Natura timpului în viziunea lui Leibniz LUCRARE DE LICENŢĂ

5/12/2018 Natura timpului în viziunea lui Leibniz LUCRARE DE LICENŢĂ - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/natura-timpului-in-viziunea-lui-leibniz-lucrare-de-licenta 1/42

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE

SPECIALIZAREA FILOSOFIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Natura timpului în viziunea lui Leibniz

Coordonator ştiinţific: Absolvent :

conf. univ. dr. Adrian Niţă Preda Mirabela

CRAIOVA

2011

1



Justificarea alegerii temei

Timpul este una dintre cele mai importante teme ale filosofiei. Deşi este o

impotantă temă a filosofiei, timpului nu i se mai aceeaşi atenţie pe care o avea înperioada

în care Leibniz şi Kant activau ca şi filosofi sau cel puţin nu în aceeaşi manieră. De aceea

în lucrarea de faţă voi analiza teoriile lui leibniz şi Kant despre timp, aducănd în discuţie

şi alte informaţii despre timp.

2



Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………......…4

Capitolul I: Problema timpului.........................................................................................6

1.Ce este timpul?............................................................................................................6

2.Timpul în fizică.........................................................................................................11

3. Isaac Newton, teoria despre timp.............................................................................13

4. Timpul în viziunea lui Albert Einstein.....................................................................14

Capitolul II: Critica kantiană a teoriei leibniziene a timpului........................................171. Concepţia kantiană despre timp.............................................................................17

2. Critica teoriei leibniziene a timpului......................................................................22

Capitolul III: Leibniz şi problema timpului...................................................................26

1. Timpul substanţă sau relaţie...................................................................................26

2. Timpul este relativ.................................................................................................27

3. Timpul este ideal....................................................................................................28

4. Timpul este continuu..............................................................................................31

5. Relaţia timpului cu monada...................................................................................32

6. Proprietăţile topologice ale timpului .....................................................................35

Concluzii.........................................................................................................................37

Bibliogafie.......................................................................................................................3

8

3



Introducere

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte o scurtă trecere în revistă a uneia dintre

cele mai importante probleme ale umanităţii, şi anume problema timpului.

Lucrarea debutează prin a prezenta succinct câteva repere generale despre timp,

despre maniera în care a fost perceput nu doar în filosofie, ci şi în fizică şi în conştiinţa

umanităţii.

Dintre toate problemele filosofiei, reflecţia asupra timpului este una dintre celemai strâns legate de natura teoriei fizice. Definirea cu exactitate a timpului este o sarcină

dificilă pentru oricine încearcă. Dicţionarul Explicativ al limbii oferă mai multe definiţii

ale timpului: „Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă

a fenomenelor…Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfă urăriiș

unei ac iuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval,ț

răstimp, răgaz…Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de

ansamblul factorilor meteorologici…Fiecare dintre fazele sau momentele unei mi cări,ș ale unei opera ii, ale unui fenomen, ale unei ac iuni…Categorie filozofică careț ț

desemnează durata, succesiunea i simultaneitatea proceselor…Interval dintre douăș

momente măsurat în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole,

milenii, perioade…Perioadă cât durează ceva; durată; vreme”1.

Teoria lui Leibniz capătă o mai valoare odată ce este pusă în discuţie, ba

chiar criticată. Cea mai importantă critică adusă teoriei lui Leibniz este făcută de către

marele filosof german Immanuel Kant. Capitolul al II-lea expune critica pe care Kant o

aduce lui Leibniz cu privire la problema timpului. “Acesta va opune teoriei leibniziene

doctrina despre caracterul transcendental al timpului, potrivit căreia timpul trebuie înţeles

ca o însuşire a subiectului uman, şi nu ca o trăsătură primordială a lucrurilor din lume” 2.1 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ( ediţia a III, 2009, revăzută şi adăugită), Bucureşti, EdituraUnivers Enciclopedic, 20092 John Cottingam, Raţionaliştii: Descartes, Spinoza, Leibniz , trad. Laurenţiu Ştefan-Scarlat, Bucureşti,Humanitas, 1998, p. 96

4



Kant nu este de acord cu ideea că timpul se află în afara noastră, el se regăseşte în noi.

Alături de spaţiu, timpul este formă pură, intuiţie pură, a priori a sensibilităţii. ,,Spaţiul şi

timpul sunt quanta continua, fiindcă nici o parte a lor nu poate fi dată fără a o închide

între limite, puncte şi momente, prin urmare fără ca această parte însăşi să nu fie la rândul

ei un spaţiu sau un timp. Spaţiul nu se compune deci decât din spaţii, timpul, din timpuri.

Punctele şi momentele nu sunt decât limite, adică simple locuri ale limitării spaţiului şi

timpului; locurile însă presupun totdeauna intuiţiile care trebuie să le delimiteze sau să le

determine; şi nici spaţiul, nici timpul nu se pot compune din simple locuri, ca din părţi

integrante care ar putea fi date anterior spaţiului şi timpului“3.

Teoria leibniziană asupra timpului, prezentată în capitolul al III-lea, reprezintă

tema centrală a lucrării, în jurul căreia sunt concentrate şi îndreptate toate ideile.

Gottfried Wilhelm Leibniz este un spirit universal, al cărui interes s-a manifestatdeopotrivă în filosofie, ştiinţă, teologie, diplomaţie. Autor al sisitemului armoniei

prestabilite dintre suflet şi corp, sistem denumit ulterior monadologie, inventator al

calcului diferenţial, Leibniz dezvoltă de asemenea o teorie interesantă asupra naturii

timpului. În cadrul celui de-al treilea capitol este prezentată teoria leibniziană a tot ceea

ce înseamnă în viziunea filosofului timpul.

În finalul lucrării sunt succint concluzionate cele două teorii ale timpului şi sunt

prezentate opinii personale în legătură cu această controversată problemă, problematimpului.

3 Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, trad. Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura IRI, 1994, p. 193

5



Capitolul I

Problema timpului

1.Ce este timpul?

La o primă vedere am putea avea impresia că întrebarea “Ce este timpul?” nu prea

are sens, întrucât toţi suntem familiarizaţi cu această noţiune, toţi suntem afectaţi de timp

şi avem impresia că semnificaţia lui este una banală. Dar abordările acestei probleme nearată contrariul, timpul fiind un concept dificil de explicat.

Timpul este una dintre dimensiunile Universului, diferită de dimensiunile spa ialeț

prin aceea că el ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă. Este o no iuneț

primară, care nu se define te, ci este percepută prin sim uri, corelată cu cea de eveniment.ș ț

Percep ia umană sesizează ordinea în timp a evenimentelor.ț Timpul este

considerat drept determinaţie fundamentală, modalitate a existenţei, în general, şi a

fiecărui lucru, în special. Despre ceva se poate spune că există în mod real numai înmăsura în care ocupă un loc în spaţiu, într-un moment determinat. Timpul este înţeles

prin categoriile succesiunii, înainte - după sau duratei, mai mult - mai puţin.

Cu referire la timp, se poate vorbi despre un tip mai important de problematizare,

şi anume dacă timpul este:

a) obiectiv (independent de experienţa noastră, de modul nostru de a percepe

realitatea);

b) subiectiv (simplă perspectivă sau modalitate omenească de a înţelege existenţa)

Problema naturii timpului, prin diferenţierea timp obiectiv – timp subiectiv, poate

fi abordată şi dintr-o altă perspectivă. Principale întrebare la care se urmăreşte să se aducă

un răspuns vizează relaţia timpului cu lucrurile şi evenimentele. În acest fel, trebuie să

vedem dacă timpul poate exista în absenţa lucrurilor şi evenimentelor.

Să ne imaginăm o mare porţiune din Univers, cufundată într-un vid profund. De

6



la acestă problematizare s-au formulat două teorii cu privire la timp: teorii relaţionale,

după care timpul nu există independent de relaţiile temporale (sau spaţio-temporale) şi

teorii absolutiste, după care timpul există independent de relaţiile temporale (sau spaţio-

temporale).

Distincţia dintre timpul obiectiv şi cel subiectiv este intuitivă. De exemplu pentru

o persoană care susţine un examen, timpul poate sa curgă repede, însă aceeaşi persoană

poate să considere că timpul poate să curgă greu atunci când aşteaptă pe cineva. Este

posibil chiar ca în situaţii similare curgerea timpului să fie trăită diferit de persoane

diferite. Sper exemplu: O persoană care a învăţat pentru examen poate să considere că

timpul trece uşor, dar pentru cineva care nu a învăţat acelaşi timp i se va părea că trece

mult mai greu. Pe de altă parte, a vorbi despre trăirea sau perceperea timpului presupune

implicit existenţa obiectivă a acestuia. Problema nu este dacă timpul există, ci dacă noi putem şti vreodată ce este timpul în sine, independent de modul nostru de trăire sau de

cunoaşterea noastră.

Această dihotomie a timpului este foarte bine evidenţiată de teoria lui Newton, pe

de o parte, şi cea a lui Leibniz, pe de altă parte. După Newton timpul este absolut, adică

are existenţă de sine stătătoare, independent de relaţiile sale cu evenimentele şi lucrurile.

Leibniz consideră că timpul este de natură relaţională, nu este o substanţă care să existe

independent de lucruri sau de oameni. „Timpul este un fel de cadru pentru ca fenomenelesă aibă relaţii temporale, oferind, aşadar, o structură pentru anterioritate, posterioritate şi

simultaneitate”4.

Timpul este văzut ca începând cu crea ia, înregistrată în Geneza 1, i apoi urmândț ș

un curs liniar, de la crea ie, prin Vechiul i Noul Testament până în prezent i se va sfâr iț ș ș ș

în ziua de pe urmă, ce încununează a doua venire a lui Hristos. În acel punct, timpul iș

istoria vor face loc eternită ii. Din Dumnezeu pornesc toate ce sunt i se desfăşoară aici.ț ș

Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte că începutul este legat de eternitate. Timpul, crea ia luiț

Dumnezeu, începe odata cu lumea aceasta creată i se va sfârsi odata cu ea. Dumnezeuș

l-a deprins, l-a facut sa-nceapa ca pe ceva apartinând crea iei sale.ț

Perceperea timpului variază în funcţie de perioada istorică asupra căreia privim. Există o

diferenţă majoră între maniera în care percepeau oamenii din Evul Mediu timpul şi modul

4 Adrian Niţă cood., Natura timpului , Giurgiu, Editura Pelican, 2006, p. 5

7



în care este abordat în modernitate. Perioada Evului Mediu este caracterizată de o

înflorire a umanităţii din numeroase puncte de vedere: oamenii din această perioadă se

bucurau de o cultură bogată, vibrantă; muzica a fost compusă; piese de artă au fost create;

marile catedrale ale Europei au fost construite în acest timp; mari ora e cre teau peș ș

întinsul Europei; comer ul i sistemul bancar au devenit păr i importante în economie. Înț ș ț

privinţa discuţiei despre timp, în Evul Mediu se identifică anumite probleme importante.

În primul rând, problema timpului a fost subiectul specula iilor riguroase aleț

filosofilor în tradi iile vestice înca de pe vremea părin ilor bisericii i nu poate fi în eleasăț ț ș ț

în izolare faţă de filosofia pre-creştină. Apoi, discu ia despre timp este legată în modț

direct, i trebuie vazută în termeni cosmologici care includ crea ia, Dumnezeu iș ț ș

eternitatea. În al treilea rând, pentru că principalii contribuitori în această discu ie auț

subliniat punctele de vedere ale predecesorilor, dezbaterea privind natura timpului devinefoarte complexă i abordează problema într-un mod foarte variat.ș

Pentru cultura modernă, aceea a tiin elor pozitive, sfâr it înseamnă moarte,ș ț ș

înseamnă disparitie totală, înseamnă neant; aceasta pentru că tiinta foloseşte timpul ca peș

ceva linear, fagmentat în trecut, prezent i viitor i măsurat în lungimi. Încetarea etapelor ș ș

timpului înseamnă pentru ştiinţă dispari ia timpului. Timpul în această lume trecătoareț

este doar o reflectare imperfectă a vie ii ve nice. Timpul este considerat ca având oț ș

realitate obiectivă; ca existen ă este legat de o existen ă extratemporală.Timpul este oț ț realitate care se consumă în alta, superioară; duce dincolo de trecător, adică în eternitate.

