1

Încălzirea globală și Protocolul de la Kyoto

Comunitatea științifică internațională consideră că civilizația umană este responsabilă de încălzirea globală

(conform Forumului Interguvernamental al Experților privind Schimbarea Climatică) ce se datorează

eliminării gazelor cu efect de seră. Numeroase studii au demonstrat ca temperatura a crescut, în medie, cu

0,6°C la fiecare suta de ani.

Concentrația actuala de gaze cu efect de sera pare sa fie cea mai ridicata din ultimii 160.000 de ani. S-au

prevazut, în funcție de modelul de simulare ales, creșteri ale temperaturilor cuprinse intre 1,4°C zi 5,8°C,

pana în 2100. Marja mare de variație dintre cele doua cifre este cauzata de lipsa de informații cu privire la

anumite fenomene fizice și cu politicile de protecție a mediului care ar putea fi adoptate. Procesul de

încălzire nu va fi uniform, fiind mai intens în cazul latitudinilor polare și tropicale și mai pronunțat pe

continente decât pe oceane. Acest fenomen va accentua topirea ghețarilor și seceta din zonele care au deja

un grad ridicat de

ariditate.

Cele cinci tipuri de gaze cu efect de seră sunt responsabile pentru 97% din încălzirea globală.

Viitorul apropiat

Pana in 2030 emisiile globale de dioxid de carbon vor creste cu peste 39%, daca nu se vor infiinta noi reguli

si nu se vor incheia alte protocoale pentru a stopa incalzirea globala. Fara un acord nou in care sa fie

sustinute tehnologiile emergente, precum energia solara sau eoliana, ingroparea dioxidului de carbon sub

pamant etc., emisiile de gaze din intreaga lume ar putea atinge 40,4 miliarde de tone metrice pana in 2030,

fata de 29 miliarde de tone metrice, inregistrate in 2006.

Majoritatea cercetatorilor sunt de parere ca emisiile de gaze trebuie reduse cu 80 de procente pana in 2050,

pentru a evita aparitia valurilor de caldura si a secetelor. Este de asteptat ca cea mai mare cantitate de emisii

de gaze cu efect de sera sa provina din tarile in curs de devoltare, precum China si India, unde se ard

cantitati insemnate de carbun. Pana in 2030, emisiile de dioxid de carbon produse de tarile in curs de

dezvoltare vor atinge 25,8 miliarde de tone metrice, in timp ce poluarea provenita din tarile bogate va ajunge

la 14,6 miliarde de tone metrice.

2

Convenția Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbarea Climei și Protocolul de la Kyoto

Tratatul internațional de bază care prevede un angajament orientat spre stoparea emisiilor de GEF la

un nivel care să nu influențeze negativ clima la nivel global este Convenția Cadru a Națiunilor Unite

privind Schimbarea Climei (semnat în 1992 la summit-ul Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro). Convenția

a adoptat principiul conform căruia toate statele lumi au o ”responsabilitate comună dar diferențiată” de a

stopa încălzirea globală. Părțile semnatare au fost de acord că:

1. Statele dezvoltate au avut istoric și au acum cele mai mari emisii de GES;

2. Cantitățile de emisii de GES pe cap de locuitor în țările în curs de dezvoltare sunt încă mici;

3. cantitatea de emisii de GES va crește în țările în curs de dezvoltare pentru a satisface nevoie sociale ale

acestor țări.

China (actualmente cel mai mare producător de GES), India și alte țări în curse de dezvoltare nu au fost

incluse pe lista țărilor cu limitări numerice în ceea ce privește GES deoarece nu au avut contribuții majore la

încălzirea globală în perioada ce precedă Tratatul de le Kyoto. Chiar dacă prin acest tratat nu se impun

statelor semnatare măsuri concrete pe care să le adopte, totuși acest document impune liniile directoare ale

unor protocoale ulterioare privind reducerea emisiilor de GES, cel mai important fiind Protocolul de la

