NATO

Aceasta face ca n logica fireasca a derularii fondului ideatic sa nceapa n capitolul I cu abordarea ntr-o viziune sistemica - a descrierii mediului international de securitate la nceputul secolului XXI, prin definirea conceptelor de securitate si aparare si stabilirea dimensiunilor lor, continund cu prezentarea reperelor generale ale starii actuale de securitate, scotnd n evidenta puternicul cutremur politic care a avut loc odata cu atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, pentru ntelegerea noilor mecanisme ale securitatii si apararii eficiente din perspectiva nationala si colectiva n sistemul social global. Analiza ariei problematice se extinde n capitolul al doilea prin clarificari conceptuale viznd amenintarile la adresa securitatii si apararii nationale si colective din perspectiva necesitatii cunoasterii amenintarilor pentru adaptarea mijloacelor de aparare nationala si colectiva. Am subliniat cu forta argumentelor diferentele dintre pericol, risc si amenintare, insistnd asupra amenintarilor precum: terorismul, proliferarea armelor de distrugere n masa, a crimei organizate si conflictelor regionale, ca principali factori care influenteaza securitatea si apararea nationala si colectiva. Partea a treia a lucrarii este centrata pe dezbaterea apararii si securitatii nationale si colective n noul context european, a locului si rolului Romniei ca membru cu drepturi depline a NATO si UE. Sunt evidentiate transformarile NATO si impactul acestor transformari asupra mediului de securitate n urma Summit-ului din 24 aprilie 2008 de la Bucuresti, ca factor de stabilitate regionala si internationala. Privitor la Uniunea Europeana sunt prezentate aspecte privind Politica Europeana de Securitate si Aparare, precum si conceptul de Identitate Europeana si Securitate si Aparare. Capitolul al treilea se ncheie cu prezentarea pozitiei geostrategice a Romniei si contributia tarii noastre la mentinerea pacii si stabilitatii n regiune. Lucrarea de fata reprezinta un punct de plecare pentru un studiu aprofundat asupra importantei securitatii si apararii nationale si colective. Bibliografia este de actualitate, substanta teoretica a lucrarii fiind argumentata si concretizata pe baza unei documentari laborioase asupra lucrarilor de specialitate. I. MEDIUL INTERNAIONAL DE SECURITATE LA NCEPUTUL SECOLULUI XXI Secolul XXI a debutat abrupt si violent, printr-un cutremur politic de amploare planetara - atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 care au vizat obiective simbolice importante pentru lumea democratica. Aceste evenimente au fost urmate de alte actiuni criminale asemanatoare, n mai multe parti ale lumii, declansnd un proces de transformare profunda a mediului de securitate si genernd consecinte ce afecteaza, pe termen lung si n profunzime, comunitatea internationala. ntr-un astfel de context tensionat si complex, securitatea fiecarei tari, ca si securitatea comunitatii internationale n ansamblu, se bazeaza nu numai pe capacitatea de reactie si adaptare, ci si, mai ales, pe capacitatea de anticipare si de actiune pro-activa. ntr-o lume complexa, dinamica si conflictuala, aflata n plin proces de globalizare, ntelegerea profunda a tendintelor majore de evolutie a securitatii internationale si a modului n care fiecare tara are sansa sa devina parte activa a acestui proces constituie o conditie esentiala a progresului si prosperitatii. Cunoasterea, ntelegerea si evaluarea corecta a proceselor interne, a gradului de coeziune sociala, a capacitatii de mobilizare publica reprezinta o necesitate la fel de importanta pentru realizarea proiectelor nationale[1].

1

I.1. SECURITATEA sI APRAREA COLECTIV SAU NAIONAL - PRECIZRI CONCEPTUALE I.1.1. Conceptul de securitate Conceptul de securitate provine din latinescul securitas si nseamna nsusi faptul de a fi la adapost de orice pericol; sentimentul de ncredere si liniste pe care l da cuiva absenta oricarui pericol. n perspectiva europeana, tinnd cont de extinderea spatiului Uniunii Europene, putem admite ca securitatea reprezinta arhitectura sistemica specifica organizarii si functionarii continentale, proiectata si institutionalizata astfel nct sa excluda posibilitatea oricaror amenintari sau agresiuni eficiente, de orice natura, la adresa unuia, a mai multora sau a tuturor statelor europene. n domeniul conceptelor operationale ale NATO, retine atentia formularea potrivit careiasecuritatea este menita sa asigure unul dintre fundamentele indispensabile pentru un mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe dezvoltarea institutiilor democratice si solutionarea pasnica a disputelor, n care nici o tara sa nu poata sa intimideze sau sa constrnga vreo alta tara prin amenintarea cu forta sau utilizarea fortei[2]. Securitatea nationala reprezinta starea, conceptia generala a statului romn, n temeiul careia sunt definite, proiectate, promovate si aparate interesele nationale prin intermediul institutiilor abilitate constitutional acestui scop, angajnd vectorial, n modalitati specifice fiecareia dintre ele, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor nationale n conditiile nfruntarii oricarui tip de agresiune, pericol, amenintare, risc sau provocare. Ca factor cumulativ si de convergenta transpartinica, securitatea nationala urmareste sa asigure starea de normalitate democratica la care aspira societatea - cetatenii, comunitatile si statul - pe baza eforturilor ce vizeaza deplina instaurare a legalitatii, faurirea prosperitatii economice, echilibrul social si stabilitatea politica. Securitatea nationala se realizeaza n cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplina a drepturilor si libertatilor cetatenesti; asumarea constienta a responsabilitatilor; perfectionarea capacitatii de decizie si de actiune a statului; afirmarea Romniei ca membru activ al comunitatii internationale[3]. I.1.2. Conceptul de aparare Conceptul de aparare, n oricare din ipostazele sale operationale la nivel strategic - nationala sau colectiva, acesta este tot mai mult asociat si, n consecinta, subsumat starii de securitate, comuna/colectiva n cazul organizatiilor la care ne raportam, Uniunea Europeana si NATO, conceptul ca atare fiind, cel mai adesea, uzitat n relatie cu politica externa si politica de securitate. Apararea colectiva nseamna securitate colectiva dupa cum apararea comuna este subsumata conceptual si operational securitatii comune[4]. Conform Tratatului de Instituire a unei Constitutii pentru Europa, apararea nationala a statelor membre ale Uniunii este parte a apararii comune a Uniunii, aceasta obligndu-se ca, "n cazul n care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul sau, celelalte state membre sunt obligate sa i acorde ajutor si asistenta prin toate mijloacele de care dispun, n conformitate cu Articolul 51 din Carta Organizatiei Natiunilor Unite", precizndu-se ca "Acest lucru nu afecteaza caracterul specific al politicii de securitate si aparare a anumitor state membre", n acelasi context opernd si aplicarea clauzei de solidaritate, potrivit careia "Daca un stat membru face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om, celelalte state membre i ofera asistenta la cererea autoritatilor politice din statul n cauza"[5] . 2

n ceea ce priveste exercitarea apararii nationale n contextul apartenentei la Alianta Nord-Atlantica, lucrurile sunt precizate conceptual n articolul 5 al Tratatului de la Washington: "Partile convin ca orice atac armat mpotriva uneia sau a mai multora dintre ele, care survine n Europa sau n America de Nord, va fi considerat drept un atac ndreptat mpotriva tuturor partilor si, n consecinta, ele convin ca, daca un asemenea atac se produce, fiecare dintre parti, prin exercitarea dreptului la legitima aparare, individuala sau colectiva, recunoscut prin articolul 51 dinCarta Natiunilor Unite, sa sprijine partea sau partile atacate, recurgnd, totodata, individual si de comun acord cu celelalte parti, la orice actiune pe care o considera necesara, inclusiv la folosirea fortei armate, pentru restabilirea si mentinerea securitatii n regiunea Atlanticului de Nord"[6] . Consolidarea de facto a coeziunii, ncrederii si aspiratiilor europene si euroatlantice - reafirmarea unitatii Aliantei n fata amenintarilor de orice natura a avut loc la Summitul de la Istanbul unde s-a precizat ca "Apararea colectiva ramne principalul scop al Aliantei, mai ales ca amenintarile cu care se confrunta NATO si-au schimbat substantial natura", reconfirmndu-se caracterul operational, aplicat al "principiului indivizibilitatii securitatii colective"[7] . Politicile Uniunii Europene si ale NATO privind apararea si securitatea nu sunt incompatibile, ci, dimpotriva, sunt complementare, fiind subsumate strategic aceluiasi scop. n Tratatul de Instituire a unei Constitutii pentru Europa se precizeaza ca "Angajamentele si cooperarea n domeniul apararii ramn conforme cu angajamentele asumate n cadrul Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord, care ramne, pentru statele membre ale acestei organizatii, fundamentul apararii colective si autoritatea de punere n aplicare a acesteia", aceasta ntelegere fiind dezvoltata prin mentiunea ca "Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate si aparare a anumitor state membre, respecta obligatiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord si este compatibila cu politica comuna de securitate si aparare adoptata n acest cadru"[8] . n Conceptul Strategic al Aliantei, se recunoaste explicit existenta unei Identitati Europene de Securitate si Aparare si se mentioneaza ca aceasta "va continua sa se dezvolte n cadrul NATO", "aliatii europeni au posibilitatea sa-si aduca o contributie mai coerenta si mai eficace la misiunile si activitatile Aliantei, ca o expresie a responsabilitatilor comune" si "va ntari parteneriatul transatlantic"[9]. n contextul determinarilor mentionate apararea nationala reprezinta conceptia si practica strategica adoptate de catre statul romn pentru prezervarea n fata oricaror provocari, pericole, agresiuni si amenintari, a suveranitatii, independentei si unitatii sale, a integritatii teritoriale si a democratiei constitutionale. n temeiul clauzei de solidaritate si al principiului indivizibilitatii apararii colective, apararea nationala este potentata, pna la nivelul de certitudine al protejarii eficiente a intereselor nationale, de afirmarea oportuna a solidaritatii europene si euroatlantice. I.2. REPERE GENERALE ALE STRII ACTUALE DE SECURITATE Perioada de pace si stabilitate fara precedent pe care o traverseaza Europa la sfrsitul secolului XX si nceputul secolului XXI se datoreaza existentei Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economica pe continent, ci si o noua abordare a securitatii, ntemeiata pe solutionarea pasnica a disputelor si pe cooperarea internationala multilaterala prin intermediul unor institutii comune. Prin contrast cu aceste evolutii pozitive din vestul continentului, n alte parti ale Europei, si mai ales n Balcani, s-au nregistrat dupa 1990 o serie de crize, care s-au derulat n contextul reasezarilor geopolitice ce au urmat sfrsitului razboiului rece. O caracteristica esentiala a acestora a fost aceea ca ele au avut loc cel mai adesea n interiorul statelor si mai putin ntre acestea. n aceasta perioada forte militare provenind din Europa au fost trimise n strainatate mai mult dect n orice alta perioada, inclusiv n regiuni precum Afganistan, Republica Democrata Congo sau Timorul de Est. Un rol crucial n asigurarea securitatii europene l-au jucat SUA, att prin angajamentele de securitate fata de Europa luate n cadrul NATO, ct si prin sprijinul acordat integrarii europene. La nivel 3