La acest nivel i orientarea spiritului, eternitatea sus ine i alimentează tot ce există înș ț ș

timp, adică în actualitate. Timpul nu poate fi în eles fără existen a umană, la felț ț

eternitatea nu poate fi în eleasă fără existen a lui Dumnezeu. Dumnezeu există dincolo deț ț

timp, mai bine zis există pur i simplu fără nici o condi ie, ceea ce este totuna cuș ț

eternitatea.

i chiar dacăȘ are o no iune foarte imprecisă asupra timpului, omul medievalț

cunoa te această dimensiune a lumii şi a vieţii, o trăie te din plin, dar într-un mod diferitș ș

de al nostru, cunoscând timpul trăit, timpul calitativ. El tie că toate lucrurile au timpulș

lor i că subordonarea în timp a activităţilor omului este o necesitate. Nu po i face nimicș ț

la întamplare, nimic fără să aibă un punct de sprijin i de reper. Omul medieval nu- iș ș

cunoa te vârsta, timpul, dar tie că toate lucruile au un timp:ș ș „Toate îşi au vremea lor, şi

8



fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are

vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. Uciderea

îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea

îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are

vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui;aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea

pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, si depărtarea de îmbră işări îşiț

are vremea ei; căutarea î i are vremea ei, i pierderea î i are vremea ei; păstrarea î i areș ș ș ș

vremea ei, i lepădarea î i are vremea ei; ruptul î i are vremea lui, i cusutul î i areș ș ș ș ș

vremea lui; tăcerea î i are vremea ei, i vorbirea î i are vremea ei; iubitul î i are vremeaș ș ș ș

lui, i urâtul î i are vremea lui; războiul î i are vremea lui, i pacea î i are vremea ei”ș ș ș ș ș 5.

Tabuul timpului pe care Evul Mediu l-a pus în calea negustorului este înlăturat la

începutul Modernităţii. Timpul, care nu-i aparţinea decât lui Dumnezeu, este de acumînainte proprietatea omului. Un semn al trecerii de la perioada medievală la cea modernă

a fost introducerea treptată a clopotului muncii. Nu timpul evenimen ial, al cataclismuluiț

sau al sărbatorii era acum cel evident, ci cel al cotidianului, re ea cronologică ceț

încatu ează via a urbană. Un proces de laicizare în cadrul căruia dispari ia monopoluluiș ț ț

clopotelor bisericeşti asupra măsurarii timpului este într-adevar un semn esen ial.ț

Pentru multă vreme încă, timpul legat de ritmurile naturale, de activitatea agrară, de

practica religioasă, rămâne cadrul temporal primordial. Acesta specifică că nu e voba detrecerea de la ora antică la ora modernă, ci i trecerea de la o împăr ire ecleziastică aș ț

timpului la o impărtire laică. Ceasul va face delimitarea aceasta mult mai evidentă. Astfel

acest timp se impune mai întâi ca timp al negustorului dar devine un semn al muncii

organizate, timp ce defineşte o atitudine dinamică cu privire la via ă i profesie. Astfel,ț ș

monopolul Bisericii asupra timpului dispare, acum fiind realizată acea măreaţă trecere de

la timpul teologic la cel tehnologic. Astfel, timpul religios cel ritmat de calendarul

creştin, cu succesiunea anunţată de sunetele de clopot care indică o anumită perioadă a

zilei, căreia îi corespunde o anumită activitate, este înlocuit de timpul laic, un timp al

eficien ei.ț

La întrebarea “Ce este timpul?”, Sfântul Augustin oferă un răspuns oarecum

bizar. El este de părere că deşi timpul este atât de familiar şi cunoscut, este foarte greu să

5 Sthephen Hawking, Scurtă istorie a timpului de la Big Bang la găurile negre, trad. M. Ciodaru, Bcureşti,Humanitas, 2008, p. 69

9



explici acest lucru uşor şi scurt. Întelegem ce este când vorbim despre el şi când auzim

despre el, dacă nimeni nu ne întreaba, ştim, dar dacă am vrea să explicăm cuiva care ne

întreaba, nu mai ştim. Timpul, pentru minte noastră este o formă înţeleasă, însa de

explicat în cuvinte este mult mai greu. Totuşi, Sf Augustin spune că poate să afirme cu

încredere că daca nu ar trece nimic, nu ar exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva, nu ar

fi timp viitor, şi dacă nu ar exista nimic, nu ar fi timp prezent: "Prezentul însa, dacă ar fi

mereu prezent şi nu ar trece în trecut, nu ar mai fi timp, ci eternitate"6.

Sf. Augustin se întreabă, cum pot exista trecutul şi viitorul în condiţiile în care

trecutul nu mai este iar viitorul nu este încă? Înseamnă că trebuie să existe nu trei

dimensiuni ale timpului, trecutul, prezentul şi viitorul, ci trei moduri ale timpului:

prezentul trecutului, prezentul prezentului şi prezentul viitorului. Legătura cu sufletul

uman este şi mai evidentă dacă vom adăuga că trecutul se măreşte iar viitorul sediminuează continuu prin operaţiile sufletului: aşteptarea (viitorului), atenţia (îndreptată

spre prezent), amintirea (trecutului)7. Evident şi clar nu e nici trecutul, nici viitorul. De

aceea putem spune că exista trei timpuri; trecut, prezent şi viitor, ci unul singur, unul ce

va privilegia prezentul. Sf. Augustin consideră că există 3 timpuri: prezentul dintre cele

trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul din cele viitoare. Acestea nu sunt nici

mediu, nici durată, şi nici timp obiectiv; ele sunt în suflet şi la lumină le aduce memoria

care devine, la rândul ei triplă: memoria prezentă despre cele trecute, memoria prezentădespre cele prezente (sau vederea celor prezente), memoria prezentă despre cele viitoare

(sau aşteptarea prezentă a celor viitoare). Numai în acest fel se pot accepta cele trei

timpuri identificate de către Sf. Augustin.

Timpul este şi nu este. Trecutul şi viitorul nu sunt nimic, iar prezentul nu durează.

Nu putem concepe timpul ca având o realitate proprie şi nici nu-l putem compara cu

eternitatea. Dumnezeu este etern, şi noi suntem supuşii timpului. Cert este că timpul nu ar

fi existat dacă nu ar fi fost creată nicio fiinţă; timpul nu există decât dacă există realitaţi

create. Când Sf. Augustin deosebeşte timpul de eternitate spune că adevarata diferenţă

constă în aceea că timpul implică schimbare, pe când eternitatea o exclude. De aceea

lumea nu a fost creată în timp, ci o dată cu timpul.

6 Augustin, Confesiuni, XX 26

7 Adrian Niţă, op.cit , p. 5

10



Timpul este ceva ce curge, lucru demonstrat de faptul că dacă nu ni s-ar fi

întâmpat nimic, atunci nu ar exista timp trecut, istoria s-ar dizolva, amintirile noastre ar fi

lipsite de conţinut; pe de altă parte, dacă nimic nu ni s-ar întâmpla, atunci nu ar mai

exista timp viitor, caz în care proiectele noastre ar fi lipsite de speranţă, ba chiar viaţa

însăşi ar sta sub semnul îndoielii.

2.Timpul în fizică

Timpul este unul din conceptele fundamentale ale fizicii. Este o măsură a duratei

evenimentelor i are diferite în elesuri în func ie de contextul în care este definit. Înș ț ț

fizică, timpul este o dimensiune a naturii i poate fi văzut ca o măsură a schimbării. Înș accep ia fizicii clasice, timpul este unț continuu. Fizica modernă, mai precis, teoria

mecanicii cuantice dispută însă această calitate, sugerând că ar fi o cantitate discretă.

Timpul este una dintre pu inele ț mărimi fizice fundamentale, care conform

cuno tin elor actuale nu se pot defini prin intermediul altor mărimi, la fel ca de exempluș ț

lungimea şi masa. Durata de timp scursă între două evenimente poate fi definită pe baza

unei mi cări uniforme sau pe baza unui fenomen repetitiv. Prin această metodă se poateș

defini doar timpul pentru punctul din spa iu în care este plasat instrumentul de măsură,ț ceasul. Pentru alte puncte din spa iu este necesar să se stabilească mai întâi no iunea deț ț

„simultaneitate la distan ă”, un criteriu după care să se poată declara dacă douăț

evenimente ce au loc în puncte diferite din spa iu sunt simultane sau nuț 8.

În mecanica clasică se consideră că simultaneitatea a două evenimente este o

proprietate independentă de observator i că ordinea cronologică i duratele fenomenelor ș ș

sunt independente de observator sau experimentator. În acest fel, mul imea momentelor ț

de timp este izomorfă cu mul imea punctelor de pe o dreaptă: fiecărui eveniment îiț

corespunde un punct unic de pe axa timpului; pentru a asocia un număr fiecărui moment

de timp este necesar să fixăm o origine a timpului, un moment pe care să-l notăm

conven ional cu „0” i să măsurăm durata dintre momentul respectiv i momentul „0”.ț ș ș

8 Vasile Mihu, Fizică generală , Bucureşti, Editura Didiactică şi Pedagogică, 1956

11

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fizic%C4%83


http://ro.wikipedia.org/wiki/Mecanic%C4%83_cuantic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83rime_fizic%C4%83


http://ro.wikipedia.org/wiki/Lungime

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceas

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mecanica_clasic%C4%83



http://ro.wikipedia.org/wiki/Mecanic%C4%83_cuantic%C4%83


http://ro.wikipedia.org/wiki/Lungime

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceas

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mecanica_clasic%C4%83



Timpul în mecanica clasică este omogen, se scurge permanent la fel de repede, nu este

influen at de obiectele sau fenomenele ce au loc, i este independent deț ș spa iuț .

În mecanica relativistă, simultaneitatea, duratele i ordinea cronologică aș

evenimentelor depind de observator. Transformările Lorentz stabilesc, în teoria

relativităţii restrânse rela ia dintre duratele fenomenelor a a cum sunt percepute deț ș

observatori diferi i, în func ie de viteza cu care se deplasează ace tia fa ă de fenomeneleț ț ș ț

studiate9.

Ca urmare, timpul nu mai există independent de observator. În schimb, se poate

construi un model matematic de spa iu cvadridimensional, numit „ț spa iu-timpț ”, astfel că

fiecărui eveniment i se poate asocia un punct din spa iu-timp. Pentru un observator dat,ț

fiecare punct din spa iu-timp este văzut ca un punct având o anumită pozi ie în spa iu fa ăț ț ț ț

de sistemul de referin ăț al observatorului i un anumit moment în timpul observatorului.ș

No iunea absolută, independentă de observator,ț de ordine cronologică se

păstrează doar în anumite limite. Anume, fiecărui eveniment, fiecărui punct din spa iu-ț

timp, i se pot asocia: 1) un con de lumină viitor, constituit din punctele aflate la distan ă,ț

în spa iu, mai mică sau egală cu timpul scurs de la evenimentul considerat la acel punctț

înmul it cuț viteza luminii în vid; cu alte cuvinte, mul imea de puncte în care poate ajungeț

lumina emisă în punctul din spa iu-timp corespunzător evenimentului sau mai târziu; 2)ț

precum i un con de lumină trecut, constituit din punctele aflate la distan ă mai mică sauș ț egală cu timpul scurs de la ele la evenimentul considerat înmul it cu viteza luminii în vid.ț

Conurile de lumină trecut i viitor ale unui punct din spa iu-timp sunt independente deș ț

observator.