Kyoto din 1997. Una dintre principalele funcții ale Convenției este de a face un inventar, pentru fiecare țară,

a emisiilor de GES și a îndepărtării CO2 din atmosferă. Acest lucru este esențial deoarece furnizează

națiunilor lumii datele necesare negocierii acordurilor privind reducerea CO2. De asemenea, are sarcina de a

realiza o grilă de echivalare a gazelor cu efect de seră altele decât CO2 în valori de CO2. Astfel se poate

forma o piață unică pentru GES în care unitatea de măsură comună este CO2). Semnatarii convenției sunt

împărțiți în trei grupe:

I. Țările din Anexa I (țările industrializate): Australia, Austria, Belarus, Belgia, Bulgaria, Canada, Croația,

Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia,

Latvia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Monaco, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Polonia,

Portugalia, România, Federația Rusă, Slovacia, Slovacia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Ucraina, Marea

Britanie, Statele Unite ale Americii. (40 țări și separat Uniunea Europeană).

II. Țările din Anexa II (țările din Anexa I minus țările în curs de dezvoltare în 1992; țările dezvoltate ce

plătesc pentru costurile țărilor în curs de dezvoltare): Australia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca,

Finlanda, France, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Japan, Luxembourg, Olanda, Noua Zeelanda,

Norvegia, Portugalia, Spain, Suedia, Switzerland, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. (23 țări și

separat Uniunea Europeană; Turcia a fost scoasă din această listă deoarece a cerut să fie recunoscută ca o

țară tranziție.)

III. Țările în curs de dezvoltare.

Convenția prevede ca țările din Anexa I să atribuie operatorilor din granițele lor (companii, organizații etc.)

permise de emisie a gazelor cu efecte de seră pentru anumite cantități. Depășirea cantității alocate prin

permise se poate face doar printr-un mecanism care este acceptat de toate părțile semnatare ale Convenției.

Țările în curs de dezvoltare nu participă la efortul de reducere a emisiilor de GES decât numai dacă țările

dezvoltate le ajută cu finanțări și tehnologie. Cu timpul, aceste țări pot alege să se alăture țărilor din Anexa I.

Protocolul de la Kyoto este un acord internațional privind mediul, al cărui scop este reducerea efectului de

seră. Protocolul a fost negociat în decembrie 1997 de către 160 de țări. Unul dintre scopurile protocolului

este ca statele semnatare să ajungă împreună, până în 2012, la un nivel de emisii de GEF cu 5,2 % mai mic

3

decât cel din 1990. Reducerile negociate pentru fiecare stat variază de la 8% pentru Uniunea Europeană, 7%

pentru Statele Unite, 6% pentru Japonia și 0% pentru Rusia. Tratatul permite o creștere cu 8% a nivelului

emisiilor pentru Australia și cu 10% pentru Islanda. Pentru a intra în vigoare, protocolul trebuia 1) să fie

ratificat de cel puțin 55 de națiuni (condiție deja îndeplinită) și 2) care să producă 55% din emisiile globale

de dioxid de carbon. (vezi Anexa de la sfârșitul textului)

În octombrie 2004, Rusia, responsabilă pentru 17,4% din emisiile de gaze de seră, a ratificat acordul, lucru

care a dus la îndeplinirea cvorumului necesar pentru intrarea în vigoare a protocolului. În noiembrie 2004

țările participante erau în număr de 127 inclusiv Canada, China, India, Japonia, Noua Zeelandă, Rusia, cei

25 de membri ai Uniunii Europene împreună cu România și Bulgaria, precum și Republica Moldova.

Protocolul prevede crearea unor ”mecanisme flexibile” pentru scăderea emisiilor, cum ar fi comerțul cu

emisii, mecanismul dezvoltării curate și implementarea comună. Scopul acestor mecanisme este de a

asigura parțile semnatare ale tratatului că reducerea emisiilor poate fi realizată într-un mod care este

economic eficace. Pricipala problema ce apare în lipsa acestor mecanisme este că reducerile de emisii au

costuri diferite în diferite regiuni. În unele regiuni combustibilii fosili sunt mai ieftini deoarece resursele de

petrol sau cărbuni sunt ușor accesibile. De asemenea, în aceste regiuni energia alternativă poate să nu fie o

opțiune economică eficientă. Ca atare, nu ar exista motive puternice pentru a accepta reducerile de emisii.