mondial ncheierea razboiului rece a determinat, cel putin din punct de vedere militar, trecerea la o lume unipolara, n care SUA detin o pozitie dominanta, la foarte mare distanta de orice alt stat. Cu toate acestea, experienta perioadei recente a aratat ca nici un stat, nici macar o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele globale de securitate de unul singur. Mediul international de securitate a nregistrat o schimbare dramatica dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Pna la 11 septembrie fenomene precum terorismul, traficul de droguri, traficul de arme mici, migratia ilegala, spalarea de bani actionau aproape separat. Ca urmare, institutiile nationale si internationale abordau separat aceste fenomene, cu mai multa sau mai putina eficienta. Dupa tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, omenirea este nca confuza privind cauzele, mecanismele activitatilor criminale. A devenit evident faptul ca urmatorul 11 septembrie 2001 este posibil n orice moment cu diferite tinte, resurse, tehnici si rezultate. ntre interventia din Afganistan si atacul asupra Irakului, aliantele mpotriva terorismului au nregistrat diferite evolutii. Noile relatii dintre Statele Unite si Rusia, pe de o parte, si dintre NATO si Uniunea Europeana, pe de alta parte, marcheaza n prezent mediul international de securitate - un nou parteneriat, dar si noi tensiuni. n aceste circumstante lipsa de bani, de timp, de viziune si de vointa politica ar putea afecta nu doar securitatea nationala, ct mai ales pe cea internationala. n acest context, mai ales dupa 1998, Uniunea Europeana a dat un nou impuls eforturilor de ntarire a securitatii si de definire a dimensiunii de aparare la nivel european. Dezvoltarea unei politici externe si de securitate comune a inclus si ideea definirii unei politici comune de aparare, mentionata n mod explicit n Tratatul de la Amsterdam. n acelasi timp, Uniunea Europeana s-a aratat tot mai mult preocupata de finalizarea propriilor reforme institutionale, mai ales n contextul extinderii, precum si de finalizarea dezbaterilor pe tema constructiei politice ce va defini viitorul Europei. Aceste dezbateri, cel putin cele determinate de discutarea Constitutiei Europene, au sanse rezonabile de a fi reluate n special dupa votul negativ din Franta si Olanda, ct si dupa ntlnirea la nivel nalt de la Bruxelles (iunie 2005). ncepnd cu 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeana se defineste ca o uniune de 27 de state si devine actor economic global, UE va trebui sa participe mai substantial si la mecanismele de asigurare a securitatii globale, chiar daca formele concrete ale acestei implicari pentru moment nu sunt nca clar precizate. Din perspectiva Romniei, mediul international de securitate a evoluat dupa 1990 n sensul cresterii complexitatii si interdependetelor din relatiile internationale. Drept urmare, stabilitatea internationala nu poate fi astazi conceputa dect n baza cooperarii pe multiple planuri la nivelul comunitatii internationale, si, mai ales, prin intermediul dialogului n cadru institutionalizat, prin cresterea implicarii marilor organizatii internationale n definirea starii de securitate a lumii n anii '90 cooperarea si dialogul institutionalizat s-au manifestat mai ales la nivelul urmatoarelor organizatii: la nivelul NATO, care a detinut un rol esential n ntarirea securitatii euroatlantice dupa ncheierea razboiului rece. NATO a deschis si dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea si dialogul consolidat cu fostele state adversare, inclusiv Romnia; a manifestat interes si receptivitate pentru primirea de noi membri; sia demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor si managementul crizelor, inclusiv prin operatiuni n sprijinul pacii (de exemplu n Balcani). la nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a detinut un rol important n dialogul international pe tema securitatii si stabilitatii mondiale. Aceasta importanta a fost confirmata si de conferirea, n anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace Organizatiei Natiunilor Unite si secretarului sau general. la nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzatoare institutie regionala de securitate, si care a jucat un rol semnificativ n promovarea pacii si stabilitatii, n ntarirea securitatii prin cooperare si n 4

promovarea democratiei si drepturilor omului. OSCE s-a manifestat vizibil mai ales n domeniile diplomatiei, prevenirii conflictelor, managementului crizelor si reabilitarii post-conflict[10] . Noile circumstante internationale reclama noi reguli n domeniul securitatii internationale. Redefinirea regulilor privind securitatea internationala dupa prabusirea ordinii bipolare ridica nsa numeroase probleme, nu doar de ordin practic, ci chiar si de ordin conceptual, inclusiv pentru SUA, aflate deocamdata n pozitia de singura superputere. Aceste dificultati sunt determinate de mai multi factori: - mediul international a devenit mult mai dinamic si mai complex dect n perioada razboiului rece; - lipsa unui consens privind modul de abordare a securitatii internationale a permis manifestarea diverselor grupuri de interese la toate nivelurile, astfel nct nu au putut fi elaborate politici consistente; - datorita proliferarii accesului la informatii n timp real (asa-numitul "efect CNN") liderii politici trebuie sa ia de multe ori decizii de moment care nu permit evaluari mai profunde; - multiplicarea institutiilor specializate la nivel national si international care abordeaza problemele din unghiuri specifice si determina analize si decizii fragmentate; - lipsa unui "model de securitate" rezonabil si acceptabil pentru majoritatea tarilor lumii a favorizat reactii ad-hoc si abordari punctiforme. Din punct de vedere practic, la nceputul secolului XXI actorii cu impact global n domeniul securitatii sunt SUA, Europa, Rusia, China, India si Japonia. n cadrul acestei relatii se pot identifica doua triunghiuri de putere eurasiatica: - SUA, Europa, Rusia; - SUA, China, Japonia. Ca un raspuns la hegemonia SUA se pot nregistra noi combinatii bazate pe interese geopolitice, acces la surse de energie, tehnologie nucleara, activitati spatiale, infrastructuri critice. Se pot observa noile formule: Rusia - China - India; Rusia - China; Rusia - Franta. n cele doua triunghiuri de putere una din puteri Europa si, respectiv, Japonia mizeaza clar pe ideea de stabilitate si securitate internationala, n vreme ce cte una din celelalte puteri China si respectiv Rusia ramn deschise si interesate n eventuale mutatii geopolitice. Un alt punct de vedere, complementar celui anterior, considera ca la originea "noii schisme mondiale" s-ar afla tensiunea dezvoltata ntre doua "cmpuri" diferite de putere, ntemeiate pe principii opuse de organizare: pe de o parte Statele Unite ale Americii, adepte ale unipolaritatii, pe de alta parte ceilalti actori majori ai scenei internationale - Uniunea Europeana, Rusia, China, Japonia - adepti ai multipolaritatii[11]. II. AMENINRI sI FACTORI DE RISC LA ADRESA SECURITII sI APRRII NAIONALE sI COLECTIVE II.1. Precizari conceptuale Putem defini conceptul de amenintare ca reprezentnd un pericol potential, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv si o tinta.

5

Pericolul reprezinta o primejdie, un posibil eveniment cu urmari grave[12]. Pericolul ar putea fi definit drept caracteristica a unei actiuni sau inactiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societati, persoanelor sau bunurilor acestora. n cazul pericolului, sursa, adresa, scopul, obiectivele si efectele sunt probabile. Amenintarea are indicatori concreti, reprezentnd o declarare a unei intentii de a pedepsi sau a rani o persoana, n special n cazul n care aceasta nu doreste un semn sau o avertizare asupra unui posibil necaz, pericol. Din punct de vedere militar, analiza amenintarii poate avea n vedere procesul continuu de compilare si examinare a tuturor informatiilor disponibile referitoare la potentiale activitati teroriste. O astfel de analiza va evidentia att factorii existentei gruparilor teroriste, capacitatile, intentiile, istoria si tintele acestora, ct si mediul de securitate n care opereaza fortele proprii. Cu ct amenintarea este mai specifica, cu att tintele si sursele sale sunt mai clare. Natura specifica a amenintarilor si amenintarea, n sine, pot fi ntelese numai n relatie cu caracterul particular al obiectului de referinta. Viata umana variaza n functie de cadrul n care se desfasoara si, din acest motiv, pe baza aceluiasi criteriu, se poate vorbi si despre domenii diferite n care trebuie studiate tipurile de amenintari: politic, economic, social, militar, de mediu etc. Riscul reprezinta posibilitatea de a avea de nfruntat un pericol, iar vulnerabilitatea poate fi definita, pe larg, drept rezultatul combinarii riscurilor existente la adresa unei societati cu capacitatea acesteia de a face fata si de a supravietui situatiilor de urgenta interna si externa. Vulnerabilitatile reprezinta stari de lucruri, procese sau fenomene din viata interna, care diminueaza capacitatea de reactie la riscurile existente ori potentiale sau care favorizeaza aparitia si dezvoltarea acestora. n situatia interna a Romniei sunt evidentiate cteva tipuri de vulnerabilitati ce si gasesc sursele n tranzitia politica, economica si sociala prelungita pe care o parcurge tara noastra: persistenta problemelor de natura economica, financiara si sociala generate de ntrzierea reformelor structurale; accentuarea fenomenelor de coruptie si de administrare deficitara a resurselor publice; reactii ineficiente ale institutiilor statului n fata acutizarii fenomenelor de criminalitate economica si de perturbare a ordinii publice si sigurantei cetateanului; mentinerea unor surse si cauze de potentiale conflicte sociale punctuale; nerespectarea normelor de mediu n functionarea unor obiective industriale; scaderea nivelului de ncredere a cetatenilor n institutiile statului; mentinerea unor disparitati de dezvoltare ntre regiunile tarii; mentinerea la un nivel scazut a infrastructurii informationale si ntrzieri n realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizarii etc[13]. n ceea ce priveste riscul, n sens larg, se poate afirma ca se concretizeaza n discrepanta dintre "asteptarea pozitiva" si "evenimentul negativ", ce se poate produce, si prin probabilitatea sa de a se produce. Riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaste cu certitudine evenimentele viitoare, reprezentnd o stare potentiala, care, n anumite conditii, poate deveni efectiva. Analiza de risc investigheaza, n principal, riscurile la adresa sistemelor naturale sau tehnice si are ca scop principal determinarea functiilor si domeniilor ce pot fi afectate de riscul respectiv. Riscurile ce afecteaza securitatea nationala pot fi clasificate n functie de domenii de activitate, entitati comunitare si religioase, arie geografica,timp, volum, importanta (interes, gravitate), probabilitate astfel : CRITERIU Domenii de activitate TIPURI DE RISC economice politice informationale sociale culturale 6

CRITERIU

Entitati comunitare si religii

Timp

Aria geografica si spatiala

Volum

Importanta (interese, gravitate)

Probabilitate

TIPURI DE RISC ecologice tehnologice militare etnice religioase prezente imediate apropiate viitoare termen mediu termen lung permanente globale externe zonale interne cosmice mici mari foarte mari vitale foarte importante importante sigure (asumate) previzibile (potentiale, probabile) imprevizibile

[14] Toate notiunile prezentate anterior sunt specifice domeniului securitatii, fie ea de amploare nationala, regionala sau internationala. Ele reprezinta realitati specifice componentelor securitatii ntre care exista att asemanari, ct si deosebiri. Caracteristicile care apropie conceptual amenintarile de pericole, riscuri si vulnerabilitati se remarca la: origine - care poate fi : interna si externa; natura - care poate fi : politica, economica, sociala, militara, informationala, ecologica etc. caracter - care poate fi : direct si indirect.

