Nae Ionescu - Curs de Teorie a Cunostintei

7/23/2019 Nae Ionescu - Curs de Teorie a Cunostintei

http://slidepdf.com/reader/full/nae-ionescu-curs-de-teorie-a-cunostintei 1/82

Curs de teorie a cuno€tin•ei 1

Curs de teorie a cuno€tin•ei

Curs de teorie acuno€tin•eide Nae Ionescu

I. Introducere ‚n problematica teoriei cuno€tin•ei[noiembrie 1925]

1. Originile teoriei cuno€tin•ei

2. Fundamentarea necesit‚•ii acestui curs

3. Cuno€tin•a. Aspectul psihologic €i cel logic

4. Teoria cuno€tin•ei - Gnoseologie - Epistemologie

5. Problema adev‚rului

6. Metoda de cercetare a acestui curs: cea empiric‚1. Am anun•at un curs de Teoria cuno€tin•ei, €i anume, de introducere ƒn problematica general‚ a acestei discipline

filosofice, determinat, ƒntre alte considera•iuni, €i de aceea c‚ la Universitatea noastr‚ din Bucure€ti un asemenea

curs nu s-a f‚cut p„n‚ acum.

…n afar‚ de prelegerile profesorului meu, R‚dulescu-Motru, f‚cute pentru prima oar‚ cam prin 1912 - prelegeri cari

aveau mai mult un caracter metafizic, adic‚ de vedere de ansamblu asupra realit‚•ii, ƒn afar‚ de prelegerile cu un

caracter ceva mai special ale colegului meu, d-l Florian, f‚cute acum doi ani, €i ƒn afar‚ de prelegerile mele, purt„nd

asupra unor probleme cu totul speciale, asupra uniformit‚•ii legilor naturii, f‚cute acum trei ani, nu s-a f‚cut, ce pu•in

dup‚ c„te €tiu eu, nici un curs propriu-zis de teoria cuno€tin•ei la aceast‚ Universitate.

Nu €tiu dac‚, din punct de vedere filosofic, aceste prelegeri ar fi de prim‚ necesitate; cu alte cuvinte, nu €tiu dac‚

ƒmp‚r•irea aceasta pe felii a domeniului de specula•iune filosofic‚ este tocmai ceva recomandabil introducerii

d-voastr‚ ƒn spiritul de filosofare.

Filosofia €i filosofarea ar trebui s‚ fie unul €i acela€i lucru. †i, cu toate acestea, au ajuns s‚ fie dou‚ lucruri distincte

unul de altul, filosofarea r‚m„n„nd pentru toat‚ lumea un fel de atitudine spiritual‚ ƒn ƒncercarea omului de ƒmp‚care

cu sine ƒnsu€i, iar filosofia devenind un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, acest nobil me€te€ug al filosofiei, care a

fost odinioar‚ o preocupare personal‚ a spiritului, s-a transformat adeseori ƒntr-un fel de meserie. Se ƒnva•‚ ast‚zi

filosofia cum se ƒnva•‚ orice me€te€ug; se ƒnva•‚ filosofia ƒntr-o presupozi•ie nedovedit‚ ƒnc‚, ƒn presupozi•ia c‚

exist‚ un domeniu precis al filosofiei, cu o problematic‚ precis‚ €i cu solu•iuni precise la aceast‚ problematic‚.

Nu este p‚rerea mea, ƒntruc„t m‚ ƒndeletnicesc cu me€te€ugul filosof‚rii. Dar trebuie s‚ fie €i p‚rerea mea, ƒntruc„t

stau pe scaunul acesta - adic‚ trebuie s‚ contribui €i eu la l‚murirea didactic‚ a problemelor dezb‚tute ƒn filosofie, alc‚ror instrument de lupt‚ este domeniul filosof‚rii.

Teoria cuno€tin•ei este o disciplinƒ ceva mai nouƒ. Ea a ap‚rut mai ƒnt„i, con€tient‚ €i de numele ei €i de

importan•a ei, cam prin veacul al XIX-lea €i amenin•a la un moment-dat s‚ devin‚ filosofia ƒns‚€i; adic‚ ƒn

momentul de criz‚ a g„ndirii filosofice, care a fost perioada de dup‚ 1850. Instaurarea filosofiei sau, mai bine zis,

restaurarea metafizicei ƒn demnitatea ei natural‚ s-a f‚cut cu ajutorul acestei teorii a cuno€tin•ei sau a cunoa€terii.

Au fost filosofi €i cercet‚tori ƒn ale filosofiei ƒn Germania cari au identificat chiar, la un moment-dat, aceast‚ teorie a

cuno€tin•ei cu filosofia ƒns‚€i. Trebuie ƒns‚ s‚ o spunem de la ƒnceput: nu exist‚ teorie a cuno€tin•ei ca disciplinƒfilosoficƒ, ca apari•iune de sine st‚t‚toare ƒn domeniul filosofiei, ci exist‚ probleme de teoria cuno€tin•ei cari,

al‚turi cu alte probleme, de alt‚ natur‚, ƒntregesc filosofia ƒn cadrul ei natural €i ƒn func•iunea ei primitiv‚ de creare a

unei viziuni personale asupra universului. Istorice€te, a€ putea spune chiar c‚, dac‚ teoria cuno€tin•ei nu s-a constituitca €tiin•‚ p„n‚ ƒn veacul al XIX-lea, este tocmai din cauz‚ c‚, p„n‚ ƒn veacul al XIX-lea, nu a fost niciodat‚ o

http://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Autor:Nae_Ionescu




perioad‚ spiritual‚ a€a de s‚rac‚ ƒnc„t s‚ se m‚rgineasc‚ interesul pentru filosofie la desfacerea problemelor €i la

delimitarea diferitelor ramuri de activitate spiritual‚ ƒn filosofie. Teoria cuno€tin•ei a fost o preocupare constantƒ a

spiritului omenesc - €i o s‚ vedem ƒndat‚ din ce motive a ƒnceput s‚ fie.

Dar aceast‚ preocupare constant‚ nu a fost de sine st‚t‚toare, ci s-a ƒmpletit ƒntotdeauna cu preocup‚ri din domenii

anexe, cari, de€i logice€te ar putea s‚ fie distincte de teoria cuno€tin•ei, totu€i, din punctul de vedere al necesit‚•ilor

spirituale ale omenirii, nu sunt deosebite, ci se ƒntregesc.Aceast‚ afirma•iune are ceva din ceea ce ar fi un fenomen fizic €i un fenomen chimic. Este evident c‚ putem face o

cercetare fizic‚ a realit‚•ii €i una chimic‚ a aceleia€i realit‚•i; dar nu este mai pu•in adev‚rat c‚ realitatea, ƒn ea ƒns‚€i,

nu este nici fizic‚, nici chimic‚, ci este pur €i simplu realitate; c‚ poate s‚ ne ofere perspective diferite asupra ei, dar

c‚, ƒn definitiv, ea r‚m„ne una €i aceea€i.

At„ta timp, prin urmare, c„t filosofia a r‚mas ƒn adev‚r preocuparea aceasta metafizic‚ a construirii viziunii de

ansamblu a universului, nici nu a sim•it omenirea nevoia unei delimit‚ri precise ƒn diferite discipline filosofice. †i

atunci, logic‚, psihologie, teorie a cuno€tin•ei, moral‚, estetic‚ €i celelalte erau probleme cari se ƒmpleteau €i,

ƒmpletindu-se, prezentau nu realitatea ƒns‚€i, ci realitatea vie•ii spirituale. Dar, ƒn momentul c„nd, cum spuneam,

sufletul omenesc nu a mai fost destul de bogat, c„nd necesitatea aceasta spiritual‚ de opunere a individului ƒn fa•a

universului sau de ƒmp‚care a individului cu ƒntreaga existen•‚ a c‚zut, ƒn momentul acesta tradi•iunea g„ndiriifilosofice s-a realizat, ƒns‚ transformat‚, adic‚ a devenit un fel de cercetare metodic‚ asupra filosofiei care se f‚cea

p„n‚ atunci. †i atunci, ƒn locul filosofiei care se f‚cea p„n‚ atunci, ƒn locul filosofiei ca rezultat al necesit‚•ii de

filosofare a omenirii, a ap‚rut filosofia care nu era dec„t cercetarea filosofiei anterioare - activitate spiritual‚ care a

deschis calea la noi probleme, care a deschis calea problemei istoriei filosofiei, a problemei enciclopediei filosofiei,

nu ƒn ƒn•elesul ƒn care se face la noi acum, ci ƒn ƒn•elesul sistematiz‚rii filosofiei.

Ei bine, ast‚zi sistematica filosofic‚ este o realitate; este o realitate care are €i p‚r•ile ei rele, dar care are,

incontestabil, €i p‚r•ile ei bune.

Este evident c‚, ƒn principiu, a filosofa trebuie s‚ poat‚ toat‚ lumea. Dar este iar‚€i evident c‚ necesitatea aceasta de

a filosofa nu o are, de fapt, nu o simte toat‚ lumea. Este, pe de alt‚ parte, iar‚€i adev‚rat c‚, ƒn orice moment,g„ndirea noastr‚ €i atitudinea noastr‚ spiritual‚ ƒn fa•a realit‚•ii, ƒn fa•a existen•ei nu este de sine st‚t‚toare, ci este

oarecum - a€ zice - dependent‚ de tradi•iunea noastr‚ istoric‚. Con€tient sau incon€tient, a ƒnceput de la o vreme, €i

anume, cam de pe la sf„r€itul veacului al XVIII-lea, s‚ fie dependent‚ €i de altceva, €i anume, de tradi•iunea scris‚;

adic‚, a ƒnceput s‚ fie dependent‚ de erudi•ie.

Ceea ce cunoa€te veacul al XIX-lea €i veacul al XX-lea ca metod‚ de lucru este, ƒn adev‚r, un aspect cu totul nou al

activit‚•ii acestei specula•iuni. Dac‚ a•i deschide c‚r•ile de filosofie, a•i fi totdeauna izbi•i de pu•in‚tatea

argumentelor polemice, a•i fi totdeauna izbi•i de autenticitatea cu care fiecare filosof ƒ€i expune punctul s‚u de

vedere. Nu exist‚, ƒn marea generalitate a cazurilor, propriu-zis, erudi•iune sau trimiteri ƒn josul paginei, nu exist‚

material asupra c‚ruia s‚ se speculeze, care s‚ fie altul dec„t acela dat de observarea direct‚ a celui care filosofeaz‚ €i

de puterea creatoare direct‚ a celui care filosofeaz‚. Adic‚, nu exist‚, p„n‚ la sf„r€itul veacului al XVIII-lea,a€a-numita filosofie despre ceea ce a spus cutare, ci exist‚ filosofia de-a dreptul, ƒn contact direct cu realitatea. †i

ƒntre aceast‚ realitate direct‚ €i cel care filosofeaz‚ nu se mai a€az‚ nimic.

Trebuie s‚ fi•i izbi•i €i d-voastr‚, dup‚ cum este izbit‚ majoritatea cercet‚torilor, de faptul acesta, ƒn adev‚r

surprinz‚tor, c‚ marii cuget‚tori ai omenirii, la cari filosofia a fost ƒn adev‚r o necesitate organic‚ €i nu un me€te€ug

ƒnv‚•at, c‚ marii cuget‚tori nu au prea •inut seama de ceea ce au spus cei dinaintea lor. Filosofia lor este un fel de

•„€nitur‚ spontan‚, un fel de reac•iune a tuturor for•elor lor suflete€ti.

Eu am mai spus €i cu alt‚ ocaziune c‚ Pascal, care este unul din v„rfurile cele mai de seam‚ ale vie•ii spirituale

omene€ti, era un ignorant ƒn materie de filosofie. El €i-a f‚cut cultura filosofic‚ cu Montaigne, care spunea c‚ cutare

spune cutare lucru €i cutare, cutare lucru, ƒn tonul ƒn care obicinuia s‚-€i scrie Eseurile. Iar Kant, pe care d-voastr‚ ƒl

ƒnv‚•a•i €i cu privire la care se zice c‚ noi ƒl €tim pe dinafar‚, ceea ce nu este deloc exact, Kant citeaz‚ ƒn toat‚ opera

lui, care este de c„teva mii de pagini, doar c„teva nume mai mari €i aceasta incidental. De altfel, Kant este prototipul




omului incult. Desigur, vi se pare ciudat. Ei bine, €ti•i cum f‚cea Kant geografie? Era profesor de geografie fizic‚ €i

nu v‚zuse ƒn via•a lui un munte! F‚cea geografie, fapt constatat, dup‚ romanele de c‚l‚torii.

Desigur c‚ ve•i zice: Ia uite cum se f‚cea €tiin•a pe vremea aceea! Ei bine, domnilor, se f‚cea cel pu•in tot at„t de

bine ca €i acum.

Vas‚zic‚, filosofarea sprijinit‚ pe erudi•iune este o cucerire a veacului al XIX-lea, o cucerire pe care, desigur, noi nu

putem s‚ o trecem ast‚zi cu vederea. Este adev‚rat c‚ noi ast‚zi suntem ceva mai jos dec„t un Kant sau un Descartes;dar nu este mai pu•in adev‚rat c‚, dac‚ i-am prinde pe unul din ei la un examen de anul I, nu €tiu dac‚ ar r‚spunde

cel pu•in at„t c„t ar putea r‚spunde un student de anul I; ƒns‚ ar g„ndi ceva mai mult, desigur, dec„t 14 profesori la un

loc. Aceasta este singura deosebire ƒntre cultura filosofic‚ a vremii noastre €i cultura filosofic‚ a vremii trecute.

2. Dar noi suntem, ƒn definitiv, prin€i ƒn ruajul acesta al existen•ei €i nu putem s‚ ignor‚m ƒn adev‚r ceea ce ni se

impune. De ƒndat‚ ce o realitate a fost creat‚, nu po•i s‚-i comanzi s‚ se dea la o parte. Po•i s‚ te dai cel mult tu la o

parte, ƒn m‚sura ƒn care nu e€ti realitate, dar realitatea nu po•i s‚ o ƒndep‚rtezi.

†i atunci, este evident c‚ noi ast‚zi ƒn filosofie judec‚m, ƒn afar‚ de elementul personal €i de elementul realit‚•ii

propriu-zise, cu un al treilea element, care este tocmai ceea ce s-a spus p„n‚ la noi. Ast‚zi, la drept vorbind, nici nu

mai putem s‚ facem ca Pascal sau Descartes (las‚ c‚ ni s-ar spune c‚ facem literatur‚, ceea ce nu ar fi tocmai un

repro€ greu de suportat), dar, pentru uzul nostru personal, problematica este astfel schimbat‚, instrumentele noastre

de lucru sunt astfel modificate, ƒnc„t, dac‚ am face filosofie ca pe vremea lui Pascal, nu am avea, desigur, nici un

succes. De ce? Pentru c‚ am vorbi pur €i simplu un alt limbaj dec„t acela pe care-l vorbesc speciali€tii.

A•i deschis d-voastr‚ vreo istorie a filosofiei unde s‚ vede•i pe Pascal? Nu exist‚! A•i deschis vreo istorie a filosofiei

unde s‚ g‚si•i pe Goethe? Nu exist‚ nici aceasta! De ce? Nu erau doctori!

Prin urmare, limbagiul filosofic schimb„ndu-se ƒn m‚sura ƒn care se schimb‚ €i schimbarea aceasta f‚c„nd ast‚zi

parte integrant‚ - vorbesc serios, f‚r‚ nici un fel de ironie - din structura noastr‚ spiritual‚, noi suntem •inu•i, ƒn

adev‚r, s‚ urm‚m punctul de vedere al realit‚•ii noastre de azi. Altfel risc‚m s‚ fim pur €i simplu ƒn afar‚ de ziua

noastr‚ de azi €i [s‚] nu avem nici un rost.

Deci, interesul nostru pentru problemele de teoria cuno€tin•ei, adic‚ interesul nostru pentru tratarea dup‚ metode€tiin•ifice a problemelor de teoria cuno€tin•ei este un interes care nu este deplasat. Iar pe mine, personal, nu m‚

surprinde dec„t un singur lucru: c‚ teoria cuno€tin•ei a trebuit s‚ pun‚ 50 de ani ca s‚ ajung‚ de la Berlin la

Bucure€ti. M‚ surprinde, cu alte cuvinte, lucrul acesta, c‚ ƒn momentul c„nd structura noastr‚ spiritual‚ se adaptase

deja demult Apusului, nu am ajuns la concluziunea c‚ trebuie s‚ facem €i un curs de teoria cuno€tin•ei, c„nd

admisesem deja toate modalit‚•ile de lucru, de cercetare ale epocii contimporane.

Iat‚, prin urmare, unde st‚ fundamentarea necesitƒ•ii acestui curs de teoria cuno€tin•ei €i iat‚, ƒn acela€i timp, cari

sunt rezervele ce trebuiesc f‚cute ƒn leg‚tur‚ cu importan•a acestui curs - rezerve cari se ƒncheag‚ ƒn cea mai

ƒnsemnat‚, €i anume, c‚ teoria cuno€tin•ei nu este o disciplin‚ de sine st‚t‚toare, iar ceea ce studiem noi ƒn teoria

cuno€tin•ei nu se prezint‚ ƒn realitate ƒn aceea€i ƒmbinare, ƒn aceea€i ƒnchegare ƒn care se vor prezenta problemele ƒn

seria de prelegeri pe care am s‚ o fac ƒnaintea d-voastr‚.

Prin urmare, teoria cuno€tin•ei ce poate s‚ fie altceva dec„t o considerare a acestei realit‚•i care se cheam‚

cuno€tin•‚?

O s‚ spune•i, desigur, c‚ teoria cuno€tin•ei definit‚ ca o teorie a cuno€tin•ei este o tautologie. Ei bine, nu este, €i iat‚

de ce: pentru c‚ numele acesta de teorie a cuno€tin•ei este cu mult prea larg fa•‚ de ceea ce cuprinde ea propriu-zis.

A€ zice, fa•‚ de obiectul ei, dar nu zic: fa•‚ de obiectul ei, pentru un motiv foarte simplu. Exist‚ o ƒntreag‚ tendin•‚ ƒn

filosofie, [proprie] nu numai filosofiei, dar [€i] €tiin•ei ƒn general, care crede c‚ orice €tiin•‚ se poate defini prin

obiectul ei. P‚rerea aceasta este pentru mine absolut nefundat‚, pentru simplul motiv c‚ nu exist‚, ƒn toat‚ activitatea

noastr‚ omeneasc‚, nici o €tiin•‚ care s‚ aib‚ un anumit obiect. Tot ceea ce formeaz‚ obiectul cercet‚rilor noastre

este realitatea €i aceast‚ realitate, aceea€i realitate, este cercetat‚ ƒn toate opera•iunile noastre intelectuale, nu numai ƒn cele €tiin•ifice, ci €i ƒn cele filosofice. Nu exist‚ nici o €tiin•‚ - fizic‚, chimie, matematic‚, psihologie, estetic‚ etc.




-, nu exist‚ obiect care s‚ delimiteze un teren anumit al unei €tiin•e.

Orice €tiin•‚ se raporteaz‚ la ƒntreaga realitate; altfel spus, c„mpul de activitate al ƒntregei €tiin•e sau c„mpul la care

se refer‚ obiectul oric‚rei €tiin•e este ƒntreaga realitate.

Dar asupra acestei realit‚•i spiritul nostru poate s‚ arunce tot felul de priviri. Adic‚, spiritul nostru se acord‚ unei

sume de perspective €i fiecare din aceste perspective reprezint‚, pentru noi, domeniul unei €tiin•e.

