în

sistemul internaţional, neorealiştii precum Waltz reacţionau astfel faţă de teoria

3

interdependenţei a lui Keohane şi Nye care nu era în fond decât un avatar al idealismului,

adaptat bineînţeles la realităţile anilor 1970.

Waltz consideră că modul cel mai bun de funcţionare a sistemului internaţional şi

cel mai apropiat de echilibru este modelul bipolar, idee care datorează mult bineînţeles

realităţilor Războiului Rece şi acelui „echilibru al terorii” adus de acesta. Oricum, ideea

de „balanţă de putere” rămâne centrală modului de gândire neorealist. Statele sunt

obligate să cheltuiască sume enorme de bani pentru asigurarea supravieţuirii într-o lume

care rămâne una anarhică în ciuda iluziilor idealiste, o lume care aminteşte foarte mult de

ceea ce Hobbes numea „starea de natură”. Acestea sunt realităţile şi de aici trebuie

pornit ,ne spun neorealiştii, şi nu de la utopiile idealiste care atunci când se încearcă

punerea lor în practică fac mai mult rău decât bine (eşecul Ligii Naţiunilor şi a sistemului

„securităţii colective” confirmă cu asupra de măsură acest fapt).

Dacă ar fi să subliniem punctele forte ale teoriei neorealiste acestea ar fi :

parcimonia, accentul pe elementele sistemice, puterea definită în termeni de

„capabilitate”, punerea accentului pe constrângeri şi nu pe preferinţe şi oferirea

posbilităţii unor predicţii probabiliste.

Punctele slabe ale teoriei neorealiste sunt incapacitatea de a explica cooperarea

dintre state, accentul prea mare pus pe puterea militară care mai ales în ultimele decenii

nu poate rezolva toate problemele actuale şi, in final, cea mai importantă obiecţie este

accentul exagerat pus pe teoria „ alegerii raţionale”. Aceasta este derivată din aceeaşi

analogie a sistemului internaţional cu piaţa, însă, aşa cum vom vedea din încercarea

noastră de mai jos de a aplica paradigma neorealistă celui de-Al Doilea Război Mondial,

există situaţii în care comportamentul actorilor statali nu se conformează unei logici

raţionale. Ei pun mai presus de alegerea raţională considerente ideologice. De asemenea,

nu trebuie subsestimat nici factorul psihologic, total trecut sub tăcere în paradigma

neorealistă. Vom vedea mai jos cât de importantă a fost personalitatea lui Hitler în luarea

deciziilor care au marcat profund deznodământul războiului.

În continuare, vom încerca să aplicăm paradigma neorealistă pentru a explica

comportamentul actorilor din cel de-Al Doilea Război Mondial, verificând în ce măsură

asumpţiile acesteia se dovedesc corecte.

4

Vom încerca în cele ce urmează să analizăm comportamentul actorilor principali

ai războiului. A devenit un loc comun al cercetării istorice faptul că Al Doilea Război

Mondial nu este decât o consecinţă a Primului Război Mondial şi a păcii de la Versailles.

Dorinţa de revanşă a Germaniei pentru umilinţele aduse de acest tratat de pace, ca şi

efectul devastator al marii crize economice din 1929-1933 sunt principalele responsabile

pentru instaurarea regimului nazist. Practic, după 1933, realitatea politică a Europei era

profund alterată. Bazându-se pe suportul marii majorităţi a poporului german, Hitler a

început să testeze capacitatea de reacţie a puterilor învingătoare în Primul Război

Mondial prin încălcarea făţişă a unora dintre prevederile tratatului de la Versailles :

reintroducerea în 1935 a serviciului militar obligatoriu (conform tratatului, Germaniei nu

îi era permisă decât o armată care număra 100.000 de profesionişti) şi reocuparea

Renaniei în 1936. La ambele decizii reacţia Angliei şi Franţei a fost nulă; ba mai mult, în

1936 Anglia a încheiat un tratat naval cu Germania în ciuda dezaprobării aliaţilor

francezi, făcând ea însăşi caducă o altă prevedere a tratatului, cea care interzicea

Germaniei să aibă o flotă. Această decizie britanică a încurajat o iluzie periculoasă a lui