Punctele din conul de lumină viitor apar oricărui observator ca fiind ulterioare, în

timp, evenimentului considerat. Orice punct aflat în afara conului viitor i a conului trecutș

apare fa ă de unii observatori ca fiind anterior evenimentului considerat, fa ă de al ii caț ț ț

fiind ulterior evenimentului i iară i fa ă de al ii ca fiind simultan cu evenimentulș ș ț ț

considerat. Deoarece viteza luminii în vid este cea mai mare viteză de deplasare a unei

ac iuni, rezultă că evenimentele din afara conurilor de lumină ale unui eveniment nu potț

influen a, cauzal i nu pot fi influen ate de acel eveniment.ț ș ț

9 Ibidem

12

http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C8%9Biu


http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_relativit%C4%83%C8%9Bii

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transform%C4%83rile_Lorentz

http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C8%9Biu-timp


http://ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_de_referin%C8%9B%C4%83



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Con_de_lumin%C4%83&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Viteza_luminii_%C3%AEn_vid


http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_relativit%C4%83%C8%9Bii

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transform%C4%83rile_Lorentz



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Con_de_lumin%C4%83&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Viteza_luminii_%C3%AEn_vid



În teoria relativită ii generalizate, forma spa iu-timpul este influen ată de prezen aț ț ț ț

materiei; ca urmare spa iu-timp nu este o simplă „scenă” în care se desfă oarăț ș

fenomenele fizice, ci este influen at de acestea.ț

3. Isaac Newton, teoria despre timp

Isaac Newton a fost un renumit om de tiin ă englez, matematician, fizician iș ț ș

astronom. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea iș

dezvoltarea calculului diferen ial i a celui integral. Newton a fost primul care aț ș

demonstrat că legile naturii guvernează atât mi carea globului terestru, cât i a altor ș ș

corpuri cere ti, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar i hiperbolice sauș ș parabolice. Fizica sa, mai exact, filosofia naturală nu poate fi disociată de conceptele

inteligibile de timp absolut i spa iu absolut, opuse timpului i spa iului sensibil. Newtonș ț ș ț

a considerat că întregul Univers este aidoma unui mecanism de ceasornic şi că părţile

acestuia se mişcă cu precizie matematică, stabilită de legi fixe şi previzile. Timpul lui

Newton este absolut şi universal, acelaşi pentru toata lumea, şi nu depinde de modul în

care se mişcă indivizii.

El priveşte spaţiul şi timpul drept nişte lucruri reale, drept recipiente de oîntindere şi respectiv durată infinite în care întreaga succesiune a evenimentelor naturale

din lume are o poziţie determinată, poziţie ce ar fi putut foarte bine să fie alta, dacă tot

procesul ar fi început mai devreme sau în alt loc. Tot aşa, lucrurile pot fi realmente în

repaus sau în mişcare, starea lor nefiind definită doar de relaţiile lor cu alte obiecte

schimbătoare. Potrivit mecanicii newtoniene, unui observator care se deplaseaza cu un

corp A avand viteza vA , un corp B care se deplaseaza cu viteza vB , îi va apărea ca

deplasandu-se cu viteza vAB = vA – vB10. În lucrarea “Principiile matematice ale

filosofiei naturale”, Newton distinge două timpuri: un timp absolut, matematic, uniform,

pe care el îl mai numeşte şi durată; şi un timp relativ care este măsura mai mult sau mai

puţin exactă a duratei, adică echivalentul în ore, zile, al timpului absolut. Timpul este un

10 Vasile Mihu, op. cit.

13



mediu împlinit alcătuit din momente identice din punct de vedere calitativ. Aceste

momente sunt, fiecare, ocupate de evenimente.

După Newton rămâne cert faptul că imuabilitatea caracterizează curgerea

timpului absolut. Acest timp absolute, care durează e un cadru creat de Dumnezeu pentru

a cuprinde lumea. Timpul este durată pură, este absolut, în sine independent de lucruri. În

viziunea lui Newton timpul trece liniar, este universal, adică dacă pe Pământ au trecut

două ore atunci înseamnă că oriunde, în orice colţ al Universului au trecut tot două ore.

Pe această linie a timpului nu putem să ne mişcăm decât înainte, nu putem să mergem

înapoi în trecut, nu putem să ne transpunem în viitor 11. După Newton timpul este absolut,

adică are existenţă de sine stătătoare, independent de relaţiile sale cu evenimentele şi

lucrurile. Fără lucruri timpul este la fel, adică pot exista perioade de timp în care se petrec

anumite evenimente şi perioade de timp în care nu se petrece nici un eveniment.

4. Timpul în viziunea lui Albert Einstein

Albert Einstein a fost un celebru fizician german de origine evreu. Cele mai multe

dintre contribu iile sale în fizică sunt legate de teoria relativită ii restrânse, care unescț ț

mecanica cu electromagnetismul, i de teoria relativită ii generalizate, care extindeș ț principiul relativită ii mi cării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravita iei.ț ș ț

Implicaţiile exacte ale operei lui Einstein sunt şi azi controversate, mai ales dat

fiind că în teoria generală a relativităţii geometria spaţiului şi timpului pare a juca rolul

unui fapt real, cu proprietăţi explicative. Ecuaţia newtoniană simplă de combinare a

vitezelor este privită, în teoria lui Einstein, ca fiind doar o aproximaţie, valabilă penrtu

viteze ce sunt mici în comparaţie cu viteza luminii. Relaţia relativistă este vAB = (vA -

vB) [1 - (vAvB / c2)]-1, unde C este viteza luminii. Această ecuaţie poate fi folosită

pentru stabilirea relaţiei foarte simple dintre masă (m) şi energie (E): E = mc212. Viteza

luminii joacă un rol dominant în viziunea noastră despre Univers.

11 Isaac Newton, Principiile matematice ale filosofiei naturale , trad. Marian Victor, Bucureşti, EdituraAcademiei, 195612 Vasile Mihu, op. cit.

14



Einstein a demonstrat că timpul care se scurge pentru un observator aflat pe un

corp în mi care este mai scurt decât timpul scurs pentru un corp în repaus. Pentruș

Einstein timpul este relativ, are bucle, trece diferit în funcţie de locul unde ne aflăm. În

teoria relativităţii, Einstein face unele afirmaţii uimitoare: spaţiul şi timpul sunt strâns

legate, de fapt ele sunt unite; gravitaţia care l-a intrigat atât de mult pe Newton nu mai

este privită ca o simplă forţă, ci acum ea înseamnă curbura spaţiului şi a timpului.

Conform teoriei relativităţii nu doar prezenţa materiei are influenţă asupra trecerii

timpului, ci şi mişcarea. De fapt, dacă ne-am afla într-un tren fără geamuri, în aşa fel

încât să nu putem vedea afară, nu ne-am da seama dacă trenul respectiv este în repaus sau

are o mişcare uniform accelerată. Şi nu ne-am da seama dacă trenul execută o mişcare

accelerată sau se află într-un câmp gravitaţional. Dacă am putea să călătorim cu viteze

apropiate de cea a luminii am observa că pe măsură ce creştem viteza tot mai aproape de300.000 km/s masa noastră ar creşte enorm, până la infinit, iar timpul ar încetini, la fel ca

în apropierea unei găuri negre. Descoperirile lui Einstein permit oricărei persoane să

afirme că se află în repaus în timp ce restul lumii trece pe lângă ea.

Secole de-a rândul, ştiinţa a folosit noţiunea de „timp absolut“ introdusă de Isaac

Newton, însa teoria relativităţii restrânse elaborată de Einstein a bulversat-o total. Ideea

că timpul s-ar scurge uniform a fost desfiinţată în favoarea uneia mult mai elastice,

potrivit căreia timpul, în cadrul conţinutului spaţio-temporal, îşi poate schimbadimensiunile într-un sens sau în celalalt. Brusc, noţiuni universale atât de familiare

limbajului cotidian, precum „acum“ sau „aici“, se trezesc vidate de insăşi universalitatea

lor. Practic, timpul nemaicurgând deloc, oricum, nu în sensul newtonian, termeni ca

„trecut“, „prezent“ sau „viitor“ ramân fără sens intrinsic. Cel care le conferă o valoare sau

alta fiind însuşi observatorul lor sau, mai exact, mişcarea acestuia. Din ceva imanent,

timpul devine ceva maleabil şi controlabil, aşa încât asupra lui se poate interveni ca

asupra unei plastiline13. Nu mai putem vorbim de un viitor generic, ci de o multitudine de

posibilităţi de actualizare a viitorului.

Nu putem avea o definiţie a ceea ce este timpul, ci doar putem spera la o

interpretare cât de cât satisfăcătoare a ceea ce a fost timpul. Singurul lucru cert este faptul

că îl putem măsura din ce în ce mai precis: proiectul orologiului atomic spaţial Pharao

13 Ibidem

15

http://ro.wikipedia.org/wiki/Einstein

http://ro.wikipedia.org/wiki/Einstein



aduce acurateţea la cote inimaginabile. Cu acesta, „efectul Einstein“ poate fi dovedit cu o

mare uşurinţă. Nu se mai pune problema folosirii unor supercronometre pentru a

demonstra că timpul curge mai repede în varful Turnului Eiffel decât la baza lui, ci a

utilizării dispozitivului Pharao în spaţiu, pe orbita circumterestră: acesta caştigă 40 de

microsecunde în fiecare zi comparativ cu cele mai performante ceasuri rămase pe

Pământ.

Am observat ccă timpul este analizat atât de filosofie, dar în special de către

fizică. După ce am luat la cunoştinţă informaţii generale despre timp, trebuie să

pătrundem cu adevărat în problematizarea filosofică a timpului. Un prim îndrumător în

acest sens este reprezentat de critica pe care Kant o face lui Leibniz cu privire la teoria

asupra naturii timpului. Această critică, dar şi câteva idei generale despre opinia kantiană

a timpului le vom parcurge în următorul capitol al lucrării.

16



Capitolul II

Critica kantiană a teoriei leibniziene a timpului

Immanuel Kant, filozof german este unul din cei mai mari gânditori din perioada

iluminismului în Germania, fiind socotit unul din cei mai mari filosofi din istoria culturii

apusene.

1. Concepţia kantiană despre timp

În concepţia despre spaţiu şi timp, Kant pleacă de la Newton si Leibniz, dar seopune ambilor. Revoluţia filosoful consideră că noi nu suntem în spaţiu şi timp, ci spaţiul

şi timpul sunt în noi.

Filosoful este de accord cu Newton când acesta spune că spaţiul şi timpul trebuie

să preceadă lucrurilor, dar dacă la Newton precedenţa este una exterioară (externă,

sensibilă), la Kant va fi una internă apriorică. Kant este de accord şi cu Leibuiz când

acesta spune că, la origine, lucrurile materiale sunt întinse, dar nu mai este îl dezaprobă

când spune că spaţiul şi timpul derivă din raporturile dintre lucruri, căci la Kant spaţiul şi

timpul sunt a priori. Pentru Kant, spaţiul şi timpul sunt condiţiile a priori ale geometriei si

aritmeticii.