Catalizatorul tuturor l constituie "circumstantele istorice"[15] si modul sau gradul n care acestea sunt exploatate. O prezentare grafica a indicatorilor care individualizeaza fiecare concept poate oferi o imagine pe ct de sintetica, pe att de lamuritoare asupra valorii, locului si rolului acestora n formularea discursului pe teme din domeniul securitatii si apararii. RISC PERICOL 7 AMENINARE

SURS ADRES SCOP OBIECTIV EFECTE [16]

Posibila Difuza Difuz Difuz Posibil

Probabila Posibila Probabil Probabil Probabile

Certa Certa Cert Cert Certe

Amenintarile, pericolele, riscurile si vulnerabilitatile la un loc sau numai o parte dintre ele sunt constientizate n mod diferit de statele lumii, aflate chiar n acelasi areal. Privite n mod sistemic conceptele supuse analizei se afla ntotdeauna ntr-un raport bine determinat. Pe perioada coexistentei lor, iar prognozele n domeniul securitatii nu ntrevad eliminarea vreuneia prea curnd, amenintarile si vulnerabilitatile pot functiona dupa principiile jocurilor cu suma nula. Astfel, securitatea nationala se poate asigura fie prin diminuarea vulnerabilitatilor, fie prin prevenirea sau micsorarea amenintarilor. Aceasta determina orientarea strategiei de securitate nationala care se poate concentra spre interior, ncercnd sa reduca vulnerabilitatile statului sau spre exterior alocnd forte si mijloace pentru a actiona n mod direct sau nu asupra surselor de amenintare. II.2. Aspecte privind principalele amenintari la adresa securitatii si apararii nationale si colective Sursele actuale de amenintare la adresa securitatii difera n mod fundamental de cele de la sfrsitul mileniului trecut. Discursul si actiunea comunitatii internationale se adapteaza n mod continuu noilor realitati. Provocarile nu se rezuma numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natura mult mai complexa. si-au facut aparitia alaturi de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali. Pericolele desi sunt latente, scapnd de multe ori de sub atentia noastra ele pot genera stari de insecuritate cu urmari grave asupra scoartei Terrei si locuitorilor ei. II.2.1. Terorismul international Terorismul international se impune ca antipod al dezvoltarii civilizationale, ca o contradictie a diferitor nivele de dezvoltare. Motivarea de baza a terorismului este cstigarea recunoasterii internationale si captarea atentiei opiniei publice. Desi este greu de acceptat de catre lumea civilizata fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicatii globale greu de prevenit si gestionat. El nu se mai prezinta doar ca un gest criminal marunt produs n disperare de cauza la o anumita evolutie a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o actiune ndreptata mpotriva ordinii de drept, deosebit de violenta, desfasurata n afara si contra normelor internationale. Cu ajutorul mijloacelor militare si bazndu-se pe elemente de razboi psihologic terorismul urmareste obtinerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalndu-se de asa-zise percepte religioase, n fond sloganuri scoase din tenebrele istoriei, cauta sa opreasca cursul firesc al societatii omenesti spre libertate si prosperitate[17]. Dificultatea definirii terorismului este o problema de perceptie culturala, politica si sociala a actului de violenta si a scopului politic urmarit prin teroare. Departamentul Apararii Statelor Unite defineste terorismul ca: folosirea calculata a violentei ilegale pentru a instaura frica, n vederea intimidarii sau pedepsirii guvernelor sau societatilor, pentru atingerea unor scopuri n general politice, religioase sau ideologice. FBI opereaza cu urmatoarea definitie: folosirea ilicita a fortei sau violentei mpotriva persoanelor sau proprietatii, cu scopul de a intimida sau constrnge un guvern, populatia civila sau un segment al acesteia, pentru a atingerea unor obiective politice sau sociale[18].

8

n Legea terorismului, adoptata n 2001 n Marea Britanie, prin act terorist se ntelege folosirea violentei si a amenintarii pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase, dar si perturbarea sau interferenta serioasa n functionarea unui sistem electronic, de asemenea sunt considerate ca acte teroriste actiuni de amenintare cu folosirea armelor de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influentarea guvernului sau crearea unei stari de teroare. n general definitiile terorismului sunt largi si ambigui lasnd loc de interpretare. De cele mai multe ori, terorismul este conjunctural (cu exceptia regimurilor totalitare). Pentru evitarea unor posibile complicatii pe plan international, n contextul razboiului antiterorist, ar fi necesar ca societatea internationala sa-si sporeasca eforturile n vederea adoptarii unei definitii general acceptate. Una dintre posibilele explicatii ale esecului definirii terorismului international este aceea ca n legatura cu acest fenomen exista doua optiuni greu de conciliat. Astfel, prima optiune promovata de catre democratiile occidentale propune definirea ca acte teroriste a actiunilor violente prin care se urmaresc obiective politice, religioase. A doua optiune este exprimata de unele state (spre exemplu Siria) care considera ca definitia propusa de catre democratiile euroatlantice confunda terorismul cu lupta de eliberare nationala si, prin urmare, sub pretextul combaterii terorismului se ngradeste constituirea unor state nationale. Pornind de la realitatea ca societatea internationala nu a ajuns la o ntelegere comuna asupra fenomenului terorist unii autori au sustinut chiar ca definirea notiunii de terorism este imposibila, orice ncercare de definire esund din pura tautologie[19]. Reactia comunitatii internationale mpotriva terorismului cuprinde ntreaga gama de actiuni (politice, diplomatice, economice si militare) fiind ndreptate att asupra cauzelor, ct mai ales asupra efectelor. Aproape fara exceptie, dupa 11 septembrie 2001, comunitatea internationala a format n jurul Statelor Unite ale Americii coalitia antiterorista al carei scop este eliminarea terorismului ca fenomen social. Prima mare reuniune de forte din istoria omenirii poate fi nteleasa ca o reactie de autoaparare a tuturor si o exprimare a statului de drept aflat n situatii dificile a fiecaruia, pe fondul eforturilor de nlaturare a cauzelor frustrarii lumii civilizate. Terorismul international reprezinta pentru comunitatea euroatlantica o amenintare complexa si persistenta, care necesita un raspuns comprehensiv si multidimensional la nivel strategic, solicitnd astfel o contributie semnificativa din partea NATO. Dezbaterea initiala asupra rolului si misiunilor corespunzatoare ale NATO a scos n evidenta doua abordari diferite ale terorismului: abordarea terorismului ca "razboi" si abordarea terorismului ca "management al riscurilor". Abordarea de tip razboi, sustinuta n special de Statele Unite, implica o mobilizare masiva de resurse ntr-un efort unitar, cu acceptarea unor limitari ale libertatilor individuale si sacrificii. Multi europeni apreciaza nsa ca nu este potrivit sa se vorbeasca despre un razboi. Nu poti "nvinge"terorismul dect daca actionezi asupra radacinilor acestuia, ceea ce nu poate fi realizat prin folosirea mijloacelor militare, dupa cum considera europenii. Din acest punct de vedere, terorismul nu este un razboi care trebuie cstigat, ci un risc periculos, de neevitat, care trebuie gestionat. Cele doua abordari nu se exclud reciproc, dar au prioritati si strategii diferite si necesita aranjamente diferite n vederea desfasurarii actiunilor colective. De exemplu, viziunea de tip razboi tinde sa impuna o strategie care pune accent pe masurile ofensive si preventive, n timp ce viziunea de tip managementul riscurilor solicita o strategie cu accent pe masurile defensive. Oricum, elemente ale ambelor strategii fac necesara depunerea unor eforturi reale de combatere a terorismului. Dezbaterile asupra rolului NATO n lupta mpotriva terorismului au fost si mai mult complicate de divergentele privind Irak-ul si presupusele legaturi ale regimului lui Saddam Hussein cu teroristii retelei alQaida. n plus, divergentele transatlantice n privinta modului n care trebuie tratat terorismul reflecta de asemenea faptul ca multe tari europene au trait experiente diverse n confruntarea cu acest fenomen si detin 9

comunitati musulmane largi si uneori prea putin asimilate, diferite legaturi istorice cu Orientul Mijlociu si Africa de Nord, manifestari variate ale sentimentelor anti-americane si viziuni diferite asupra conflictului israeliano-palestinian. Alianta a cazut de acord asupra naturii grave a amenintarii reprezentate de terorismul international si a decis sa raspunda acestei provocari, oferind perspectiva obtinerii n final a succesului. Dar realizarea chiar si a unui succes modest va obliga deliberarile Aliantei sa depaseasca stadiul dezbaterilor initiale n care se afla si n prezent. Alianta Nord-Atlantica si-a constituit propriul Plan de Actiune mpotriva Terorismului, pe care l-a aprobat la Summit-ul de la Praga (21 noiembrie 2002). Secretarul general al NATO, lordul Robertson sublinia: "Alianta Nord Atlantica si restul comunitatii internationale, vor actiona umar la umar pentru combaterea terorismului, o amenintare care ne vizeaza pe toti, indiferent de religie, cultura sau nationalitate. Ultimele evenimente nu au facut altceva dect sa ntareasca solidaritatea noastra." Aceste cuvinte sunt o concluzie, un indemn la unitate deplina n lupta internationala mpotriva terorismului[20]. Comparativ cu NATO, Uniunea Europeana nu dispune de o strategie proprie de combatere a terorismului, nici de mijloace destinate acestui scop. Atentatele teroriste de la 11 martie 2004 din garile capitalei spaniole a demonstrat vulnerabilitatea sistemului de protectie al statelor vest-europene. Amenintarea terorista cu grad mare de periculozitate persista n aceasta parte a lumii pna cnd nu se va realiza o armonizare efectiva a politicilor n problemele terorismului, traficului de fiinte umane, droguri si arme, coruptiei, spalarea banilor si crimei organizate. Dubla largire a NATO si UE a determinat cresterea ariei de atentie si lupta organizata cu terorismul, fapt ce va conduce, ntr-un viitor nu prea ndepartat, la diminuarea amenintarii de acest gen pe continent. n mod logic, NATO se ncadreaza ntre eforturile orchestrate de Natiunile Unite n vederea realizarii celor mai generale scopuri si abordarile nationale privind lupta mpotriva terorismului, care au un pronuntat caracter specific. Dar pentru a trata att simptomele, ct si afectiunea propriu-zisa este nevoie de o combinatie ntre eforturile de la cele trei niveluri - national, regional si global. mpreuna, acestea pot furniza cel mai eficient raspuns posibil la amenintarea terorismului[21]. Responsabilitatea fundamentala pentru lupta mpotriva terorismului apartine fiecarui stat, att pentru faptul ca, n ultima instanta, terorismul este un fenomen local, ct si pentru ca, din diverse motive, o mare parte a cooperarii dintre guverne va trebui sa se desfasoare n cadru bilateral, n special ntre institutiile de informatii si cele cu atributii n aplicarea legilor. Cu toate acestea, NATO, G8, Uniunea Europeana, ONU si alte organizatii joaca un important rol de coordonare si integrare n sprijinirea eforturilor fundamentale ntreprinse de catre celelalte state. Cheia o reprezinta coordonarea acestor eforturi si evitarea duplicarilor inutile. II.2.2. Proliferarea armelor de distrugere n masa Armele de distrugere n masa, sunt categoriile de arme a caror ntrebuintare pot provoca distrugeri masive, simultan si n timp scurt, personalului fortelor armate, mijloacelor de lupta, populatiei si obiectivelor economice, politice, administrative si militare dispuse pe suprafete variabile de teren. n prezent, aceasta categorie include armele nucleare, radiologice, chimice si biologice[22]. Existenta si proliferarea armelor de distrugere n masa nucleare, radiologice biologice si chimice, au devenit o realitate, genernd ngrijorare si insecuritate, existnd permanent pericolul ntrebuintarii lor. Componenta N.B.C. a armelor neconventionale si neletale, terorismul chimic, comertul ilegal si mascat cu material fisionabil si substante care se gasesc sub incidenta "Conventiei pentru interzicerea armelor chimice", accidentele produse voit sau din eroare umana sau tehnologica la obiectivele economice de risc N.B.C., depozite 10