Hitler, ideea unei alianţe între Germania şi Marea Britanie, idee expusă cu lux de

amănunte încă din 1926 în al doilea volum din „Mein Kampf”. Hitler considera pe baza

teoriilor sale rasiale că această alianţă germano-britanică, întemeiată pe afinitatea de rasă,

era soluţia cea mai bună : Germaniei îi era rezervată hegemonia Europei continentale,

hegemonie amplificată de ipotetica edificare a unui Mare Reich prin distrugerea

statalităţii ruseşti şi anexarea vastelor întinderi ale Rusiei europene, în timp ce Marii

Britanii Hitler îi recunoştea menţinerea preeminenţei sale navale şi dreptul de a păstra

neatins Imperiul Britanic. Ceea ce Hitler nu a înţeles era că niciodată englezii nu ar fi

renunţat la politica lor tradiţională a „păstrării echilibrului de putere” în Europa, cu alte

cuvinte ar fi luptat fără niciun fel de ezitare împotriva oricărei puteri care ar fi ajuns la

dominaţia absolută a Europei continentale. Marele Reich plănuit de Hitler nu ar fi fost

acceptat niciodată de niciun guvern britanic. Totuşi, politica engleză începută prin acest

tratat naval din 1936 şi culminând cu acordul de la Munchen din 1938 prin care se

recunoştea anexarea zonei sudete la Germania, politică ce a căpătat denumirea de

5

„appeasement”, l-a putut încuraja în continuare pe Hitler în iluziile sale. La baza acestei

politici engleze stătea însă un calcul care este pe deplin consonant cu paradigma

neorealistă, în sensul că Anglia dorea înlăturarea anumitor prevederi pe care le considera

excesive ale tratatului de la Versailles şi calmarea Germaniei prin recunoaşterea a ceea ce

păreau a fi pretenţii absolut rezonabile şi anume alipirea Austriei şi a zonei sudete,

teritorii locuite de o populaţie germană. Anglia dorea, pe baza aceleiaşi politici

tradiţionale a „echilibrului de putere”, păstrarea unui echilibru aproape perfect între cele

trei mari puteri continentale : Franţa, Germania şi U.R.S.S. De aceea, politica engleză de

conciliere, în ciuda interpretărilor ulterioare, se încadrează perfect în ceea ce neorealiştii

numesc „rational choice”. Părea raţional ca englezii să accepte aceste concesii făcute

germanilor şi părea la fel de rezonabil ca Hitler să le accepte la rândul lui şi să se declare

mulţumit, însă intenţiile lui Hitler erau cu totul altele . El a interpretat greşit politica

engleză de conciliere, crezând că este un semnal că planurile sale de alianţă germano-

britanică sunt împărtăşite şi de englezi. El a crezut în momentul în care în 1939 a făcut

pasul următor şi a cerut Poloniei Danzig-ul că garanţiile britanice şi franceze nu

valorează nimic şi ca atare a continuat în direcţia stabilită. În această etapă, se poate

afirma că planurile lui Hitler de alianţă cu Anglia nu erau concepute pe baza unui calcul

realist, ci erau marcate de o puternică viziune ideologică, lucru care arată că aici teoria

neorealistă nu este suficientă pentru a-i explica deciziile.

Totuşi, au existat şi anumite decizii ale lui Hitler care pot fi explicate foarte bine

prin paradigma neorealistă. Ceea ce l-a făcut pe Hitler redutabil a fost faptul că el era în

acelaşi timp şi un ideolog fanatic, dar şi un politician realist. Un timp aceste două aspecte

ale personalităţii lui Hitler au reuşit cumva să se echilibreze, însă de la un moment dat era

inevitabil ca ideologul să-l copleşească pe politicianul realist, fapt care i-a adus sfârşitul.

Tratatul de neagresiune încheiat în 1939 cu Stalin este o lovitură de maestru a lui Hitler

din punct de vedere al politicii de putere şi corespunde perfect paradigmei neorealiste.