Timpul nu este ceva care există în sine sau care ar fi inerent lucrurilor. Pentru a-şi

susţine teoria, Kant ne oferă presupune că noi acceptăm ca adevărate poziţiile: 1) Toţi

corbii sunt negrii; 2) Linia dreaptă este drumul cel mai scurt între două puncte; 3)

17



7+5=12, din mai multe motive14. De pildă acceptăm prima propoziţie pentru că, pâna

acum, orice corb pe care l-am observat a fost negru; aşadar, am dobândit această

cunoştiinţă prin experienţă şi nu este imposibil să descoperim un corb care să nu fie

negru. În cazul propoziţiei trei, aceasta este în mod necesar adevarată: nu există nimic

care să ne facă să o considerăm falsă. Fiind necesare, propoziţiile aritmeticii şi geometriei

nu pot proveni din expunere: ele sunt prioritare. Propunerea geometriei ca în cazul

propoziţiei cu numărul doi, vorbeşte despre proprietăţile spaţiului. Kant consideră că aşa

cum proprietăţile geometriei se raportează la spaţiu, proprietăţile aritmeticii se raportează

la timp. Când adunăm 7+5 procecdăm astfel: numarului 7 îi adăugam, succesiv 5 unităţi

şi obţinem nunmărul 1215. Această adunare succesivă se face în timp, deci timpul stă la

baza propoziţiilor aritmeticii. Dacă spaţiul şi timpul ar exista real, atunci propoziţiile

geometriei şi aritmeticii ar fi obţinute numai prin experienţă şi prin urmare ele nu ar maifi necesare. Dar cum aceste propoziţii sunt necesare, spaţiul şi timpul nu sunt reale.

Kant prezintă anumite argumente care să demonstreze caracterul a prioric şi

intuitive al spaţiului şi timpului. Astfel, filosoful spune că: “timpul şi spaţiul sunt scoase

din experienţă, ci experienţa este în spaţiu şi timp; timpul şi spaţiul sunt reprezentări

necesare şi nu concepte. Îmi pot închipui timpul şi spaţiul fără obiecte, nu şi invers.

Aceste prime două argumente demonstrează aprioricitatea timpului; timpul şi spaţiul nu

sunt concepte, ci intuiţii pure. Conceptele sunt reprezentări generale şi pot fi separate dereprezentările particulare. Intuiţia nu poate fi separată de obiect; timpul şi spaţiul sunt

infinite, şi numai aşa le putem reprezenta ca intuiţii. Dacă timpul şi spaţiul n-ar fi mărimi

infinite, matematica si fizica ar fi imposibile”16.

Kant va demonstra că timpul este o formă a simţului intern, iar spaţiul o formă a

simţului extern. El leagă de caracterul lor aprioricitatea, certitudinea matematicii. Kant

spune că daca natura şi-ar epuiza la un moment dat imaginaţia şi ar trebui s-o ia de la

început, ceea ce s-ar repeta nu ar fi timpul, ci doar evenimentele.

Timpul şi spaţiul sunt altfel în noi, sunt forme ale sensibilităţii şi sunt numite

intenţii ale acesteia. Timpul nu este decât o condiţie subiectivă a intuiţiei noastre şi ea în

afara subiectului nu este nimic. Timpul este real numai întrucat este forma reală a intuiţiei14 Jacqueline Russ cood., Istoria filosofie, 2 Inventarea lumii moderne, trad. Alexandru Valentin, Bucureşti,Editura Univers Enciclopedic, 200015 Ibidem16 Societatea Română de Filosofie, op. cit., 609

18



interne. El nu este substanţă, aşa cum credea Newton şi nu este nici relaţie, cum credea

Leibniz, ci este subiectiv. El este condiţia subiectivă a reprezentărilor oricărui lucru şi noi

percepem timpul numai în experienţa.

Kant vrea să spună că nu putem cunoaşte dacă lumea are sau nu început în timp şi

spaţiu, respectiv dacă este sau nu compusă din părţi simple. Lumea ca întreg este ceva ce

nu poate fi dată în experienţă, este un lucru în sine, astfel încât dacă vom încerca să

argumentăm că este finită sau infinită, compusă sau simplă vom ajunge inevitabil la o

încurcătură. În opinia lui Kant timpul caracterizează numai fenomenele, nu şi lumea ca

întreg. După Kant, timpul nu este nici concept empiric care să fi fost scos dintr-o

experienţă oarecare, nici concept discursiv, nici ceva ce ar exista în sine. Kant contestă

timpului orice pretenţie la realitatea absolută. Cu alte cuvinte, dacă facem abstracţie de

condiţiile subiective ale intuiţiei sensibile, timpul nu este nimic, nu are nici o realitate,timpul este ceva ideal. Kant adaugă că timpul este transcendental, adică precede şi face

posibilă cunoaşterea obiectelor experienţei şi prin asta face posibile obiectele experienţei.

Această idealitate transcendentală a timpului nu exclude însă realitatea timpului: timpul

este real, dar nu ca ceva dat în sine sau ca o realitate absolută, ci este real empiric, adică

are valoare obiectivă numai şi numai în raport cu cu obiectele simţurilor. Cu alte cuvinte,

timpul este real, dar în sensul că este forma reală a intuiţiei interne. Pentru Kant,

liniaritatea timpului este dată de faptul că ne putem reprezenta timpul ca pe o liniedreaptă de întindere infinită. Fiecare porţiune din această linie este la rândul său tot timp,

tot unul şi acelaşi timp. Kant exprimă astfel o poziţie paradigamatică în privinţa relaţiei

dintre liniaritate şi celelalte proprietăţi topologice ale timpului: liniaritatea fundamentează

continuitatea, infinitatea şi unidimensionalitatea, adică ceea ce se numeşte o topologie

standard.

„Este bine de ştiut că problema spaţiului şi timpului nu reprezintă pentru Imm.

Kant un scop în sine”17. Pentru Kant problematizarea spaţiului şi timpului reprezintă o

premisă şi o condiţie necesară pentru dovedirea posibilităţii judecăţilor sintetci a priori,

cheia întemeierii raţionale a cunoaşterii, a întemeierii cunoaşterii din raţiune, care ar

deschide calea cunoaşterii pure şi a metafizicii pure. Concepţia luiu Kant asupra timpului

urmăreşte să pună în lumină provenienţa obiectivităţii cunoaşterii. Judecăţile sintetice a

17 Niculae Mătăsaru cood., Actualitatea filosofiei lui Immanuel Kant , Craiova, Editura Aius, 2007, p. 1999

19



priori sunt de neimaginat fără intuiţiile a priori întrucât acestea asigură obiectivitatea,

formele intuiţiei fiind şi formele obiectului intuit, formele oricărei experienţe. Aceste

forme ale intuiţiei sunt spaţiul şi timpul, care devin astfel punctul de plecare în edificarea

demersului critic. Spaţiul ţi timpul sunt intuiţii pure şi nu categorii abstracte, Kant

menţinând spaţiul şi timpul la nivelul intuiţiei pure pentru a face posibilă infinitarea lor,

dar şi pentru a descătuşa matematica de sub domeniul logicii, scopul de o putea lega mai

strâns de fizică.

În calitate sa de concept transcendental timpul nu poate fi demonstrate, ci

numai expus, adică reprezentat cât mai clar. A demonstra timpul ar înseamna să îl

derivăm din alte principii, el fiind singurul şi unica formă a receptivităţii, trebuind extras

şi analizat. Timpul este o formă a sensibilităţii, o formă apriorică şi ideală a experienţei

interne. Teoria lui Kant contestă realitatea absoluă şi transcendentală a timpului dar îiatribuie realitate empirică. „Timpul este, fără îndoială, ceva real anume formă reală a

intuiţiei pure. El are deci realitate subiectivă cu privire la experienţa internă, adică eu am

real reprezentatrea despre timp şi despre determnările mele în el. El trebuie deci

considerat real nu ca obiect, ci ca mod de reprezentare despre mine însumi ca obiect”18 .

Timpului nu i se poate atribui realitate absolută, căci el are realitate doar ca o condiţie

esenţială experienţei în calitate de formă a intuiţiei noastre interne. După Kant timpul

caracterizează lumile posibile în măsura în care acestea conţin obiecte şi evenimente. Din punct de vedere ontologic, se poate afirma că aceste lumi există în intelectul divin, astfel

încât compararea şi analizarea lumilor se efectuează în intelectul divin. Cum singura

lume ce există este cea actuală, înseamnă că există o perfecţiune maximală, putându-se

afirma că lumea actuală este posibilă pentru că este reală şi este reală pentru că rezultă

din decretul cel mai înţelept şi cel mai bun.

Obiectele au trecut, prezent şi viitor doar atât timp cât sensibilitatea noastră este

afectată de ele, deci fiinţarea lor în timp este doar dacă subiectivitatea le ordonează sub

forma succesiunii pentru a le putea cunoaşte. Intuiţia timpului este anterioară experienţei

ţi devine condiţia posibilităţii ei, căci pentru a fi percepută succesiunea, mai întâi trebuie

să existe ideea timpului.

18 Immanuel Kant, Critica raşiunii pure, trad. Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura IRI, 1994, p. 112

20



O preocupare importantă a lui Kant în ceea ce priveşte problema timpului este

acee dea găsi o definiţie a timpului, pentru că deşi această problemă a fost debătută şi de

alţi filosofi, niciunul nu a dat o definiţie timpului. Pentru a ajunge la definiţia timpului

trebuie ca ideile obscure ce decurg din conceptul timpului, date înainte de definiţie, să fie

făcute distincte prin analiză, şi prin urmare este necesar să se facă comparaţii,

subordonări şi limitări; trebuie văzute toate genurile de raporturi, cum este raportul de

succesiune şi raportul de simultaneitate, pentru a degaja proprietăţile timpului. Kant

susţine proprietăţile timpului conţinute în teoria leibniziană a timpului, adică

continuitatea, infinitatea, liniaritatea, ireversibilitatea, deschiderea şi non-ramificarea.

Proprietăţile sunt combinate pentru a vedea dacă se obţine un concept suficient de

determinat care să permită distincţia timpului ca obiect în raport cu alte obiecte;

proprietăţile sunt comparate pentru a se vedea dacă un anumit caracter al timpului nucumva conţine un alt caracter sau o parte a unui alt caracter.

Kant afirmă omniprezenţa divină prin teza după care Dumnezeu determină prin

prezenţa sa locul tuturor lucrurilor din lume, dar fără să determine un loc pentru sine în

această succesiune. Dumnezeu nu este într-un anumit loc, El este prezent pentru toate

lucrurile în toate locurile une există lucruri. „Eternitatea divină nu presupune afirmarea

determinaţiilor temporale, căci Dumnezeu nu aparţine succesiunii evenimentelor din

lume. raportul de succesiune şi de simultaneitate nu se face în raport cu Dumnezeu, cinumai în raport cu stările acestora. Nici măcar faptul că Dumnezeu cunoaşte viitorul nu

înseamnă atribuirea de atribute temporale. Cunoaşterea viitorului este cunoaşterea

raporturilor lucrurilor, dar numai în raport cu lucrurile înseşi”19. Din punct de vedere al

intelectului divin nu există nici o diferenţă între cunoaşterea viitorului, cunoaşterea

prezentului şi a trecutului.

În cadrul teoriei kantiene timpului, continuitatea este caracteristica cea mai

evidentă a timpului. Continuitatea timpului este demonstrată de faptul că timpul este

compus din timpuri oricât de mult s-ar diviza o parte a timpului nu se va ajunge la partea

cea mai mică şi, respectiv, momentul nu este o parte a timpului, ci este numai limita sa.

Ceea ce aduce nou în teoria sa este intuitivitatea timpului, deoarece Kant este

primul filosof care susţine că timpul este intuiţie. Timpul nu este nici substanţă, nici

19 Adrian Niţă, Timp şi idealism, p. 56

21



relaţie; nu este un concept empiric, ci el este cel care face posibilă experienţa; nu este o

creaţie a intelectului, ci a sensibilităţii; acesta nu caracterizează lucrurile în sine, ci

exclusiv fenomenele. “Pentru a demonstra ca timpul este o intuiţie, Kant utilizează

următoarele argumente:

1. Timpul este ceva particular, este un particular; timpul este o reprezentare

particulară. Temeiul acestei idei este că diferite timpuri sunt numai părţi ale unuia şi

acelaşi timp.