Prin urmare, ceea ce determin‚ domeniul unei €tiin•e nu este obiectul ei €i nu sunt obiectele [cele] pe cari noi lecercet‚m ƒn aceast‚ €tiin•‚, ci sunt aspectele sub cari noi, ƒn fiecare din aceste €tiin•e, privim realitatea. Astfel, avem

aspectul fizic al realit‚•ii, aspectul chimic, aspectul matematic sau [cel] logic etc., dar nu avem o realitate fizic‚,

chimic‚, matematic‚ sau logic‚. Realitatea este, cu alte cuvinte, a€a cum se prezint‚ ea, ƒntr-un tot ƒn‚untrul c‚ruia

noi nu decup‚m, propriu-zis, terenuri, ci ne cre‚m pur €i simplu perspective. Deci, propriu-zis, nu se poate vorbi de

obiectul unei €tiin•e, ci cel mult de temele pe cari o €tiin•‚ are s‚ le rezolve ƒn leg‚tur‚ cu realitatea.

3. Ei bine, c„mpul sau perspectiva larg‚ pe care teoria cuno€tin•ei o deschide asupra realit‚•ii este tocmai perspectiva

aceasta a cuno€tin•ei, prospectarea realit‚•ii din punctul de vedere al cuno€tin•ei.

Dar punctul de vedere acesta al cuno€tin•ei, prin el ƒnsu€i, nu este suficient pentru ca s‚ delimiteze tema teoriei

cuno€tin•ei. O cuno€tin•‚ este, f‚r‚ ƒndoial‚, o realitate; adic‚, presupune de la ƒnceput c‚ avem o materie, un materialasupra c‚ruia lucr‚m, material pe care ni-l lu‚m din realitate, material pe care, prin urmare, ƒl avem ƒnaintea noastr‚.

Noi nu avem dec„t s‚-l cercet‚m. Cercetarea materialului acesta ar trebui s‚ dea, dup‚ titulatur‚, disciplina noastr‚:

teoria cuno€tin•ei. Lucrul acesta ƒns‚ nu este tocmai exact, pentru c‚ cuno€tin•a poate s‚ fie studiat‚ ƒn diferite feluri

€i fiecare fel ƒn parte ƒn care noi studiem cuno€tin•a ne d‚, din punct de vedere al specific‚rii €i clasific‚rii ƒn

domeniul preocup‚rilor noastre €tiin•ifice, discipline diferite.

Cuno€tin•a este, f‚r‚ ƒndoial‚, o realitate, dar aceast‚ realitate poate s‚ fie privit‚ din mai multe puncte de vedere.

Cuno€tin•a este, ƒn primul r„nd, ceva, o existen•‚ oarecare - hai s‚ zicem, chiar un obiect -, ceva care ne spune nou‚

ce este realitatea. Dar cuno€tin•a aceasta, care ne spune nou‚ ce este realitatea, are, pe de o parte, o via•‚ a ei, iar pe

de alt‚ parte, o structur‚ a ei. Deci, cuno€tin•a poate s‚ fie privit‚ o dat‚ ‚n felul ei de realizare concretƒ €i poate s‚

fie privit‚, alt‚ dat‚, ƒn afar‚ de aceast‚ realizare concret‚, ‚n structura ei propriu-zis‚.Realizare concret‚ a cuno€tin•ei ƒnseamn‚ considerarea cuno€tin•ei ƒn existen•a ei temporal‚, adic‚ ƒn realizarea ei

ƒntr-un individ, ƒn sufletul individual. …n cazul acesta, noi am avea de cercetat cum se na€te cuno€tin•a, cari sunt

elementele din sufletul nostru €i elementele din corpul nostru cari contribuie la formarea acestei cuno€tin•e €i cum se

dezvolt‚ mai t„rziu aceast‚ cuno€tin•‚, cari sunt atitudinile noastre personale, care este partea noastr‚ de activitate ƒn

constituirea acestei cuno€tin•e.

Aceasta ar fi, prin urmare, cuno€tin•a considerat‚ ƒn realizarea ei concret‚, ceea ce nu ne intereseaz‚ pe noi ƒn teoria

cuno€tin•ei.

Vede•i dintr-o dat‚ c‚ am scos din teoria cuno€tin•ei totu€i ceva, care este tot o teorie a cuno€tin•ei; €i anume, am

scos aspectul psihologic al cuno€tin•ei.Exist‚ foarte mult‚ lume - €i eu tocmai de aceea am insistat asupra acestui punct - care consider‚ c‚ educa•iunea

con€tiin•ei, de ƒndat‚ ce este un fenomen individual, con€tiin•a fiind un fenomen individual care se petrece ƒntr-un

individ, este natural s‚ fie o str„ns‚ leg‚tur‚ ƒntre teoria cuno€tin•ei €i psihologie. †i este adev‚rat c‚, ƒn istoria

g„ndirii omene€ti, punctul acesta de vedere psihologic sau, cum i se mai zice celuilalt, gnoseologic sau

epistemologic, s-au ƒnt„lnit adeseori. Ca s‚ nu v‚ amintesc dec„t de John Locke, l‚s„nd la o parte toat‚ €coala

psihologist‚ german‚ din veacul al XIX-lea.

Dar, dac‚ este vorba ca, ƒn adev‚r, noi s‚ delimit‚m ƒn domeniul acesta vast al g„ndirii filosofice, s‚ delimit‚m precis

perspectivele pe cari le putem avea, s‚ delimit‚m precis caracterele €i, natural, temele problemelor fiec‚rei discipline

filosofice, hot‚r„t c‚ trebuie s‚ •inem separat punctul de vedere psihologic de cel structural: punctul de vedere

psihologic, care consider‚ cuno€tin•a ƒn realizarea ei concret‚, ƒn felul ei de na€tere; punctul de vedere de structur‚,care consider‚ cuno€tin•a ƒn ea ƒns‚€i, independent de realizarea ei.




Acest punct de vedere structural este ƒn general cunoscut sub numele de punct de vedere logic. †i este natural c‚

aceast‚ unitate, aceast‚ considerare structural‚ este destul de fundat‚ pentru ca, ƒn adev‚r, s‚ fundeze ea ƒns‚€i, la

r„ndul ei, preten•iunea at„tor cercet‚tori cari au zis c‚ nu exist‚ dec„t dou‚ posibilitƒ•i de a considera cuno€tin•a, €i

anume, psihologic‚ €i structural‚, deci psihologicƒ €i logicƒ.

Psihologia €i logica €i-ar ƒmp‚r•i, prin urmare, f‚r‚ rest, tot domeniul de probleme cari se pun ƒn leg‚tur‚ cu aceast‚

cuno€tin•‚. †i totu€i, dac‚ este vorba s‚ facem o diviziune f‚r‚ rest, sau o diviziune precis‚, pe baza unui criteriuunitar, ireductibil, a materialului acesta, trebuie s‚ admitem o nou‚ ƒmp‚r•ire.

…n adev‚r, cuno€tin•a, ƒn ea ƒns‚€i, este un obiect; dar func•iunea fundamental‚ a acestui obiect este c‚ e, dup‚ cum

i-o indic‚ numele, o cuno€tin•‚, adic‚ ƒmi spune ceva despre [alt]ceva.

Vas‚zic‚, cuno€tin•a ƒn ea ƒns‚€i ƒnchide dou‚ elemente propriu-zise: ƒnchide, ƒn primul r„nd, elementul acesta,

obiectul pe care-l reprezint‚ ea ƒn existen•a ei de cuno€tin•‚; €i mai ƒnchide, ƒn al doilea r„nd, obiectul pe care ea ƒl

denume€te.

O judecat‚ pe care o fac este o cuno€tin•‚, dar judecata aceasta pe care o fac este o cuno€tin•‚ pentru c‚ ƒmi spune

ceva despre ceea ce este ƒn afara acestei cuno€tin•e. Cu alte cuvinte, orice cuno€tin•‚ este cuno€tin•‚ ƒn m‚sura ƒn care

are, cum spuneau scolasticii, un caracter inten•ional; adic‚, ƒn m‚sura ƒn care ƒmi indic‚ ceva ƒn leg‚tur‚ cu un obiect

din afar‚ de ea ƒns‚€i. †i atunci, este natural ca noi s‚ deosebim punctul de vedere strict imanent - a€ zice: punctul de

vedere din care noi nu consider‚m dec„t cuno€tin•a ƒn ea ƒns‚€i - €i punctul de vedere din care noi consider‚m

cuno€tin•a ƒn raport cu obiectul pe care-l inten•ioneaz‚.

Cuno€tin•a ƒn ea ƒns‚€i, independent de con•inutul ei, independent, prin urmare, de obiectul pe care-l indic‚, este, ƒn

adev‚r, un domeniu precis, €i acest domeniu este acela al logicei.

Logica consider‚ cuno€tin•a sub raportul formei ei, sub raportul ei formal, adic‚ ne•in„nd seam‚ de con•inutul, de

obiectele pe cari aceast‚ cuno€tin•‚ ni le indic‚. Dar r‚m„ne ƒnc‚ un domeniu, destul de vast, tocmai domeniul acesta

care consider‚ cuno€tin•a ƒn leg‚tur‚ cu obiectele pe cari ni le aduce nou‚ ƒn con€tiin•‚. †i acest domeniu este

domeniul precis delimitat €i delimitabil ƒn genere la teoria cuno€tin•ei.

Dar teoria cuno€tin•ei, a€a delimitat‚ cum am ar‚tat-o, adic‚ considerarea cuno€tin•ei ƒn leg‚tur‚ cu obiectul pe care-lindic‚, considerarea cuno€tin•ei din acest punct de vedere nu se acoper‚, propriu-zis, cu numele de teoria cuno€tin•ei,

pentru c‚ ƒn aceast‚ perspectiv‚ noi trebuie s‚ distingem dou‚ feluri de probleme: o teorie a cunoa€terii €i o teorie a

cuno€tin•ei; adic‚, o teorie ƒn care noi supunem opera•iunea de cunoa€tere unei analize €i o teorie ƒn care noi

supunem precipitatul acestei opera•iuni de cunoa€tere unei analize, care este ƒns‚€i cuno€tin•a.

Dac‚ am merge ƒns‚ a€a mai departe, ar trebui s‚ cre‚m o mul•ime de €tiin•e, am face ceea ce a f‚cut veacul al

XIX-lea, care nu a f‚cut altceva dec„t s‚ creeze o mul•ime de €tiin•e. †i atunci, trebuie s‚ ne punem ƒntrebarea: p„n‚

unde trebuie s‚ mearg‚ aceast‚ ramificare a activit‚•ii noastre? …n momentul c„nd noi am separat psihologia de o

parte €i logica de alt‚ parte, cred c‚ ne putem mul•umi cu aceste domenii.

4. Dar revenim la obiec•iunea pe care am f‚cut-o adineauri, tocmai ca s‚ ar‚t c‚ numele de teoria cuno€tin•ei ƒnrom„ne€te este un nume neprecis. …n limba german‚ se zice: der Erkenntnistheorie. Trec„nd ƒn limba rom„n‚, a

devenit sau teoria cuno€tin•ei, sau teoria cunoa€terii. Sensul nu este precis. Sunt cuget‚tori cari vorbesc de una,

cum sunt al•ii cari vorbesc de alta. Este adev‚rat c‚ adeseori preferin•ele acestea sunt mai mult de sonoritate. Dar

v-am ar‚tat c‚ exist‚ €i o fundare ƒn fapt a acestor preferin•e. Prin urmare, dac‚ voim ƒn adev‚r s‚ ƒnglob‚m ƒntr-un

singur tot de cercetare €i cunoa€terea, €i cuno€tin•a, de€i numele este ceva cam barbar, a€ prefera s‚-i zicem

epistemologie, cum ƒi zic englezii, sau gnoseologie, cum ƒi zic italienii. …n aceast‚ gnoseologie sau epistemologie,

noi cercet‚m problema cuno€tin•ei ƒn leg‚turile ei cu realitatea.

Dar ƒns‚€i punerea ƒn problem‚, a€a cum am f‚cut-o noi, indic‚ numaidec„t perspectiva aceasta pe care o deschidem

noi asupra cuno€tin•ei. De ƒndat‚ ce cuno€tin•a trebuie studiat‚ ƒn leg‚tur‚ cu realitatea, ve•i ƒn•elege numaidec„t c‚

trebuie s‚ ne ƒntreb‚m: ƒn ce m‚sur‚ cuno€tin•a noastr‚ ne reprezint‚ realitatea; adic‚, ƒn ce m‚sur‚ cuno€tin•a noastr‚se muleaz‚ pe realitate. Cu alte cuvinte: este cuno€tin•a noastr‚ adev‚rat‚ sau nu?




5. D-voastr‚ €ti•i c‚ problema adevƒrului este o problem‚ de logic‚ €i dintr-o dat‚ auzi•i acum - acei cari nu

cunoa€te•i acest punct de vedere, care, de altfel, nu este numai al meu - c‚ problema adev‚rului nu intr‚ ƒn logic‚, ci

ƒn teoria cuno€tin•ei.

Evident, de ƒndat‚ ce admitem desp‚r•irea aceasta ƒntre logic‚ €i teoria cuno€tin•ei, trebuie s‚ admitem €i desp‚r•irea

sau trecerea aceasta a problemei adev‚rului de la logic‚ la teoria cuno€tin•ei, pentru simplul motiv c‚ logica,

consider„nd cuno€tin•a ƒn ea ƒns‚€i, independent de tot ceea ce exist‚, €i de timp €i de spa•iu, adic‚ de formelerealit‚•ii concrete, nu poate s‚ ne spun‚ dac‚ cuno€tin•a noastr‚ este adev‚rat‚. Logica poate s‚ ne spun‚ cel mult

dac‚ o cuno€tin•‚ a noastr‚ este corect‚, dac‚ o ƒncheiere pe care o tragem noi este just‚, adic‚ dac‚ este f‚cut‚ dup‚

toate regulile artei - at„t €i nimic mai mult.

Ce ƒnseamn‚ a face ƒns‚ un ra•ionament dup‚ regulile artei - ra•ionament care poate s‚ fie bun sau r‚u? Se ƒnt„mpl‚

uneori ca ra•ionamentul s‚ nu fie f‚cut dup‚ toate regulile logicei €i totu€i s‚ fie bun, adic‚ s‚ corespund‚ realit‚•ii.

Prin urmare, propriu-zis, problema aceasta a realit‚•ii nu poate s‚ intre ƒn logic‚, ea trebuie s‚ intre ƒn teoria

cuno€tin•ei, care pune ƒn adev‚r problema realit‚•ii.

Dar tocmai pentru c‚ teoria cuno€tin•ei pune ƒn adev‚r problema realit‚•ii, prin aceasta ea ƒns‚€i ƒ€i creeaz‚ alt grup

de probleme. Cuno€tin•a este ceva care ne spune altceva despre [un] alt ceva. Sunt, prin urmare, o mul•ime de

ceva-uri aci.

Ce ƒnsemneaz‚ aceasta? …nsemneaz‚ c‚ teoria cuno€tin•ei pleac‚ de la anumite lucruri date. C„nd ni se spune c‚

cuno€tin•a se refer‚ la un obiect ƒn afar‚ [de] el ƒnsu€i, noi presupunem existen•a unui obiect ƒn afar‚ de noi €i ƒn

afar‚ de con€tiin•a noastr‚ - o presupozi•ie pe care noi o g‚sim de fapt c„nd ƒncepem teoretizarea. †i atunci, teoria

cuno€tin•ei trebuie s‚ fac‚ €i aceast‚ opera•ie, ƒn afar‚ de aceea de a studia valoarea cuno€tin•ei, de a descoperi cari

sunt diferitele presupozi•ii pe cari le facem noi atunci c„nd tr‚im procesul de cunoa€tere; altfel spus, cari sunt

condi•iunile preexistente acestei cuno€tin•e, cari sunt elemente[le] asupra c‚rora nu putem s‚ discut‚m a€a mult, dar

cari, totu€i, fac parte integrant‚ din toat‚ fabrica aceasta a noastr‚ spiritual‚, al c‚rei fabricat este tocmai cuno€tin•a.

…n afar‚, cuno€tin•a se raporteaz‚ la realitate. Dar p„n‚ la ce limit‚ putem s‚ ƒmpingem noi aceast‚ p‚trundere a

cuno€tin•ei ƒn realitate? Aceasta constituie un alt grup de probleme. Grupe de probleme mai sunt €i altele, pe cari f‚r‚ ƒndoial‚ c‚ o s‚ le studiem, dar cari - •in s‚ v‚ spun de la ƒnceput, ca s‚ ƒn•elege•i €i spiritul ƒn care vreau s‚ fac acest

curs - nu se deduc dup‚ un criteriu oarecare. Nu exist‚ un criteriu logic de desp‚r•ire a acestor probleme, a acestor

grupuri de probleme, ci pur €i simplu un criteriu empiric de observa•ie.

Cum le vom ƒmp‚r•i? C„te grupe vom avea? Dintru ƒnceput nu putem spune nimic. Trebuie s‚ le vedem pe toate c„te

sunt €i ƒn toate problemele cari sunt trebuie s‚ facem grup‚rile pe cari structura lor intim‚ ni le impune.

6. Prin urmare, metoda pe care o ƒntrebuin•ez eu €i pe care am ƒntrebuin•at-o, de altfel, €i la logic‚ - de€i de c‚tre unii

a fost ƒntov‚r‚€it‚, poate, de oarecare ridicare din spr„ncene -, metoda pe care o ‚ntrebuin•ez eu ƒn ƒncercarea mea

de a teoretiza asupra filosofiei, este o metodƒ empiricƒ; aceasta nu pleac‚ nici de la principii apriorice, nici de la

idei preconcepute, ci pur €i simplu de la constat‚ri asupra realit‚•ii, a€a cum este ea ƒn via•a noastr‚ €i tot a€a cum o

tr‚im noi.

Din moment ce materialul pe care ƒl studiem este ƒn fa•a noastr‚, c„nd nu putem dec„t s‚ observ‚m acest material,

s‚-l descriem sau s‚-l clasific‚m, din acel moment nu facem o €tiin•‚ deductiv‚, ci pur €i simplu o opera•iune

empiric‚. De aceea, v‚ spun, metoda pe care o voi ƒntrebuin•a ƒn aceast‚ expunere pe care o fac ƒnaintea d-voastr‚ ƒn

cursul acestui an este metoda empiric‚, fiind singura care pleac‚ de la realitate €i care, prin urmare, prezint‚ de la

ƒnceput toate garan•iile c‚ vorbim despre realitate €i nu despre altceva.




II. „tiin•e empirice €i €tiin•e neempirice27 noiembrie 1925

1. Metodele teoriei cuno€tin•ei

2. Procesul de cunoa€tere ƒn gnoseologie €i ƒn €tiin•e

3. Teoria cuno€tin•ei - o €tiin•‚ empiric‚

4. †tiin•ele neempirice. Matematica

1. Vom vedea ƒn prelegerea de ast‚zi cari sunt metodele acestei noi discipline filosofice de care ne ocup‚m €i cari

sunt izvoarele de unde aceast‚ disciplin‚ ƒ€i culege faptele.

Problema metodelor teoriei cuno€tin•ei este o problem‚ clarificat‚ ƒn literatura filosofic‚. Ea este clarificat‚ ƒn

ƒn•elesul c‚ teoria cuno€tin•ei nu este o cercetare empiric‚, ci o cercetare normativ‚; adic‚, rezultatele studiului

nostru asupra cunoa€terii din punctul de vedere gnoseologic nu afirm‚, de fapt, nu ƒncercuiesc fapte, nu definesc

realit‚•i, ci stabilesc norme, etaloane, m‚suri pentru o cuno€tin•‚ valabil‚.

V‚ spusei c‚ problema este clarificat‚, pentru ca s‚ obiectez numaidec„t c‚ aceast‚ clarificare nu este ƒn cadrul

vederilor pe care l-am schi•at eu r„ndul trecut; adic‚, aceast‚ clarificare poate s‚ fie bun‚ pentru alt‚ lume, ea nu

rezist‚ unui examen c„t de sumar. Ca o gnoseologie s‚ fie o €tiin•‚ sau o disciplin‚ a normelor ar ƒnsemna ca ea s‚ nedea nou‚, s‚ ne indice c‚i de conducere, ar ƒnsemna ca ea s‚ ne spun‚ dac‚ cuno€tin•a pe care o ƒntrebuin•‚m noi este

o cuno€tin•‚ valabil‚ sau nu €i s‚ ne spun‚ cam cum trebuie s‚ lucr‚m, pentru ca aceast‚ cuno€tin•‚ a noastr‚ s‚ fie

valabil‚.