de munitii si deseuri, constituie amenintari serioase si continue, att pe timp de pace, ct si n situatii de criza si la razboi. Arma nucleara (N) fiind cea mai puternica dintre armele de distrugere n masa, ea se bazeaza pe imensa cantitate de energie ce se degaja n urma exploziei nucleare, efectul distructiv al armei nucleare fiind determinat de energia obtinuta din scindarea nucleelor atomilor unor elemente chimice grele ( 235U, 239Pu), prin reactia nucleara de fisiune sau la unirea nucleelor atomilor unor elemente chimice usoare, prin reactia nucleara de fisiune[23]. La 6 si 9 august 1945, armata S.U.A. a probat "pe viu" pentru prima data arma nucleara la Hiroshima, iar trei zile mai trziu la Nagasaki, distrugerile provocate fiind inimaginabile inclusiv pentru cei care au utilizat-o. Cronologia narmarilor nucleare la nivelul celor doua mari puteri nucleare - S.U.A. si Federatia Rusa - se prezinta astfel: - prima bomba atomica realizata de S.U.A., n 1945, de U.R.S.S. n 1949; - bombardierul cu raza de actiune intercontinentala realizat de S.U.A. n 1948, de U.R.S.S. n 1955; - bomba termonucleara realizata de S.U.A. n 1952, de U.R.S.S. n 1953; - racheta balistica intercontinentala (I.C.B.M.) realizata de U.R.S.S. n 1957, de S.U.A. n 1958; - racheta balistica lansata de pe submarine de S.U.A. n 1960, de U.R.S.S. n 1968; - racheta cu focoase multiple (M.R.V.) realizata de S.U.A n 1966, de U.R.S.S. n 1968; - racheta antibalistica (A.B.M.) realizata de U.R.S.S. n 1968, de S.U.A. n 1972; - racheta cu focoase multiple ghidate independent de S.U.A n 1970, de U.R.S.S. n 1975 [24]. n S.U.A. majoritatea testelor au fost dedicate dezvoltarii elementelor propulsoare pentru noi vectori purtatori. Specialistii militari americani au sustinut ca testele nucleare sunt necesare pentru dezvoltarea unei noi generatii de arme nucleare de calibru foarte mic, argumentnd numai necesitatea descurajarii ntrebuintarii armelor chimice si biologice de catre tarile lumii a III-a, sau pentru distrugerea unor buncare. Au aparut nsa explozivii conventionali care echipeaza purtatori inteligenti (CRUISE) sau explozivii combustibil-aer (explozivi volumetrici), cu efectele distructive comparabile cu o "microarma nucleara", ceea ce contrazice "teoria" prezentata de unii specialisti ca scuza a producerii si detinerii lor. n timp, S.U.A., Rusia, Franta si alte state au efectuat asa zisele "experiente nucleare pasnice - PNE"[25], dar au gasit ca problematice efectele ntrebuintarii lor pentru siguranta individuala, colectiva dar si costurile foarte mari. Pe de alta parte, China, India, Algeria si Iran argumenteaza ca "experimentele pasnice" sunt o modalitate de utilizare pasnica a energiei nucleare, iar beneficiile ar trebui asigurate statelor nenucleare de catre puterile nucleare. Exceptnd S.U.A. si Franta n ultimii ani celelalte puteri nucleare au efectuat testele mai mult pentru a informa lumea despre capacitatea lor.

11

Pna n prezent s-au efectuat peste 2.000 de teste nucleare (S.U.A 1.030, Uniunea Sovietica (Rusia) 715, Marea Britanie 45, China 43, Franta 210, India 4, Pakistan 6)[26]. Arma chimica (C) se ntrebuinteaza n toate formele de lupta, att pentru scoaterea temporara din lupta a personalului si a unor categorii principale de tehnica militara, ct si pentru nimicirea efectivelor sau distrugerea vegetatiei. Baza armei chimice o constituie agentii chimici de lupta. nceputurile armelor chimice sunt mult mai vechi dect descoperirea armelor de foc. nca din timpul razboaielor antice, n conditiile n care apararea se organiza n cetati, mijloacele de atac aveau o eficacitate foarte mica, fortaretele putnd fi cucerite fie prin foame dupa asedii prelungite, fie prin siretenii de razboi. ntre acestea, literatura veche mentioneaza otravirea hranei sau a surselor de apa si folosirea fumurilor irespirabile, necacioase sau urt mirositoare. Razboiul chimic a nceput n 1915, atunci cnd, pe frontul din Flandra, n localitatea Ypres, Regimentul 35 Pionieri german a lansat asupra pozitiilor franceze un val de clor, continnd 180 tone din acest gaz toxic. Anul 1917 se caracterizeaza prin generalizarea folosirii armelor chimice n lupta. Tactica utilizarii lor se dezvolta apoi si se introduc noi substante toxice in arsenalul chimic: arsinele, acidul cianhidric, clorcianul, bromcianul. Cea mai toxica substanta folosita n primul razboi mondial a reprezentat-o iperita, denumita astfel de francezi, dupa numele localitatii Ypres unde a fost folosita prima data de germani. Pe teritoriul Romniei, armata germana a lansat pentru prima data la 17 aprilie 1917 un atac chimic asupra Regimentului 1 Vnatori. Un alt atac a fost lansat pe 5 iulie 1917 asupra Regimentului 24 Artilerie pe un front de 3 km, n zona Costieni-Grlesti-Moldoveni-Namoloasa[27]. Aceste atacuri precum si celelalte atacuri chimice lansate de trupele germane n iulie 1917 au determinat nfiintarea Serviciului de Gaze n Armata Romna. Perioada dintre cele doua razboaie mondiale a fost marcata de ntrebuintarea armelor chimice de catre Japonia si Italia mpotriva Chinei, respectiv Abisiniei (Etiopiei). n perioada 1937-1939, fortele japoneze au lansat 93 de atacuri asupra trupelor chineze slab protejate fata de aceasta noua arma de lupta, deosebit de periculoasa. n razboiul pentru cucerirea Abisiniei din 1936, fortele mussoliniene au lansat 19 atacuri chimice. Utilizarea iperitei, n conditiile temperaturilor foarte ridicate, asupra unor luptatori lipsiti de mijloace de protectie a avut efecte dezastruoase pentru zeci de mii de oameni. n al doilea razboi mondial singura ntrebuintare s-a produs n Extremul Orient, fiind mentionate atacurile japoneze asupra trupelor chineze. Un episod aparte al razboiului chimic l-a constituit folosirea de catre americani n Vietnam a substantelor erbicide: defoliante (care determina caderea totala a frunzelor), desicante (care produc uscarea progresiva a vegetatiei) si sterilizante ale solului. Erbicidele, neviznd direct omul, nu se ncadreaza n definitia armelor chimice, folosirea lor nefiind interzisa de Protocolul de la Geneva din 1925 si nici de Conventia privind interzicerea armelor chimice desi, acestea atenteaza n mod serios la sanatatea mediului ambiant, a populatiei din zona, inclusiv la aspectul material al acestuia, hrana de toate zilele. Perioada de dupa al doilea razboi mondial a fost marcata de numeroase situatii de folosire a armelor chimice, n conflicte locale, ca utilizarea iperitei de catre Egipt n conflictul din Yemen, n perioada 1963-1967, sau n razboiul dintre Laos si Cambogia ntre anii 1978-1983.

12

O noua escaladare a razboiului chimic s-a produs n timpul conflictului dintre Iran si Irak (1980-1988), n care Irak-ul a folosit n diferite actiuni iperita si tabunul, provocnd pierderi importante trupelor iraniene. Un episod de razboi chimic intens mediatizat, care a sensibilizat opinia publica internationala, l-a constituit utilizarea de catre Irak a substantelor toxice la Halabja (1988), care a provocat numeroase victime n rndul populatiei civile, n special copii si femei[28]. Arma biologica (B) poate fi considerata si arma nucleara a saracilor, ntruct raspndirea substantelor biologice nu necesita mijloace moderne si nici nu presupune vreun efort de ingeniozitate. Aceasta arma, constituie mijlocul de nimicire n masa care, prin efectul vatamator al agentilor patogeni, poate sa produca pierderi mari n rndul trupelor, populatiei si animalelor, precum si distrugerea (contaminarea) culturilor. Bioterorismul consta n utilizarea sau amenintarea cu utilizarea de virusi, bacterii, ciuperci sau toxine, de microorganisme, cu intentia declarata de a provoca o maladie sau decesul fiintelor umane, animalelor si plantelor, cu scopul de a atinge anumite obiective. Efectele bioterorismului pentru sanatatea publica sunt considerabile fie si numai n eventualitatea n care numarul persoanelor infectate ar fi redus. Potrivit unui grup de experti americani n prevenirea si controlarea bolilor, micro-organismele cele mai periculoase pentru sanatatea publica sunt: variola (Variola major), antraxul (Bacillus anthracis), ciuma (Yersinia pestis), botulismul (Toxina botulinica), tularemia (Francisella tularensis) si febrele hemoragice (filovirusii/ arenavirusii). Acestea se pot transmite prin mai multe cai, dintre care doar doua sunt susceptibile de a atinge un numar mare de persoane pe cale digestiva si pe cale aeriana[29] . Atacurile teroriste cu agenti biologici difera de cele n care sunt utilizati agenti chimici. Acestia din urma au o actiune incapacitanta sau mortala imediata sau cel putin mult mai rapida dect cele biologice, ceea ce le face deosebit de eficace. Fabricarea si utilizarea lor n cantitati mari presupun un minimum de mijloace tehnologice de vrf. Acestea se afla mai mult la ndemana unei armate dect a unor grupuri teroriste. Armatele pot lua masuri de protectie mpotriva armei chimice, folosind masti, combinezoane, medicatie preventiva si antidoturi. Armele biologice au redutabila superioritate de a fi capabile sa ntretina prin ele nsele propria "proliferare", odata lansate ntr-un mediu potrivit (aceasta proliferare putnd fi accelerata prin manipulari genetice). Ele sunt foarte usor de obtinut. Diseminarea substantelor biologice nu necesita nici mijloace moderne, nici prea multa ingeniozitate. Actionnd prin inhalare sau ingerare, ele pot fi cu usurinta vaporizate dintr-un proiectil aerian lansat deasupra unei mari suprafete, printr-un atomizor ntr-un spatiu nchis sau, si mai usor, introduse n retelele de distribuire a apei potabile sau prin produsele alimentare[30]. Arma biologica este o arma invizibila. Ea poate fi transportata, fara a fi detectata, chiar peste granite, fie n "culturi" pentru obtinerea cantitatii dorite, fie n cantitati suficiente pentru savrsirea unui masacru. Microorganismele pot fi eliberate fara zgomot si fara a provoca efecte imediate. Nu se poate determina maladia pna nu se cunosc simptomele infectiei si agentul cauzal. Ele sunt de fapt microorganisme, care cauzeaza boli grave, mortale n majoritatea cazurilor. Unul dintre acestea este vestitul antrax, care ajunge n organism prin piele, inhalare sau pe tractul digestiv si se manifesta prin ulceratii necrotice si hemoragice. Forma pulmonara ncepe cu febra mare, senzatie imensa de sufocare, iar n decurs de 24 ore de la aparitia simptomelor, boala duce la deces prin hipoxie si soc septic. Nici forma digestiva nu este mai blnda, ncepnd cu greturi, varsaturi, febra, hemoragie digestiva, apoi apare ascita si dupa 2-5 zile, moartea n urma socului[31]. 13