2. Pentru a susţine aprioritatea, Kant afirmă imposibilitatea de a avea percepţii

care nu ar fi în timp, chiar dacă ne putem imagina un timp vid.

3. Conceptul de schimbare este posibil numai în şi prin reprezentarea timpului.

Dacă această reprezentare nu ar fi o intuiţie, atunci schimbarea nu ar putea fi înţeleasă,

căci celălalt element al cunoaşterii, şi anume conceptul, nu ar putea face comprehensibilăschimbarea .

4. Timpul nu este ceva real, obiectiv, adică independentă de obiecte, deoarece nu

există un astfel de obiect în experienţă.

5. Timpul nu este o determinare obiectivă a lucrurilor, căci nu ar putea preceda

obiectele ca o condiţie.

6. Nefiind un concept empiric, timpul serveşte la întemeierea simultaneităţii şi

succesiunii. Simultaneitatea şi succesiunea nu ar putea intra în percepţie dacăreprezentarea timpului nu ar servi ca temei a priori .

7. Dacă timpul nu ar fi forma intuiţiei, atunci nu ar exista o cunoaştere sintetică a

priori, deci nu ar exista matematica şi fizica ca ştiinţe” 20.

Timpul este formă a simţului comun, aplicându-se fenomenelor, acestea fiind

cunoscute aşa cum ne apar. Timpul este prezent pe de o parte în calitate de formă a

simţului intern şi pe de altă parte, la un alt nivel, ca formă a sensibilităţii. În acest ultim

caz timpul este prezent prin imaginaţie, cea care face o legătură între obiect şi concept.

2. Critica teoriei leibniziene a timpului

20 Ibidem, pp. 70-71

22



„Aşadar, nimic nu e incult, steril şi mort în Univers; nu există haos, nu există

confuzie decât în aparenţă”21 .

“Timpul ocupă un loc central în construcţia metafizicii kantiene, meditaţia asupra

timpului fiind adesea considerată drept unul din punctele de plecare ale idealismului

transcendental. Nu este deci deloc uimitor să întâlnim în principalele lucrări kantiene o

viguroasă critică a teoriilor concurente”22.

Pentru Leibniz, timpul nu poate să existe fără lucruri, ceea ce nu înseamnă că

timpul este ceva de ordinul unei substanţe reale, dar nu este o substanţă. Şi pentru că nu

este real şi perceptibil în sine însuşi, timpul are, în opinia lui Leibniz, o natură ideală.

Ideal fiind, timpul este continuu, uniform şi indivizibil, după cum am demonstrează teoria

leibniziană a timpului.

Acestei teorii Kant îi va opune o altă teorie, şi anume doctrina despre caracterultranscendental al timpului. Potrivit ei, timpul trebuie înţeles ca o însuşire a subiectului

uman, şi nu ca o trăsătură primordială a lucrurilor din lume. Mai precis, timpul trebuie

înţeles ca formă a priori a sensibilităţii noastre. Timpul este în mine, în simţurile mele, el

precedând orice contact al meu cu lumea şi, tocmai de aceea, făcându-l cu putinţă. În

opinia lui Kant dacă lumea din afara noastră ajunge să aibă timp este pentru că noi îi dăm

acesteia timp, graţie facultăţii sensibile prin care o percepem.

În limbaj filosofic, timpul este ceva transcendental, ceva aflat în mine din clipaapariţiei mele pe lume. În plus, eu nu pot cunoaşte nimic în afara timpului pentru simplul

fapt că timpul este o formă indispensabilă a felului în care percep eu lumea. Iar de ieşit în

afara timpului nu o pot face decît într-o singură împrejurare: cînd mor.

Kant susţine că Leibniz are o teorie neadecvată, mai bine zis, o teorie falsă, căci

tratează sensibilitatea şi intelectul ca fiind deosebite din punct de vedere logic, în vreme

ce diferenţa lor este transcendentală. Prin urmare teoria kantiană este transcendentală, în

timp ce teoria leibniziană nu este, atât timp cât se preocupă, după Kant de claritatea

cunoaşterii; adevărata cunoaştere trebuie să fie complet altceva. Noi nu avem acces la

cunoaşterea lucrului în sine, ci numai la fenomen; Leibniz pretinzând că lucrul în sine

este cognoscibil.

21 G. W. Leibniz, Opere filosofice, p. 63822 Adrian Niţă, Timp şi idealism, p. 8

23



În viziunea lui Kant, Leibniz a susţinut că materia precede forma;

Leibniz având o falsă teorie a cunoaşterii pentru că se bazează pe o falsă teorie a

timpului. Timpul este posibil pentru Leibniz prin conexiunea determinaţiilor substanţelor

între ele ca principii şi consecinţe: timpul nu este o condiţie de posibilitate a cunoaşterii

fenomenelor, şi prin asta a fenomenelor, ci este un simplu raport între substanţe. Timpul

nu este ceva ce precede şi face posibil, ci este ceea succede din legătura substanţelor.

Admiţându-se mai întâi lucrul în sine, timpul apare ca o determinaţie a acestuia23.

Timpul ca o formă a intuiţiei precede materia dată de senzaţii şi o face

posibilă. Materia ar putea fi suprimată, în vreme ce timpul, ca o formă a intuiţiei noastre

sensibile nu poate fi suprimat. Astfel încât, Leibniz face ca timpul să preceadă materia,

înseamnă că timpul este fie un lucru în sine, fie este o determinaţie a lucrului în sine.

Principala critică a lui Kant este că Leibniz a făcut din timp o determinaţie a lucrului însine: ,,celebrul sistem al lui Leibniz despre timp şi spaţiu, în care el a intelectualizat

aceste forme ale sensibilităţii, îşi are izvorul pur şi simplu în aceeaşi iluzie a reflecţiei

transcendentale… Spaţiul şi timpul erau astfel forma inteligibilă a legării lucrurilor în

sine... Totuşi, el voia să facă aceste concepte valabile pentru fenomene, fiindcă nu acordă

sensibilităţii nici un mod propriu de intuiţie, ci căuta orice reprezentare a obiectelor, chiar

pe cea empirică, în intelect şi nu lăsa simţurilor decât dispreţuita funcţie de a confunda şi

deforma reprezentările intelectului”24

.Timpul este pentru Leibniz un soi de concept, ceea ce contravine ideii lui Kant,

după care timpul şi spatiul nu pot fi produse de intelect, ci sunt doar intuiţii pure ale

sensibilităţiii. Kant susţine că transformarea timpului într-o proprietate a lucrurilor

existente în afara minţii noastre nu poate fi acceptată, deoarece timpul este în noi, este

parte a sinelui. Pentru Kant, Leibniz a facut din timp o determinaţie a lucrului în sine.

Dacă pentru Leibniz timpul este o condiţie divină a realitaţii, timpul, asemenea întregii

lumi, este creat şi reglat de divinitate, pentru Kant, timpul este doar o condiţie umană.

Totuşi, se arată că şi în cazul lui Leibniz timpul este o condiţie subiectivă de organizare a

reprezentărilor şi nu este o entitate existentă undeva în afara subiectului ce percepe ţi

simte. Percepţia este în suflet, susţine Leibniz.

23 Adrian Niţă, Timp şi idealism, pp. 8-1524 Immanuel Kant, op. cit., p 262

24



În termeni kantieni, s-ar putea spune că, pentru Leibniz, timpul este o condiţie

subiectivă sau ideală, în sensul în care nu e o simplă entitate reală. Concepţia despre timp

a celor doi filozofi germani pare, în acest fel, mult mai apropiată decât s-ar putea crede la

o prima vedere. Ideea unei întâlniri în idealism a celor doi este inedită şi vine contra unei

întregi tradiţii de istorie a filosofiei care se sprijina tocmai pe diferenţele insurmontabile

dintre, poate cei mai cunoscuţi filosofi germani, Kant şi Leibniz.

În acest capitol am văzut că teoria kantiană a timpului nu este atât de diferită cum

pare la prima vedere. Dar pentru a avea o întreagă perspectivă a acestei probleme, a

relaţiei dintre Kant şi Leibniz în legătură cu natura timpului este necesar să cunoaştem şi

teoria leibniziană a timpului; după cum am mai spus, tema centrală a lucrării. Astefel, în

următorul capitol vom dezvolta ceea ce reprezintă tema principală, şi anume natura

timpului în viziunea lui Leibniz.

25



Capitolul III

Leibniz şi problema timpului

„Observăm că timpul nu este o substanţă, pentru că o oră sau oricare altă parte din

timp pe care o considerăm nu există niciodată complet şi în toate părţile sale laolaltă.

Timpul nu este decât un principiu de raporturi, un temei al ordinii în lucruri, în măsura în

care concepem existenţa lor succesivă, fără ca ele să existe împreună.”25

1.Timpul substanţă sau relaţieAm văzut că orice schimbare se petrece în timp. Nu putem concepe transformări

ale lucrurilor care să nu se desfăşoare în timp. Totuşi, timpul este altceva decât

schimbările din lucruri. S-ar putea concepe o lume în care, într-o anumită perioadă, să nu

se întâmple nimic şi analog, un spaţiu din care au dispărut toate lucrurile rămânând ca un

fel de cameră goală. În acest caz, timpul şi spaţiul apar ca realităţi absolute, de sine

stătătoare, în care se desfăşoară toate mişcările şi transformările.

Filosofii au numit “substanţă” ceea ce există prin sine şi este înteles prin sine.

Timpul şi spaţiul apar în acest sens, ca substanţe; existenţa lor nu are nici o legatură cu

lucrurile, cu evenimentele ce se produc, proprietăţile lor nu depind de aceste condiţii

externe. De pildă, curgerea timpului nu este perturbată în nici un fel de faptul că la un

moment dat au loc evenimente mai mult sau mai puţin importante.

25 G. W. Leibniz, Scrieri filosofice, trad. Adrian Niţă, Bucureşti, Editura All, 2001, p. 88

26



Aceasta concepţie reprezintă o componentă fundamentală a fizicii clasice

newtoniene. Newton, după cum am mai spus, considera că numai separând sapţiul şi

timpul de mişcările corpurilor putem introduce noţiunile de omogenitate şi izotopie,

putând astfel fi formulate legile fundamentale ale fizicii; ca de exemplul principiul

inerţiei.

Contemporan lui Newton, Gottfried Wilhelm von Leibniz a respins această

concepţie. Dupa Leibnitz timpul şi spatiul nu sunt entităti substanţiale de sine stătătoare,

ci expresii ale realităţilor dintre lucrurile existente. Timpul nu e ceva în afara tuturor

schimbărilor din lucruri, ci ordinea în care se petrec aceste schimbări, este în mod esenţial

legat de mişcare. Înţelegerea timpului ca realitate absolută duce la încalcarea unuia dintre

principiile fundamentale ale gândirii noastre, cel al raţiunii suficiente, potrivit căruia

nimic nu se poate întampla într-un anume fel fără să existe un motiv, o cauză, un temei pentru care lucrurile să se petreacă în acel fel, mai degrabă decât în alt fel. În cazul în

care timpul ar fi independent de lucruri, momentele lui successive,cele 3 timpuri, ar devin

identice şi s-ar transforma, potrivit Sf. Augustin, în eternitate.

2. Timpul este relativ

Timpul nu este o substanţă, pentru că nu este decât ceva relaţional şi deasemenea nu este nici proprietatea unei substanţe. Acesta este „ordine a succesiunilor” ,

adică timpul este de natura unei relaţii: „ Timpul nu este absolut, deoarece dacă nu ar

exista lucrurile, timpul ar exista numai în ideiile lui Dumnezeu.Timpul este ordine a

succesiunilor”26. Prin ordine a succesiunilor se întelege faptul că lumea este formată din

lucruri care există în spaţiu şi în timp şi care pot fi localizate. Totalitatea stărilor lumii şi a

mişcărilor sale, devenirea sa, formează o succesiune. Ordinea de succesiuni reprezintă

relaţia care există între aceste stări şi mişcările lor. Fără timp, nu am putea spune că

anumite lucruri se succed unele după altele sau că există simultan, că un lucru există în

mai multe momente de timp.