Despre Stalin se poate spune că a întrunit în el un paradox interesant : deşi în politica

internă s-a lăsat mânat de impulsurile sale paranoice şi a luat o serie de decizii iraţionale,

în planul politicii internaţionale Stalin a reacţionat perfect raţional, încadrându-se pe

deplin în aceeaşi paradigmă neorealistă. De fapt, politica sovietică pe toată durata

războiului este poate cea mai apropiată de teoriile neorealiste. Pentru Stalin era o mutare

6

perfect logică să încheie acordul cu Hitler în ciuda duşmăniei ideologice pentru că el

miza pe un război lung şi indecis între germani si anglo-francezi în care la momentul

potrivit sovieticii ar fi intervenit pentru a înclina balanţa de o parte sau de alta în funcţie

de propriul interes. Hitler era pe o poziţie mai slabă în momentul încheierii pactului

pentru că, hotărât deja să atace Polonia, nu ştia dacă Anglia şi Franţa vor sări în ajutorul

acesteia. Ca atare, confirmând ideea neorealistă a „a alegerii raţionale”, Hitler a încercat

să minimizeze riscul prin cointeresarea lui Stalin în distrugerea Poloniei şi implicit

evitarea unui război pe două fronturi, asta în cazul variantei cele mai proaste posibile

pentru el a intervenţiei anglo-franceze de partea Poloniei, lucru care de altfel s-a şi

întâmplat. Deşi risca un război greu şi de lungă durată cu aliaţii occidentali, Hitler evita

măcar prin acest pact perspectiva catastrofală a intrării imediate în luptă a sovieticilor de

partea aliaţilor.

Decizia anglo-franceză de a intra în război a fost perfect raţională. Hitler depăşise

încă din martie 1939 prin ocuparea restului Cehoslovaciei ceea ce pretinsese înainte că ar

fi fost obiectivul său principal : realipirea la Reich a teritoriilor locuite în majoritate de

germani. Or chiar din acel moment, politica anglo-franceză s-a schimbat radical prin

garanţiile acordate Poloniei şi României şi prin tatonările unei posibile alianţe cu Stalin

care nu au dus însă la nimic din cauza neîncrederii reciproce. Se cuvin spuse şi câteva

cuvinte despre politica franceză care a fost în toti aceşti ani practic la „remorca” politicii

engleze. Profund marcată de trauma imensă a Primului Război Mondial şi de marile

pierderi cauzate de acesta , mentalul colectiv francez pur şi simplu nu mai putea concepe

un nou război la fel de devastator ca şi primul. Ca atare, este greu să analizăm politica

franceză din această perioadă pentru că ea a fost una de aşteptare şi de pasivitate,

francezii preferând să-i lase pe englezi să ia deciziile importante legate de relaţia cu

Germania. Franţa a stat astfel sub semnul a ceea ce s-a numit „mentalitatea liniei

Maginot”, mentalitate caracterizată de pasivitate, aşteptarea mişcării adversarului şi o

gândire profund defensivă. Toate acestea aveau să ducă la marele dezastru din 1940.

Strălucita victorie obţinută de armatele germane împotriva Franţei şi Angliei în

mai-iunie 1940 avea să schimbe complet datele problemei. Calculul făcut de Stalin legat

de un război greu de uzură între cele doua tabere s-a dovedit greşit. Germania a devenit

puterea hegemonică de facto a Europei până la graniţa sovietică, iar Anglia se zbătea pur

7

şi simplu să supravieţuiască. În acest context merită spuse câteva cuvinte despre decizia

luată de Churchill în vara anului 1940 de a continua lupta împotriva Germaniei. Se poate

afirma dintr-o prespectivă neorealistă că pentru o Anglie aflată pur şi simplu în corzi

soluţia ar fi fost acceptarea ofertei de pace a lui Hitler, una foarte generoasă care

prevedea păstrarea intactă a Imperiului Britanic şi a preeminenţei navale engleze.

Probabil că cineva precum Chamberlain sau precum lordul Halifax ar fi acceptat oferta

lui Hitler, însă hotărârea de a continua lupta luată de Churchill s-a datorat mai degrabă

structurii sale psihologice de jucător , aspect în care avea o serie de asemănări cu Hitler

însuşi. Conform paradigmei neorealiste, în condiţiile în care era cunoscută neîncrederea

viscerală a lui Stalin în englezi şi în care în S.U.A. curentul izolaţionist condus de

personalităţi precum Charles Lindbergh şi Henry Ford era foarte puternic, şansele unei

răsturnări în favoarea Angliei erau mici. Este adevărat că Hitler a ezitat să ordone invazia

Angliei datorită superiorităţii navale britanice şi a eşecului înregistrat de aviaţia germană

în bătălia Angliei, dar situaţia Angliei rămânea foarte precară. Tot ce trebuia să facă

Hitler era să stea liniştit, asta dacă politicianul realist ar fi precumpănit în faţa

ideologului, lucru care nu s-a întâmplat.