Însă mecanismele flexibile permit totuși realizarea unei reduceri indirecte ale emisiilor prin finanțarea unor

proiecte de creștere a capacității de absorbție a dioxidului de carbon ((re-) împăduriri, extragerea tehnologică

a dioxidului din atmosferă și înmagazinarea lui etc.). Pentru a putea folosi aceste mecanisme flexibile, țările

participante trebuie să ratifice Protocolul, să li se calculeze cantitatea maximă de emisii (de CO2 sau

echivalentul în CO2) pe care o pot elimina, trebuie să aibă un sistem național de estimare a emisiilor și

absorbției de CO2.

Comerțul cu emisii implică cumpărarea și vânzarea unor cantități de emisii de CO2 atribuite cuiva dar

neutilizate. Ca atare, CO2 devine o resursă naturală ca alte resurse (petrolul, aurul, cărbunele etc.) și se

creează o piață a carbonului unde se poate vinde și cumpăra dreptul de a emite (tone de) carbon în

atmosferă.

Prin Mecanismul Implementării Comune, orice țară din Anexa I poate investi în proiecte de reducere a

emisiilor ce se desfășoară în orice altă țară din Anexa I. De exemplu, în Rusia și Ucraina există multe

proiecte de implementare ce prevăd înlocuirea centralelor electrice pe cărbune (în care căldura folosită

pentru producerea electricității este eliminată apoi direct în mediu) cu centrale pe cărbune electrice și

termice (în care căldura este folosită și la încălzirea apei pentru instalațiile din locuințe). Ca atare, țările ce

finanțează astfel de proiecte primesc din partea țărilor în care se desfășoară proiectul Unități de Reducere a

Emisiilor (1 URE=reducere a emisiilor cu 1 tonă de dioxid de carbon). Aceste unități sunt parte a unui fond

de emisii permise de CO2 alocat fiecărei țări, fond care este calculat în funcție de emisiile din 1990. Dacă

unitățile nu s-ar distribui din fondul acesta de emisii, atunci nu s-ar putea realiza reducerea emisiilor stabilită

în cadrul Protocolului.

România a semnat (până în 2007) 10 astfel de memorandumuri de înțelegere cu guvernele Elveției, Olandei,

Austriei, Danemarcei, Norvegiei, Suediei, Franței Italiei și Finlandei precum și cu Fondul prototip al

carbonului înființat de Banca Mondială. În 2oo7 21 de proiecte JI se aflau în diferite stadii de realizare în

România. Marea majoritate a proiectelor aprobate se situează în zona autorităților locale: sisteme de

încălzire centralizată (prin utilizarea surselor regenerabile de energie - rumeguș, energie geotermală,

închideri de depozite de deșeuri etc.

4

Mecanismul Dezvoltării Curate prevede posibilitatea achiziționării de credite de cardon prin dezvoltarea

de proiecte în țările în curs de dezvoltare ce duc la o reducere a emisiilor de CO2. Creditele nu se acordă de

țara în care se desfășoară proiectul, ci de o organizație specială (organizația operațională designată) ce

aprobă proiectul. Pentru ca proiectul să fie aprobat este necesar să se demonstreze ca are un caracter

”adițional”, că nu s-ar fi desfășurat în lipsa inițiativei țării ce urmărește dobândirea creditelor. De asemenea,

trebuie să se facă o estimare a emisiilor ce s-ar realiza în lipsa proiectului și o estimare a reducerilor care vor

rezulta prin implementarea proiectului. (Având în vedere capacitatea de a îndeplini angajamentul de

reducere prevăzut de Protocolul de la Kyoto pentru prima perioadă de angajament (2008-2012), România

nu va recurge la această opțiune. Utilizarea de CMD va putea fi reconsiderată în viitor.)