De fapt, pentru ca s‚ existe ƒn adev‚r o €tiin•‚ normativ‚ ƒn acest ƒn•eles, adic‚ o €tiin•‚ a re•etelor €tiin•ei, trebuie s‚

presupunem c‚ exist‚ o alt‚ cercetare a faptelor ƒnse€i, care s‚ fie suportul acestei re•ete de ƒntrebuin•are a

cuno€tin•ei; €i atunci, unde sunt €tiin•ele celelalte, care dubleaz‚ oarecum caracterul acesta normativ al teoriei

cuno€tin•ei?

2. Unii cred c‚ stabilirea faptelor care constituie cuno€tin•a, procesul de cunoa€tere se face ƒn anumite €tiin•e, pe cari

al•ii le consider‚ numai anexe, adic‚ se face ƒn psihologie, ƒn biologie, ƒn sociologie. Astfel ƒns‚, cum am fundat noi

r„ndul trecut, existen•a teoriei cunoa€terii, existen•a gnoseologic‚ indic‚, anume, c‚ nu este atingere ƒntre psihologie

€i gnoseologie sau ƒntre logic‚ €i gnoseologie, ci c‚ psihologia, logica, gnoseologia sunt tocmai [puncte] de vedere

deosebite asupra aceleia€i realit‚•i. Aceasta ƒnsemneaz‚ problematic‚ special‚ €i mai ƒnsemneaz‚, pe de alt‚ parte,

independen•‚ ƒn cercet‚ri. Dac‚, ƒn adev‚r, psihologia sau logica, sau sociologia ar fi €tiin•a pe care s-ar grefa teoria

cunoa€terii numai ca dublare normativ‚, atunci nici n-ar mai fi, propriu-zis, deosebire ƒntre psihologie €i teoria

cuno€tin•ei; ar fi numai o deosebire de suporturi, n-ar fi o deosebire de puncte de vedere. Problematica n-ar sta

al‚turi oarecum spa•ial, ci ar sta al‚turi €i, ceva mai mult, ƒntr-o leg‚tur‚ de cauzalitate una asupra alteia; adic‚,

considerat‚ ƒn ƒn‚l•ime, nu ƒn l‚•ime, pe c„t‚ vreme, pentru noi, nu exist‚ leg‚tur‚ de cauzalitate ƒntre faptul

psihologic €i cel gnoseologic, ci exist‚ pur €i simplu esen•‚ deosebit‚ a faptului psihologic €i a faptului gnoseologic

sau lumina deosebit‚ pe care o arunc‚ asupra aceluia€i fapt de cunoa€tere.

Lumea spune c‚ este evident c‚, atunci c„nd noi cercet‚m cunoa€terea, trebuie s‚ ne d‚m seama de procesul de

cunoa€tere, de felul cum cuno€tin•a ia na€tere ƒn noi, de cazul concret al realiz‚rii cunoa€terii. Eu nu spun c‚ cine

cunoa€te €i acest caz al realiz‚rii cunoa€terii o s‚ fie pus ƒn inferioritate ƒn materie de teoria cuno€tin•ei; spun ƒns‚ c‚,

dac‚ aceasta poate s‚ ajute ƒntruc„tva, [mai ƒnt„i], nu este necesar €i al doilea, nu este ƒns‚€i gnoseologia. Procesul

de cunoa€tere - noi am l‚murit-o €i r„ndul trecut - este altceva dec„t aspectul gneoseologic al cunoa€terii, pentru

c‚ procesul psihologic de cunoa€tere urm‚re€te realizarea cuno€tin•ei ƒntr-un caz concret, pe c„t‚ vreme punctul de

vedere gnoseologic ƒn stabilirea cunoa€terii urm‚re€te altceva, stabile€te leg‚tura dintre cuno€tin•a ƒns‚€i, considerat‚

in abstracto oarecum, [€i] inten•iunea acestei cuno€tin•e.

Vas‚zic‚, nu se poate spune c‚ psihologia ar fi substrat al teoriei cuno€tin•ei, c‚ psihologia ar fi a€a-numita €tiin•‚

empiric‚, iar teoria cuno€tin•ei ar fi €tiin•a normativ‚.




Tot a€a trebuie s‚ se ƒnl‚ture €i leg‚turile cari se caut‚ ƒntre biologie €i sociologie. C„nd cineva ƒmi spune c‚ este

evident c‚ cuno€tin•a este un instrument pe care €i-l creeaz‚ via•a, acest adev‚r se poate s‚ fie exact; dar aceasta nu

ƒnsemneaz‚ c‚ noi cunoa€tem ce este cunoa€terea ƒn ea ƒns‚€i. Noi €tim numai cum se na€te cuno€tin•a ƒn cadrul larg

al vie•ii, adic‚ noi, ƒn psihologie, urm‚rim cum se na€te cunoa€terea nu a vie•ii spirituale, ci a vie•ii biologice.

Aceasta pot s‚ ne-o pun‚ la ƒndem„n‚ cercet‚rile biologiei, dar aceasta nu este teoria cuno€tin•ei.

C„t despre sociologie, €ti•i c‚, de un timp, exist‚ o €coal‚ sociologic‚ ce are preten•ia s‚ l‚mureasc‚ toate problemelede teoria cuno€tin•ei. †coala aceasta sociologic‚ a pornit de la Paris cu anumite inten•iuni extragnoseologice, de la

Durkheim, €i are reprezentan•ii cei mai serio€i ƒn Germania, ƒn profesorii Jerusalem €i Max Scheler. Numai c‚, pe

c„t‚ vreme a€a-numita €coal‚ francez‚, de coloratur‚ roman‚, intr‚ cu picioarele drept ƒn farfurie €i crede c‚ rezolv‚

problemele de teoria cunoa€terii, €coala de la K‡ln, a lui Jerusalem €i Max Scheler, pretinde pur €i simplu c‚ orice

dat‚ ƒn leg‚tur‚ cu cuno€tin•a poate s‚ fie un instrument ajut‚tor pentru teoria cunoa€terii. Vas‚zic‚, exist‚ eine

gnoseologische Erkenntnissoziologie, o sociologie a cunoa€terii, dar sociologia cunoa€terii nu este, propriu-zis,

gnoseologie, nu este Erkenntniskritik , nu este teorie a cunoa€terii, ci aceast‚ sociologie a cunoa€terii este tocmai

cercetarea cuno€tin•ei din punctul de vedere sociologic. Prin urmare, teoria cunoa€terii nu devine un capitol din

sociologie. †ti•i c‚, ƒn ultimul timp, sociologia transform‚ toat‚ realitatea spiritual‚ ƒn capitole de sociologie.

Deci, ƒn sensul acesta, al €coalei de la K‡ln, teoria cunoa€terii nu devine un capitol din sociologie, ci exist‚ unanumit capitol al sociologiei ƒn care se studiaz‚ €i cunoa€terea, dar din punctul de vedere sociologic. Evident c‚ noi

nu putem s‚ interzicem nim‚nui s‚ o fac‚: orice €tiin•‚ poate s‚ studieze teoria cunoa€terii din punctul s‚u de vedere;

€tiin•a aceea ƒns‚ nu poate s‚ se ridice cu preten•ia c‚ ea ƒnglobeaz‚ cu totul teoria cunoa€terii.

Vas‚zic‚, €i punctul de vedere sociologic ƒn explicarea cuno€tin•ei este un punct de vedere explicabil al procesului de

forma•iune; adic‚, este un punct de vedere analog cu cel psihologic €i cu cel biologic, c‚ci cineva a scris odat‚ c‚

psihologia a f‚cut faliment ƒn cercetarea problemelor cunoa€terii. Vine acum ƒns‚ punctul de vedere sociologic.

Principial, punctul de vedere sociologic nu poate s‚ aduc‚ nimic altceva dec„t ceea ce a adus psihologia, adic‚ un

studiu colateral, oarecum din coast‚, al problemelor.

Vas‚zic‚, nu exist‚, propriu-zis, o €tiin•‚ a€a-numit‚ empiric‚, adic‚ o €tiin•‚ a faptelor, care s‚ studieze cunoa€terea,

pe care €tiin•‚ a faptelor s‚ se grefeze, ca €tiin•‚ normativ‚, aceast‚ teorie a cunoa€terii sau gnoseologie; €i atunci

r‚m„ne s‚ ne ƒntreb‚m: ce face aceast‚ teorie a cuno€tin•ei, cari sunt metodele ei?

3. Metodele teoriei cuno€tin•ei sunt foarte simple, dac‚ ne ƒnchipuim c‚ ceea ce are de f‚cut o €tiin•‚ este s‚

stabileasc‚ materialul €i pe urm‚ s‚-l studieze. Dac‚ teoria cuno€tin•ei nu poate s‚ fie psihologie, sociologie sau

biologie, dac‚ ea nu poate s‚ fie logic‚, ƒnsemneaz‚ c‚ trebuie s‚ fie ceva de sine st‚t‚tor. Cum studiaz‚, propriu-zis,

psihologia faptele? Se uit‚ la ele €i le descrie. Cum studiaz‚ logica faptele? Am l‚murit acest lucru anul trecut: tot

a€a, se uit‚ la ele €i le descrie. Ce trebuie s‚ fac‚ teoria cuno€tin•ei? Acela€i lucru, foarte simplu: s‚ se uite la faptele

de cunoa€tere din punctul ei de vedere €i s‚ le descrie. Vas‚zic‚, teoria cunoa€terii trebuie s‚ aib‚, €i are de fapt,

materialul dat; materialul exist‚ ƒnaintea noastr‚ €i el este cuno€tin•a ƒns‚€i. Din momentul ƒn care acest material este

dat, el poate s‚ fie observat €i poate s‚ fie descris. Dar ƒn momentul ƒn care eu am un material dat €i asupra luipornesc s‚-l observ €i s‚-l descriu, am de-a face cu a€a-numita €tiin•‚ empiric‚.

Prin urmare, teoria cuno€tin•ei este o €tiin•ƒ empiricƒ - la fel ca oricare €tiin•‚ empiric‚ - ce nu-€i creeaz‚ ea

singur‚ materialul, ci ƒ€i g‚se€te materialul gata dat dinainte.

4. O €tiin•ƒ care nu este empiricƒ poate s‚ fie, de exemplu, matematica, pentru c‚ matematica ƒ€i creeaz‚ ea ƒns‚€i

condi•iunile realit‚•ilor. Noi am mai vorbit €i alt‚ dat‚ de aceast‚ facultate special‚ a matematicei, de a[-€i] crea

materialul. D-voastr‚ a•i auzit de foarte dezb‚tuta chestiune a postulatelor matematice €i €ti•i ce ƒnsemneaz‚,

propriu-zis, un postulat. Un postulat nu este o afirma•ie evident‚, dar nedemonstrabil‚, cum se ƒnva•‚ ƒn clasa a II-a

[de liceu] la geometrie, ci un postulat este altceva: este condi•ionarea realit‚•ilor cu cari vei lucra; adic‚, un postulat

este schema de crea•iune a realit‚•ii, a obiectelor cu cari eu voi lucra. C‚ postulatul este nedemonstrabil este natural,

pentru simplul motiv c‚ nedemonstrabil este orice fapt. Faptul nu se demonstreaz‚, faptul exist‚ pur €i simplu.




Eu, de pild‚, fac o afirma•iune care nu se raporteaz‚ la o realitate, nu fac o afirma•ie asupra unei realit‚•i, ci asupra

unei construc•ii. Eu zic, adic‚: vreau s‚ fac o cas‚ cu patru etaje. Nimeni nu are dreptul s‚ m‚ ƒntrebe pe mine:

dovede€te-mi lucrul acesta! - Ce s‚ dovedesc? - Dovede€te-mi c‚ vrei s‚ faci o cas‚ cu patru etaje! - Eu afirm c‚

vreau s‚ fac o cas‚ cu patru etaje. Ce vrei s‚-•i demonstrez? Aci nu este nimic de demonstrat. Postulatul spune:

printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralel‚ la acea dreapt‚ €i numai una singur‚. Dar zice:

demonstreaz‚ c‚ se duce numai una singur‚! Ce s‚ demonstrez, c‚ci a€a vreau eu! Dar pot duce €i mai multe, dac‚

vreau s‚ duc mai multe. Ce ƒnsemneaz‚ c„nd zic c‚ pot s‚ duc numai o singur‚ paralel‚, c„nd am pus acest postulat?

…nsemneaz‚ c‚ prin aceast‚ condi•iune am construit spa•iul ƒn care voi lucra; adic‚, spa•iul ƒn care voi lucra de aci

ƒnainte va fi spa•iul acesta ƒn care eu pun condi•ia c‚ printr-un punct exterior unei drepte nu pot s‚ duc la acea dreapt‚

dec„t o singur‚ paralel‚. Eu pot ƒns‚ s‚ pun €i alte condi•iuni: c‚ spa•iul ƒn care voi lucra va fi de a€a natur‚, ƒnc„t

prin acest punct exterior unei drepte s‚ duc mai multe paralele la acea dreapt‚. Se poate sau nu se poate? Evident c‚

se poate, pentru c‚, ƒn definitiv, nu exist‚ nici o realitate care s‚-mi impun‚ mie, propriu-zis, unul din aceste

postulate. C„nd fac un postulat, nu exprim un fapt din realitate, ci ƒmi creez condi•iunile de lucru ƒn acea realitate,

ƒmi creez realitatea ƒns‚€i, spun unde voi lucra. C„nd spun, de pild‚, c‚ m‚ urc pe scar‚ €i intru pe u€a din fa•a sc‚rii,

o s‚ zice•i: dar este u€‚? …mi fac eu u€‚, ca s‚ intru ƒn odaia de acolo €i este sigur c‚, de c„te ori m‚ voi urca, n-am ce

s‚ fac, voi intra totdeauna pe u€a de acolo, pentru c‚ u€a aceea mi-am creat-o ca s‚ intru aci.Tot a€a €i ƒn geometrie. C„nd eu pun postulatul acesta, c‚ printr-un punct exterior unei drepte nu pot s‚ duc dec„t o

paralel‚, ƒnsemneaz‚ c‚ eu nu vreau s‚ duc dec„t o singur‚ paralel‚, ƒnsemneaz‚ c‚ spa•iul acesta cu care lucrez eu

este spa•iul ƒn care nu se poate duce dec„t o paralel‚.

Apoi, spa•iul ƒn sine nu este nici cu o paralel‚, nici cu mai multe paralele printr-un punct exterior al unei drepte, ci

spa•iul este a€a cum ƒl cre‚m noi.

Eu lucrez cu geometria euclidian‚. D-voastr‚ zice•i c‚ aceasta este geometria care se aplic‚ realit‚•ii. Dar toate

geometriile se aplic‚ realit‚•ii. Crede•i c‚ geometria bidimensional‚ sau unidimensional‚ nu se aplic‚ realit‚•ii? Sunt

anumite domenii ƒn cari nu se poate lucra dec„t cu geometria unidimensional‚ €i unde cu geometria euclidian‚ nu se

poate face nimic. Vas‚zic‚, aceast‚ matematic‚ nu reprezint‚ realitatea, [ci] este o structur‚ a realit‚•ii €i un

instrument de lucru.

Dar zice•i d-voastr‚: geometria euclidian‚ este intuitiv‚, o ƒn•elegem €i noi. O ƒn•elege•i tot a€a de pu•in cum

ƒn•elege•i €i pe celelalte. Noi tr‚im ƒn mijlocul a o mul•ime de cestiuni cu cari ne-am obicinuit, [dar] pe care nu le

ƒn•elegem deloc. Am mai ƒntrebat €i alt‚ dat‚: ƒn•elege•i d-voastr‚ cum stau oamenii la antipod? Stau cu capul ƒn jos?

Nu. †i totu€i, toat‚ lumea zice: p‚m„ntul este rotund. Dac‚ este rotund, atunci oamenii stau la antipod cu capul ƒn jos.

A•i ƒn•eles lucrul acesta? Vi l-a•i putut reprezenta? A! atunci aci intervin o mul•ime de alte cestiuni: ce ƒnsemneaz‚

€sus" €i € jos", ce ƒnsemneaz‚ €direc•ia gravita•iei" etc. Aceasta ƒnsemneaz‚ pe h„rtie, dar e€ti ƒn afar‚ de P‚m„nt, ƒn

spa•iu, €i te ui•i la P‚m„nt, nu este a€a c‚ cel de la antipod st‚ cu capul ƒn jos? A•i ƒn•eles d-voastr‚ aceasta?

Dar se mai zice: P‚m„ntul se ƒnv„rte€te ƒmprejurul Soarelui din cauza gravita•iei, c‚[ci] dou‚ corpuri puse ƒn

prezen•‚ se atrag sau se resping etc. A•i ƒn•eles lucrul acesta? Vi-l pute•i ƒnchipui? Se atrag €i se resping, stau ƒnechilibru: P‚m„ntul nu cade ƒn Soare, nici Soarele nu ne cade nou‚ pe cap. A•i ƒn•eles? Iar‚€i n-am ƒn•eles nimic.

Vas‚zic‚, geometria euclidian‚ vi se pare c‚ este de ƒn•eles, pentru c‚ ne-am obicinuit cu spa•iul acesta cu trei

dimensiuni. Apoi, cum s‚ nu aib‚ trei dimensiuni? Orice obiect se poate plasa ƒn trei dimensiuni: lungime, l‚rgime,

ƒn‚l•ime. Este exact. Ce ƒnsemneaz‚? Spune un filosof german - Dumnezeu s‚-l ierte, a murit acum c„tva timp (a

murit cam t„rziu, pentru c‚ a apucat s‚ scrie diferite c‚r•i) -: sunt trei direc•iuni, trei acte fundamentale ƒn spa•iu, cari

sunt date de trei perpendiculare, cari se ƒnt„lnesc ƒntr-un singur punct. Dar ce ƒnsemneaz‚ €direc•iune fundamental‚"?

De ce trebuie s‚ fie numai ƒnainte-ƒnapoi, sus-jos, dreapta-st„nga? Numai acestea sunt direc•iuni, axe fundamentale?

De ce, adic‚, alte axe n-ar fi fundamentale? †i atunci intervine un altul €i zice: este natural, pentru c‚ mie ƒmi este

suficient s‚ am trei planuri pentru ca s‚ pot defini un punct ƒn spa•iu. Aceasta este altceva. Este adev‚rat c‚ ƒn trei

planuri eu definesc un punct ƒn spa•iu, dar ƒnsemneaz‚ c‚ sunt trei direc•iuni fundamentale ale spa•iului? Nu.…nsemneaz‚ c‚ este spa•iul euclidian, pe care eu l-am creat prin postularea unei singure paralele, ƒnsemneaz‚ c‚




aceste trei direc•iuni ƒmi sunt mie fundamentale pentru a defini un punct. Ca s‚ fie direc•ie fundamental‚ a spa•iului,

trebuie s‚ fie ceva care face parte din ƒns‚€i esen•a spa•iului. Dar c„nd te ƒntreb eu asupra esen•ei spa•iului, ƒmi

r‚spunzi aceasta? …mi r‚spunzi: eu pot s‚ lucrez ƒn acest spa•iu conduc„ndu-m‚ numai de trei direc•iuni. Atunci, una

este s‚ po•i lucra d-ta ƒn spa•iu, folosindu-te numai de trei direc•iuni, €i alta este ca spa•iul ƒnsu€i s‚ fie cu trei

direc•iuni. Sunt dou‚ lucruri cu totul deosebite.