Decizia care a hotărât cu adevărat soarta războiului a fost atacul german din 22

iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice. Dacă este să gândim lucrurile din perspectiva

neorealistă, un atac de asemenea proporţii împotriva unei ţări despre a cărei armată se

ştiau foarte puţine comporta un risc inacceptabil. De altfel, cunoscând caracterul

neîncrezător al lui Stalin, este foarte greu de crezut că acesta i-ar fi atacat pe germani,

prestând astfel un serviciu pe care nu avea niciun interes să-l facă Angliei : „ În orice

caz, este puţin probabil că de partea germană a existat percepţia unei ameninţări

nemijlocite. Astfel, generalul maior Mercks, care la 5 august 1940 a elaborat primul

proiect de operaţiuni, a plecat de la premisa că <ruşii nu ne vor face favorul unui atac >,

iar Hitler însuşi afirma încă în ianuarie 1941 că Stalin este un om inteligent şi nu va ataca

pe faţă Germania , ci îi va provoca dificultăţi sporite”.3 Ceea ce l-a împins pe Hitler să ia

această decizie fatală a fost fanatismul său ideologic. El a considerat încă de la începutul

carierei sale politice că misiunea vieţii sale era distrugerea comunismului şi a Uniunii

Sovietice şi cucerirea „spaţiului vital” pentru Reich în est : „După logica strictă a

3 Ernst Nolte –„Războiul civil european 1917-1945. Naţional socialism şi bolşevism”, Editura Runa 2005, traducere Irina Cristea, p. 398.

8

războiului, Hitler a greşit, declanşând in iunie 1941 războiul împotriva Uniunii Sovietice,

atunci când continua încă războiul cu Marea Britanie şi când se întrevedea deja intrarea

în conflict a S.U.A. Nu a greşit însă cu nimic conform propriei logici. Misiunea lui

istorică era să întindă stăpânirea germană peste stepele ruseşti. Considera nu mai puţin că

o victorie asupra Rusiei, pe care o credea rapidă, punându-i la dispoziţie imensele resurse

ale acestei ţări, îi va consolida şansele şi în înfruntarea ulterioară cu anglo-americanii”.4

De asemenea, calculele pe care le-a făcut pentru campania din 1941 care prevedeau

zdrobirea armatelor sovietice în maximum două luni, nu se bazau pe o analiză

profesionistă a potenţialului real al Armatei Roşii, ci pe aceeaşi convingere ideologică a

inferioritătii rasiale a ruşilor care i-ar face incapabili să reziste unui atac în forţă al

aproape întregii armate germane. Un rol important l-a jucat în decizia lui Hitler şi

încrederea sa în sine şi în geniul său militaro-strategic care după marea victorie împotriva

Franţei din 1940 atinsese proporţii de „hybris”. Aceasta a fost cu siguranţă cea mai

importantă decizie a războiului, decizie care avea să ducă ineluctabil la dezastrul

Germaniei şi al regimului nazist. Paradigma neorealistă îşi dovedeşte aici pe deplin

limitele, ignorând importanţa covârşitoare avută în această decizie de convingerile

ideologice fanatice şi de structura personalităţii lui Hitler.

O altă decizie esenţială a războiului a fost cea luată de liderii japonezi de a ataca

S.U.A. in decembrie 1941. Perspectiva contemporană ignoră importanţa majoră a

embargoului petrolier impus în toamna anului 1941 de către americani Japoniei datorită

agresiunii acestei împotriva Chinei. Complet lipsită de rezerve de hidrocarburi, Japonia

era obligată fie să se supună presiunii americane, fie să-şi croiască drum prin forţă către

rezervele de petrol din Indonezia. Înainte de a face acest pas şi de a ocupa aşa-numita

„sferă de co-prosperitate”, japonezii erau obligaţi să distrugă flota americană din Pacific.