Fiecare țară prezentă în Anexa I a fost de acord să limiteze emisiile la valorile specificate în protocol. Există

țări care în prezent nu ating acele valori. Diferența poate fi vândută altor state care depășesc cota. De

exemplu, în 18 aprilie 2001, Olanda a cumpărat 4 megatone de dioxid de carbon în emisii de la Polonia,

România și Republica Cehă.

Valoarea ariilor sălbatice

William Godfrey Smith

[…] Ce raţiuni putem avansa în favoarea ideii că sălbăticia este ceva ce ar trebui să considerăm

valoros?

Există două moduri în care judecăm ceva ca valoros. S-ar putea ca lucrul despre care vorbim să fie

bun sau valoros din pricina unui alt lucru pe care îl considerăm valoros. În acest caz lucrul nu este

considerat valoros în sine; valoarea în acest sens este atribuită unui lucru deoarece este un mijloc pentru un

scop valoros, şi nu un scop în sine. Astfel de valori sunt numite în mod obişnuit valori instrumentale. Nu tot

ceea ce considerăm a fi bun sau valoros poate fi bun sau valoros pentru altceva; valorile noastre trebuie, în

cele din urmă, să se întemeieze pe ceva ce este considerat a fi bun sau valoros în sine. Astfel de lucruri se

numesc intrinsec valoroase. Este un fapt istoric că acele lucruri care au fost considerate intrinsec valoroase

în cadrul tradiţiei gândirii occidentale, au fost aproape întotdeauna considerate a fi stări sau condiţii ale

persoanelor, e.g., fericirea, plăcerea, cunoaşterea sau auto-realizarea, pentru a numi numai câteva.

Din aceasta decurge faptul că o asumpţie centrală a gândirii morale accidentale este că

valoarea poate fi atribuită lumii non-umane numai dacă aceasta contribuie la bunăstarea fiinţelor umane.

Întreaga noastră atitudine faţă de mediul natural, în consecinţă, are o încărcătură antropocentrică, fapt ce se

reflectă în tipul de justificări de se aduc în mod obişnuit în favoarea prezervării mediului natural.

Totuşi, un număr de gânditori devin din ce în ce mai convinşi că moralitatea noastră antropocentrică

este, de fapt, inadecvată ca bază satisfăcătoare pentru o filosofie morală a obligaţiei ecologice. Din acest

motiv auzim, nu rareori, faptul că avem nevoie de o „nouă moralitate”. Un nou cadru moral—adică o reţea

de obligaţii şi datorii recunoscute—nu este, oricum, ceva ce poate fi produs pentru a satisface o nevoie vag

resimţită. Sarcina de a articula o moralitate corectă fundamentată biologic, o filozofie care nu are la bază

antropocentrismul şi care oferă o justificare satisfăcătoare pentru grija şi obligaţia biologică este, consider

eu, una dintre cele mai urgente sarcini cu care se confruntă filozofie morală în prezent. Această sarcină va

implica o regândire a atitudinilor pe care le considerăm a fi „auto-evidente”—iar aşa ceva nu poate să apară

imediat. Într-adevăr, cred că munca de pionierat rămâne în mare parte o sarcină neterminată, cu toate că

schiţez în cele ce urmează cadrul general pe care o filozofie morală corectă e probabil să îl adopte.

În absenţa unei moralităţi ecologice uşor de înţeles şi convingătoare revenim, în mod natural, înapoi

la justificări intrumentale ale preocupării noastre pentru mediul natural şi pentru prezervarea ariilor sălbatice

5

si a speciilor animale. Cred că putem detecta cel puţin patru linii majore de justificare instrumentală pentru

prezervarea sălbăticiei. Prin sălbăticie înţeleg orice parte rezonabil de mare de teren, împreună cu

comunitatea ei de plante şi animale, care nu a fost în mod esenţial modificată de oameni şi în particular de

tehnologia umană. În mod obişnuit sălbăticia şi natura sunt puse în contrast cu un mediu artificial sau

domesticit. Faptul că există cazuri de mijloc ce sunt greu de clasificat nu viciază, desigur, această distincţie.