Febra hemoragica virala (febra Lassa si Ebola) este transmisa de cele mai multe ori prin rozatoare, dar virusul poate intra n organism si prin inhalare sau contact direct cu materialul infectat. Botulismul actioneaza prin toxina botulinica ce ataca sistemul nervos, ducnd la paralizie, apoi la blocarea respiratiei. Botulismul se transmite prin alimente, apare ca un fel de toxiinfectie alimentara. Variola este boala considerata disparuta de 25 de ani (ultimul caz a fost raportat n 1978), dar actuala prin posibilitatea de a fi folosita ca arma biologica. Este vorba de o infectie vitala mortala cu urte manifestari cutanate, moartea fiind cauzata de pneumonie sau septicemie[32]. Proliferarea armelor de distrugere n masa si a mijloacelor purtatoare precum rachetele balistice este o amenintare crescnda la adresa pacii si securitatii internationale. n vreme ce tratatele internationale si aranjamentele de control al exporturilor au ncetinit diseminarea armelor de distrugere n masa si a sistemelor purtatoare, unele state au cautat sau cauta sa-si dezvolte astfel de arme. Riscul ca teroristii sa dobndeasca materiale chimice, biologice, radiologice sau fisionabile si mijloacele lor purtatoare adauga o dimensiune critica acestei amenintari. Contracararea proliferarii armelor de distrugere n masa (WDM) pare sa fie din ce n ce mai greu de realizat. Dificultatile ntmpinate de Franta, Germania si Marea Britanie n cadrul negocierilor cu Iranul privind viitorul programului sau nuclear sunt deosebit de instructive. n sens mai larg, Conferinta pentru Analiza Tratatului de Neproliferare Nucleara (NPT) din mai 2005 nu a putut ajunge la un acord asupra unei atitudini mai eficiente fata de tarile care se retrag din tratat sau genereaza suspiciunea ca ncalca prevederile fundamentale ale acestuia. Eforturile depuse n cadrul ONU pentru a ngreuna accesul teroristilor la armele chimice, biologice, radiologice si nucleare (CRBN) nu au dat pna n prezent rezultatele dorite. si, ntruct contextul international organizational pentru abordarea proliferarii devine mai complex - de exemplu, prin crearea Initiativei de Securitate n Domeniul Proliferarii (PSI) - ntrebarile privind modul cum poate fi promovata sinergia si evitata duplicarea ramn fara raspuns. Una dintre problemele importante carora NATO trebuie sa le faca fata este aceea a modului n care urmeaza sa-si defineasca locul n cadrul eforturilor internationale de combatere a proliferarii. n cadrul pericolelor partial legate de terorism, amenintarea proliferarii armelor de distrugere n masa (WDM) se afla la vrful listei comunitatii internationale privind provocarile de securitate ale perioadei post razboi rece. Pentru a ramne credibila ca institutie de securitate, Alianta trebuie sa joace si sa fie perceputa ca joaca un rol n abordarea unor astfel de provocari. ntr-adevar, la Summit-ul de la Bruxelles din ianuarie 1994, aliatii au decis sa-si concentreze n mod serios atentia asupra proliferarii WDM si a impactului acesteia asupra securitatii. O privire asupra documentelor de politica ulterioare ale Aliantei, cum ar fi o analiza serioasa privind controlul armamentelor, non-proliferarea si masurile de ncredere si construire a securitatii realizata n decembrie 2000, arata ca raportul ntre dimensiunea politica/diplomatica si cea militara n contracararea proliferarii a reprezentat deseori un obiectiv n sine. Cu toate acestea, aliatii au ajuns treptat la concluzia ca, n domeniul capabilitatilor militare, NATO poate oferi o componenta unica si, pentru moment, de ne-nlocuit a arhitecturii institutionale internationale de contracarare a amenintarilor proliferarii[33]. Pentru a ajuta la eliminarea acestui decalaj major, Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite (ONU) a adoptat n unanimitate Rezolutia 1540, n aprilie 2004. Rezolutia a stabilit o baza globala de masuri mpotriva proliferarii si a mandatat toate statele sa le puna n aplicare fara ntrziere. Rezolutia 1540 cere statelor "sa ncrimineze proliferarea, sa controleze strict exporturile si sa asigure securitatea tuturor materialelor sensibile n interiorul granitelor lor. Rezolutia include de asemenea 12 puncte solicitnd tuturor statelor sa:

14

"adopte si sa puna n aplicare legi eficiente, care sa interzica tuturor actorilor non-statali sa produca, obtina, posede, dezvolte, transporte, transfere sau foloseasca arme nucleare, chimice sau biologice si mijloacele de transport la tinta ale acestora"; dezvolte si mentina "masuri fizice de protectie eficiente"; asigure controlul la frontiere si sprijinul necesar n vederea aplicarii legilor "pentru combaterea traficului ilegal"; asigure "controlul exporturilor si al transporturilor de tranzit".

Aceasta rezolutie a impus cerinta de aplicare a unor masuri mpotriva proliferarii de catre furnizorii din toate tarile lumii[34]. Programele de ne-proliferare mutuala ntre Statele Unite si Rusia demonstreaza ct de mult se ntrepatrund, n mod involuntar, instrumentele de securitate. Atunci cnd senatorii americani Sam Nunn si Richard Lugar au elaborat Legea privind Reducerea Amenintarii Nucleare Sovietice din 1991, atentia principala se axa pe asigurarea securitatii si distrugerea armelor nucleare si a mijloacelor pentru transportul acestora la tinta din fosta Uniune Sovietica. Efortul a fost initial condus de Departamentul de Aparare al SUA. Dar pe masura ce Congresul SUA a nceput sa realizeze amploarea provocarii, acesta a creat un colaj de initiative cu implicarea unor multiple agentii viznd nu numai actiunile care trebuiau ntreprinse n privinta armelor si a materialelor "mobile", ci si dezvoltarea modalitatilor de a utiliza talentul stiintific n domeniul dezvoltarii economice. Programele SUA de reducere a amenintarilor au evoluat ntr-o gama de tentative mai largi si multidepartamentale urmarind interzicerea accesului statelor ostile si al grupurilor teroriste la WMD, precum si la materialele si cunostintele necesare n vederea producerii acestora. Au fost nregistrate succese considerabile n sfera securitatii, dar o legatura formala ntre edificarea institutiilor si construirea capacitatii si posibilitatea de a mentine aceste eforturi de ne-proliferare va fi realizata dupa mult timp. II.2.3. Crima organizata n contextul marilor prefaceri geo-politice, economice si sociale cu care se confrunta n prezent comunitatea internationala, crima organizata a capatat noi valente, extinzndu-si aria de cuprindere si sfera de activitate la cote alarmante, motiv de ngrijorare pentru majoritatea statelor lumii si n mod deosebit pentru cele ale caror economii se afla n proces de tranzitie, data fiind vulnerabilitatea sistemelor legislative si fragilitatea institutiilor democratice din aceste tari. Structurile crimei organizate s-au dovedit a fi mult mai mobile dect cele ale economiei formale, exemplul tarilor din Europa Centrala si de Est fiind concludent n acest sens. Definirea conceptului de crima organizata este foarte importanta pentru cunoasterea dimensiunilor si implicatiilor socio-politice ale fiecarui segment infractional, n vederea adoptarii celor mai eficiente strategii si tactici de eradicare a fenomenului. Conventia cadru a ONU mpotriva crimei organizate precizeaza la articolul 1 ca prin crima organizata se nteleg: activitatile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legaturi de tip ierarhic sau cu legaturi personale, care permit liderilor lor sa realizeze profituri sau sa controleze teritorii ori piete, interne sau straine, prin violenta, intimidare sau coruptie, att pentru sprijinirea activitatii criminale, ct si pentru a se infiltra n economia legitima, n special prin: a) trafic ilicit de droguri sau substante psihotrope si spalarea banilor, asa cum au fost definite de Conventia Natiunilor Unite mpotriva traficului ilicit de stupefiante si de substante psihotrope din 19 decembrie 1988; 15

b) traficului persoane, asa cum a fost definit de Conventia pentru suprimarea traficului de persoane si a exploatarii prostituarii altor persoane, din 2 decembrie 1949; c) falsificare de moneda, asa cum a fost definita de Conventia internationala pentru suprimarea falsului de moneda, din 20 aprilie 1929; d) traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale, asa cum a fost definit de Conventia UNESCO asupra mijloacelor de interzicere si de prevenire a importului ilicit, exportului si transferului drepturilor asupra proprietatilor culturale, din 14 noiembrie 1970, si de Conventia UNIDROIT asupra obiectelor culturale furate sau exportate ilegal, din 24 iunie 1995; e) furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau amenintarea cu folosirea lor mpotriva populatiei, asa cum au fost definite de Conventia privind protectia fizica a materialelor nucleare, din 3 martie 1980; f) acte teroriste; g) trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor; h) corupere a oficialitatilor publice[35]. Grupul de experti asupra crimei organizate din cadrul Consiliului Europei si Comisiei Europene au cazut de acord asupra existentei a patru criterii obligatorii: colaborarea dintre trei sau mai multe persoane; conlucrarea lor se face pentru o lunga sau indefinita perioada de timp; aceste persoane sunt suspectate de comiterea unor infractiuni grave sau chiar au savrsit asemenea fapte; obiectivul actiunii lor comune este de a obtine profit/putere[36].