Eu pot s‚ m‚ duc la Ploie€ti pe jos, cu trenul, cu automobilul, cu aeroplanul etc.; am mai multe posibilit‚•i. Ce ƒnsemneaz‚ aceasta? C‚ nu se poate vorbi de feluri fundamentale de a c‚l‚tori, pentru c‚ sunt mai multe €i fiecare

este independent unul de altul, dar exist‚ ƒn realitate €i unul €i altul; pot s‚ m‚ duc €i cu unul, €i cu cel‚lalt. Ceea ce

exist‚ ƒn realitate, pentru mine, nu este definitoriu pentru lucrul ƒnsu€i. Eu m-am dus pe jos la Ploie€ti. Aceasta

ƒnsemneaz‚ c‚ lumea este format‚ din mi€carea pe jos? Poate s‚ fie format‚ €i din mi€carea cu trenul. Adic‚, ceea ce

ƒmi d‚ mie posibilitatea de a m‚ mi€ca ƒn spa•iu nu este, propriu-zis, ceva care s‚ corespund‚ naturei adev‚rate a

spa•iului, ci este un lucru anex. Prin urmare, €i aceste trei dimensiuni - care se pun ƒntotdeauna ƒnainte c„nd este

vorba de recunoa€terea spa•iului euclidian ca spa•iu real - nu sunt definitorii, adic‚ nu sunt concludente, argumentul

nu este valabil.

Vas‚zic‚, vede•i, ƒn adev‚r, caracterul acestei geometrii euclidiene. Ea nu este geometria ƒn care tr‚im noi realitatea,

c‚ci realitatea o tr‚im altfel dec„t geometric. Dar, prin practica noastr‚ de toate zilele, deocamdat‚ noi ne-am ƒnv‚•atmai bine cu acest spa•iu tridimensional dec„t cu un spa•iu unidimensional. …ns‚ acest spa•iu al geometriei euclidiene

nu este spa•iul ƒnsu€i, ci este o lume creat‚ de noi, adic‚ un €ablon pe care noi ƒl aplic‚m realit‚•ii. Tot a€a de bine

putem aplica realit‚•ii €i €ablonul unidimensional sau [cel] bidimensional.

†i atunci, toat‚ construc•ia aceasta a geometriei, pe care noi o punem deasupra lumei, nu este f‚cut‚ din fapte reale,

din fapte de observa•ie, ci din fapte pe cari noi le cre‚m prin voin•a noastr‚ €i prin condi•iunile pe cari le punem la

ƒnceput acestui edificiu al geometriei: un postulat ƒl pune o geometrie, altul ƒl pune alt‚ geometrie, dar st‚ la libera

mea alegere ca s‚ pun un postulat sau altul.

…nc‚ ceva: postulatele nu sunt nici ele m‚rginite, nu sunt un lucru ƒn realitate. Eu vreau s‚ v‚d un lucru ƒntr-o anumit‚

culoare, pun ochelari verzi, ro€ii, alba€tri, negri. Exist‚ sticle verzi, ro€ii, albastre, negre €i numai din posibilit‚•ile

sau sticlele cari exist‚ ƒn realitate a€ putea eu s‚-mi fac ochelari. Prin urmare, realitatea m‚ condi•ioneaz‚ oarecum

ƒntr-un fel, ƒn chipul meu de a vedea un lucru. Postulatul ƒnsu€i nu este condi•ionat de realitate, ci este pur €i simplu o

crea•iune a mea.

†i mai este ƒnc‚ ceva, o digresiune pe care o fac acum: construc•ia aceasta, pe care o fac eu, prin afirmarea unuia sau

altuia dintre postulate, nu ƒncepe necesar cu un postulat. Eu zic: am un plan, ƒn concep•ia obicinuit‚ a geometriei

euclidiene. …n acest plan iau trei linii, c‚rora le pun o condi•iune: s‚ se ƒnt„lneasc‚ dou‚ c„te dou‚. Aceasta este

singura condi•iune pe care o pun eu, ca aceste trei linii s‚ se ƒnt„lneasc‚, s‚ se ƒntretaie dou‚ c„te dou‚. Va rezulta o

figur‚ care este triunghiul. Dac‚ face•i suma unghiurilor interioare ale acestui poligon, atunci o s‚ fie de un anumit

num‚r de grade, de 180ˆ. Dac‚ din v„rful unui triunghi cobor„m o perpendicular‚ pe baz‚, dac‚ triunghiul

ƒndepline€te anumite condi•iuni de rectangula•ie, acea perpendicular‚ joac‚ un anumit rol ƒntre cele dou‚ segmente.Habar nu aveam de aceste lucruri c„nd am pus condi•ia celor trei laturi ca s‚ se ƒntretaie dou‚ c„te dou‚! Vede•i cum

se creeaz‚ lucrurile €i cum se creeaz‚ o realitate pe care nici n-am b‚nuit-o? Am pus prima condi•iune, ca liniile s‚ se

ƒntretaie dou‚ c„te dou‚ €i ele s‚ fie ƒn acela€i plan; atunci nu se mai poate face nimic ƒmpotriva valorii sumei celor

trei unghiuri interioare, nici ƒn aceea a propor•ionalit‚•ii dintre laturi €i nici asupra rolului pe care perpendiculara ƒl

joac‚ ƒntre segmente.

Ce ƒnsemneaz‚ aceasta? …nsemneaz‚ c‚ o construc•ie matematic‚ de acest fel poate s‚ ƒnceap‚ €i cu postulat, dar

poate s‚ ƒnceap‚ €i altfel dec„t cu postulat; adic‚, dac‚ eu am luat un plan €i ƒn acest plan am pus trei linii care se taie

dou‚ c„te dou‚, am afirmat implicit postulatul euclidian. Pentru ce? Pentru c‚, atunci c„nd am luat planul €i am luat

cele trei drepte, deja am creat o lume sau s-a enun•at o lume creat‚. …nchipui•i-v‚ c‚ zic: voi lua un plan ƒn care voi

lua trei drepte, cu o condi•ie, ca suma unghiurilor interioare ale acestui poligon ƒnchis s‚ excead‚ 180ˆ. D-ta o s‚ spui

numaidec„t: e€ti ƒn geometria lui Riemann; pentru ca postulatul d-tale s‚ fie valabil, trebuie ca triunghiul s‚ aib‚




laturile curbe, s‚ fie sferic, c‚ci numai pe o sfer‚, deci pe geometrie cu dou‚ dimensiuni, cum zice Riemann, dreptele

se prezint‚ curbe. Adic‚, dac‚ am o sfer‚ ƒnaintea mea €i fac s‚ cad‚ perpendicular pe cercul de diametru al sferei un

plan, atunci evident c‚ intersec•ia planului cu suprafa•a este ƒn teoria general‚ o dreapt‚, ƒn specie ƒns‚, grafic, este o

linie curb‚, orice meridian este o curb‚. Dac‚ eu ƒns‚ definesc a€a o dreapt‚: este intersec•ia a dou‚ planuri, evident,

suntem ƒn geometria euclidian‚; iar dac‚ rezultatul intersec•iunii nu este o linie dreapt‚, am f‚cut s‚ cad‚ un plan

euclidian pe un plan de o alt‚ natur‚, pe o sfer‚, care, teoretic vorbind, este tot un plan, tot o suprafa•‚.

Vas‚zic‚, prin ƒnsu€i faptul c‚ am pus condi•iunea ca ƒn triunghiul meu suma unghiurilor s‚ excead‚ 180ˆ, eu am

ie€it din geometria euclidian‚ €i am trecut ƒn alt‚ geometrie. Prin urmare, orice afirma•ie pe care o fac asupra unui

univers ƒn matematic‚ implic‚ anumite postulate. Deci, construc•ia poate s‚ ƒnceap‚ de la postulat sau de la obiectul

ƒnsu€i construit €i atunci se presupune postulatul. Teoretic, expunerea ƒncepe de la postulat, a€a este natural, dar sunt

sigur c‚ s-a f‚cut mult‚ vreme geometrie euclidian‚ ƒn omenire f‚r‚ s‚ se aib‚ habar de postulatul lui Euclid. Ceva

mai mult, postulatul lui Euclid nici nu apare ƒn c‚r•ile de geometrie euclidian‚ la ƒnceput, ci tocmai ƒn clasa a V-a, a

VI-a [de liceu], deci numai la un anumit moment intervine postulatul acesta.

Vas‚zic‚, vede•i care este deosebirea ƒntre o a€a-numit‚ €tiin•‚ empiric‚ €i o €tiin•‚ care nu este empiric‚: este o

€tiin•ƒ empiricƒ aceea care ‚€i are materialul dat dinainte; este o €tiin•ƒ neempiricƒ aceea care ‚€i construie€te

materialul.Ei bine, teoria cuno€tin•ei nu-€i construie€te materialul, ea are cuno€tin•a ƒnainte €i asupra acestui material ea

lucreaz‚. Av„nd materialul dat, atunci trebuie s‚ spunem c‚ este ƒn adev‚r empiric‚, dup‚ cum este empiric‚ €i alt‚

€tiin•‚ care lucreaz‚ asupra unui material dat, care exist‚ prin el ƒnsu€i, de sine st‚t‚tor.

Iat‚ ce aveam de spus asupra caracterului empiric al teoriei cuno€tin•ei €i asupra problemei ƒn genere: empirie €i

neempirie.

O s‚ vedem ƒn lec•ia viitoare o chestiune foarte ƒnsemnat‚, de€i ceva mai dificil‚: care este atitudinea din care privim

noi faptul de cunoa€tere, deci care este caracteristica sau care este pozi•ia ƒn care punem noi faptul de cunoa€tere,

pentru ca ƒn adev‚r s‚-l putem studia ƒn cadrul teoriei cuno€tin•ei.

III. Metoda €i specificul teoriei cuno€tin•ei4 decembrie 1925

1. †tiin•e empirice - €tiin•e descriptive. Structura obiectelor lor

2. Lumea ƒnconjur‚toare - preexistent‚ cuno€tin•ei

3. Structura realit‚•ii. Obiect €i valoare

4. Obiect dependent €i obiect independent de cuno€tin•‚

5. Considerarea logic‚ a cuno€tin•ei

6. Specificul teoriei cuno€tin•ei

1. V-am vorbit de multe ori despre a€a-numitul punct de vedere logic ƒn considerarea problemelor €i desprea€a-numita realitate logic‚ a obiectelor. Indica•iunile pe cari vi le-am dat n-au fost, propriu-zis, explica•iuni €i nici o

cercetare mai am‚nun•it‚ a problemei, ci erau mai mult indica•iuni cari v-ar ajuta pe d-voastr‚ s‚ v‚ a€eza•i ƒn

punctele de vedere din cari a•i putea privi la fel cu mine aceste obiecte. Eu am afirmat ƒntotdeauna c‚ exist‚ un punct

de vedere logic, unul psihologic, unul material €i unul formal, dar nu v-am spus niciodat‚ mai ƒn am‚nunte ce

ƒnsemneaz‚ acestea. Am evitat s‚ vorbesc de[spre] lucrurile acestea, fiindc‚, ƒn adev‚r, chestiunea este foarte subtil‚

€i dificil‚; simt ƒns‚ c‚ ast‚zi n-ar fi nepotrivit s‚ atac €i cestiunea aceasta.

Am spus c‚ problema este foarte dificil‚. Eu nu pot s‚ v‚ dau dec„t c„teva argumente, ƒns‚ n‚d‚jduiesc c‚ o s‚

aducem destul‚ lumin‚.

…n prelegerea trecut‚ v-am vorbit despre €tiin•ele empirice €i €tiin•ele - le-am zice cu un termen foarte vag -

speculative; adic‚, €tiin•ele cari ƒ€i g‚sesc materialul complet ca fiind dat ƒn realitate €i €tiin•ele cari ƒ€i creeaz‚ acestmaterial. V-am vorbit, prin urmare, de €tiin•ele, hai s‚ le zicem, descriptive €i celelalte, cari ar intra ƒn grupa




€tiin•elor matematice, formal-matematice, nu doar c‚ metoda matematicei ar fi alta dec„t cea descriptiv‚, adic‚ nu

doar c‚ matematica ar ƒntrebuin•a explica•ia cauzal‚ sau ar explica €iruri de ra•ionamente. Cine a lucrat cu obiectele

acestea matematice ƒ€i d‚ seama c‚ tot o cercetare descriptiv‚ a materialului este €i ƒn matematic‚. †i nu m‚ raportez

numai la geometria propriu-zis‚, pe care o ƒnv‚•‚m ƒn liceu, la geometria euclidian‚, ƒn care, ƒn adev‚r, obiectele au

caracterul acesta intuitiv, ci m‚ raportez ƒn genere la cestiunile de matematic‚ ceva mai subtile; ƒn afar‚ de

geometrie, m‚ raportez la teoria func•iunilor.

C„nd se studiaz‚ o func•iune oarecare, ƒn definitiv, ce facem dec„t tot privim func•iunea aceea a€a cum este ea,

experimental? C„nd constat‚m varia•ia unui termen, urm‚rim ce se ƒnt„mpl‚ cu cel‚lalt. Dar deosebirea este, ƒntre o

categorie de €tiin•e €i cealalt‚, ƒn structura ƒns‚€i a materialului, [ƒn] structura obiectelor. †i tocmai aceasta am

ƒncercat eu s‚ stabilesc r„ndul trecut, c‚ exist‚ un material independent de noi ƒn€ine €i independent de voin•a

noastr‚, €i exist‚ un material care nu devine independent de noi ƒn€ine €i de voin•a noastr‚ dec„t dup‚ ce noi am creat

acest material. Vas‚zic‚, exist‚ un material independent de noi €i exist‚ un alt material, prin noi.

2. Deosebirea aceasta se poate face ƒntre obiectele cu cari lucr‚m noi ƒn cunoa€terea noastr‚, cari ƒ€i au locul lor ƒn

procesul cunoa€terii. Deosebirea se poate face ƒnc‚ €i din alt punct de vedere. S‚ pornim pe calea cea mai simpl‚. Eu

tr‚iesc, stau, sunt aci, ƒn odaie. …n odaia aceasta eu v‚d oameni, b‚nci, l‚mpi, ziduri, ferestre, aud tramvaiul care trece

pe strad‚, ma€ina care trece ƒn momentul acesta. …mi ƒnchipui cum merge ma€ina aceasta pe strad‚, eu fiind tot ƒn ƒnc‚perea mea, ƒmi ƒnchipui z‚pada care este pe tramvai, m‚ transpun ƒn ceea ce se ƒnt„mpl‚ dincolo de ferestre, jos

ƒn strad‚, simt frigul care este afar‚, am senza•ia de nepl‚cere sau pl‚cere - aceasta depinde de temperament - etc. Eu

sunt ƒnconjurat peste tot de obiecte, de lucruri €i de ƒnt„mpl‚ri. Lucrurile acestea sunt ceea ce se nume€te lumea mea,

lumea mea ƒnconjur‚toare. Aceast‚ lume a mea ƒnconjur‚toare nu tr‚ie€te, propriu-zis, prin existen•a mea, nu este ƒn

func•iune de mine ƒnsumi, ea exist‚ a€a cum exist‚ ea. …n jurul acestei lumi eu trag un orizont, adic‚ lumea aceasta

exist‚ pentru mine p„n‚ la anumite limite. Dincolo de aceste limite se ƒntinde, a€ zice, un fel de penumbr‚, dar

penumbra aceasta are proprietatea c‚ se las‚ a fi cercetat‚: eu, cu mintea mea, cu mijloacele mele de cercetare, pot s‚

p‚trund penumbra, pot s‚ ƒmping mai departe orizontul acesta al lumii mele €i singura condi•ie pe care o pun, ca ƒn

adev‚r s‚ pot p‚trunde mai departe, este s‚ am numai idee de formarea acestei lumi, adic‚ s‚ €tiu c‚ exist‚ o lume. …n

momentul ƒn care €tiu c‚ aceast‚ lume exist‚, nu pot s‚ mai pun limite cari s‚ ƒncercuiasc‚ aceast‚ lume. †i nu pot s‚pun limite, pentru c‚ eu pot s‚ p‚trund teoretic ƒn aceast‚ lume, oric„t de ad„nc a€ voi. Aceasta, ƒn spa•iu €i ƒn timp,

la fel.

Eu tr‚iesc ƒn momentul de fa•‚. Acest moment de fa•‚ este mai mult o stare pe care eu o tr‚iesc, pe care fiecare din

noi o tr‚im. Momentul ar fi oarecum corespondentul lumii mele spa•iale ƒn‚untrul orizontului de care vorbeam

adineauri. Lumea aceasta ƒns‚, a mea, din timp, pe care eu o tr‚iesc ƒntotdeauna, €i ƒn prezent, are €i ea un orizont,

adic‚ poate s‚ mearg‚ ƒn trecut p„n‚ la un oarecare punct €i poate s‚ mearg‚ €i ƒn viitor. Eu pot s‚ anticipez

existen•ele cari vor veni €i pot s‚ le anticipez cu dorin•ele mele, cu prevederile mele. Evident c‚ posibilitatea de a

p‚trunde ƒn timp, ƒnainte €i ƒnapoi, este condi•ionat‚ de fapte, de anumite ƒmprejur‚ri, dar, principial, posibilitatea

mea de a p‚trunde, de a trece ƒn lumea aceasta este nem‚rginit‚. †i, chiar dac‚ n-ar fi nem‚rginit‚, pentru problema

filosofic‚ a€a cum se pune pentru noi, o singur‚ posibilitate sau direc•iune de a ƒnainta ƒn aceast‚ lume a timpului se

ƒnf‚•i€eaz‚; €i o singur‚ posibilitate, dac‚ exist‚, €i ƒnc‚ pentru noi este suficient pentru ca problema s‚ fie ƒn adev‚r

pus‚ €i rezolvat‚.

Vas‚zic‚, lumea aceasta a mea exist‚, exist‚ ca ceva real, independent de mine, real ƒn timp €i ƒn spa•iu. Independent

de mine ƒn sensul c‚, indiferent dac‚ eu iau cuno€tin•‚ de ea, indiferent dac‚ eu o valorific sau nu, ea exist‚. Eu pot

s‚ iau cuno€tin•‚ de ea atunci c„nd sunt pus ƒn condi•iunea de a lua cuno€tin•‚. Dar, dac‚ nu iau cuno€tin•‚ de ea,

dac‚, prin urmare, nu sunt orientat ƒn direc•iunea acestei lumi, lumea continu‚ ƒnc‚ s‚ existe. Eu vin ƒn contact cu ea

ƒn momentul ƒn care m‚ ƒndrept spre ea. Vin ƒn contact cu ea, zic, ƒn momentul ƒn care m‚ ƒndrept spre ea, dar venirea

mea ƒn contact cu aceast‚ lume n-are nimic de-a face cu existen•a lumii ƒnse€i. Eu nu condi•ionez lumea mea, lumea

natural‚, a€ zice, ƒn care tr‚iesc.




A•i auzit, ƒn alt‚ ordine de idei - este o problem‚ pe care o vom discuta la timpul ei -, c‚ sunt filosofi care spun c‚

lumea nu exist‚ dec„t ƒntru at„t ƒntruc„t o cunosc eu. Este un punct de vedere filosofic €i nu putem interzice

filosofilor de a spune n‚zb„tii, c„nd n‚zb„tii se ƒncearc‚ €i ƒn alte activit‚•i mai serioase dec„t filosofia. Dar, ƒn

sf„r€it, este foarte ciudat s‚ afirm‚m c‚ lumea nu exist‚ dec„t ƒn momentul ƒn care o cunosc eu. Exemple stau la

ƒndem„na oricui. America a existat €i ƒnainte s‚ o descopere oamenii €i sunt at„tea lucruri ƒn univers cari exist‚ f‚r‚

ca oamenii s‚ aib‚ habar de ele. Chiar ƒnsu€i faptul c‚ oamenii le descoper‚ nu este dec„t o dovad‚ c‚ toat‚ lumea

este preexistentƒ cuno€tin•ei mele. Nu pun problema cum este lumea ƒn ea ƒns‚€i €i cum este ƒn cuno€tin•a mea, c‚

cuno€tin•a mea ar fi un produs nou, care nu este posibil dec„t cu interven•ia mea. Eu vorbesc de existen•a ca atare, de

existen•a ƒn sine a realit‚•ii acesteia.