Prima atitudine către sălbăticie expusă de către conservaţionişti la care vreau să atrag atenţia este

ceea ce voi numi viziunea „catedrală”. Aceasta este viziunea conform căreia ariile sălbatice oferă o

oportunitate vitală pentru renaşterea spirituală, regenerarea morală şi încântarea estetică. Savurarea

sălbăticiei este adesea comparată adeseori pe această linie cu experienţa religioasă sau mistică. Prezervarea

ariilor sălbatice magnifice pentru cei ce subscriu acestei viziuni este esenţială pentru bunăstarea umană şi

distrugerea ei este concepută ca ceva asemănător unui act de vandalism, probabil comparabil cu—unii ar

privi-o chiar şi mai serioasă decât—distrugerea unui edificiu uman magnific şi emoţionant, cum ar fi

Partenonul, Taj Mahalul sau Palatul Versailles.

În măsura în care viziunea „catedrală” susţine că valoarea deriva numai din satisfacţia umană

dobândită din contemplarea ei, această viziune este clar instrumentală. Se apropie însă adeseori de atitudinea

valorii intrinseci, în măsura în care apare sentimentul că este important că ea există pur şi simplu acolo

pentru a fi contemplată, indiferent dacă cineva profită sau nu de pe urma acestui lucru. Să presupunem, de

exemplu, că o anumită arie sălbatică este atât de dezechilibrată încât cea mai mică intervenție umană sau

contact ar duce inevitabil la distrugerea sa. Cei ce au susţinut că aria ar fi trebuit, orişicum, să fie prezervată,

chiar dacă nu ar fi fost contemplată de nimeni, i-ar atribui în mod cert o valoare intrinsecă.

Viziunea „catedrală” privitoare la sălbăticie reprezintă de fapt o inovaţie recentă în gândirea

occidentală. Atitudinea predominantă greco-romană ce a fost, general vorbind, atitudinea occidentală

generală înainte de secolele optsprezece şi nouăsprezece, a constat în a vedea natura sălbatică ca

ameninţătoare sau alarmantă, atitudine ce se reflectă încă în uzul figurat al expresiei sălbăticie, însemnând o

stare degenerată ce trebuie evitată.

A doua justificare instrumentală a valorii sălbăticiei este ceea ce am putea numi argumentul

„laboratorului”. Acesta este argumentul conform căruia ariile sălbatice reprezintă un obiect de studiu vital

pentru cercetarea ştiinţifică, cercetare ce ne permite înţelegerea complexelor interdependenţe a sistemelor

biologice, modul lor de schimbare şi dezvoltare, ciclurile lor energetice şi sursa stabilităţii lor. Dacă e să

înţelegem propriile noastre dependenţe biologice, avem nevoie în mod necesar de sistemele naturale pentru a

ne informa despre legile biologice pe care le încălcăm atunci când dispărem.

A treia justificare instrumentală este argumentul „silozului”, care subliniază faptul că un motiv

excelent pentru a prezerva intacte arii extinse din mediul natural este că astfel prezervăm un stoc de

diversitate genetică, ce sigur este un prudent să fie menţinut ca rezervă în cazul în care ceva ar merge greşit

cu sistemul biologic simplificat care este, în general, agricultura. Mai departe, există şi observaţia înrudită

conform căreia nu există nici un mod de a anticipa nevoile noastre viitoare, ori aplicaţiile viitoare ale

plantelor aparent nefolositoare ce s-ar putea dovedi, de exemplu, sursa unei substanţe farmaceutice

valoroase—un tratament, să spunem, pentru leucemie. Acest argument ar putea fi numit, poate, argumentul

„ierbii rare” şi reprezintă o altă justificare instrumentală pentru prezervarea sălbăticiei.

Ultima justificare instrumentală care cred că ar trebui menţionată este argumentul „gimnaziului”, ce

priveşte prezervarea sălbăticiei importantă pentru activităţi atletice sau recreaţionale.

O problemă evidentă ce apare cu aceste argumente instrumentale este că variatele activităţi pe care

ele vor să le justifice nu se pot reconcilia mereu unele cu altele. Interesele iubitorilor sălbăticiei ce subscriu

viziunii „catedrală” nu sunt mereu reconciliabile cu cele ale turiştilor obişnuiţi aflaţi în vacanţă. Şi mai

evident este conflictul dintre folosirea recreaţională a sălbăticiei şi interesele minerului, ale fermierului şi ale

comerciantului cu cherestea.