Criteriile optionale se refera la: obiect/domeniu de activitate propriu/clar definit; disciplina interna si control; utilizarea violentei sau a altor instrumente n scopul intimidarii; influenta prin coruptie sau alte mijloace, asupra mediului politic, mass-media, structurilor de implementare a legii, administratiei publice; actiune la nivel international.

Mult timp crima organizata a prezentat un interes foarte scazut pentru elementul politic, desi n anii '70 ncepuse sa penetreze serios societatile occidentale, dar si cele central si est europene. Schimbarile radicale de la sfrsitul anilor '80 au fost privite de retele criminale ca o oportunitate n executarea operatiunilor transfrontaliere pe ntregul continent si nu numai. Statisticile arata ca n Europa de Vest au sporit considerabil furturile de masini, infractiunile economice, spalarea banilor, traficul ilegal de armament si deseuri radioactive, coruptia, infractiunile legate de imigratie (traficul de persoane si trecerile ilegale de frontiera, falsificarea de vize si 16

pasapoarte, utilizarea ilegala a minii de lucru din statele sarace), precum si infractionalitatea legata de prostitutie sau alte forme de exploatare sexuala. n Europa Centrala si de Est, pe lnga tipurile de actiuni mentionate mai sus, se practica infractiunile mpotriva proprietatii, extorcarea si falsificarea de bani[37]. Crima organizata internationala a crescut ca amploare, n ultimul deceniu, n parte datorita unor motive proprii (capitalul uman, material si financiar deosebit, perfectionarea continua a organizarii si a modului de operare), dar si datorita exploziei globalizarii. n multe state, valorile traditionale legate de respectul fata de autoritate si comunitate au fost nlocuite cu dorinta de parvenire individuala cu orice pret, iar multe dintre statele n care se manifesta acest fenomen experimenteaza democratia pentru prima data. Multe guverne sunt mai preocupate, la acest nceput de secol, de propria supravietuire, dect de sursa devizelor. Altele, pentru a facilita comertul mondial si pentru a-i face fata, si-au cosmetizat institutiile si structurile financiare, au relaxat restrictiile legate de procedurile vamale sau de acordare a vizelor, ceea ce a permis crimei organizate internationale sa se infiltreze cu usurinta n structurile economiei licite. Aceasta nu nseamna nsa ca s-a renuntat la coruptie, mita, ntelegeri secrete sau extorcari. Cnd toate acestea esueaza, se recurge la violenta. Datorita faptului ca au existat situatii n care organizatiile criminale au avut posibilitatea de a-si demonstra violenta iesita din comun, ca mijloc de aparare a intereselor sale, se poate crea confuzie n discernerea ntre actele lor si cele ale organizatiilor teroriste. Singura diferenta notabila dintre ele este aceea ca teroristii sunt mai putin interesati de profit, ei fiind mai degraba motivati de fanatismul religios sau ideologic, atacurile lor avnd ca tinte statul cu ceea ce nseamna el (institutiile si reprezentantii lor). II.2.4. Conflictele regionale Dupa al doilea razboi mondial continentul european a fost divizat n doua grupari care si defineau interesele de securitate n mod antagonic, dupa modelul jocului de suma nula - cstigul de securitate al uneia dintre grupari consta n pierderi de securitate pentru cealalta. Principalele surse ale divizarii Europei au fost de natura politica si ideologica. Lumii capitaliste si democratice a Europei Occidentale i s-a opus lumea comunista si totalitara a Europei de Est. Confruntarea principala a avut loc pe tarm politic, ideologic si militar si a luat forma unei curse a narmarilor care a caracterizat ntreaga perioada si care s-a prelungit, prin inertie, n forme mai putin agresive, chiar si n perioada tranzitiei postcomuniste, att n Europa, ct si n Asia. Cu toate ca a luat forma unor confruntari politice, ideologice si militare, esenta opozitiei dintre cele doua grupari europene a fost strns legata de dezvoltare, lund forma unei competitii pentru dezvoltare. Decalajul de dezvoltare a fost mai redus la nceputul confruntarii, n perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, si mai accentuat la sfrsitul comunismului. Razboiul rece s-a ncheiat n momentul n care blocul comunist s-a dovedit incapabil, n conditiile globalizarii, sa mai asigure cresterea economica tarilor pe care le cuprindea, n vreme ce gruparea occidentala a dovedit capacitatea nu doar de a se dezvolta pe sine, dar si de a produce o dezvoltare accelerata n acele tari care i s-au alaturat (Spania, Portugalia, Grecia). Decalajele de dezvoltare nu produc automat conflicte de interese nationale care sa puna n pericol securitatea continentala, n schimb, decalajele de dezvoltare produc, pentru tarile mai putin dezvoltate, necesitatea de a cauta si identifica surse de dezvoltare. ntr-o zona geopolitica, potentialul de conflict este amplificat prin diversificarea surselor de dezvoltare. Societati aflate ntr-o cursa a dezvoltarii, care se bazeaza pe surse diferite de crestere economica si dezvoltare economico-sociala, vor avea un potential de conflict mai ridicat dect societati aflate tot n competitie de dezvoltare, dar care apeleaza la aceeasi sursa de dezvoltare. Pna la sfrsitul celui de-al doilea razboi mondial, n cursa dezvoltarii declansata la nceputul secolului al XIX-lea, cele mai mari state europene - Marea Britanie, Franta, Germania, Austria si Rusia - apelau la surse de dezvoltare specifice fiecareia. Rezultatul a fost definirea n termeni conflictuali a intereselor nationale ale fiecareia dintre aceste tari. Ceea ce permitea crearea de situatii conflictuale era simplul fapt ca nici una dintre ele 17

nu depindea, pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare, de celelalte. Dimpotriva, n masura n care interesele nationale ale acestora se ntlneau, ele intrau n situatii modelabile prin jocul de suma nula. Logica formarii celor doua grupari de state ale razboiului rece si care permite definirea relatiilor dintre ele n termeni conflictuali era data de diferenta dintre sursele de dezvoltare. n vreme ce gruparea occidentala avea ca sursa principala de dezvoltare capitalul american si potentialul tehnologic al SUA, blocul oriental avea ca sursa principala de dezvoltare resursele naturale ale URSS si potentialul tehnologic al acesteia. Cum nu exista nici o conditionare ntre aceste doua surse diferite de dezvoltare, fiecare tabara era "libera" sa si defineasca interesele de dezvoltare n termeni conflictuali cu cealalta, caci un eventual conflict nu ar fi afectat n nici un fel sursa de dezvoltare. Invers, tari care pna atunci si definisera interesele nationale n termeni conflictuali - de exemplu Germania si Franta - nu mai puteau mentine o viziune politica conflictuala cu privire la dezvoltarea lor ulterioara fara a afecta sursa de dezvoltare si, ca urmare, si-au redefinit interesele nationale n termeni de cooperare[38]. Analiznd din perspectiva explicatiei prin intermediul diferentelor dintre sursele de dezvoltare, putem ntelege cu usurinta conflictul iugoslav sau actualele amenintari la adresa securitatii europene care provin din Europa de Est - conflictul din Transnistria, conflictele din Georgia, Armenia, Azerbaidjan, evolutia relatiilor dintre tarile balcanice si rezolvarea sau mentinerea tensiunilor n bazinul mediteranean (Cipru, relatiile dintre Grecia si Turcia). Din perspectiva diversitatii surselor de dezvoltare, principala problema creata de postcomunism a constat nu att n exacerbarea nationalismelor sau eliberarea tensiunilor locale de sub constrngerea restrictiilor de bloc, ct n crearea unor noi alternative de surse de dezvoltare pentru state, care, urmare a politicii de bloc, nu dispuneau de ele n timpul razboiului rece. Razboaiele dintre tarile fostei Iugoslavii, chiar daca au fost justificate ideologic ca si conflicte interetnice, au avut la baza diferentierea surselor de dezvoltare potentiala ntre dezvoltarea oferita prin integrare europeana, pentru Croatia, Slovenia, Macedonia, si dezvoltarea prin resurse alternative a Serbiei. Conflictul transnistrean poate fi interpretat ca un conflict ntre regiuni dispuse sa apeleze la resursele occidentale de dezvoltare Moldova - si regiuni care se pot dezvolta utiliznd resursele de dezvoltare ale Rusiei. Acelasi model explicativ poate fi aplicat pentru Ucraina, Georgia - unde Abhazia este mai legata de resursele rusesti de dezvoltare dect restul tarii - Armenia si alte tari din Caucaz. Marea noutate pe care postcomunismul a adus-o problematicii securitatii europene consta n faptul ca a nlocuit o problematica globala de securitate - razboiul rece - cu o pluralitate de problematici ale securitatii regionale: n Balcani, n Caucaz, n nordul Marii Negre. Toate aceste regiuni sunt situate la periferia Uniunii Europene, iar sursele invocate ale amenintarilor par sa se limiteze de fiecare data la o problematica interna conflict religios, conflict interetnic, confruntare politica interna - slab legata de problematica globala a securitatii[39]. Amenintarea pentru securitatea europeana la nivel continental pare a proveni mai degraba din capacitatea unora dintre factorii de amenintare globala - de tipul terorismului sau al crimei organizate - de a utiliza conjuncturile create de conflictele regionale n scop propriu (precum implicarea mujahedinilor n razboiul din Bosnia). O a doua amenintare ar putea sa apara ca urmare a potentialului oferit de o serie de conflicte locale de a functiona ca "debuseu" pentru conflictele sau tensiunile interne din tarile vecine. Amenintarea consta n potentialul de extindere a conflictului, ca n cazul implicarii nationalistilor ucraineni n conflictul din Transnistria, al nationalistilor srbi n conflictul din Bosnia, al nationalistilor albanezi n cel din Kosovo si FYR Macedonia. 18