3. Vas‚zic‚, nu pot s‚ condi•ionez cu nici un pre• existen•a lumii spa•iale, temporale. Lumea ƒn care tr‚iesc eu nu o

pot condi•iona de mine ƒnsumi. Acesta este un prim rezultat pozitiv.

Din ce const‚ aceast‚ lume? Ei bine, aceast‚ lume const‚ ƒnt„i din obiecte, adic‚ sunt o mas‚, un ceasornic, o lamp‚,

o tabl‚, sunt ni€te b‚nci, sunt un copac, o cas‚ care formeaz‚ lumea mea.

Dar nu este numai at„t. …n aceea€i lume a mea simt cum pun €i anumite valori, adic‚ este o cas‚ frumoas‚ €i este o

cas‚ ur„t‚. O cas‚ frumoas‚ €i una ur„t‚, o s‚ spun‚ un filosof, pentru c‚ eu o v‚d frumoas‚ €i eu o v‚d ur„t‚.

Aceasta este socoteal‚ de nuan•‚ ƒn procesul meu de cunoa€tere, dar pentru cunoa€terea mea nereflectat‚, pentrumine, care iau contact cu realitatea ƒns‚€i, casa frumoas‚ €i cea ur„t‚ ƒns‚€i exist‚, frumoas‚ €i ur„t‚, ƒn afar‚ de

con€tiin•a mea.

Dar, ƒn al doilea r„nd, mai exist‚ €i alt fel de lume. Exist‚ un ceasornic pentru uzul meu, exist‚ o mas‚ pentru uzul

meu, exist‚ o p‚l‚rie tot pentru uzul meu. Pentru c‚, ce ƒnsemneaz‚ ceasornic? Ceasornic ƒnsemneaz‚ un aparat care

m‚soar‚ timpul. Ce este o mas‚? Este un obiect de forma cutare, pe care ƒl am ca s‚ scriu. Ce este p‚l‚ria? Este un

obiect cu care-mi acop‚r eu capul. Vas‚zic‚, exist‚ o valorificare a obiectelor; €i este o valorificare practic‚ - ƒn afar‚

de valorificarea de adineauri, care era o valorificare, hai s‚ zicem, estetic‚ -, o valorificare practic‚: obiectul exist‚

pentru trebuin•a mea, obiectul este la dispozi•ia mea. Aceast‚ calitate a obiectului, de a fi pentru trebuin•a mea €i de a

sta la dispozi•ia mea, pentru con€tiin•a neprevenit‚, este tot o calitate a lucrului. Este natural c‚ orice fabricat ƒnchide

ƒn el o valorificare, adic‚ ƒnchide posibilitatea de a fi ƒntrebuin•at de mine €i pentru mine.

Vas‚zic‚, nu exist‚ ƒn lumea aceasta exterioarƒ numai obiecte, ci, al‚turi de obiecte, ƒn lumea aceasta real‚ exist‚

pentru omul neprevenit valori cari sunt valori practice, cum spuneam adineauri, valori cari pot s‚ fie estetice,

morale, religioase. Universul acesta, lumea mea, ceea ce numesc eu lumea aceasta a mea este un complex de obiecte

€i de valori €i toate au caracterul acesta bine determinat, c‚ exist‚ independent de mine €i ƒn afar‚ de voin•a mea. O

p‚l‚rie va fi ƒntotdeauna un obiect cu o valoare practic‚, indiferent de faptul dac‚ o port sau nu, dac‚ €tiu de existen•a

ei sau nu.

4. Asupra acestui ƒntreg complex de obiecte €i de valori se exercit‚ con€tiin•a mea. Adic‚, eu v‚d, eu simt, mie-mi

place sau ƒmi displace, eu judec ƒntr-un fel, g„ndesc ƒn altul, valorific ƒn raport cu mine ƒnsumi, fac o mul•ime de

opera•ii. Toat‚ con€tiin•a mea se raport‚, prin urmare, la existen•ele acestea naturale ale lumii; este ceea ce am puteanumi, cu un termen cartezian - complexul acesta de fapte al cuno€tin•ei mele, toate raportate la lumea din afar‚ de

mine -, cu un termen generic, cogito. Ce ƒnsemneaz‚ cogito ƒn ƒn•elesul cartezian? …nsemneaz‚ c‚ fac o judecat‚? Nu.

…nsemneaz‚ ceva mai mult; cogito ƒnsemneaz‚: eu ƒmi ƒndrept con€tiin•a asupra ƒntregii existen•e €i iau ƒn con€tiin•a

mea ƒntreaga existen•‚, dublez ƒn con€tiin•a mea ƒntreaga existen•‚ natural‚. Cogito, prin urmare, este o opera•ie

colectiv‚ €i un termen colectiv pentru tot con•inutul con€tiin•ei mele.

Acum, orice om tr‚ie€te aceast‚ stare a lui cogito cartezian, adic‚ orice om ia ƒn con€tiin•a lui realitatea, orice om

prinde realitatea, orice om tr‚ie€te aceast‚ realitate. Tr‚irea realit‚•ii se face tocmai prin aceste opera•ii pe care le

ƒndepline€te con€tiin•a mea. La unii ƒns‚ acest cogito este expres, iar la al•ii este implicit; la unii cogito este opera•ie

reflexiv‚, la al•ii, opera•ie pur €i simplu pasiv‚. Adic‚, eu am ceasornicul ƒnaintea mea, m‚ uit la el, cogito este ƒn

func•iune. Dar pot s‚ spun ƒnc‚ altceva, pot s‚ tr‚iesc starea ƒn care am ceasornicul ƒn fa•a mea. Vas‚zic‚, cogito este

ƒn func•iune, dar, ƒn acela€i timp, ƒmi dau seama, cogito fiind ƒn func•iune, c‚ am ceasornicul ƒn fa•a mea. Adic‚,




asupra lui cogito se plaseaz‚ un al doilea cogito, asupra complexului, asupra vie•ii con€tiin•ei mele se grefeaz‚ o a

doua con€tiin•‚, se grefeaz‚ con€tiin•a faptului de con€tiin•‚. Adic‚, asupra cuno€tin•ei unui lucru, a€ zice, mai exact

pe rom„ne€te, asupra cunoa€terii unui lucru, se reflecteaz‚ con€tiin•a cunoa€terii lucrului. Acest al doilea cogito,

cum i-am zice, formeaz‚, la r„ndul lui, o lume pentru sine: ceea ce era ƒnainte lumea noastr‚ real‚, lumea noastr‚

natural‚, avem [acum] pe un plan mai ridicat, aproape ca analog, aceast‚ via•‚ a con€tiin•ei.

…n aceast‚ via•‚ a con€tiin•ei obiectele €i valorific‚rile sunt, grosso modo sau la prima vedere, la fel cu obiectele €ivalorific‚rile din primul univers, din universul nostru sensibil, din universul nostru real. Ce am eu din universul real?

St‚rile de con€tiin•‚, cunoa€terea acestui univers real. Ce am eu din acest al doilea cogito suprapus? Tot cuno€tin•e,

valori. Vas‚zic‚, pentru mine, pentru con€tiin•a omeneasc‚ ce g„nde€te nu exist‚ deosebiri principiale ƒntre o

cuno€tin•‚ €i cealalt‚. Este o cuno€tin•‚ care se exercit‚ o dat‚ asupra unor obiecte, alt‚ dat‚ asupra altor obiecte,

numai c‚ este o deosebire ƒntre aceste obiecte.

Spuneam adineauri, sunt orientat, ƒmi ƒndrept eu aten•iunea asupra lumii naturale, asupra lumii reale, sau nu mi-o

ƒndrept, lumea aceasta exist‚ €i continu‚ s‚ existe. Tot a€a se ƒnt„mpl‚ €i ƒn ordinea de-a doua? …n unele cazuri da, ƒn

altele ƒns‚, nu. V‚ ƒnchipui•i d-voastr‚ c‚ con€tiin•a mea creeaz‚, din considerarea lumii naturale, num‚rul? Num‚rul

este un obiect, o existen•‚ de sine st‚t‚toare. …n momentul ƒn care l-am creat, num‚rul acesta poate s‚ fie observat,

studiat, descris, cercetat etc. Numai c‚, ƒn momentul ƒn care eu nu-l mai consider, num‚rul nu mai exist‚. Aritmeticaeste un corp de doctrin‚, dar ea nu are existen•‚ dec„t ƒn m‚sura ƒn care ƒmi ƒndrept interesul, m‚ orientez asupra ei.

Dincolo, ƒn a€a-numita orientare natural‚, acolo lumea exist‚; dincoace, ƒn aritmetic‚, ƒn lumea aceasta a numerelor,

num‚rul nu exist‚ dec„t prin existen•a unei con€tiin•e, adic‚ a con€tiin•ei omene€ti ƒn genere, nu a mea, a ta €i a

celuilalt, [ci] a con€tiin•ei omene€ti ƒn genere.

Vede•i dar care este deosebirea; este o lume cu o existen•ƒ de sine stƒtƒtoare €i este o lume cu o existen•ƒ

condi•ionatƒ de orientarea noastr‚. Lumea are orientare aritmetic‚, deci con€tiin•a omeneasc‚ ƒn genere are orientare

aritmetic‚? Exist‚ aritmetic‚. N-are aceast‚ orientare, aritmetica ƒnceteaz‚ s‚ existe. Dincolo, pot s‚ am sau s‚ nu am

acea orientare natural‚, lumea va continua s‚ existe €i, mai cur„nd sau mai t„rziu, eu sau con€tiin•a omeneasc‚ ƒn

genere va fi for•at‚ s‚ ia cuno€tin•‚ de ea. Aceasta este deosebirea fundamental‚ ƒntre lumea real‚ €i cealalt‚ lume,

c‚reia i-am zice lumea ideal‚ sau, mai bine, ƒntre lumea natural‚ €i lumea ideal‚, pentru c‚ termenul de €real" este

ceva neclar. Aceste dou‚ grupe mari epuizeaz‚, propriu-zis, ƒntreaga existen•‚, epuizeaz‚ materialul nostru de

g„ndire, materialul de cuno€tin•‚ €i, ƒn afar‚ de aceste obiecte, nu mai exist‚ nimic care s‚ fie obiect pentrucon€tiin•a noastrƒ €i material care s‚ intre ƒn cunoa€terea noastr‚.

Vede•i ƒns‚, caracteristic pentru ambele grupe de fapte este c‚ ele sunt cunoa€teri care se raporteaz‚ la obiecte din

afar‚ de ele, adic‚ ele au - cum am spus €i alt‚ dat‚ - acest caracter inten•ional. Orice lume, adic‚ orice cuno€tin•‚ a

noastr‚, orice cuv„nt pe care noi ƒl pronun•‚m ca semn al unui concept al nostru, s‚ zicem, nu se ƒnchide ƒn el ƒnsu€i,

ci ƒntotdeauna iese ƒn afar‚ de el €i indic‚ semnul unui obiect din realitate, fie din lumea natural‚, fie din lumea

ideal‚. Comun, prin urmare, ambelor grupe de obiecte de cari vorbeam adineauri este c‚, atunci c„nd ele ajung la

cunoa€terea noastr‚, aceast‚ cunoa€tere a noastr‚ tinde s‚ se ƒntoarc‚ ƒnspre obiect. Vas‚zic‚, este ceva ƒn el care nescoate [ƒn] afar‚ de cunoa€tere, ƒn afar‚ de con€tiin•a noastr‚. S‚ iau un exemplu; c„nd zic: €suf‚r", am exprimat pur

€i simplu o stare a mea sentimental‚. Aceast‚ stare a mea sentimental‚ este obiectul ideal, este obiect pentru cel de-al

doilea cogito, un obiect, ƒn aceea€i m‚sur‚ ƒn care lampa este obiect pentru cel dint„i cogito. Nu este nici o deosebire

din punctul de vedere logic ƒntre unul €i cel‚lalt. Este o deosebire structural‚, din punct de vedere ontologic, a€ zice,

pe care v-am ar‚tat-o adineauri. Dar, din punct de vedere logic, nu este absolut nici o deosebire; adic‚, func•iunea se

ƒndepline€te exact ƒn acela€i fel, fie c‚ cunoa€tem primul cogito: un obiect din lumea real‚, fie c‚ cunoa€tem cel de-al

doilea cogito: un obiect din lumea ideal‚, func•iunea este aceea€i €i, deci, €i termenii sunt echivalen•i ƒn func•iune.

Aceasta este o considerare real‚ a lumii. De ƒndat‚ ce fiecare lume p‚streaz‚ caracterul acesta inten•ional, atunci

orice cuno€tin•‚ a mea nu poate s‚ fie considerat‚ dec„t ƒn str„ns‚ leg‚tur‚ cu ceea ce arat‚, cu obiectul pe care-l

indic‚. Aceasta este o pozi•ie real‚ ƒn filosofie, dar o pozi•ie care nu este totdeauna cea mai folositoare.Acum ajungem la problema pe care o anun•am la ƒnceput.




5. Noi avem nevoie de a€a-numita considerare logic‚. Ce ƒnsemneaz‚ considerare logic‚?

Exist‚ ƒnaintea mea lumea ƒn generalitatea ei, lumea natural‚, lumea real‚, lumea ideal‚. Aceast‚ lume este pentru

mine obiect de cercetare. Eu afirm existen•a unui lucru, dar, ƒn acela€i timp, pot s‚ fac o opera•ie analoag‚, analoag‚

numai, cu a€a-numita ƒndoial‚ metodic‚ a lui Descartes: voi ƒncerca s‚ m‚ ƒndoiesc de existen•a lumii acesteia. De

pild‚, am afirmat existen•a obiectului A €i pe urm‚ ƒncep s‚ ƒncerc numai a m‚ ƒndoi de existen•a acestui obiect A.

Asupra felului de existen•‚, evident c‚ nu este nici o discu•iune. …ncerc, vas‚zic‚, aceast‚ opera•iune pe care vreaus-o fac, s‚ m‚ ƒndoiesc. Ce se ƒnt„mpl‚? Eu nu spun: obiectul A nu exist‚, pentru c‚ aceasta ar ƒnsemna c‚ eu neg

obiectul A. …ndoiala mea nu este negarea realit‚•ii. Dar zic: eu sunt ƒn ƒndoial‚ fa•‚ de adev‚rul afirma•iei " A exist‚".

Aceast‚ afirma•ie: A exist‚ continu‚ s‚ subziste, eu n-am dat-o peste cap. Eu nu spun: Afirma•ia " A exist‚" este fals‚,

nu zic: A nu exist‚, ci zic: eu pun oarecum la carantin‚, •in sub b‚nuial‚ aceast‚ afirma•ie " A exist‚". Ce se ƒnt„mpl‚

cu ea? Aci vine partea cea mai grea, pe care v-o anun•am de la ƒnceput. Ce se ƒnt„mpl‚ cu aceast‚ afirma•ie " A

exist‚", c„nd o pun la ƒndoial‚? Un lucru foarte simplu: ƒi suspend eficacitatea; nu afirm c‚ " A nu exist‚", ci zic: " A

exist‚" s-o l‚s‚m deoparte, nu prejudec‚m asupra cestiunii, o l‚s‚m la o parte. R‚m„ne afirma•ia " A exist‚", dar ƒ€i

pierde sensul, adic‚ ƒ€i pierde eficacitatea aplicabilit‚•ii.

Cred c‚ este aproape clar. C„nd eu zic €ceasornic", un concept oarecare, ceasornic-conceptul indic‚ obiectul

ceasornic, inten•ioneaz‚ un obiect care este ƒnsu€i obiectul real, natural. Cum ar fi dac‚ a€ suspenda func•iuneaconceptului? Conceptul €ceasornic" exist‚, dar caracterul inten•ional, adic‚ indicarea obiectului prin concept, aceasta

este suprimat‚.

Aceasta este, propriu-zis, considerarea logicƒ, aceasta este perspectiva logic‚, punctul de vedere logic €i existen•a

logic‚. Existen•a logic‚, punctul de vedere logic, perspectiva logic‚ etc. nu schimb‚ ƒntru nimic natura unei

cuno€tin•e, dar taie leg‚tura dintre o cuno€tin•‚ €i func•iunea ei natural‚. Func•iunea natural‚ a oric‚rei cuno€tin•e

este tocmai indicarea obiectiv‚ de care vorbeam adineauri. …n momentul ƒn care tai aceast‚ indicare obiectiv‚, nu

r‚m„ne dec„t partea de cuno€tin•‚ f‚r‚ func•iunea ei natural‚ €i aceast‚ cuno€tin•‚ f‚r‚ func•iunea ei natural‚ este

cuno€tin•a ƒn existen•a ei logic‚.

Spuneam c‚, ƒn adev‚r, nu schimb‚ natura, structura cuno€tin•ei, pentru c‚ ea este numai suspendat‚ ƒn activitatea ei;

spuneam c‚ este o deosebire ƒntre negare €i suspensiune. Vede•i, punctul de vedere logic sau postularea, pozi•ia

logic‚ a cuno€tin•ei ƒn general nu este, propriu-zis, scepticismul, pentru c‚ eu nu m‚ ƒndoiesc asupra valorii, asupra

posibilit‚•ii cuno€tin•ei mele de a reprezenta, de a indica realitatea. Scepticul zice: adev‚rat, eu am cuno€tin•‚, am

afirma•ia " A exist‚", dar Dumnezeu €tie dac‚ ƒn adev‚r afirma•ia mea " A exist‚" are vreun sens. Suspensiunea

aceasta, i-a€ zice fenomenologic‚, este, propriu-zis, refuzul de a face orice considerare asupra func•iunii cunoa€terii,

asupra func•iunii inductive a cuno€tin•ei. Prin urmare, punctul de vedere logic este punct de vedere sceptic €i, pe de

alt‚ parte, nu este punct de vedere negativ. Punctul de vedere negativ este pur €i simplu: afirma•ia " A exist‚" este

neadev‚rat‚. Afirma•ia " A exist‚" este neadev‚rat‚ este tot a€a de pu•in logic‚ precum afirma•ia " A exist‚", pentru c‚

nu face dec„t s‚ nege con•inutul unei cuno€tin•e. Ei bine, acest con•inut al cuno€tin•ei este complet dat la o parte ƒn

aceast‚ considerare logic‚. Ce face, prin urmare, considerarea logic‚? O opera•ie foarte simpl‚, care poate c‚ ƒnc‚ nuv‚ este a€a de clar‚: ea interzice cercet‚torului de a face orice afirma•ie asupra valabilit‚•ii cuno€tin•ei €i interzice

cercet‚torului de a face orice afirma•ie asupra func•iunii cuno€tin•ei.

6. Dar pozi•ia aceasta logic‚ o s‚ spune•i d-voastr‚ c‚ poate s‚ fie bun‚ ƒn alt‚ parte, dar nu ƒn teoria cuno€tin•ei,

pentru c‚ teoria cuno€tin•ei doar aceasta face: la un moment-dat ea trebuie s‚ studieze, dup‚ cum v-am anun•at,

tocmai leg‚tura dintre cuno€tin•ƒ €i obiectul pe care-l indicƒ cuno€tin•a. Da, este adev‚rat, dar tocmai pentru ca s‚

studieze leg‚tura dintre cunoa€tere €i realitatea ƒns‚€i, se cere ca cei doi termeni ai cunoa€terii s‚ fie separa•i, bine

delimita•i. Deci, cuno€tin•a care intr‚ ƒn cercetarea gnoseologic‚ este ƒn adev‚r cunoa€terea privit‚ din punctul de

vedere logic. Punctul de vedere logic este - dup‚ cum a•i ƒn•eles d-voastr‚ - o metod‚ ceva mai larg‚ dec„t domeniul

teoriei cuno€tin•ei; adic‚, este o metod‚ care ƒ€i are locul €i ƒn logic‚, tot a€a de bine ca €i ƒn teoria cuno€tin•ei.