6

Conflictul de interese pe care îl întâlnim aici este unul pe care este natural să încercăm să îl rezolvăm

prin calculul economic al costurilor şi al beneficiilor. Atâta timp cât se crede că valoarea sistemelor naturale

depinde în întregime de valori instrumentale este natural să presupunem că putem soluţiona conflictele de

interese într-un cadru de referinţă obiectiv prin estimarea satisfacţiei umane ce s-ar câştiga prin prezervarea

sălbăticiei şi prin compararea acestora cu câştigul rezultat de pe urma activităţilor ce ar duce la modificarea

ei substanţială, la domesticirea şi, posibil, la distrugerea ei.

[…]

Credinţa că toate valorile sunt comensurabile astfel încât nu există în principiu nici o problemă în a

oferi o soluţie satisfăcătoare a conflictelor de valori implică asumpția că ştiinţele sociale cantitative, în

special economia, pot oferi un cadru de referinţă obiectiv în cadrul căruia toate conflictele de interese pot fi

rezolvate satisfăcător. Ar trebui totuşi să observăm că în aplicarea analizei cost-beneficii se presupune că

numai anumite valori pot fi cuantificabile şi că numai anumite interese pot fi reprezentate. Acest fapt este

trivial dar are consecinţe substanţiale deoarece există cel puţin trei categorii de valori şi interese ce este

foarte probabil să nu fie luate adecvat în considerare sau chiar ignorate pur şi simplu. În primul rând, sunt

interesele celor ce sunt distribuiţi prea larg pe o anumită arie sau afectaţi numai accidental de-a lungul

timpului pentru a fi reprezentaţi de un singur avocat. În al doilea rând, sunt interesele persoanelor care încă

nu există, adică a generaţiilor viitoare, care în mod clar sunt afectate de politicile actuale dar care nu îşi pot

apăra interesele. În al treilea rând sunt interese ce nu sunt asociate cu oameni, cum ar fi „drepturile”

animalelor sălbatice.

[…]

Chiar dacă ne restrângem atenţia la clasa celor cu interese umane, ar trebui să fim precauţi atunci

când respingem ca irelevante interesele generaţiilor viitoare. Interesele acestor generaţii sunt de cele mai

multe ori ignorate nu pentru că nu ar exista sau ar fi irelevante, ci pentru că pur şi simplu nu ştim cum să

ataşăm o valoare intereselor lor. Adeseori se consideră că dacă ceva nu poate fi cuantificat atunci nu există.

Dar această strategie nu este corectă. Dacă nu se poate, în principiu, face dreptate intereselor generaţiilor

viitoare atunci poate ar trebui să abandonăm ideea că calculul economic cost-beneficii se poate aplica pentru

a rezolva toate conflictele de interese. Rezultă astfel că justificarea instrumentală a valorii naturii sălbatice

este problematică şi ar trebui înlocuită cu a altfel de justificare.

Valoarea speciilor – Biodiversitatea

Prin biodiversitate se înțelege diversitatea faunei și florei. În particular, atunci când se discută despre

biodiversitate se are în vedere diversitatea speciilor, dar și a ecosistemelor sau diversitatea genetică la nivel

microbiologic. În următorii zeci de ani 20% din numărul speciilor va dispărea. Este unanim recunoscut

faptul că dispariția în masă a unor specii este un lucru negativ. Dar în ce sens este un lucru rău? Este rău

pentru că oamenii sunt afectați (ca atunci când telefonul cuiva este distrus)? Sau este și un rău în sine (ca

atunci când cineva o persoană moare)? Avem vreo datorie față de specii? În continuare sunt prezentare atât

răspunsuri care merg pe linia valorii instrumentale a speciilor, cât și răspunsuri ce implică faptul că speciile

au o valoare în sine (intrinsecă).