Din perspectivă neorealistă, decizia japoneză este raţională, cum la fel de raţională apare

şi decizia Japoniei de a nu se alătura atacului german împotriva U.R.S.S. întrucât partea

de est a Siberiei ca potenţială pradă de război era mult mai puţin tentantă decât Asia de

Sud-Est care părea sfera naturală de expansiune japoneză.

În ceea ce priveşte S.U.A. aparent decizia de a intra în război împotriva puterilor

Axei a fost forţată de atacul japonez de la Pearl Harbour. În realitate, lucrurile sunt mai

4 Lucian Boia - „ Tragedia Germaniei 1914-1945”, Editura Humanitas, Bucuresti 2010, p.118.

9

complexe. Împiedicată de puternicul curent izolaţionist să se angajeze direct împotriva

Germaniei, administraţia Roosevelt nu şi-a ascuns niciun moment antipatia faţă de Reich

şi se poate spune practic că prin ajutorul masiv acordat Angliei şi ulterior U.R.S.S.,

S.U.A. erau de facto încă de la începutul anului 1941 în tabăra duşmanilor Axei. Din

punct de vedere neorealist, această atitudine de ostilitate faţă de Germania şi Japonia este

perfect explicabilă. Un Mare Reich German autarhic şi închis comerţului exterior

cuprinzând întreaga Europă , precum şi un Imperiu Japonez dominând Extremul Orient

având aceleaşi caracteristici ar fi reprezentat două lovituri fatale date economiei

americane care îşi căuta noi debuşee comerciale după ravagiile marii crize economice şi

după epuizarea pieţei interne.

Ultima dintre marile puteri, cel puţin nominal, care face obiectul analizei noastre

este Italia. Planurile lui Mussolini de refacere a Imperiului Roman erau de o lipsă de

realism mult mai clară decât planurile lui Hitler pentru spaţiul vital în est. Profunda

înapoiere a economiei italiene ca şi performanţa deplorabilă a trupelor italiene în timpul

războiului au făcut ca aceste planuri să sfârşească lamentabil. Un asemenea Imperiu

Italian nu ar fi fost posibil decât cu preţul unei dependenţe aproape complete de

Germania. Politica lui Mussolini nu poate fi explicată prin paradigma neorealistă, factorii

ideologici şi de personalitate jucând si aici rolul decisiv.

Deşi în Al Doilea Război Mondial au existat numeroase situaţii care au confirmat

anumite aspecte ale teoriei neorealiste, limitele acesteia în lumina celor discutate mai sus

sunt vizibile. Principala hibă a teoriei neorealiste ne apare a fi accentul exagerat pus pe

„rational choice” şi subestimarea flagrantă a factorilor ideologici şi de personalitate care,

dacă e să dăm doar exemplul deciziei lui Hitler de atacare a U.R.S.S., au hotărât până la

urmă soarta războiului.

BIBLIOGRAFIE:

1.BOIA, Lucian-„Tragedia Germaniei. 1914-1945”, Editura Humanitas,

Bucureşti 2010.

10

2.BURCHILL, Scott; LINKLATER, Andrew; DEVETAK, Richard;

DONNELLY Jack; PATERSON,Matthew; REUS-SMIT Christian; TRUI

Jacqui- „Teorii ale relaţiilor internaţionale”, Editura Institutul European,

Iaşi 2008.

3.von KROCKOW, Christian- „Germanii în secolul lor. 1890-1990”,

Editura All, Bucureşti 1999.

4.KISSINGER, Henry-„Diplomaţia”, Editura All, Bucureşti 2002.

5.de LAUNAY, Jacques-„Mari decizii ale celui de Al Doilea Război

Mondial”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1988.

6.MEARSHEIMER, John-„ E.H. Carr versus idealism: The Battle rages

on”, International Relations 2005, vol. 19/2

7.NOLTE, Ernst-„Războiul civil european 1917-1945. Naţional-socialism

şi bolşevism”, Editura Runa, Bucureşti 2005.

8.TAYLOR, A.J.P.-„Originile celui de Al Doilea Război Mondial”,

Editura Polirom, Iaşi 1999.

9.WALTZ, Kenneth-„Theory of International Politics”, Addison Wesley

Publishing Company 1979.

11