Prin urmare, ca s‚ leg‚m cu ceea ce am spus alt‚ dat‚, deosebirea dintre teoria cuno€tin•ei €i logic‚ nu st‚ ƒnmetodele acestor dou‚ discipline, ci ƒn problemele speciale pe cari fiecare le are, €i anume: logica cerceteaz‚




cuno€tin•a sub specie logicae, ƒn‚untrul ei ƒnse€i; teoria cuno€tin•ei studiaz‚ cuno€tin•a ƒn raport cu termenul cel‚lalt

al procesului, adic‚ ƒn raport cu obiectul pe care o cuno€tin•‚ ƒl indic‚.

Iat‚ c„teva cuvinte, foarte pu•ine, foarte insuficiente, dar totu€i indicatoare, ƒn linii mari, asupra metodei teoriei

cuno€tin•ei €i asupra obiectelor cu cari teoria cuno€tin•ei are ƒntr-adev‚r s‚ lucreze.

IV. Obiectul teoriei cuno€tin•ei18 decembrie 1925

1. Condi•iile care fac posibil‚ cuno€tin•a

2. Problema realit‚•ii sub raport gnoseologic

3. Obiectele g„ndirii

4. Cuno€tin•a pre€tiin•ific‚

5. Cuno€tin•a €tiin•ific‚. Calit‚•i primare €i secundare ale lucrului

6. Exprimarea cantitativ‚ a calit‚•ii

1. Vom intra ast‚zi de-a dreptul ƒn subiectul nostru: cari sunt problemele teoriei cuno€tin•ei - pentru c‚ acesta este

sensul cursului din acest an: ƒn€irarea, ƒn datele cele mai generale, a problemelor teoriei cuno€tin•ei.Cea dint„i problem‚ care ni se pune nou‚ este: ce este cuno€tin•a?

Este evident c‚, ƒn expunerea acestei cestiuni, nu o s‚ proced‚m definitoriu, adic‚ nu o s‚ ƒncepem s‚ spunem:

€Cuno€tin•a este cutare". Noi o s‚ expunem o analiz‚ plec„nd, dup‚ cum am indicat de la ƒnceput chiar, de la faptul

ƒnsu€i al cunoa€terii, privit ƒn adev‚r sub raportul deduc•iunii fenomenologice de care v‚ vorbeam r„ndul trecut.

C„nd am o cuno€tin•‚, este evident c‚ eu cunosc ceva. O cuno€tin•‚ este, ƒn adev‚r, o realitate, dar aceast‚ realitate

nu este simpl‚, ci este o realitate ƒntru at„t ƒntru c„t iese din ea ƒns‚€i €i se raporteaz‚ la ceva ƒn afar‚ de ea. Vas‚zic‚,

cunoa€terea pur‚ €i simpl‚ nu indic‚, propriu-zis, o problem‚ a teoriei cuno€tin•ei; ea indic‚ cel mult o problem‚ de

psihologie, indic‚ procesul de cunoa€tere ƒn devenirea lui temporal‚, spiritual‚.

Teoria cuno€tin•ei ƒncepe acolo unde eu ƒncep s‚ cunosc ceva, adic‚ ƒn momentul ƒn care aceast‚ cuno€tin•‚ este,propriu-zis, legat‚ de un obiect care trece dincolo de ea, care este oarecum transcendent cuno€tin•ei ƒnse€i.

Ce cunosc eu? Foarte simplu: eu cunosc ceea ce exist‚. Vas‚zic‚, o presupozi•ie a cuno€tin•ei este aceasta: o

existen•‚ oarecare sau, cum s-ar mai spune cu un alt cuv„nt, o presupozi•ie a cuno€tin•ei este realitatea. …n urm‚rirea

problemei acesteia a realit‚•ii ƒn leg‚tur‚ cu cuno€tin•a, noi o s‚ putem s‚ desprindem ƒncetul cu ƒncetul elementele

cari intr‚ ƒn constituirea cuno€tin•ei.

Cari sunt condi•iile ce fac posibilƒ aceast‚ cuno€tin•ƒ?

Una din aceste condi•ii am determinat-o deja ƒn sensul ei general; adic‚, o condi•ie a cuno€tin•ei este existen•a a

ceva care sƒ fie cunoscut. Prin urmare, ƒn momentul ƒn care eu vorbesc din punctul de vedere gnoseologic de[spre]

cuno€tin•‚, presupun imediat c‚ exist‚ ceva pe care eu ƒl cunosc €i a€a o s‚ c‚ut‚m noi mai departe toate elementele

pe cari le presupunem, pentru ca cuno€tin•a s‚ fie posibil‚. …n adev‚r, dac‚ n-am presupune din capul locului c‚

exist‚ ceva, c‚ este o existen•‚, c‚ exist‚ o realitate, cuno€tin•a aceasta, sub raportul gnoseologic al problemei, ar fi

imposibil‚. Ei bine, ce ƒnsemneaz‚: ceva exist‚, ce ƒnsemneaz‚: ceva este real?

2. Nu vreau s‚ v‚ spun c‚ o s‚ rezolvim aceast‚ problemƒ a realitƒ•ii. Noi nici nu facem rezolvire de probleme, ci

mai mult expunere de probleme €i, ƒncetul cu ƒncetul, o s‚ ajungem €i la rezolvire, dar vreau s‚ €ti•i din capul locului

c‚ €i aceast‚ problem‚ este una dintre cele mai aride, nu a€a de subtil fluent‚ ca metod‚, dar tot a€a de logic

insolubil‚. O s‚ vedem imediat c‚ nu ƒntotdeauna solu•ionarea logic‚ a unei probleme este o solu•ionare care s‚

mul•umeasc‚. Dar, pe de alt‚ parte, trebuie s‚ v‚ afirm de acum c‚ sunt, ƒn afar‚ de aceste solu•ion‚ri logice, altfel de

solu•ion‚ri ale problemelor, cari nu mul•umesc, poate, din punctul de vedere logic, dar cari, totu€i, sunt solu•ion‚ri. O

s‚ vede•i mai t„rziu probleme cu un caracter mai precis, insolubil sub raportul logic. Deocamdat‚ s‚ vedem ce ƒnsemneaz‚ real.




Una din solu•iile cari s-au dat a fost c‚ real este ceea ce exercit‚ o activitate. …n momentul [ƒn care] exist‚ o activitate,

presupunem c‚ aceast‚ activitate trebuie s‚ aib‚ un suport, trebuie s‚ aib‚ un punct de aplicare, un substrat. Ei bine,

substratul oric‚rei activit‚•i este o realitate. Deci, s-a spus ƒn filosofie c‚ realitatea se poate defini prin activitate

complementar‚. Aceasta presupune, foarte pe scurt, c‚ tot ceea ce exist‚ are o activitate €i c‚ nu poate s‚ existe

activitate f‚r‚ un suport existent al acestei activit‚•i.

Evident c‚, ƒn termeni generali, cam a€a este. †ti•i, de pild‚, c‚, atunci c„nd Le Verrier a descoperit existen•a ultimeiplanete, care nu era cunoscut‚ pe atunci ƒn sistemul solar, acea planet‚ nu era perceptibil‚, nu o v‚zuse nimeni.

Existen•a planetei Neptun a fost indus‚ oarecum din anumite perturba•iuni cari aveau loc ƒn mersul, ƒn mi€c‚rile

celorlalte planete. S-a presupus atunci c‚, ƒndat‚ ce exist‚ o ac•iune, adic‚ perturba•iunea ƒn mi€c‚rile de revolu•ie ale

celorlalte planete, aceast‚ ac•iune trebuie s‚ aib‚ un suport €i, ƒn adev‚r, s-a dedus precis, pe cale matematic‚, c‚

trebuie s‚ existe suportul acesta. S-a afirmat c‚ exist‚ suportul acesta, s-a calculat ƒn ce ƒmprejur‚ri ar putea s‚ fie

vizibil pentru noi acest suport, a€a ƒnc„t, la un moment-dat, dup‚ calcul precis, s-a ar‚tat ƒn instrumentul astronomic

corespunz‚tor imaginea noii planete, care era b‚nuit‚. Vede•i, de la o ac•iune, de la o activitate oarecare, de la un

efect oarecare, s-a ajuns la existen•a real‚ a unui corp.

V‚ spusei c‚, ƒn termeni generali, natural, a€a este: orice activitate trebuie s‚ aib‚ un suport, deci oric‚rei activit‚•i

trebuie s‚-i corespund‚ o realitate. †i invers, orice realitate evident c‚ trebuie s‚ aib‚ o ac•iune. Dac‚ n-ar fi dec„tac•iunea existen•ei acelei realit‚•i €i ƒnc‚ ar fi o ac•iune. Dar, v‚ ƒntreb: principial, orice realitate poate s‚ aib‚ o

ac•iune, dar toate ac•iunile acestea sunt datoare s‚ ajung‚ la cuno€tin•a noastr‚? Teoretic, evident, realitatea se poate

defini ƒn func•iune de ac•iune, dar practic, adic‚ ƒntru c„t sunt cunoscute de noi, toate lucrurile acestea pot s‚ vin‚ la

cuno€tin•‚? Cu alte cuvinte, toate ac•iunile lucrurilor acestora sunt perceptibile la cuno€tin•a noastr‚? Este evident c‚

nu. †i atunci, conceptul acesta al realit‚•ii, definit numai prin ac•iune, scap‚ oarecum cuno€tin•ei noastre. Trebuie s‚

ajungem la concluzia c‚ exist‚ o mul•ime de lucruri, pe cari noi nu le cunoa€tem, de€i ele vor fi av„nd o ac•iune, €i c‚

domeniul ƒnsu€i al realit‚•ii ne este principial refuzat. Nu putem s‚ recunoa€tem, nu putem s‚ ƒncercuim precis

domeniul realit‚•ii, natural, €i pentru c‚ felul de defini•ie este ƒn sine defectuos. A•i observat, c„nd zic c‚ orice

realitate trebuie s‚ aib‚ o ac•iune, dintr-o dat‚ am pus problema ƒn termenii urm‚tori: chiar dac‚ nu cunosc realit‚•ile,

cunosc ac•iunile; adic‚, activitatea unei realit‚•i este criteriul pentru existen•a realit‚•ii, este semn pentru existen•aontologic‚ a realit‚•ii acesteia. Vas‚zic‚, ƒn adev‚r, problema, pus‚ a€a, este pus‚ ƒn func•ie, ƒn termeni de cuno€tin•‚,

ƒn termeni de ajungere la con€tiin•a mea; €i atunci, ƒn momentul ƒn care dovedim c‚, principial, sunt ac•iuni de cari

noi nu putem s‚ lu‚m cuno€tin•‚, atunci evident c‚ aceast‚ defini•ie a realit‚•ii, care trebuia s‚ fie o defini•ie ƒn

func•ie de cuno€tin•a noastr‚, nu se mai precizeaz‚ ƒn domeniul ei, adic‚ nu mai are un domeniu precis. Principial,

este exact c‚ orice realitate are o ac•iune, dar aceast‚ defini•ie nu ne ajut‚ la nimic, pentru c‚ este egal‚ din punctul

de vedere teoretic cu €orice realitate exist‚", cu €orice realitate este o realitate", [ceea ce] este o pur‚ tautologie.

3. Prin urmare, vede•i c‚ defini•iunea aceasta a realit‚•ii nu este o defini•iune care s‚ ne mul•umeasc‚. Este totu€i

ceva adev‚rat ƒn toat‚ aceast‚ discu•iune. Vede•i cum se punea problema? Se punea ƒn termeni de g„ndire: este ceva

real, acest ceva real este cunoscut de noi, acest ceva real are o ac•iune, acest ceva exist‚ ca realitate ƒn m‚sura ƒn care

el are o ac•iune. Dar cuno€tin•a mea? Cuno€tin•a mea, ƒn cazul pe care l-am expus, f‚cea oarecum parte integrant‚

din defini•ia conceptului de realitate. Ia s‚ urm‚m calea invers‚, adic‚ s‚ scoatem cuno€tin•a din acest proces

integrant! Dac‚ ƒn cazul ƒnt„i scoatem cuno€tin•a din acest proces integrant, atunci evident c‚ se ajunge la tautologie:

este real ceea ce este real. G„ndi•i-v‚ ƒns‚ la realitate €i g„ndi•i-v‚ la cuno€tin•a mea, la g„ndirea mea, activitatea mea

de a g„ndi aceast‚ realitate. Eu, de pild‚, zic: m‚ g„ndesc la un obiect de la mine de acas‚, m‚ g„ndesc la scaunul de

la masa de lucru sau la masa de lucru. Masa aceasta de lucru exist‚ clar, ea este obiect de cuno€tin•‚ pentru mine.

Dar eu nu m‚ [mai] g„ndesc la masa de lucru. Exist‚ masa de lucru? Ea continu‚ s‚ existe, ea este capabil‚ de a fi

obiect pentru g„ndirea mea.

M‚ g„ndesc, de pild‚, la Iuliu Cezar. Iuliu Cezar este ceva care nu mai exist‚. Ce exist‚, propriu-zis? Iuliu Cezar

poate s‚ fie obiect de g„ndire pentru mine, dar nu Iuliu Cezar el ƒnsu€i, ƒn persoan‚, ci imaginea lui Iuliu Cezar,construit‚ de mine din lecturile, din amintirile mele, dac‚ am tr‚it pe vremea lui Iuliu Cezar etc. Vas‚zic‚, exist‚




ceva ca obiect de g„ndire pentru mine, dar nu Iuliu Cezar, ci imaginea construit‚ a lui Iuliu Cezar. O deosebire ƒntre

masa mea de lucru €i Iuliu Cezar evident c‚ exist‚: €i masa mea de lucru, €i Iuliu Cezar sunt obiecte de g„ndire

pentru mine; dar masa exist‚ €i f‚r‚ ca eu s‚ m‚ g„ndesc la ea, [pe c„nd] Iuliu Cezar nu exist‚ f‚r‚ ca eu s‚ m‚

g„ndesc la el; doar imaginea lui Iuliu Cezar, construit‚ de mine, aceea exist‚. Vreau s‚ spun c‚ pot s‚ m‚ g„ndesc la

imaginea aceasta a lui Iuliu Cezar €i pot s‚-mi dau seama c‚ m‚ g„ndesc la imaginea lui Iuliu Cezar, deci g„ndul la

Iuliu Cezar este obiectul, el exist‚. De ce? Pentru c‚ el poate s‚ subziste - aceasta vreau s‚ spun - chiar dac‚ nu exist‚

g„ndul la g„ndul imaginei lui Iuliu Cezar; adic‚, imaginea lui Iuliu Cezar exist‚ ca g„ndire, g„ndul este €i el o

realitate. Atunci, a€a, vag, ce ar fi realitatea? Eu zic: realitatea este tot ceea ce poate s‚ fie obiect de g„ndire, dar care

poate s‚ existe indiferent de faptul c‚ eu m‚ g„ndesc la el. Obiectul €mas‚" €i g„ndul €Iuliu Cezar" exist‚ ca obiecte

de g„ndire f‚r‚ ca ele s‚ fie [ƒn] con€tiin•‚, adic‚ f‚r‚ s‚ m‚ g„ndesc la ele. Masa exist‚ pentru mine, voi avea

oric„nd posibilitatea s‚ g„ndesc asupra mesei; imaginea lui Iuliu Cezar exist‚, iar‚€i, ca posibilitate de g„ndire pentru

mine. Deci, zic eu, ƒn termeni generali, ƒnsemneaz‚, propriu-zis, realitate ceea ce existƒ ca obiect de g…ndire pentru

mine, dar care poate s‚ existe chiar atunci c„nd g„ndirea mea nu se exercit‚ asupra lui; adic‚, exist‚ tot ceea ce este

de sine st‚t‚tor, exist‚ tot ceea ce nu este o crea•iune a mea, existen•‚ ƒn modul cel mai general.

4. Propriu-zis, g„ndirea omeneasc‚ - spre a ajunge la considerarea aceasta - a f‚cut alt drum. Ia g„ndi•i-v‚ la cum

socote€te omul obicinuit lucrurile cari ƒl ƒnconjoar‚. Omul obicinuit zice: masa exist‚, scaunul exist‚, omul exist‚ €iel, o hain‚ ro€ie ƒ€i are €i ea realitatea ei de hain‚ €i realitatea ei de ro€ie. Tot ceea ce poate s‚ ajung‚ la cuno€tin•a

mea - zice omul simplu - este o realitate, este o existen•‚; €i anume, a€a cum ajunge la con€tiin•a mea. Omul simplu

nici nu se g„nde€te, ƒn mentalitatea pre€tiin•ific‚, vreodat‚ c‚ dac‚ v‚d un lucru ro€u, este pentru c‚ eu ƒl v‚d ro€u. El

zice: ro€u este o calitate a lucrului. Tot ceea ce - eu a€ zice, psihologice€te - exist‚ ca €i con•inut de con€tiin•‚ este, ƒn

mentalitatea pre€tiin•ific‚, proiectat ƒn afar‚ €i oarecum ontologizat, hipostaziat. Toate cuno€tin•ele mele au existen•‚

real‚ ƒn afar‚ de mine. Aceasta este mentalitatea pre€tiin•ificƒ. Ea vede o hain‚ ro€ie, dar o vede acum, c„nd este

lumin‚. Stinge lampa! O s‚ vezi ceva negru-cenu€iu. Omul simplu va spune totdeauna: da, v‚d ceva negru-cenu€iu,

neprecis, pentru c‚ nu este lumin‚. …n realitate ƒns‚, obiectul respectiv este ro€u €i, ca s‚-•i dovedesc c‚ este ro€u,

imediat ce voi putea vedea acel obiect, mi se va ar‚ta ro€u, voi putea s‚ v‚d c‚ el este ro€u.

5. Aceasta este atitudinea general‚ pre€tiin•ific‚. Dar, ƒn aceast‚ atitudine general‚ pre€tiin•ific‚, intervin, de la unmoment-dat, anumite probleme. La exemplul pe care l-am luat: este natural, se ƒntreab‚ oamenii, s‚ zic eu c‚ bucata

de stof‚ este ro€ie pe lumin‚ €i tot ro€ie pe ƒntuneric, sau este mai natural s‚ spun c‚ e ro€ie pe lumin‚, dar este

neagr‚-cenu€ie pe ƒntuneric? Adic‚, acest ro€u este o calitate existent‚ ƒn realitate a lucrului, sau aceast‚ calitate de

ro€u este altceva? Este o calitate a lucrului care nu este dec„t prin proiectarea asupra acestei buc‚•i de stof‚ a unei

anumite culori. Adic‚, ro€u exist‚ ƒn el ƒnsu€i, ƒn orice condi•iuni, sau nu exist‚ dec„t ƒn anumite ƒmprejur‚ri

favorabile? O bucat‚ [de stof‚] este ro€ie ƒn ea ƒns‚€i, sau are numai posibilitatea de a deveni ro€ie la percep•iunea

noastr‚, ƒn condi•iuni normale? Aceasta este o ƒntrebare pe care €i-o pune mentalitatea care ƒnceteaz‚ de a fi

pre€tiin•ific‚.

Problema este foarte veche. †ti•i c‚, ƒnc‚ din filosofia greceasc‚, s-a ridicat ƒndoiala; c‚, ƒn genere, toat‚ filosofia

greceasc‚, mai ales de la Socrate ƒncoace €i cu sofi€tii mai ƒnainte, a pus ƒntotdeauna la ƒndoial‚ gradul de adecvare a

cuno€tin•ei noastre senzoriale. †i mai €ti•i, ƒn sf„r€it, c‚, mai t„rziu, imediat la ƒnceputul epocei moderne, s-a ridicat

marea problem‚ a a€a-numitelor calitƒ•i primare €i calitƒ•i secundare ale lucrului.

Vas‚zic‚, lumea s-a ƒntrebat: lucrurile sunt a€a cum le vedem noi, sau sunt altfel dec„t cum le vedem noi? Iar ceea ce

vedem noi, ceea ce exist‚ pentru con€tiin•a noastr‚ este ceva dep‚rtat de realitate? Aceasta este problema care a

ap‚rut mai t„rziu, la Kant, precis sau foarte bine precizat, ƒn forma deosebirii dintre aparen•‚ €i lucrul ƒn sine

( Erscheinung €i Ding-an-sich). Aparen•a este [o] problem‚ modern‚, care dureaz‚ de la Descartes ƒncoace.