Imaginea globala prezinta un continent european: - eliberat de amenintarile traditionale provenite din confruntarea dintre marile tari europene, amenintari care au definit problematica securitatii europene vreme de mai multe secole; - eliberat de marea amenintare a razboiului rece; - situat n afara principalelor amenintari la adresa securitatii globale - terorismul international, potentialul proliferarii armelor nucleare, crima organizata la nivel international, conflictul din Orientul Apropiat si altele sunt probleme asumate mai ales de Statele Unite; - aflat sub umbrela de securitate a NATO, suficient de flexibila pentru a permite europenilor sa se degajeze de angajamentele globale ale SUA, dar n acelasi timp sa implice SUA n orice problema europeana de securitate n care Europa Occidentala nu se poate descurca singura (precum n Bosnia si Kosovo); - avnd de rezolvat doar probleme locale (regionale) de securitate, deja amintite, situate la periferia continentului si n continua restrngere[40]. Extinderea Uniunii Europene tinde sa reduca numarul problemelor regionale de securitate. ntre 19901992, problemele regionale de securitate, potentiale sau doar ipotetice, ivite la periferia Europei Occidentale, erau net mai numeroase ca n prezent si se ntindeau pna n Europa Centrala. Pe atunci puteam numara conflicte si tensiuni ce includeau Ungaria (n relatia cu Romnia, cu Serbia, cu Slovacia), Cehia si Slovacia (pe cale de despartire), tarile baltice (n relatia cu Rusia), Romnia (n relatia cu Ungaria si Ucraina), Moldova (n relatia cu Tiraspol si Ucraina), Iugoslavia (n relatia dintre Serbia si toate celelalte republici), Bulgaria (n relatia cu Turcia), Polonia (n relatia cu Ucraina, Belarus, Germania si Rusia), Rusia (n relatia cu toate fostele republici ale URSS). La nceputul perioadei postcomuniste, toata lumea fosta comunista parea un sir de regiuni generatoare de conflicte cu potential de extindere si de amenintare a pacii continentale. Un deceniu si jumatate mai trziu, ele au fost restrnse la cteva "regiuni" periferice, dar si n acestea conflictul este tinut sub control, iar potentialul sau de extindere este minim. n nici un caz nu putem ignora rolul extinderii Uniunii Europene n acest proces, caci se coreleaza cu procesul reducerii amenintarilor de securitate si al stingerii conflictelor regionale. III. APRAREA sI SECURITATEA NAIONAL sI COLECTIV N NOUL CONTEXT EUROPEAN III.1. Procesul de transformare a NATO si implicatiile acestuia asupra securitatii nationale si colective n noul context de securitate, procesul de transformare si adaptare a NATO la noile realitati releva fenomenul de revalorificare a factorului militar n calitatea sa principala de sursa de credibilitate, care va fi determinata si n viitor de capabilitatile militare puse la dispozitie de natiunile membre. Transformarea Aliantei are ca scop dezvoltarea de noi capabilitati militare care vor permite fortelor acesteia sa desfasoare operatii n ntregul spectru de amenintari, cu asigurarea procesului decizional (mentinerea consensului) n conditiile extinderii si ale stabilirii unui nou tip de relatii cu UE, Rusia, Ucraina si cu statele din spatiile Caucaz, Asia Centrala si Mediterana.[41] Strategiile care definesc procesul transformarii abordeaza domeniile cultura militara, planificarea si transformarea capabilitatilor. Procesele aferente acestor domenii se sprijina pe patru piloni: ntarirea operatiilor ntrunite, 19

-

exploatarea avantajelor informationale, conceptul de dezvoltare, dezvoltarea capabilitatilor de transformare[42].

ntarirea capabilitatilor operatiilor ntrunite garanteaza, practic, atingerea obiectivelor ntregii game de misiuni NATO. Exploatarea avantajelor informationale fundamenteaza strategia de transformare prin utilizarea informatiei si vizeaza cresterea capabilitatilor fata de cererile de informatii, cresterea capabilitatilor de aparare n domeniul informatiilor si capabilitati de culegere a informatiilor adaptate conceptului de razboi n retea. Prin conceptul de dezvoltare si experimentare se verifica modul n care conceptele operationale si capabilitatile raspund provocarilor sau situatiilor de criza. Prin dezvoltarea capabilitatilor de transformare se urmareste realizarea unor mecanisme puternice de implementare a rezultatelor experimentarilor si dezvoltarii conceptelor ntr-un timp foarte scurt. n ciuda succeselor obtinute pe palierele de transformare conceptuala si operationala exista o serie de evaluari sceptice referitoare la capacitatea Aliantei de a raspunde tuturor provocarilor si, n special, a celor noi, neconventionale, cu care se confrunta n prezent. Dupa crizele anilor trecuti, datorate diviziunilor existente ntre unii aliati europeni si SUA, pornind de la incapacitatea acestora de a actiona n afara spatiului european, summit-ul de la Istanbul (28-29 iunie 2004) a relevat nca o data adncirea acestor dispute, att din perspectiva elementelor de transformare a NATO n domeniile adoptarii deciziilor si a planificarii, ct si pe problematica Afganistanului si Irakului. Deciziile s-au bazat pe o serie de compromisuri fata de cerintele explicite ale documentelor de planificare NATO, ceea ce a condus implicit la amnarea unor decizii n domeniile planificarii si desfasurarii operatiilor. Chiar n aceste conditii NATO continua sa ramna cea mai de succes alianta militara a epocii contemporane[43]. Tendinta centrala, dupa summit-ul de la Istanbul[44], este de confirmare si intensificare a procesului de transformare a misiunilor, capabilitatilor si fortelor sale, ca rezultat al necesitatilor de a raspunde mai eficient la crize prin utilizarea unor forte rapid dislocabile si sustenabile n teatre de operatii foarte ndepartate. Acest proces determina realizarea unui proces flexibil de adaptare a deciziilor si de generare a fortelor necesare. Prin abordarea extensiva si prospectiva a riscurilor de securitate, prin noile misiuni si capabilitati, NATO si dezvolta n prezent rolul de proiectare a stabilitatii si securitatii, transferndu-se de pe palierul exclusiv defensiv pe palierul defensiv-ofensiv. Viitorul Aliantei se proiecteaza pe confruntarea cu fenomenul terorist si pe asigurarea securitatii membrilor sai fata de instabilitatile care caracterizeaza Asia Centrala si de Sud, Caucazul, Orientul Mijlociu si Africa de Nord. Una din cele mai importante probleme careia NATO i acorda o atentie speciala este reducerea deficientelor referitoare la gradul de utilizare a fortelor de care dispune, cauzate n special de fondurile bugetare scazute alocate apararii si de mentinerea n unele state ale Aliantei a serviciului militar obligatoriu. Chiar daca persista nca deficiente majore, se poate aprecia ca se nregistreaza progrese n mbunatatirea capabilitatilor Aliantei. "Suntem hotarti sa lucram mpreuna pentru promovarea pacii si stabilitatii, precum si pentru a raspunde provocarilor globale care afecteaza din ce n ce mai mult securitatea noastra, a tuturo"[45].

20

Securitatea colectiva presupune abordarea unor noi dimensiuni ale parteneriatului, bazata pe cooperare extinsa n reforma sectorului de securitate si promovarea stabilitatii n regiunea euro-atlantica. Mediul de securitate impune o deplasare a centrelor de greutate catre est. Acest aspect include si concentrarea tot mai pregnanta asupra unor programe de sprijin pentru statele partenere din Caucaz si Asia Centrala. La nivelul parteneriatului cu Rusia se profileaza un nou tip de relatie, relatie accentuata la summit-ul de la Bucuresti, ce deschide perspective largi de dezvoltare, care n timp poate conduce la lansarea unor operatiuni comune NATO-Rusia[46]. " Parteneriatul NATO-Rusia a fost conceput ca un element strategic pentru ntarirea securitatii n spatiul euro-atlantic, ntemeiat pe principii, valori si angajamente fundamentale, inclusiv democratia, libertatile civile si pluralismul politic. Privind n urma, la istoria de peste un deceniu, am dezvoltat un dialog politic si proiecte concrete pe o gama larga de subiecte de securitate internationala, unde avem obiective si interese comune. Desi suntem preocupati de recentele declaratii si actiuni rusesti, pe subiecte cheie de securitate si de interes comun, precum Tratatul privind Fortele Conventionale din Europa (CFE), suntem pregatiti sa continuam sa lucram cu Rusia, ca parteneri egali n domenii de interes comun, asa cum este prevazut n Declaratia de la Roma si n Actul Fondator. Trebuie sa ne continuam eforturile comune n lupta mpotriva terorismului si n domeniul neproliferarii armelor de distrugere n masa si a mijloacelor de transport al acestora. ndemnam Rusia sa se angajeze activ n ofertele importante de cooperare care i-au fost prezentate. Consideram ca discutiile bilaterale Statele Unite - Rusia cu privire la apararea antiracheta si CFE, printre alte teme, pot aduce o contributie importanta n acest domeniu. Consideram ca potentialul Consiliului NATO-Rusia (NRC) nu este pe deplin realizat si ramnem pregatiti sa identificam si sa urmarim oportunitati pentru actiuni comune n format 27, reamintind principiul independentei deciziilor si actiunilor NATO sau ale Rusiei. Reafirmam Rusiei ca politica usilor deschise a NATO si eforturile prezente, precum si cele viitoare privind apararea antiracheta a NATO sunt menite sa ofere un raspuns mai bun fata de provocarile de securitate cu care toti ne confruntam si reiteram faptul ca, departe de a reprezenta o amenintare pentru relatia noastra, acestea ofera oportunitati de a aprofunda cooperarea si stabilitatea[47]." Transformarea Aliantei are implicatii si asupra Romniei, ca membra NATO. Transformarea Armatei Romniei este un imperativ strategic, fiind modelata si influentata de realitatile competitiei erei informationale si de conceptul Razboiului bazat pe retea; un imperativ tehnologic, deoarece dezvoltarea stiintifica creeaza tendinte semnificative n evolutia strategiei si planificarii apararii, si un imperativ determinat de amenintari cu implicatii multiple si complexe. La nivelul Romniei, scopul principal al transformarii l constituie adaptarea structurilor militare la mediul de securitate actual si viitor, care sa asigure realizarea angajamentelor asumate n corelatie cu formele si procesele pe care le implica transformarea Aliantei. Structurile militare ale tarii noastre trebuie sa fie n masura sa execute ntreaga gama de misiuni ale Aliantei. Pentru Romnia, transformarea armatei sale constituie o miza importanta care are rolul de a-i asigura o pozitie stabila ntr-un mediu schimbator si competitiv. Lipsa transformarii nseamna investirea unor fonduri enorme n capacitati cu eficienta redusa. Singura optiune este adaptarea la o schimbare rapida a cmpului de lupta cu dezvoltarea rapida a capacitatii competitorilor. Se obtine, astfel, siguranta realizarii unei securitati nationale cu riscuri minime. Cheia realizarii spiralei transformarii este de a se pune n aplicare solutii care, ntro maniera oportuna, sa permita realizarea unui sistem de conducere capabil de abordarea provocarilor viitorului. Derularea procesului de transformare va avea ca rezultat crearea de capabilitati militare caracterizate prin flexibilitate, viteza de reactie crescuta si interoperabilitate. Structurile militare nu se vor transforma prin ele nsele, ci prin schimbarea de mentalitate si capacitatea de adaptare la nou a militarilor. Se da, n acest fel, decidentilor politico-militari posibilitatea realizarii obiectivelor urmarite. Din aceasta perspectiva se poate 21