Fiind de natura unei relaţii nu are existenţă în afara lucrurilor pe care le

ordonează, în caz contrar lucrurile ar deveni identice fără a mai avea vreun principiu de

26 Ezio Vailati, Leibniz şi Clarke, trad. Alexandru Lupaşu, Bucreşti, Editura Tehnică, 2000, p. 52

27



deosebire. Dacă timpul este o substanţă absolută, adică există în afara lucrurilor, rezultă

că, în condiţiile în care Dumnezeu ar fi creat lumea mai devreme, nu ar avea posibilitatea

de a discerne între mai multe succesiuni temporale. Leibniz afirmă că Dumnezeu a creat

lumea într-un timp determinat, „după principiul celui mai mare bine şi după principiul

raţiunii suficiente. Dacă Dumnezeu ar fi creat lumea într-un alt timp, mai curând sau mai

târziu, ar însemna o violare a celor două principii fundamentale.”27 Acceptarea timpului

ca real şi absolut implică o fiinţa timpului care este eternă şi infinită, ceea ce duce la

ideea că timpul este Dumnezeu. Dar cum timpul este format din părţi, fiind divizibil,

rezultă că Dumnezeu ar conţine părţi temporale, lucru imposibil de acceptat în viziunea

filosofului. Pentru Leibniz, timpul este o condiţie divină a realităţii, asemenea întregii

lumi, timpul este creat şi reglat de divinitate: „domnii aceştia susţin că timpul are fiinţă

reală, absolută; lucrul acesta îi duce însă la greutăţi mari, căci, după cum se pare fiinţaspaţiului trebuie să fie eternă şi infinită. De aceea unii dintre ei au crezut că spaţiul este

Dumnezeu însuşi, sau atributul lui, imensitatea sa”28.

Timpul este relaţie, nu substanţă; timpul este „ideal“, este un principiu de

raporturi şi un temei al ordinii în lucruri; nu este, totuşi, pur şi simplu, o ordine sau o

relaţie oarecare, ci este chiar „condiţia ordinii”.29 Totul este ordonat în lucruri o dată

pentru totdeauna cu tot atâta ordine şi corespondenţă pe cât este posibil, bunătatea şi

înţelepciunea supremă neputând acţiona decât cu o armonie perfectă; prezentulîncorporează viitorul, viitorul s-ar putea citi în trecut, îndepărtatul este exprimat în

apropiat. Am putea cunoaşte frumuseţea Universului prin intermediul fiecărui suflet, dacă

am putea întinde toate pliurile sale care nu se dezvoltă simţitor decât cu timpul.

„Continuitatea uniform ordonată, deşi nu este decât supoziţie ţi abstracţie, constituie

fundamentul adevărurilor eterne şi al cunoştinţelor necesare şi este obiectul intelectului

divin, aşa cum sunt toate adevărurile, razele sale răspândindu-se şi asupra intelectului

nostru”30.

Leibniz spune că timpul este relativ în funcţie de lucruri şi că, de asemenea, este

este ordinea lucrurilor în ceea ce priveşte poziţia lor succesivă. Timpul nu depinde de o

27 Adrian Niţă, Timp şi idealism, Bucureşti, Editura Paideia, 2005, p. 2228 Ezio Vailati, op. cit., p. 12529 Adrian Niţă, Timp şi idealism30 G. W. Leibniz, op. cit., p. 88

28



situare particulară a corpurilor, ci timpul este această ordine care face ca corpurile să fie

situabile şi prin care ele au poziţii succesive.

3. Timpul este ideal

Timpul are, în opinia lui Leibniz, o natură ideală. Ideal fiind, timpul este continuu,

uniform si indivizibil. Idealitatea timpului rezultă din faptul că acesta nu este substanţă;

este ceva ideal, realitatea sa fiind dată de imaginaţie. Pentru a înţelege cât mai bine ideea

de idealitate şi realitate a timpului, trebuie clarificate mai întâi problemele cu privire la

faptul că timpul nu este o substanţă, că este o cantitate şi abia la final putem ajunge să

sesizăm că părţile timpului sunt ideale, că timpul este ideal.

Dacă timpul ar fi o substanţă, atunci o raţiune suficientă ar fi imposibilă, deoarecetimpul este uniform, iar fără lucruri un punct temporal nu diferă cu absolut nimic de un

alt punct temporal31. Putem să presupunem că Dumnezeu a creat creat totul cu un an mai

înainte şi că a făcut acel lucru pentru care nu poate exista nicio raţiune care să explice de

ce a făcut astfel, mai degrabă decât altfel, doar dacă acceptăm ideea că timpul se află în

afara lucrurilor. Nu ar putea exista nicio raţiune pentru care lucrurile să fi fost plasate mai

degrabă în anumite momente decât în altele, succesiunea lor rămânând aceeaşi. Dar

tocmai aceasta dovedeşte că momentele luate deosebit de lucruri nu sunt nimic, şi că elenu consistă decât în ordinea succesivă a lucrurilor; ordinea aceasta rămânând însă

aceeaşi, cele două stări, cea pe care am imaginat-o şi cea care există acum, nu ar diferi

prin nimic şi nu ar putea fi deosebite una de alta.

Deşi proprietatea lui Dumnezeu este eternitatea, timpul şi eternitatea lui

Dumnezeu nu sunt acelaşi lucru. Timpul este o proprietate şi dacă timpul ar fi eternitatea

lui Dumnezeu, atunci timpul finit ar fi durata unui eveniment finit. Prin urmare timpul în

care se desfăşoară un eveniment ar fi durat acestui eveniment, ceea ce este absurd, căci

un eveniment se poate desfăşura într-un alt interval de timp, dar trebuie să aibă o durată.

Dacă timpul este o proprietate a lui Dumnezeu, el intră în esenţa lui Dumnezeu, timpul

având părţi şi făcând parte din esenţa lui Dumnezeu ar însemna că divinitatea are părţi,

lucru imposibil de acceptat pentru Leibniz. ,,Dacă spaţiul infinit este imensitatea lui


29



Dumnezeu, timpul infinit va fi eternitatea lui Dumnezeu: va trebui, aşadar, să spunem că

ceea ce se găseşte în spaţiu se găseşte în imensitatea lui Dumnezeu şi, prin urmare, în

esenţa lui; şi că ceea ce se găseşte în timp se găseşte în eternitatea lui Dumnezeu. Fraze

bizare care arată limpede că se face abuz de termeni“32.

Tocmai eternitatea lui Dumnezeu face ca Acesta să fie în toate timpurile. ”Însă

dacă, Dumnezeu există în fiecare timp, este imposibil ca timpul să fie în Dumnezeu şi să

fie, în acelaşi moment o proprietate a acestuia.33 Deşi face parte din divinitate, timpul

poate exista şi în afara acesteia, deoarece, altfel, lucrurile care ar fi în timp ar fi şi în

Dumnezeu. ,,Dacă realitatea spaţiului şi timpului este necesară pentru imensitatea şi

eternitatea lui Dumnezeu, dacă trebuie ca Dumnezeu să fie în spaţiu, dacă a fi în spaţiu

este o proprietate a lui Dumnezeu, atunci urmează că Dumnezeu este, într-un fel oarecare,

dependent de timp şi spaţiu şi are nevoie de ele.”34 Prin urmare trebuie să facemdistincţie între timp şi eternitatea lui Dumnezeu, eternitatea fiind una dintre proprietăţile

lui Dumnezeu.

Leibniz susţinea că raporturile şi proporţiile au cantitatea lor şi că astfel timpul şi

spaţiul au de asemenea propria cantitate, „Iar cât priveşte obiecţia că spaţiul şi timpul

sunt cantităţi, sau mai degrabă lucruri înzestrate cu cantitate, pe când situaţia şi ordinea

nu sunt astfel de lucruri, răspund că ordinea îşi are şi ea cantitatea ei; avem într-însa ceea

ce precede şi ceea ce urmează; avem distanţă şi interval. Lucrurile relative îşi aucantitatea lor, întocmai ca cele absolute”35.

Leibniz afirmă că lucrurile şi evenimentele sunt în relaţie şi că pot avea o

cantitate. Filosoful mai susţine că că raporturile şi proporţiile au propria cantitate, şi, de

fapt, nu că proporţiile sunt cantităţi. „Leibniz nu a afirmat că ordinea este o cantitate, ci

că ordinea are propria cantitate. Pentru a înţelege cele două puncte de vedere aflate în

dezbatere să revenim la exemplul de mai sus, în care avem trei evenimente A, B, C.

Aceste evenimente se succed în ordinea C, B, A, adică B urmează pe C, iar A urmează pe

B. Cantitatea ar însemna în acest caz mărimea acestor evenimente, adică faptul că C are o

32 G. W. Leibniz, Opere filosofice, trad. C. Floru, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 59533 Adrian Niţă, Timp şi idealism, pp. 29-3034 G. w. Leibniz, Opere filosofice, p. 59935 Ibidem, p. 369

30



durată mai mare decât are B, iar B are o durată mai mare decât are A” 36. Leibniz susţine

caracterul relaţional al timpului, considerând că timpul nu este o cantitate absolută.

Leibniz susţine că timpul este ideal, dar că şi părţile timpului luate în ele însele

sunt de asemenea ideale şi că două momente de timp nu sunt unul şi acelaşi moment de

timp, „Eu nu spun că două puncte ale spaţiului sunt acelaşi punct, nici ca două momente

ale timpului sunt un acelaşi moment... Dacă cineva ar pretinde că o linie dreaptă taie pe

cealaltă în două puncte, se va găsi la sfârşit că cele două puncte pretinse trebuie să

coincidă şi nu pot forma decât un singur punct“37.

4. Timpul este continuu

Continuitatea timpului este susţinută atât de simţul comun, datorită perceperii

lucrurilor şi evenimentelor ca desfăşurându-se fără treceri bruşte, şi astfel a posibilităţii

de a diviza la infinit orice interval de timp, cât şi de considerente de natură filosofică,

ştiinţifică ori teologică. Faptul că simţul comun are un fundal filosofic şi teologic şi că

este mereu alimentat de noile cuceriri ale ştiinţei este ilustrat cât se poate de bine de

dezbaterea în privinţa continuităţii timpului. Una dintre cele mai răspândite idei legate de

timp este că acesta este continuu, cu alte cuvinte că trecerea de la un moment de timp laaltul se face treptat, gradual. Continuitatea susţine că pentru oricare două momente de

timp există un al treilea moment care se află între ele.

În cadrul concepţiei lui Leibniz cu privire la continuitatea timpului întâlnim două

direcţii de analiză şi anume dacă timpul este sau nu divizibil şi respectiv, dacă timpul este

sau nu unifom38. Leibniz spune că dacă timpul infinit ar putea subzista fără părţi, ar

însemna ca timpul infinit să poată subzista fără timpul finit, lucru imposibil. „A spune că

spaţiul infinit este lipsit de părţi înseamnă a spune că el nu este alcătuit din spaţiile finite

şi că spaţiul infinit ar putea subzista chiar dacă toate spaţiile finite ar fi reduse la nimic” 39.

Continuitatea poate fi explicitată prin apel la divizibilitate; spunem că timpul este

continuu dacă şi numai dacă poate fi dizibil la infinit, respectiv este discontinuu dacă şi36 Adrian Niţă, Timp şi idealism, p. 3237 G. W. Leibniz, Opere filsofice, p. 59038 Adrian Niţă, Timp şi idealism39 Ezio Vailati, op. cit., p. 66

31



numai dacă nu este divizibil al infinit. Prin apel la o imagine matematică, se poate spune

că o serie temporală continuă este izomorfă cu mulţimea numerelor reale, iar o serie

temporală discretă este izomorfă cu mulţimea numerelor raţionale. Părţile timpului sunt

asemănătoare perfect, chiar identice, dar numai în cazul în care acceptăm teza că există

perioade de timp în care nu se întâmplă nimic.

