NebunulCostache Opri șan

Din ziua aceea, părăsind grădină,Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcină,

M-ma răsucit şi am întors-o-n sus,S-o-nfig în boltă, ca pe-un fus.

Şi seva pentru rodul ce-l frământS-o trag de sus din cer nu din pământ.

Dar ramurile mele, învățateCu seva dulce trasă din păcate,N-au rezistat luminii şi, pe rând,

Au prins a se usca, iar eu, plângând,Am strâns tot verdele pe care-l am

Şi l-am îngrămădit pe-un singur ram,Am pus pe el şi frunze şi petale

Şi-a destrămat prin crengi uscate fumulŞi-a zis, trecând pe alăturea: nebunul.

Şi prietenii mei buni ce până-acumMi-au fost tovarăși nelipsiți de drum,

Au dat din cap şi, unul câte unul,M-au părăsit zicând încet: nebunul.

Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,Foșnesc din frunzele ce le mai am

Şi-ngân sfios o melodie sfântă,Ei, dându-şi coate zic: nebunul cântă.

Iar când omida îndoielii moaleŞi-aşa, cu celelalte ramuri goale

Îmi pregătesc în trunchiul chinuit Arome pentru rodu-nchipuit,

În jurul meu, stufoși ceilalți fârțațiPeste zăpături mă privesc mirați,

Dar de înțeles nu mă înțeleg nici unulŞi zic, dormind în sine lor: nebunul.Nemaigăsind pe coaja mea crăpată

Nici gaze, nici omizi ca altădată,Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul,Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Şi vântul sur, nomadul, călătorul,În frunza mea vrând să-şi doinească dorul

Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciungeEi dau din ram zicând: nebunul plânge.Nebun, da, sunt nebun, dar, lume, dacă

N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă,Ți s-ar usca şi ramuri şi tulpină,

De n-ai avea prin ei sus rădăcină.

Şi-ai fi de tot comună și banalăŞi viața ți-ar fi searbădă şi goală,

Căci cei cuminți n-ar face rod niciuniiDe n-ar muri în locul lor nebunii.

Fragment dintr-o poezie de Costache Oprișan memorata de PărinteleGheorge Calciu Dumitreasa în închisoarea Jilava