Răspuns: Biodiversitatea trebuie protejată pentru că diverse specii sunt folositoare omului: fie ca hrană, fie

pentru că pot fi folosite medical sau tehnologic (de exemplu, un microb rezistent la temperaturi înalte ce

poate fi găsit în Parcul Yellowstone din Statele Unite poate crea o enzima stabilă la temperaturi înalte ce a

fost folosită pentru a crea un proces revoluționar de copiere a genelor. Procesul a fost vândut pentru 300 de

milioane de dolari și aduce un profit de 100 de milioane pe an).

Ca atare, se poate formula un argument pentru protecția speciilor plecând de la beneficiile posibile pentru

oameni pe care le pot aduce speciile.

7

Problemă: numai o parte infimă dintre specii este utilă oamenilor. Unele dintre specii sunt chiar dăunătoare.

Deci s-ar putea formula și un argument în favoarea distrugerii biodiversității.

Răspuns: chiar dacă multe specii nu sunt direct utile oamenilor, este sunt indirect utile. Dispariția unui mare

număr de specii ar însemna distrugerea ecosistemului planetar. Conform unei estimări economice

(Constanza et al. 1997), serviciile aduse omenirii de către întreaga faună și floră de pe Pământ ar fi în între

16 și 54 trilioane de dolari anual. Suma este enormă, valoarea acestor servicii neputând fi plătită de către

economiile actuale, a căror produs intern brut se ridică, în total, numai la 18 trilioane de dolari anual.

Răspuns: Biodiversitatea mai are, de asemenea, o valoare estetică (o specie poate fi comparată cu o operă

de artă).

Răspuns: Biodiversitatea are o valoare instrumentală din perspectiva cunoașterii. Studiind diverse specii

putem afla ceva despre trecutul Pământului și despre viață: cum se dezvoltă, cum se diversifică. Cunoașterea

este uneori un scop un sine (cunoaștere de dragul de a ști), iar biodiversitatea este o carte a naturii pe care, în

timp o putem descifra.

Problemă: Dacă există specii fără nici o valoare pentru oameni, atunci există motive să le protejăm?

Conceptul de datorie către specii este mai problematic decât cel de datorie pentru indivizii dintr-o specie

deoarece speciile sunt entități abstracte și, într-o anumită măsură, delimitate convențional. Criterii pentru

delimitarea unei specii: morfologic (aceeași anatomie și aceleași funcții), biologic (dacă organismele se pot

împerechea), evoluționist (dacă organismele au aceiași descendență istorică) și genetic (dacă au un genom

comun).

În unele cazuri dificultatea de a delimita o specie are consecințe nefaste. Lupii roșii sunt lupi sau coioți?

Reptilele tuatura din Noua Zeelandă erau clasificate ca fiind o singura specie. Apoi sistemul de clasificare a

fost modificat și s-a considerat ca sunt 3 specii. Dar dacă este ceva convențional, atunci de ce ne-ar interesa

prezervarea speciilor mai degrabă decât a indivizilor ce fac parte din specii?

Pe de altă parte, poate este mai grav sa distrugi specia decât câțiva indivizi ai unei specii. Una este să

distrugi câțiva fluturi și alta e să distrugi ultimii fluturi dintr-o specie. Însă de ce avem o astfel de intuiție?

Problemă: De-a lungul istoriei speciile au apărut și au dispărut într-un ritm mai lent sau mai rapid. Dar

dacă speciile dispar și apar de la sine, atunci de ce distrugerea speciilor de către om este un lucru rău în sine?

Răspuns: Dacă o specie dispare de la sine, atunci acest lucru se întâmplă în cadrul unui proces mai larg de

speciație (de producere a speciilor). Distrugerea de către om nu mărește speciația, din contră. Activitățile

umane duc la dispariția speciilor într-un ritm neegalat până acum în istoria naturală a pământului. Evoluția

este un proces prolific. Distrugerea umană este un proces negativ ce sărăcește biodiversitatea pe termen

lung.

Problemă: De ce nu ar fi extinderea unei specii, specia umană, mai importantă decât conservarea altor

specii mai puțin valoroase?