După Leibniz timpul este continuu întrucât este divizibil şi uniform. Demonstraţia

divizibilităţii timpului susţine că dacă timpul poate subzista fără părţi, atunci trebuie ca

timpul infinit,trebuie subliniat că şi Newton susţine infinitatea timpului, să poată subzista

fără anumite durate de timp finite, ceea ce este imposibil. ,,A spune că spaţiul infinit este

lipsit de părţi înseamnă a spune că el nu este alcătuit din spaţiile finite şi că spaţiul infinit

ar putea subzista chiar dacă toate spaţiile finite ar fi reduse la nimic, ceea ce ar fi ca şi

cum, în ipoteza carteziană a unui Univers corporal întins, fără margini, s-ar spune căacest Univers ar putea subzista atunci cînd toate corpurile care îl compun ar fi reduse la

nimic“40.

Leibniz demonstrează că timpul nu este o substanţă şi aduce în sprijin ideea

uniformităţii timpului, afirmând că toate părţile timpului sunt perfect asemănătoare şi

identice în absenţa lucrurilor. Dacă nu ar fi lucrurile nu ar exista nicio deosebire între un

moment de timp şi altul, părţile timpului ar fi la el toate; o secundă ar fi identică alteia, o

zi ar fi la fel ca alta. Leibniz susţine că părţile timpului, sunt lucruri ideale; în felul acestaele se asemănă perfect, ca două unităţi abstracte41. O zi este perfect asemenea cu o altă zi,

numai atunci când vorbim de o zi în general. Putem spune că toate zilele de luni sunt

asemănătoare, adică toate urmează duminicii, toate preced ziua de marţi, toate au acelaşi

număr de ore, acelaşi număr de minute. Dar dacă avem în vedere o zi de luni împreună cu

evenimentele care se petrec într-o zi de luni atunci există numeroase diferenţe între o zi

de luni şi o altă zi de luni. „Dar tocmai aceasta dovedeşte că momentele luate deosebit de

lucruri nu sunt nimic, şi că ele nu consistă decât în ordinea succesivă a lucrurilor; ordinea

aceasta rămânând însă aceeaşi, cele două stări, cea pe care am imaginat-o şi cea care

există acum, nu ar diferi prin nimic şi nu ar putea fi deosebite una de alta”42. Timpul este

perfect uniform numai în prezenţa lucrurilor. Prezenţa lucrurilor nu contrazice

40 Adrian Niţă, Timp şi idealism, p. 3741 Ibidem, p. 4042 Ezio Vailati, Op. cit., 67

32



uniformitatea timpului. Leibniz vorbeşte de un timp concret, definit prin relaţia sa cu

lucrurile şi evenimentele şi de unul abstract, adică posibilitatea teoretică de a vorbi despre

timp în absenţa relaţiei sale cu lucrurile şi evenimentele.

5. Relaţia timpului cu monada

Leibniz credea într-un număr infinit de substanţe pe care le-a numit monade, iar

fiecare monadă oglindeşte universul „nu pentru că universul ar afecta-o, ci pentru că

Dumnezeu i-a dat o natură care produce în mod spontan acest rezultat”43. Monada este un

atom de energie, simplă, lipsită de întindere, incapabil să fie modificată de vreo altă

creatură, monada nu are ferestre şi reflectă întregul Univers. Nu se poate explica, prin

niciun mijloc, cum ar putea o monadă să fie alterată, adică schimbată în interiorul ei dealtă monadă, de vreme ce nimic nu poate fi transpus în ea; nici nu putem concepe în ea

vreo mişcare internă care să poată fi provocată, dirijată, amplificată sau diminuată

înăuntrul ei, aşa cum e cu putinţă în lucrurile compuse, unde există schimbări între părţi.

Monadele nu au ferestre pe care să poată intra sau ieşi ceva. Monada e substanţa

imaterială din care se construieşte realitatea lumii, iar faptul că există o definiţie

„succesivă a substanţei ca forţă, unitate de viaţă şi monadă, constituie un progres în

individualizarea ei”44

. Pentru Leibniz timpul este o determinaţie a monadei, această determinaţie fiind

analizată ca modificare, accident, proprietate sau atribut. Monada ca subiect al schimbării

exprimă o multiplicitate. Se ajunge la ideea că prezentul este mai larg decât viitorul.

Timpul nu este o modificare a monadei, pentru că modificările sunt reale, la fel de reale

ca şi monada. O modificare a monadei este o reprezentare a acesteia. Timpul nu este un

accident al monadei, fiindcă timpul este de natura unei relaţii şi prin urmare o

determinare a mai multor lucruri. Acesta nu este nici proprietate a monadei, deoarece

proprietatea este o noţiune permanentă, inerentă substanţei individuale ce permite

realizarea definiţiei acelei substanţe45. De asemenea, timpul nu este nici atribut al

43 Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale , trad. Drăgan Stoianovici, Bucureşti, Humanitas, 2005, p.9844 Societatea Română de Filosofie, Istoria filosofiei moderne (Omagiu prof. Ion Petrovici), vol I, EdituraTiparul Universităţii, 1937, p. 49845 Adrian Niţă, Timp şi idealism, p. 117

33



monadei, pentru că este de natura unei relaţii. Din punctul de vedere al naturii sale,

timpul nu este nici substanţă, nici atribut al substanţei, nici esenţă reală; este ceva ideal.

“Faptul că denominaţiile intrinseci, stările şi acţiunile monadei sunt exprimate

prin predicate relaţionale ne conduce la teza după care timpul, în calitate de relaţie,

trebuie să fie o relaţie intrinsecă a monadei, deoarece succesiunea stărilor monadei se

desfăşoară în timp. Acest timp interior al monadei, ca determinaţie a monadei, care face

posibile stările monadei este timpul intramonadic”46. Trebuie să existe relaţii temporale

ale unei monade cu altă monadă care sunt relaţii extrinseci, deci trebuie să existe un timp

intermonadic. Dacă timpul intramonadic exprimă relaţii între stările monadei, timpul

intermonadic exprimă relaţiile monadei cu alte monade.

“Dar existenţa celor două feluri de timp nu cumva violează continuitatea

timpului? Nu cumva se ajunge la afirmarea caracterului absolut al timpului”47? Fiecare

moment temporal al istoriei unei monade se poate diviza la infinit, căci fiecare moment

conţine o lume; o stare a monadei exprimă şi conţine toate stările lumii, deoarece

prezentul conţine viitorul. Pentru ca o succesiune temporală de monade diferite să existe,

trebuie ca timpul să se aplice acestora; nu se poate vorbi de esistenţa unui exista un timp

intermonadic fără un timp intramonadic. Monadele formează o serie de succesiuni de

stări momentane şi conţin calităţi temporale interne, ceea ce reprezintă timpul

intermonadic, respectiv timpul intramonadic. Însă, timpul în care se desfăşoară stărileinterne ale monadei este neindependent de monadă, chiar dacă nu există nici un alt lucru,

estre imposibil să nu existe monada, al cărui timp intern este. Acest timp intramonadic

este un timp relaţional, în sensul că nu este nici substanţă nici atribut, ci este principiul în

virtutea căruia stările monadei pot fi caracterizate drept simultane sau succesive. Timpul

intramonadaic este o condiţie de posibilitate pentru succesiunea stărilor monadei prin

apetiţie. Timpul este anterior succesiunii deoarece apetiţia este anterioară succesiunii şi o

face posibilă. Tot la fel cum fără apetiţie nu există stări ale monadei, fără timpintramonadic nu ar putea exista succesiune a stărilor monadei48.

Natura timpului este aceeaşi pentru fiecare moment de timp: trecut, present, viitor;

timpul nu este nici substanţă, nici atribut, fiind doar de natura unei relaţii. Existenţa sa46 Ibidem, p. 12747 Ibidem, p. 12848 Ibidem, p. 111

34



este o existenţă de raţiune, timpul având o fiinţă de imaginaţie49. Mai mult, între un timp

particular şi altul nu există altă diferenţă decât cea dată de lucrurile şi evenimentele care

se desfăşoară în timp; există o legătură între o idee trecută şi o idee viitoare, respectiv,

există o legătură între o stare prezentă şi o stare viitoare. Această legătură este numită de

Leibniz acord sau comerţ între toate lucrurile dintr-o lume, fie o lume posibilă fie una

actuală. Derularea evenimentelor dintr-o lume este bine fixată, este determinată pentru

totdeauna, astfel evenimentele dintr-o lume nu se amestecă, în niciun fel cu derularea

evenimentelor dintr-o din altă lume. Astfel se ajunge la concluzia că ideiile prezente în

minte conţin ideile viitoare, o idee prezentă determinând o idee viitoare50.De la ideea că

prezentul conţine viitorul Leibniz formulează teza potrivit căreia prezentul determină

viitorul. Teza ridică suspiciuni asupra unei alte idei a sa şi anume aceea că trecutul

prezentul şi viitorul aceeaşi natură. Leibniz susţine că ambele idei coexistă şi că naturatimpului este aceeaşi pentru fiecare moment de timp, fie trecut, fie viitor; timpul nefiind o

substaţă, ci având doar natura unei relaţii. Diferenţa dintre un timp particular şi altul este

dată de lucrurile şi evenimentele care se desfăşoară în timp. Natura unui timp anterior

este la fel cu natura unui timp posterior 51.

6. Proprietăţile topologice ale timpului

O analiză a naturii timpului înglobează obligatoriu şi referiri la proprietăţiletimpului. Ne amintim că, în legătură cu aceste proprietăţi, Leibniz susţinea că timpul este

continuu, divizibil şi uniform.

„Demonstraţia infinităţii timpului rezultă din demonstraţia infinităţii lumii,

căci Leibniz nu acceptă în mod absolut un prim eveniment. El acceptă însă o prioritate de

timp şi de natură, dar exclusiv cu privire la un moment al timpului şi nu cu privire la

timpul însuşi (...). Această prioritate a momentului, după care momentul precedent

determină momentul următor, observăm că susţine nu numai infinitatea timpului, dar şiireversibilitatea, liniaritatea, deschiderea şi non-ramificarea timpului . Infinitatea – pentru

că între oricare două momente de timp există un al treilea moment, (...). Ireversibilitatea –

deoarece se observă că timpul este orientat dinspre trecut spre viitor. Dacă ne

49 Ibidem, p. 10150 Ibidem, pp. 101-10351 Ibidem, pp. 104-105

35



reprezentăm momentele t1, t2, t3 pe o linie dreaptă, exact în această ordine, şi dacă se

consideră că t1 este în trecut în raport cu t2, iar t2 este viitor faţă de t1 şi trecut faţă de t3,

atunci direcţia timpului este de la t1la t2 şi de la t2 la t3. Cum momentul t3 nu întâlneşte

momentul t1, Leibniz este angajat de asemenea faţă de ideea liniarităţii timpului. Toate

momentele timpului sunt izomorfe cu punctele unei linii, după această imagine, şi nu cu

punctele unui cerc. ”52.

Caracterul deschis al timpului, ideea că timpul poate fi reprezentat ca o linie

dreaptă de o lungime infinită, arată liniaritatea acestuia. Aflându-se pe aceeaşi linie,

momentele timpului nu se pot ramifica, Leibniz susţinând că momentele timpului sunt

momentele unuia şi aceluiaşi timp.

Concluzii

52 Ibidem, p. 43

36



Definirea timpului este una dintre cele mai dificile sarcini, nu numai din punct de

vedere filosofic sau psihologic, dar i fizic. Pe lângă aceste domenii, timpul esteș

“elementul cel mai important al construcţiei metafizice, cel puţin în varianta sa kantiană.