afirma ca viitorul nu va apartine neaparat armatelor cele mai dotate tehnologic, ci acelora care vor fi capabile sa nteleaga natura conflictelor si vor reactiona eficient n fata lor. III.2. Uniunea Europeana. Aparitia conceptului de Identitate Europeana de Securitate si Aparare La acest nceput de secol, Europa unita si propune continuarea procesului de completare a dimensiunii economice cu una de politica externa si de aparare. Este un obiectiv ambitios, pentru realizarea caruia trebuie depasite att reticentele aliatului transatlantic, ct si cele interne, legate ndeosebi de chestiunile suveranitatii nationale si cheltuielilor militare. Politica Europeana Comuna de Securitate si Aparare reprezinta o noua provocare pentru Uniunea Europeana, desi ideea unei Politici Comune de Aparare nu este de data recenta. Ideea crearii unui sistem defensiv comun pentru ansamblul tarilor europene a fost conceptualizata imediat dupa ncheierea celui de-al doilea razboi mondial, n scopul anihilarii unei eventuale reluari a politicii de agresiune din partea Germaniei. O prima ncercare a fost, astfel, facuta n anii '50, dupa fondarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, nsa proiectul unei Comunitati Europene de Aparare nu a trecut de Parlamentul Francez, n 1954. Mai trziu, apar alte cteva proiecte, nsa nici unul nu are succes. Primul moment de cotitura este marcat deTratatul de la Maastricht (1992), un raspuns la caderea Zidului Berlinului si la prabusirea Uniunii Sovietice: acest tratat a pus bazele Uniunii Economice si Monetare (implicit, a monedei unice Euro) si a Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC). Acest document stabilea pentru PESC urmatoarele obiective: conservarea pacii si ntarirea securitatii internationale n concordanta cu principiile Cartei ONU, Actului final de la Helsinki si Cartei de la Paris; dezvoltarea si consolidarea democratiilor si statului de drept; respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Din momentul intrarii n vigoare a tratatului, Consiliul de Ministri a adoptat aproximativ 70 de pozitii comune n domeniul politicii externe, pe probleme acoperind zona ntinsa din Balcani pna n Timorul de Est, de la neproliferarea armelor nucleare pna la lupta mpotriva terorismului. Tratatul de la Maastricht a nsemnat proiectul unei politici comune de aparare, ce ar fi putut conduce la o aparare comuna. Acest tel nou a existat mai mult n teorie pna n octombrie 1998, cnd Marea Britanie si-a modificat radical atitudinea fata de Europa. La sedinta neoficiala a Consiliului European de la Portschach s-a discutat n termeni mai concreti implementarea acestei prevederi din Tratatul de la Maastricht. Acest eveniment a fost punctul de plecare pentru Declaratiile care au urmat, cele mai importante fiind cele de la Saint-Malo, Toulouse si Londra[48]. Politica Externa si de Securitate Comuna a fost reafirmata si reconfirmata prin prevederileTratatului de la Amsterdam (1999), fiind introdusa ca rezultat al necesitatii de a echipa mai bine Uniunea Europeana pentru a face fata multiplelor provocari care apar la nivel mondial, prin asigurarea unor noi mijloace de actiune n planul relatiilor externe, altele dect cele traditionale (cooperare si dezvoltare economica si politici comerciale). Consiliul European, organismul care defineste liniile principale de actiune n cadrul PESC, are dreptul sa defineasca, prin consens, strategiile comune n acele zone n care statele membre au interese importante n comun. Cinci obiective fundamentale stau n spatele Politicii Externe si de Securitate Comune: - apararea intereselor fundamentale si a independentei Uniunii; - ntarirea securitatii Uniunii; 22

- mentinerea pacii si ntarirea securitatii internationale; - promovarea cooperarii internationale; - consolidarea democratiei, a statului de drept si respectarea drepturilor omului. Misiunile tip Petersberg (misiuni umanitare, de salvare si de mentinere a pacii) au fost ncorporate n Tratatul de la Amsterdam. Acesta a constituit un pas crucial ntr-o vreme n care resurgenta conflictelor locale ameninta securitatea europeana. Declaratia de la Koln (iunie 1999) a adoptat si ea principiul conform caruia "Uniunea Europeana va avea un rol complet pe scena internationala" n cadrul misiunilor de tip Petersberg. n acest sens, UE "trebuie sa detina capacitatea necesara pentru actiuni autonome, sustinute de forte armate credibile (misiuni umanitare, de salvare si de mentinere a pacii) pentru a face fata crizelor internationale fara a aduce prejudicii actiunilor NATO [49]." Pentru a-si putea asuma responsabilitatile referitoare la ntreaga gama a misiunilor de prevenire a conflictelor si managementul crizelor, statele membre ale UE trebuie sa dezvolte capabilitati militare mai eficiente si sa stabileasca noi structuri politice si militare, pentru adoptarea deciziilor si conducerea actiunilor. Este adevarat ca Europa, ca organizatie, nu detine necesarul de baza pentru un razboi, ca, de pilda, transport aerian de armament greu, armament de nalta tehnologie, etc., precum si trupe suficiente care sa fie desfasurate, chiar daca are mai multi soldati dect Statele Unite. Este evident ca Europa trebuie sa fie, nainte de toate, responsabila pentru propria securitate: nu poate cere Statelor Unite sa intervina ori de cte ori apare vreo criza pe continent. Mai mult, daca se doreste mentinerea legaturii transatlantice, trebuie dezvoltat un parteneriat real cu Statele Unite si mpartita sarcina securitatii comune. n alta ordine de idei, SUA se tem de o eventuala "dislocare" a Europei din dispozitivul comun de aparare, sustinnd ca NATO trebuie sa ramna cea mai importanta organizatie de securitate. n replica, UE, n frunte cu Germania, argumenteaza ca actualele preocupari legate de ntarirea capacitatii de aparare sunt menite sa ntareasca Alianta Nord-Atlantica. Americanii sustin mentinerea legaturilor trans-atlantice ca o conditie necesara pentru instaurarea unui climat de securitate viabil si, mai ales, stabil. Criza din Kosovo a aratat nca o data faptul ca Europa nu poate sa-si gestioneze singura securitatea, prezenta americana fiind necesara. Din aceasta perspectiva, se impun pentru statele europene implicate n procesul de creare a Identitatii Europene de Securitate si Aparare ajustari radicale n cadrul fortelor armate proprii: armata trebuie redimensionata prin stabilirea unui echilibru n ceea ce priveste resursele si modul n care acestea sunt utilizate. Enumernd cteva dintre riscurile sfrsitului de secol XX - tentatia unui izolationism american si noile tensiuni dintre Washington si Beijing -, presedintele francez Jacques Chirac sublinia ca"un sistem cu adevarat multipolar nu poate exista dect daca Uniunea Europeana devine ea nsasi o putere reala". Dupa crearea Euro, continentul trebuie sa deschida al doilea mare "santier", cel al Apararii: "Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea si chiar urgenta afirmarii unei Europe a Apararii, care sa actioneze fie n snul Aliantei Atlantice, fie de maniera autonoma, n functie de natura crizelor[50]". Criza din Kosovo a evidentiat necesitatea unei reechilibrari a balantei ntre SUA si Europa privind participarea la solutionarea crizelor si conflictelor n spatiul european, prin cresterea rolului continentului nostru dotat cu o politica externa si de securitate comuna. Obiectivul Uniunii Europene este de a avea capacitate autonoma de a lua decizii si, cnd NATO, ca alianta, nu este angajata direct, sa declanseze si apoi sa desfasoare operatiuni militare, ca raspuns la crizele din spatiul de interes. Cert este ca o comunitate europeana extinsa favorizeaza cresterea stabilitatii prin sporirea ncrederii bazate pe securitatea colectiva, unitate politica si legaturi comerciale. Unul din marile riscuri pentru 23

securitatea Europei este acela al decuplarii SUA si al fiintarii unei Europe nca incapabile sa se apere singura n fata primejdiilor. Dorinta europenilor de a se afirma n domeniul securitatii si apararii se loveste nu numai de rezistenta americanilor, care nu se arata prea ncntati de posibilitatea aparitiei unui pol pur european n NATO. Complexitatea cooperarii militare ntre membrii Uniunii este marcata si de diferentele ntre acestia n ceea ce priveste statutul lor militar: patru state sunt neutre (in mod traditional sau constitutional), n timp ce celelalte apartin Aliantei Nord-Atlantice, o buna parte dintre ele prefernd protectia umbrelei americane cheltuielilor de modernizare a armatei. n plus, multe state au ncheiat ntre ele tratate bilaterale si multilaterale de cooperare militara. Prelundu-si mandatul de secretar general al Aliantei, George Robertson a afirmat:"legatura transatlantica ramne calea eficacitatii NATO", "nu este vorba de a cheltui mai multi bani pentru aparare si securitate, ci de a-i cheltui mai bine[51]". Securitatea depinde de stabilitate, dupa cum stabilitatea nu poate fi atinsa fara o economie sanatoasa si numai o economie sanatoasa este capabila sa sustina eforturile de securitate. Elaborarea unei Politici Europene Comune de Securitate si Aparare va contribui la crearea unui climat de stabilitate, inclusiv cu efecte preventive n zonele cu potential ridicat de insecuritate de pe continent, ct si la conturarea unui rol mai pregnant al Uniunii Europene, ca actor de prim rang pe scena internationala. Experienta acumulata pe parcursul unei lungi perioade istorice a creat imaginea abordarii si definirii politicii de securitate la baza careia vor sta anumite valori, principii si linii calauzitoare. Uniunea Europeana este fondata pe principiile de libertate, democratie, respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, principii comune statelor membre cu aceleasi valori. n conceptia Uniunii Europene, scopurile politico-militare si puterea sunt analizate ca parti ale unui cadru mai vast ce integreaza toate aspectele actiunii externe, att la nivelul obiectivelor, ct si al instrumentelor. Pentru instabilitati si insecuritate - de o diversitate si amplitudine fara precedent - este necesara o abordare preventiva n locul uneia reactive sau curative, concentrata asupra obiectivelor politicii si nu asupra amenintarilor. Conceptul de Identitate Europeana de Securitate si Aparare (European Security and Defence Identity) a aparut si s-a dezvoltat n cadrul NATO, n a doua jumatate a anilor '80, pe fondul reactivarii, dupa o lunga "hibernare", n urma Declaratiei summit-ului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declaratia de la Roma confirma dorinta celor sapte membri ai UEO de a coopera n interiorul organizatiei prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeana. Revigorarea UEO a fost impulsionata si de Actul Unic European din 1986. ntr-o prima formulare, conceptul de Identitate Europeana de Securitate si Aparare apare explicit formulat n acest document, prin dezvoltarea si aplicarea la sfera securitatii si apararii a ideii de identitate europeana, nscrisa n paragraful 14 din Documentul asupra identitatii europene, dat publicitatii la Copenhaga, la 14 decembrie 1973. n prima jumatate a anilor '90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea n organizatie a Spaniei, Portugaliei (n 1990) si Greciei (n 1992), prin integrarea ca membri asociati n Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei si Turciei (n 1991), prin nfiintarea, sub impuls francez, a unor structuri institutionale permanente - Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente (Western European Armaments Group, WEAG, 1992) si Centrul Situational (1995) - , precum si prin aparitia fortelor multinationale europene - EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forta Europeana de Uscat), EUROMARFOR (Forta Maritima Europeana), Grupul Aerian European, Divizia Centrala Multinationala, Forta Amfibie Britanico-Olandeza, etc. Europa ramne vulnerabila n fata amenintarilor globale. n scopul cresterii ncrederii si securitatii populatiei europene, Uniunea Europeana si statele membre s-au narmat cu instrumente noi, 24

moderne: mandatul de arestare european, cadrul definirii terorismului, eurojustitia, care respecta n totalitate libertatile civile si Constitutia europeana. Adoptarea unei clauze de solidaritate asigura evolutia statelor membre catre o comunitate politica angajata la furnizarea de ajutor reciproc si asistenta n fata riscurilor de orice natura, ceea ce va face posibila folosirea mecanismelor securitatii