Ce ƒnsemneaz‚ ceea ce aminteam adineauri: problema calit‚•ilor primare €i secundare? Mai ƒnt„i, €tiin•ele propriu-zis

descriptive - adic‚, ƒn ƒn•elesul obi€nuit, pe care-l d‚m noi aci cuv„ntului, de pild‚, anatomia, zoologia, botanica etc.

-, €tiin•ele acestea nu ridic‚ problema critic‚ a ceea ce exist‚ ƒn adev‚r. †tiin•a zice: iat‚ o specie de animale. Aceast‚specie de animale o descriu, spun cum este; prin urmare, [fac] presupozi•ia, din capul locului, c‚ ceea ce spun exist‚




ƒn realitate. Dar fizica? Fizica spune: culoarea nu este o calitate a lucrului, sunetul nu este o calitate a lucrului,

mirosul, asemenea. Ceea ce se nume€te propriu-zis calitate nu exist‚ ƒn lucru, ci exist‚ ƒn cuno€tin•a noastr‚ despre

lucru. Locke spunea: toate a€a-numitele calit‚•i secundare ale lucrurilor - acestea sunt calit‚•i secundare, [cele] care

se leag‚ anume de sim•ul v‚zului, auzului, mirosului - nu exist‚ ƒn realitate, ci sunt elemente care intr‚ numai ƒn

con€tiin•a noastr‚ constituit‚. Descartes, la r„ndul lui, spunea c‚ exist‚ anumite calit‚•i ale lucrurilor, care sunt

fundate ƒn realit‚•ile ƒnsele. Aceste calit‚•i ar fi ƒntinderea, durata, mi€carea etc.

Vede•i care este deosebirea ƒntre primele €i celelalte calit‚•i: ‚ntinderea, durata, mi€carea sunt calitƒ•i ‚n legƒturƒdirectƒ cu timpul €i cu spa•iul; celelalte: culoare, miros, sunet, formƒ sunt trec‚toare, nu sunt calit‚•i ale lucrului,

ci sunt elemente ale con€tiin•ei constituite.

De ce fizica a ƒnl‚turat calit‚•ile secundare €i a •inut la calit‚•ile primare? Nu dintr-un motiv propriu-zis teoretic;

pentru c‚, ƒn definitiv, dup‚ cum spun c‚ ro€u este o calitate a con€tiin•ei mele, tot a€a pot s‚ spun c‚ €i ƒntinderea

este un element constitutiv al con€tiin•ei mele. Kant a €i spus c‚ timpul €i spa•iul sunt forme apriori ale sensibilit‚•ii

mele. Deci, nici ƒntinderea €i durata nu pot s‚ fie calit‚•i reale ale lucrului. Totu€i, Galilei, mai ƒnaintea lui Descartes,

a spus: acestea sunt fundamentele realit‚•ii. Dac‚ eu lucrez cu aceste calit‚•i ale lucrurilor, pot s‚ merg la cuno€tin•a

realit‚•ii; dac‚ lucrez cu celelalte calit‚•i, reduc•iunea pe care ra•iunea omeneasc‚ trebuie s-o fac‚ ƒn lumea obiectiv‚

atinge elementele cari ne vin prin senza•iile de v‚z, de auz, de miros, dar p‚streaz‚ ca intangibile calit‚•ile ƒn direct‚leg‚tur‚ cu timpul €i spa•iul, adic‚ cu imaginile de mi€care.

M‚ ierta•i c‚ am f‚cut digresiunea aceasta, foarte scurt‚. Nimic nu este a€a de important €i a€a de caracteristic pentru

toat‚ mentalitatea de la Rena€tere p„n‚ ast‚zi dec„t locul extraordinar de important pe care-l ocup‚ ƒn toat‚ teoria

noastr‚ imaginile de mi€care. Cele mai variate €coli filosofice trebuie s‚ ajung‚, ƒn ultim‚ analiz‚, s‚ se fundeze tot

pe imaginile de mi€care. G„ndi•i-v‚ c‚ Descartes €i ra•ionali€tii (Descartes ƒn special) aproape au fundat teoria fizic‚

sub raportul filosofic. Dar g„ndi•i-v‚ [€i] c‚ Bergson este ƒn ziua de ast‚zi intui•ionist, adic‚ st‚ la polul opus al

criticismului. Toat‚ filosofia bergsonian‚ nu este deloc valabil‚, dec„t dac‚ se afirm‚ de la ƒnceput c‚ elementul

fundamental ƒn constituirea reprezent‚rii este imaginea de mi€care. Toat‚ logica asolinelor, care st‚ la baza logicei

lui Bergson, are la baz‚, ca element fundamental, aceste imagini de mi€care. Pragmatismul de ast‚zi st‚ pe aceea€i

baz‚. Trec„nd ƒn alte domenii, tot mi€carea este elementul care ne intereseaz‚ cel mai mult. O s‚ zice•i: au fost €i alte

forme! Da, a fost forma greceasc‚, ƒn care mi€carea nu prea avea importan•‚. Aceasta chiar a fost caracteristic: c‚

lumea greac‚ a fost capabil‚ s‚ fac‚ concep•ia sofismelor care negau mi€carea. †ti•i c„t au fost atacate aceste

sofisme, sofismele eleatice, negate de lumea modern‚ €i [mai] €ti•i c‚ cea mai acerb‚ critic‚ care s-a f‚cut acestor

sofisme ale mi€c‚rii a fost critica f‚cut‚ de Bergson.

6. Spun deci, calit‚•ile primare sunt primite €i re•inute de c‚tre fizic‚ drept elemente constitutive ale realit‚•ilor €i nu

ale cuno€tin•ei noastre. De ce? Pentru un motiv practic €i nu teoretic. Teoretic, se poate nega tot a€a de bine existen•a

real‚ a acestor elemente, a mi€c‚rii, duratei, formei €i celelalte, ca €i [a] celorlalte elemente, [cum] le-a €i negat Kant.

Practic ƒns‚ se schimb‚ problema: dintre toate elementele constitutive ale unui obiect, adic‚ ale con€tiin•ei noastre,

culoarea, auzul, sunetul, mirosul nu sunt pasibile de a fi prinse ƒn cantit‚•i, de a fi exprimate numeric, pe c„ndcelelalte, raporturile spa•iale €i temporale, sunt pasibile de aceast‚ exprimare numeric‚. Aici este ƒntregul secret al

preferin•ei pe care fizica o acord‚ calit‚•ilor primare, fa•‚ de calit‚•ile secundare ale realit‚•ii. …n adev‚r, conceptul de

m‚sur‚ €i conceptul de spa•iu sunt cam unul €i acela€i lucru. Tot ceea ce exist‚ ƒn spa•iu, ultimele elemente ale

spa•iului sunt m‚surate. †ti•i, pe de alt‚ parte, c‚, atunci c„nd s-a trecut conceptul acesta de m‚sur‚ ƒn opera•ia de

m‚sur‚toare a timpului, s-a analogat timpul cu spa•iul. †ti•i c‚ se vorbe€te: ƒn spa•iu de trei dimensiuni, adic‚ trei

sunt coordonatele de cari am nevoie pentru a exprima numeric un lucru, €i se vorbe€te ƒn timp de o dimensiune.

Timpul are o dimensiune, spa•iul are trei dimensiuni. Ce ƒnsemneaz‚ aceasta? Timpul €i spa•iul sunt calitativ

deosebite, logic, fundamental deosebite.

Am foarte rar prilejul s‚ vorbesc despre lucruri pe care le-am scris vreodat‚, pentru c‚ eu de obicei nu scriu. Acum

ƒns‚ vine acest prilej. Prin 1909-1910, c„nd eram student aci, am scris un articol ƒn care spuneam c‚, ƒn fond, de ce s‚se fac‚ deosebire ƒntre cele trei dimensiuni ale spa•iului €i dimensiunea timpului? …n definitiv, un lucru care exist‚ ƒn




realitate nu exist‚ ƒn trei dimensiuni, ci ƒn patru: exist‚ ƒn cele trei dimensiuni ale spa•iului €i ƒn a patra dimensiune, a

timpului. Eu spuneam: ƒn definitiv, pentru ca s‚ se exprime, propriu-zis, o existen•‚ ƒn chip numeric, trebuie s‚ i se

dea patru coordonate €i nu trei. Aceasta o spuneam eu, ƒntr-un moment de sl‚biciune filosofic‚. Dup‚ ce au trecut

trei-patru luni €i m-am mai g„ndit la problem‚, am v‚zut c‚ era o mic‚ prostie ceea ce spuneam eu acolo. Dup‚ doi

ani ƒns‚, duc„ndu-m‚ la G‡ttingen, am auzit de unul din cei mai mari fizicieni, Minkowski, care a emis aceast‚

ipotez‚ foarte ƒndr‚znea•‚. Toat‚ lumea a zis: extraordinar de frumos! Ghinionul meu a fost c‚ eu p‚r‚sisem ceea ce

peste doi ani era €extraordinar de frumos". Care este deosebirea? †i eu am dreptate, €i ceilal•i. …n fond, problema este

o prostie din punctul de vedere filosofic, dar este un lucru extraordinar din punctul de vedere matematic. De ce?

Pentru c‚, filosofice€te, timpul €i spa•iul sunt dou‚ lucruri absolut deosebite. Calitativ privite, ƒn realitatea lor,

timpul €i spa•iul n-au nimic comun. Cantitativ privite, sub raportul determin‚rii unui obiect ƒn existen•a lui real‚,

timpul €i spa•iul n-au nimic deosebit €i atunci coordonata timp este exact ƒn acela€i fel coordonat‚ ca €i celelalte trei

coordonate spa•iale.

Vede•i deosebirea de punct de vedere €i ƒn•elege•i acum de ce, ƒn adev‚r, fizica •ine mor•i€ la calit‚•ile primare ale

lucrurilor €i se intereseaz‚ foarte pu•in de a€a-numitele calit‚•i secundare: pentru c‚ aceste calitƒ•i primare sunt

pasibile de a fi exprimate numeric, de a fi transformate ‚n cantitƒ•i, pe c„t‚ vreme calit‚•ile secundare, nu.

Vede•i c‚ aceast‚ deosebire - calit‚•i primare, calit‚•i secundare - nu este nici ea o deosebire fundat‚ ƒn realitate, cieste fundat‚ ƒn necesitatea mecanismului €tiin•ific. Altfel, ele pot s‚ fie tot a€a de valabile toate la un loc, dup‚ cum

pot s‚ fie tot a€a de nevalabile toate la un loc.

Aceast‚ problem‚, astfel ƒnf‚•i€at‚, cu aceste date, constituie miezul problemei: deosebirea dintre aparen•‚ €i

realitate, dintre aparen•‚ €i lucrul ƒn sine.

Despre acest lucru vom vorbi ƒn prelegerea viitoare.

V. Cunoa€tere, g…ndire, realitate19 decembrie 1925

1. Cantitativitatea cuno€tin•ei €tiin•ifice2. Cuno€tin•a ƒn filosofia kantian‚

3. Pozi•ia fenomenologic‚

4. Cognoscibilitatea cuno€tin•ei

5. G„ndire €i cunoa€tere

6. Pozi•ia solipsist‚

7. Realitatea. Metoda descriptiv‚

1. Din prelegerea de ieri trebuia s‚ re•ine•i c„teva lucruri fundamentale, €i anume, c‚ exist‚ un fel de con€tiin•‚ naiv‚

€i, deci, un fel de cuno€tin•‚ pre€tiin•ific‚, ce ƒnzestreaz‚ toate lucrurile, toate evenimentele, cu anumite calit‚•i, cari

[ar] exista ƒn realitate. Toate ƒnt„mpl‚rile din natur‚ sunt puse pe socoteala lucrurilor exist„nd ƒn natur‚ €i toate

evenimentele sunt considerate ca un fel de efect al unor anumite for•e constitutive ale realit‚•ilor; adic‚, de pild‚,

dac‚ un om obicinuit simte pe m„n‚ c‚z„ndu-i o pic‚tur‚ de ploaie, el zice c‚ apa aceasta care cade are o for•‚ €i c‚

for•a aceasta este o calitate a apei care cade. G„ndi•i-v‚ ce zice morarul c„nd vede c‚ i se ƒnv„rte roata de la moar‚,

pe care o ƒnv„rte€te apa. Dac‚ el bag‚ m„na ƒn ap‚, vede c‚ apa exercit‚ o presiune asupra m„nei lui. Roata se

ƒnv„rte€te pentru el ƒn virtutea for•ei pe care o are apa. Acest‚ for•‚, pentru cuno€tin•a pre€tiin•ific‚, este o calitate a

apei care curge.

Vas‚zic‚, este de re•inut din lec•ia de ieri, de o parte, c‚ aceast‚ cuno€tin•‚ pre€tiin•ific‚ sau atitudine pre€tiin•ific‚ e

aceea care proiecteaz‚ oarecum toate con•inuturile de cuno€tin•‚ ƒn afar‚ €i le hipostaziaz‚ ƒn realitatea absolut‚; €i

c‚, pe de alt‚ parte, nici nu-€i pune problema ƒn ce raport st‚m noi, subiectul, cu realitatea, cu obiectul acestei

cunoa€teri.




Pe de alt‚ parte, a•i v‚zut cum se desprinde, ƒncetul cu ƒncetul, a€a-numita cuno€tin•‚ €tiin•ific‚ €i cum aceast‚

cuno€tin•‚ €tiin•ific‚ distinge, dup‚ interesul pe care l-am l‚murit ƒn lec•iunea trecut‚, a€a-numitele calit‚•i primare €i

secundare ale lucrurilor; adic‚, de o parte, calit‚•ile cari ne vin prin percep•iunile vizuale, olfactive etc. €i pe urm‚

calit‚•ile care ne vin prin senza•iile de mi€care, de ap‚sare, de pip‚it etc. Aceast‚ din urm‚ atitudine am l‚murit-o

prin interesul pe care €tiin•a modern‚ ƒl are la transformarea cuno€tin•ei ƒn genere ƒntr-o cuno€tin•‚ m‚surat‚. Nu este

vorba de un interes oarecum con€tient, adic‚ €tiin•a nu-€i d‚ seama c‚ a€a trebuie s‚ procedeze sau, cel pu•in, nu €i-a

dat seama la ƒnceput. C„nd Galilei a fundat €tiin•a contimporan‚, el nu €i-a pus deloc problema aceasta, c‚, ƒn adev‚r,

trebuie s‚ exprime ƒn m‚suri aceste calit‚•i, pentru ca realit‚•ile s‚ ajung‚ la cuno€tin•a noastr‚ a€a cum sunt ele. Este

adev‚rat, cuno€tin•a matematic‚ a fost ƒntotdeauna o cuno€tin•‚ preferat‚, o cuno€tin•‚ mai precis‚. Dar €ti•i, pe de

alt‚ parte, c‚ aceast‚ cuno€tin•‚ matematic‚ nu este ƒntotdeauna cantitativ‚; adic‚, €ti•i c‚ exist‚, alt‚turi de

a€a-numita, hai s‚ zicem, matematic‚ ce lucreaz‚ cu numerele, o alt‚ matematic‚, [una] care lucreaz‚ cu obiecte.

Numerele sunt expresiunea unei m‚suri, m‚sura ƒns‚€i este un obiect. Vas‚zic‚, nici m‚car afirma•ia care se face de

obicei, anume c‚ matematica - fiind o €tiin•‚ sau o cuno€tin•‚ de o precizie deosebit‚ - are preten•ia s‚ serveasc‚ de

model ƒntregei cuno€tin•e €tiin•ifice, nici m‚car aceast‚ afirma•ie nu poate s‚ explice cantitatifierea acestei cuno€tin•e

pe care a realizat-o €tiin•a modern‚. C‚ci aceast‚ €tiin•‚ modern‚ iese dintr-o structur‚ nou‚ a spiritului omenesc,

care structur‚ nu are, propriu-zis, o explica•ie sau a c‚rei explica•ie noi nu o posed‚m. Noi putem s‚ constat‚m pur €isimplu c‚ aceast‚ nou‚ structur‚ spiritual‚ a dus la transformarea cuno€tin•ei €tiin•ifice ƒn genere, la o cuno€tin•‚

cantitativ‚.

Vas‚zic‚, a€a explicat‚, prin structura, prin esen•a, prin realitatea ƒns‚€i a cuno€tin•ei €tiin•ifice, a€a explicat‚

cestiunea, nu se poate vorbi de un interes con€tient. De aceea spuneam adineauri c‚ €tiin•a a avut interes la

cantitatifiere. Nu ƒnsemneaz‚ c‚ €tiin•a a urm‚rit con€tient idealul acesta al cantitatifierii, ci spun c‚ €tiin•a, ƒn

dezvoltarea ei natural‚, de care poate nu-€i d‚ seama, a urmat calea aceasta de transformare ƒn cantit‚•i. C‚ aceast‚

cale a fost cea normal‚ se vede €i din faptul transform‚rii ƒntregei matematici ƒntr-o €tiin•‚ a numerelor, pentru c‚

opera•ia pe care a f‚cut-o Descartes, atunci c„nd a ƒncercat €i a reu€it s‚ ƒnlocuiasc‚ liniile, punctele €i figurile

geometrice ƒn general prin numere, deci c„nd a transformat geometria intui•ionist‚ ƒn geometrie analitic‚, nu este

dec„t teoria introducerii num‚rului ca expresie a m‚surii €i ƒn domeniul geometriei, a m‚surii care se exprim‚ de-adreptul cantitativ. Cum? O linie este un obiect oarecare. Acest obiect oarecare poate s‚ fie m‚surabil. M‚surarea

obiectului este €i raportarea m‚surilor acestea la alt obiect, de aceea€i natur‚, €i poate s‚ duc‚ la stabilirea unor

adev‚ruri foarte interesante. Dar aceasta ƒnc‚ nu ƒnsemneaz‚ c‚ noi lucr‚m cu exprimarea m‚surilor. C„nd am dou‚

linii €i exprim propor•ionalitatea dintre ele, am m‚surat, dar n-am exprimat ƒnc‚ printr-un semn anumit m‚sura

aceasta. Linia AB €i linia AC pot fi exprimate €i ƒn raportul 4/3, dar €i ƒn raportul AB/AC, care este un raport implicit,

un raport netransformat ƒntr-o m‚sur‚ comun‚, neredus la un num‚r. Deci, spun: cantitatifierea cuno€tin•ei este otrƒsƒturƒ fundamentalƒ a €tiin•ei moderne €i aceast‚ cantitatifiere a cuno€tin•ei nu provine de-a dreptul din

matematic‚, ci ea ƒns‚€i a dus la transformarea matematicei prin apari•ia ei ƒn punctul central al interesului noii

omeniri de dup‚ Rena€tere.

Vas‚zic‚, la acest lucru trebuie s‚ v‚ g„ndi•i ƒn leg‚tur‚ cu prelegerea de ieri: ƒnt„i, la felul ƒn care exist‚ cuno€tin•a ƒn cunoa€terea pre€tiin•ific‚ €i, [al doilea], la acela ƒn care exist‚ problema pentru cuno€tin•a €tiin•ific‚. Din felul

acesta al doilea de existen•‚ €i, mai t„rziu, de punere a problemei, noi am desprins iar‚€i chestiunea lucrului ƒn sine €i

chestiunea aparen•ei; €i evident c‚, de ƒndat‚ ce anumite calit‚•i nu mai erau considerate de aceea€i excelen•‚, a€ zice,

era evident s‚ facem o deosebire de valori ƒntre un aspect €i cel‚lalt €i era necesar ca aceast‚ valorificare s‚ aib‚

repercusiuni ƒn teoria general‚ a cuno€tin•ei omene€ti. Ceea ce ne venea prin sim•uri era aparen•‚ ƒn termeni generali

sau elementele ƒn cari intrau €i calit‚•ile primare erau aparen•‚. Elementele ƒn cari intrau numai calit‚•ile primare erau

realitate. Evident c‚ problema n-a putut s‚ r‚m„n‚ a€a €i d-voastr‚ €ti•i ce transform‚ri a c‚p‚tat. Cea mai de seam‚

transformare a fost, anume, c‚ exist‚ o aparen•‚ a lucrului €i exist‚ o realitate. Aceast‚ aparen•‚ este ƒns‚ o dat‚

ultim‚ a cuno€tin•ei noastre, este ceea ce se nume€te experien•a noastr‚.