La Leibniz joacă un rol mai puţin important, nefiind un element cum este cazul la Kant,

dar în calitatea sa de condiţie de posibilitate a raporturilor de succesiune şi simultaneitate,

timpul are şi pentru Leibniz un rol fundamental”53.

Timpul, după cum am mai spus nu este în patrimonial filosofie, asupra lui

operând foarte multe domenii, acesta fiind, în special în epoca contemporană o temă de

analizat, dar, mai ales, un duşman al omului. Teza că timpul este o condiţie de posibilitate

arată profunda legătură a metafizicii kantiene a timpului şi a metafizicii leibniziene a

timpului. Relativ, cum spunea Leibniz sau absolut cum susţinea Newton, timpul îşi

urmează cursul, nu stagnează pentru a aştepta să fie analizat în detaliu. Toate teoriile

despre timp s-au emis în acest timp care trece, pe care îl trăim fiecare dintre noi, fiind,

deşi unii dintre susşinătorii lor nu ar fi de accord, afectate de timp.

Controversata polemică dintre Leibniz şi Kant, care a pornit, după cum am văzut

tot de la timp, mai degrabă de la natura lui, şi-a urmat cursul, a intrat în istorie şi pentru

foarte mulţi dintre contemporanii noştrii s-a şi pierdut acolo. Foarte puţini oameni sunt

interesaţi de faptul că Leibniz a făcut din timp o determinaţie a lucrului în sine sau că

marele Kant îi reproşează lui Leibniz că a făcut din timp un raport între monade,

deoarece omul este mult mai preocupat să trăiască timpul, decât să îl studieze. Teoriile

asupra naturii timpului şi-au pierdut autoritatea tocmai, chiar, din cauza propriului

sâmbure, şi anume timpul. Dar, în ciuda tuturor acestor realităţi, să rezumăm ce spuneau

cei doi filosofi despre timp.

După, Leibniz timpul este o determinaţie a monadei, în condiţiile în care monada

este subiect al schimbării. Timpul nu este totuşi o modificare a monadei, nici accident şi

nici proprietate a monadei. Deoarece predicatele monadei sunt expresia naturii sale

interne, adică expresia denominaţiilor intrinseci, timpul este caracteristic pentru stările

sale interne, adică ceea ce am numit timp intramonadic. Faptul că timpul este o

determinaţie a monadei nu înseamnă în nici un caz că timpul ar fi o determinaţie a


37



lucrului în sine. Temeiul acestei idei este că monada nu este lucru în sine, o teză care pare

banală, dar care este extrem de importantă în contextul de faţă. Este însă adevărat că

există câteva elemente comune: atât monada cât şi lucrul în sine sunt, chiar dacă nu

există, în vreme ce fenomenul există, deşi nu este.

Pentru Kant este valabil numai timpul intermonadic. El nu acceptă că monada este

dotată cu forţă, că are o structură de potenţialitate şi astfel că tinde în mod natural spre

schimbare şi devenire.

Timpul este temeiul raporturilor de succesiune şi astfel este o condiţie de

posibilitate. Timpul este o dimensiune a existenţei, deoarece toate lucrurile existente sunt

în timp. În fine, toate lucrurile sunt supuse schimbării, aceasta fiind indisolubil legată de

timp.După cum am văzut, în prezent, timpul numai prezintî interes în maniera lui

Leibniz sau Kant. Spre sfârşitul modernităţii, omul a început să spere la o învingere a

timpului, plecând de la teoriile lui Newton şi Einstein. Astfel, omul nu a mai fost interesat

de natura timpului, ci, mai degrabă dacă în carul acestui timp se poate călătorii. Prin

urmare au început să apară teorii cu privire la posibilitatea călătoriiei în timp, în

dimensiunile temporale. Omul a fost curos să afle dacă se poate întoarce în trecut sau

poate merge în viitor, şi dacă acest lucru ar fi posibil ce repercursiuni ar avea asupra

prezentului.

Pentru majoritatea oamenilor de ştiinţă posibilităţile de control asupra fenomen

lui de "curgere" al timpului sunt aproape nule. Motivul este simplu: cu actualele mijloace

de cercetare nu putem stabili cum evoluează timpului fizic.

Elementele chimice sunt formate din atomi, substanţa este formată din molecule,

lumina din fotoni, atomul este format din particule elementare, protonul este format din

cuarci, la fel şi neitronul, toată materia este formată din particule elementare. Lumina

fizică face parte din materie, dar, atunci de ce nu putem o considera timpul că "ceva"

fizic, o formă de existenţă fizică 54?

54 Vasile Mihu, op. cit.

38



Orice forma de existenţă din spaţiul fizic este formată din particule fizice care au

proprietatea necesară că "există". Se poate considera că şi vidul absolut să fie de fapt

"eter" dacă acest vid este ceva care "există" şi ocupă geometric un volum din spaţiul fizic.

Putem presupune timpul ca format din particule fizice temporarenumite crononi măsurate

doar pe o singura dimensiune şi anume a 4-a dimensiune a spaţiului - axa timpului.

Crononului îi putem atribui valori numerice exprimate fizic în atosecunde

(fematosecunde, picosecunde, nanosecunde...) sau în submultiplii mai mici ai secundei.

Dacă timpul este o singura dimensiune atunci el nu prea poate fi "localizat" în spaţiul

tridimensional.

Dacă, timpul este un sistem real care există “de la început până la sfârşit” sau în

totalitate, în intregime în universul fizic,se pot face unele comentarii. Dacă timpul “există

în intregime” atunci există un început şi un sfârşit al lui. Deci, fiecare moment există înacelaşi timp cu celelalte. De exemplu dacă presupunem că astăzi începe construcţia unei

nave spaţiale, tot astăzi noi putem face în aşa fel încat să vedem nava terminată; adică ne-

am putea transfera în alt timp, undeva în viitor (dar în acelaşi întreg temporal), unde am

vedea nava terminată.

Dacă am avea posibilitatea să ne transferăm dintr-un timp în altul, atunci am putea

alege să ne trăim viaţa numai în anii care ne par favorabili, la infinit. Odată ieşiţi din

timpul curent, şi plasati în alte coordonate temporale, nu ne-am mai putea reintoarce înacel timp curent.

Presupunem că trecutul, timpul curent şi viitorul sunt formaţiuni temporare

independente. Atunci este posibilă patrunderea în trecut, dar ca simpli spectatori,

neputând schimba nimic din cursul evenimentelor, iar civilizaţiile trecutului nu ne-ar

putea detecta. Dacă pătrunderea în viitor ar putea fi imposibilă, să ne imaginăm undeva în

viitor evenimente negative, ca de exemplu catastrofe sau războaie ce pot fi prevenite

astfel încat ele să nu mai aibă loc– ar fi uşor pentru noi din timpul curent să prevenim

acele evenimente nefavorabile, şi atunci, evenimentele viitorului nu ar mai exista

deoarece noi le-am schimbat, adiăa ceea ce am vazut noi ar fi imagini false ale viitorului.

Daca am fi spectatori inumani, inactivi şi ireali am putea probabil să cercetam

“întregul temporal”, dar atunci ar trebui mai întai să detectăm timpul curent sau prezentul

şi apoi să cercetăm trecutul şi viitorul fără să putem modifica ceva în prezent.

39



În concluzie teoriile despre călătoriia în timp au rămas la stadiu de posibilitate,

omul fiind în continuare prizonier al timpului, însărcinat cu trăirea acestuia. Pentru cei

care nu pun aceste probleme despre care am discutat în Lucrarea de faţă, timpul are o

semnificaţie stict orologică. Acesta are valoare, din punct de vedere al orelor care se

scurg şi este apreciat în funcţie de evenimentele pe care le aduce. În funcţie de aceste

evenimente, omul leagă timpul de natura lui Dumnezeu, considerând că nu are nicio

putere asupra lui sau se face într-o mică măsură stăpânul său, considerând că are puterea

să stabilească întâmplarea sau nu a unui eveniment.

Privind timpul din manieră personală, are atât o semnificaţie cronologică, dar prin

natura evenimentelor, care s-au petrecut tot în cadranele sale, timpul a devenit şi o

problemă care necesită meditaţie şi studiu aprofundat. Astfel, din perspectivă personală

timpul este liniar, merge doar înainte, nu poate fi pătruns şi este foarte greu de înţeles.Caracteristicile acestuia sunt foarte greu de prins deoarece acesta nu ne permite să o

facem, ci ne lasă să ne amăgim că i-am aflat secretul, în timp ce timpul trece nepăsător pe

lângă noi.

Bibliografie

1. Adrian Niţă cood., Natura timpului, Giurgiu, Editura Pelican, 2006

40



2. Adrian Niţă, Leibniz, Bucureşti, Paideia, 1998

3. Adrian Niţă, Timp şi idealism, Bucureşti, Paideia, 2005

4. Anne Baudart, Claude Cais, Francois Chened, Anne Chenb, France Farago, Denis

Kanbouchener, Alain de Libera, Francois Rjbes, Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, 2

Inventarea lumii moderne, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 2000

5. Augustin, Confesiuni, Cartea 11, sect.: X-XXX

6. Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale (vol. 1), traducere Dragan Stoianovici,

Bucuresti, Humanitas, 2005

7. Constantin Noica, Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant,

Bucureşti,, Humanitas, 1995

8. Dan Badarau , Gottfried Wilhelm Leibniz: Viata si personalitatea filosofica, Bucureşti,

Editura Ştiinţifica, 19969. Dan Mihaiu, Capcanele timpului, condiţtile intoarcerii in timp şi patrunderi in viitor,

Bucureşti, Editura Ştiinţifica, 1999

10. Ezio Vailati, Leibniz si Clarke, traducere Alexandru Lupaşu, Bucuresti, Editura

Tehnica, 2000

11. Gottfried Wilhelm Leibniz , Disertaţie metafizică, traducere Constantin Floru,

Bucureşti, Humanitas, 1996

12. Gottfried Wilhelm Leibniz, Monadologia, traducere Constantin Floru, Bucureşti,Humanitas, 1994

13. Gottfried Wilhelm Leibniz, Opere filosofice, traducere Constantin Floru, Bucureşti,

Editura Ştiinţifica, 1972

14. Gottfried Wilhelm Leibniz, Scrieri filosofice, traducere Adrian Nita, Bucuresti,

Editura All, 2001

15. Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, traducere Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura

IRI,

1994

16. Isaac Newton, Principiile matematice ale filosofiei naturale, traducere Marian Victor,

Bucureşti, Editura Academiei, 1956

17. John Cottingam, Raţionaliştii: Descartes, Spinoza, Leibniz”, traducere Ştefan-Scarlat

Laurenţiu, Humanitas, 1998

41



18. Lee Smolin, Spatiu, timp, universe: Trei drumuri catre gravitatia cuantiană, traducere

Ana Vişinescu, Bucureşti, Humanitas, 2006

19. Niculae Matasaru, Actualitatea filosofiei lui Immanuel Kant, Craiova, Editura Aius,

2007

20. Richard Flood, Martin Lookwood (eds.), The nature of time, Oxford, Oxford

Unviversity Press, 1993

21. Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului de la Big Bang la găurile negre ,

traducere Michaela Ciodaru, Bucureşti, Humanitas, 2008

22. Societatea Romana de Filosofie, Istoria filosofiei moderne (Omagiu prof. Ion

Petrovici), vol. 1, Bucuresti, Editura Tiparul Universitar, 1937

23. Solomon Marcus, Timpul, Bucureşti, Editura Albastros, 1985

24. Vasile Mihu, Fizica generala, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 196525. Vasile Muscă, Leibniz, filosof al Europei baroce, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001

42

Natura timpului în viziunea lui Leibniz LUCRARE DE LICENŢĂ

Documents

Transcript of Natura timpului în viziunea lui Leibniz LUCRARE DE LICENŢĂ