2. Relativ la aceasta, citeam ast‚zi o recenzie pe care un fost coleg al d-voastr‚ o face, ƒn care se ƒntrebuin•a r‚u

cuv„ntul experien•‚. Recenzentul pretindea, anume, c‚ filosofia kantian‚, criticismul consider‚ dou‚ elemente




constitutive ale cuno€tin•ei: experien•a €i lucrul ƒn sine, ceea ce este aproximativ, fals. Experien•a ƒn ƒn•elesul kantian

ƒnsemneaz‚ cuno€tin•a pur €i simplu, adic‚ elementul subiectiv plus elementul obiectiv. Experien•a este data ultim‚ a

cuno€tin•ei noastre, este, cum a€ spune, o realitate ƒn care noi suntem ƒnchi€i €i dincolo de care nu putem s‚ trecem;

adic‚ - pentru ca s‚ v‚ aduc aminte termenii generali ai problemei -, exist‚ o realitate, deci exist‚ un motiv obiectiv

al cuno€tin•ei. Exist‚ atunci o posibilitate ƒn con€tiin•a noastr‚, o posibilitate de cunoa€tere, o posibilitate de a lua

contact cu acest motiv obiectiv, cu aceast‚ existen•‚ transcendent‚ con€tiin•ei noastre, ƒn afar‚ de con€tiin•a noastr‚.

El zice: posibilit‚•ile mele interne sunt elemente transcendentale, existen•ele din afar‚ sunt elemente transcendente,

cari transcend posibilit‚•ile con€tiin•ei mele. A€ zice deci - nu o spune el, dar cred c‚ este exact ƒn sensul lui -:

transcendental plus transcendent d‚ cunoa€terea sau d‚ experien•a.

Prin urmare, dou‚ elemente foarte bine distincte: transcendental €i transcendent, al c‚ror rezultat - experien•a - este

ƒns‚€i cuno€tin•a noastr‚.

Ce este realitatea? Realitatea este ceva care exist‚, dar ceva care exist‚ numai ca motiv de cuno€tin•‚, ca motiv de

experien•‚ pentru noi. Ceea ce este realitatea ƒn sine ƒns‚€i ne r‚m„ne ƒntotdeauna ƒnchis ca posibilitate de cercetare.

Cel‚lalt element, elementul transcendental, acesta este ƒn noi.

Vede•i, este aci o mic‚ nel‚murire, care nu este rezolvat‚ ƒn filosofia kantianƒ. Noi avem o cuno€tin•‚. Aceast‚

cuno€tin•ƒ este un tot, care tot este compus din elementul de posibilitate de cunoa€tere €i din elementul de motivde cunoa€tere, elementul subiectiv €i elementul obiectiv. Aceasta este data ultim‚ pentru con€tiin•a noastr‚, este,

cum spuneam adineauri, un tot ƒnchis, din care nu putem s‚ ie€im. Kant zice: elementul din afar‚ este de necunoscut

pentru noi; el constituie a€a-numitul lucru ƒn sine, das Ding-an-sich. Elementul cel‚lalt constituie posibilitatea,

facultatea noastr‚ de a cunoa€te, condi•iunile cunoa€terii noastre. Este elementul transcendental. El ƒns‚ procede la

analiza acestui element transcendental - €i d-voastr‚ €ti•i care sunt elementele, cari sunt categoriile de func•iuni cari

intr‚ ƒn acest element transcendental. El pretinde ƒns‚ c‚ lucrul ƒn sine nu poate s‚ fie cunoscut, pentru c‚ transcende

cuno€tin•ei, ceea ce este exact, teoretic vorbind. Dar el pretinde c‚ formele cuno€tin•ei noastre pot s‚ fie cunoscute,

ceea ce nu mai poate s‚ fie exact, pentru c‚, ƒn definitiv, €i aceste forme transcend cuno€tin•ei noastre. Noi nu putem

s‚ avem cuno€tin•a formelor apriori, adic‚ a unui element care constituie cuno€tin•a. Ceea ce avem noi este

cuno€tin•a pur €i simplu. Deci, dac‚ nu putem s‚ cunoa€tem lucrul ƒn sine, nu putem s‚ cunoa€tem nici formele

apriori, nici func•iunile cari fac posibil‚ cuno€tin•a. Noi nu cunoa€tem dec„t cuno€tin•a propriu-zis‚.

3. Vas‚zic‚, ƒn atitudinea aceasta care se nume€te ƒn genere, cu un termen neprecis - pentru c‚ se ƒntrebuin•eaz‚ ƒn

mai multe sensuri -, atitudine fenomenologicƒ, pozi•iunea fundamental‚ este: exist‚ o realitate; ea este obiectiv‚,

dar aceast‚ realitate obiectiv‚ nu poate s‚ fie cunoscut‚.

Acum, nu trebuie s‚ crede•i c‚ aceast‚ pozi•iune fenomenologic‚ se m‚rgine€te numai la Kant. Din acest punct de

vedere, €i Spencer este tot un fenomenolog; adic‚, €i el admite c‚ este de necunoscut o ultim‚ realitate, €i el admite

tocmai c‚ aceast‚ realitate nu poate s‚ fie niciodat‚ p‚truns‚ de cuno€tin•a noastr‚. †i tot fenomenologi pot s‚ fie

considera•i €i neopozitivi€tii: Mach, Avenarius, Petzoldt €i ceilal•i.

Pozi•ia aceasta fenomenologic‚ are ceva adev‚rat ƒn ea €i are €i ceva foarte atr‚g‚tor. Pentru c‚ este adev‚rat c‚ ceeace cunoa€tem noi este, ƒn primul r„nd, cuno€tin•a noastr‚, adic‚ rezultatul experien•ei noastre, rezultatul intr‚rii

noastre ƒn contact cu lumea din afar‚ de noi, cu elementul transcendent, a€ zice. Aceasta este adev‚rat. Noi sim•im,

de la cea mai u€oar‚ analiz‚ - €i deosebirile ƒntre calit‚•ile primare €i [cele] secundare pe cari le f‚ceam r„ndul trecut

sunt oarecum un argument -, c‚ ceea ce avem ƒn minte drept con•inut de con€tiin•‚ nu este realitatea ƒns‚€i, ci este

ceva deosebit de realitate, este un fel de imagine a realit‚•ii, indiferent dac‚ aceast‚ imagine a realit‚•ii este just‚,

adecvat‚ sau neadecvat‚. Noi tr‚im ƒn concluzia aceasta: cunoa€terea noastr‚ este ceva deosebit de aceast‚ realitate.

4. Ei bine, asupra acestui punct ap‚s„nd, ƒn filosofia veacului al XIX-lea - a existat €i ƒn alte vremi, mai de demult,

dar acum s-a spus expres - s-a n‚scut o alt‚ €coal‚ filosofic‚ ce interpreteaz‚ problema realit‚•ii.

Vede•i, expunerea mea nu este a€a de u€or de urm‚rit, pentru c‚ eu cam fac aci s‚ se ƒncalce domeniile a dou‚

probleme deosebite: problema existen•ei unei realit‚•i cu problema cuno€tin•ei realit‚•ii. Dar ƒns‚€i cugetarea

filosofic‚ alunec‚ pe un domeniu neprecis. Adineauri, ƒn fenomenologie, v-am afirmat existen•a unei realit‚•i, dar o




existen•‚ care nu este de cunoscut, pentru c‚ de cunoscut nu este dec„t cuno€tin•a noastr‚ ca atare. De acest punct, de

cognoscibilitatea cuno€tin•ei noastre, se leag‚ filosofia a€a-numit‚ €cognoscientist‚", care zice: a afirma existen•a

unui lucru ƒn sine, a unei realit‚•i obiective este o contradic•ie. Vas‚zic‚, cognoscientismul spune:nu exist‚ o lume ƒn

afar‚. Este o contrazicere, pentru c‚, ƒn definitiv, tot ceea ce exist‚ pentru mine exist‚ ca experien•‚ a mea - aceasta

au spus-o €i fenomenologii -, exist‚ drept con•inut de con€tiin•‚. Deci, toat‚ existen•a nu se reduce dec„t la con•inut

de con€tiin•‚ - €i vede•i alunecarea imediat -, numai ceea ce exist‚ drept con•inut de con€tiin•‚ exist‚ cu adev‚rat.

5. Deci, un lucru, pentru ca s‚ existe, trebuie s‚ fie g„ndit. Dac‚ nu este g„ndit, nu exist‚ pentru mine. Dar dac‚

lucrul ƒn sine nu poate s‚ fie cunoscut ƒnsemneaz‚ c‚ el nu poate s‚ fie g„ndit. …n momentul ƒn care un lucru nu poate

s‚ fie g„ndit, el nu exist‚, deci lucrul ƒn sine nu exist‚. Este cea mai frumoas‚ exemplificare de sofistic‚

contimporan‚, pentru c‚ aci se joac‚ asupra a dou‚ ƒn•elesuri ale cuv„ntului €g„ndit". Eu g„ndesc un lucru

ƒnsemneaz‚ c‚ am un con•inut de con€tiin•‚; dar: eu g„ndesc un lucru nu ƒnsemneaz‚: eu cunosc un lucru. Eu pot s‚

g„ndesc un lucru f‚r‚ s‚-l cunosc. A cunoa€te un lucru ƒnsemneaz‚ ceva mai mult; ƒnsemneaz‚, ƒnt„i, a-l deosebi de

tot ceea ce este altfel dec„t el, dar, ƒn acela€i timp, ƒnsemneaz‚ a-l analiza €i ƒn ceea ce este el ca atare. Trebuie s‚-i

aplic cele dou‚ opera•iuni fundamentale carteziene unui lucru pentru ca s‚-l cunosc: claritatea €i distinc•ia. Dac‚

aplic numai o asemenea opera•ie, este natural c‚ l-am g„ndit, dar nu l-am cunoscut.

Acela€i lucru se ƒnt„mpl‚ €i cu lucrul ƒn sine. Eu disting lucrul ƒn sine de toate lucrurile celelalte. Vas‚zic‚, aplicopera•ia de distinc•ie, at„t €i nimic mai mult dec„t at„t. Eu ƒns‚ nu pot s‚-i aplic €i opera•ia de claritate; adic‚, nu pot

s‚ disting elementele constitutive ale acestui lucru. El poate s‚ existe ca €i con•inut de con€tiin•‚, €i totu€i s‚ nu fie

cunoscut, poate s‚ fie g„ndit €i s‚ nu fie cunoscut. Fenomenologismul afirm‚ ƒns‚ c‚ lucrul ƒn sine nu poate s‚ fie

cunoscut, nu c‚ lucrul ƒn sine nu poate s‚ fie g„ndit - €i distinc•ia este fundamental‚. A€a ƒnc„t conscien•ialismul,

care ƒncearc‚ s‚ nege realitatea obiectiv‚ ƒn afar‚ de con€tiin•a noastr‚, ƒncerc„nd s‚ pun‚ accentul pe o anumit‚

pozi•ie kantian‚, nu izbute€te s‚ fac‚ lucrul acesta pentru simplul motiv c‚ recurge pur €i simplu la un sofism, la

confuzia dintre a g…ndi €i a cunoa€te, care confuzie nu este cu nimic fundat‚. Dar unde poate s‚ duc‚ aceast‚

confuzie €i unde poate s‚ duc‚ conscien•ialismul se vede foarte bine - €i citez exemplul acesta numai ca s‚ leg cu

ceea ce spuneam ieri -, a€ zice, ƒn extrema st„ng‚ a conscien•ialismului, ƒn a€a-numitele teorii solipsiste.

6. Kant lucreaz‚ cu con€tiin•a ƒn genere, adic‚ cu o structur‚ ideal‚, o con€tiin•‚ oarecare a unei con€tiin•e logice

hipostaziate, nu a con€tiin•ei realizate ƒn individ. Kant zice: ceea ce afirm eu despre con€tiin•‚ este valabil pentru

toate con€tiin•ele, nu pentru con€tiin•ele concrete ale lui A, B, C, ci pentru orice con€tiin•‚, pentru con€tiin•‚ ƒn

genere, o con€tiin•‚ pur €i simplu. Acela€i punct de vedere l-a urmat €i conscien•ialismul, care €i el spune c‚ tot ce

exist‚ exist‚ ca €i con•inut de con€tiin•‚ €i nu poate s‚ existe altfel. Conscien•ialismul se raporteaz‚ tot la aceast‚

con€tiin•‚ ƒn genere.

O alt‚ €coal‚ filosofic‚ ƒns‚, care a •inut s‚ se amuze, spune: da, este adev‚rat ceea ce sus•ine conscien•ialismul. Dar

ce ƒnsemneaz‚ con€tiin•a? Eu, care stau €i g„ndesc, pot s‚ afirm un singur lucru, €i anume, c‚ am anumite con•inuturi

de con€tiin•‚, am anumite cuno€tin•e. Ca om, eu am imaginea unei existen•e; ea ƒnchide o lume real‚ ƒn mine. Toate

reprezent‚rile pe cari le am de la mine, de la corpul meu, toate reprezent‚rile pe cari le am ƒn con€tiin•a mea, toateacestea constituie o lume. Dar aceast‚ lume este singura lume existent‚? D-ta o s‚ afirmi c‚ €i d-ta ai o asemenea

lume. Se poate, ƒns‚ d-ta nu exi€ti pentru mine dec„t ca [un] con•inut al con€tiin•ei mele; d-ta nu e€ti o realitate, €i

nici con€tiin•a d-tale nu este o realitate pentru mine, ci este un con•inut de con€tiin•‚, este o cuno€tin•‚ a mea.

Vede•i dar [c‚] ƒntre aceste dou‚ €coli, [cari] afirm‚ pur €i simplu realitatea absolut‚ a con€tiin•ei concrete, una

alunec‚ de la g„ndire la cunoa€tere, cealalt‚ alunec‚ de la con€tiin•‚ la con€tiin•a concret‚, la con€tiin•a realizat‚ €i

neag‚ pur €i simplu existen•a oric‚rei realit‚•i ƒn afar‚ de cuno€tin•‚, adic‚ ƒn afar‚ de con•inuturile de con€tiin•‚ ale

individului. Exist‚ [aceast‚] lamp‚, exist‚ ca [o] cuno€tin•‚ a mea, ca [un] con•inut al meu de con€tiin•‚, dar nimic

altceva. Exi€ti d-ta ca imagine, ca [o] con€tiin•‚ a mea, dar, dup‚ cum pentru d-ta nu exist‚ un lucru ƒn sine, care s‚

corespund‚ l‚mpei, tot a€a, pentru mine nu exist‚ un lucru ƒn sine, care s‚ corespund‚ con€tiin•ei d-tale.

Ce se poate obiecta acestui punct de vedere? Logic, absolut nimic. De aceea v‚ spuneam r„ndul trecut c‚ exist‚ unfel de l‚murire logic‚ a problemelor €i un fel de l‚murire a problemelor care nu este logic‚. Acum, se poate ƒnt„mpla




foarte adesea ca l‚murirea care este logic‚ s‚ nu satisfac‚, dup‚ cum se poate ƒnt„mpla ca o l‚murire care nu este

logic‚ s‚ satisfac‚.

Ei bine, aceast‚ l‚murire, aceast‚ rezolvare, aceast‚ solu•ionare solipsist‚ a problemei este foarte logic‚, dar nu

satisface. Schopenhauer, care s-a ocupat cu problema aceasta, a afirmat pur €i simplu c‚ nu exist‚ mijloc de a ataca

logic pozi•ia solipsist‚. …nsu€i Schopenhauer, tocmai pentru ca s‚ arate care este valoarea solu•iunii acesteia, a zis:

solipsismul este o filosofie admirabil‚, cu un singur defect; €i anume, c‚ solipsismul este punctul de vedere alnebuniei. †i a€a este. …mpotriva tuturor acestor fapte, ƒmpotriva eviden•ei acesteia logice, se revolt‚ - cine?

Bunul-sim•. Se revolt‚ ƒnc‚ - cine? Convingerea noastr‚ c‚ ceea ce este prezent ƒn con€tiin•a noastr‚ este ƒn adev‚r

exact, este ƒn adev‚r real. Este prezent ƒn con€tiin•a mea acest ceasornic, dar con€tiin•a mea refuz‚ s‚ cread‚ c‚ acest

ceasornic este numai ƒn con€tiin•a mea. Con€tiin•a mea ƒl arunc‚ ƒn afar‚, ƒl proiecteaz‚ ƒn afar‚, ƒi d‚, ƒi construie€te,

dac‚ voi•i, o existen•‚.

7. Prin urmare, exist‚ ceva sau nu exist‚ ceva ƒn realitate? Este o problem‚ lipsit‚ de sens. Problema adev‚rat‚ este:

cum ne ƒnchipuim noi, cum tr‚im noi ƒn fapt, care sunt presupozi•iile de lucru ale con€tiin•ei noastre? Ei bine, aceste

presupozi•ii de lucru sunt c‚ exist‚ o realitate ƒn afar‚ de noi, iar aceast‚ convingere, c‚ exist‚ o realitate ƒn afar‚ de

noi, nu se sprijin‚ pe nici un argument, ci se sprijin‚ pe ƒns‚€i structura con€tiin•ei noastre. Con€tiin•a noastr‚ este

a€a f‚cut‚, ƒnc„t hipostaziaz‚ ƒn afar‚ anumite con•inuturi ale ei de con€tiin•‚ €i refuz‚ s‚ cread‚ c‚ ceea ceproiecteaz‚ ƒn afar‚ are numai o existen•‚ iluzorie. [Ceea] ce conteaz‚ ƒn fiecare moment c‚ exist‚ efectiv, real, ca

obiect se ƒnf‚•i€eaz‚ ƒn afar‚ de noi.

Deci, fa•‚ de superba €i inatacabila construc•ie logic‚ a solipsismului, care nu ne satisface, noi afirm‚m aci, pur €i

simplu, un fapt, nu ƒnf‚•i€‚m o argumentare, afirm‚m faptul acesta de prim‚ necesitate pentru ƒns‚€i existen•a

noastr‚, faptul c‚ con€tiin•a noastr‚ conteaz‚ ƒntotdeauna cu o realitate ƒn afar‚ de noi. O presupozi•ie, prin urmare,

fundamental‚ a oric‚rei cercet‚ri, a oric‚rei cunoa€teri, este c‚ exist‚ ƒn afar‚ de noi, exist‚, prin urmare,

transcendent, o realitate. Cum este aceast‚ realitate, c„t din aceast‚ realitate se r‚sfr„nge ƒn con€tiin•a noastr‚ sunt o

alt‚ problem‚, pe care poate c‚ o s-o analiz‚m €i o s‚ vedem dac‚ poate fi analizat‚ prin argumente sau se reduce €i

ea la anumite presupozi•ii fundamentale. Dar, fapt este c‚ presupozi•ia fundamental‚ pentru orice teorie a cunoa€terii

€i pentru orice func•iune a con€tiin•ei noastre ƒn genere este tocmai aceast‚ existen•‚ a unei lumi din afar‚, nu ca

teorie, v‚ spun ƒnc‚ o dat‚, ci ca fapt.

Am •inut s‚ ƒnchei ast‚zi ceea ce spuneam despre problemele pe cari le-am pus ƒn lec•iunea de ieri, pentru ca s‚ ave•i

o idee precis‚ despre felul ƒn care, ƒn adev‚r, ƒn•eleg eu s‚ fac cursul acesta. Vede•i aci aplicarea metodei descriptive

de care v‚ vorbesc de c„•iva ani, metod‚ descriptiv‚ care, teoretic, programatic, se debiteaz‚ de zeci de ani, dar care

ƒn universitate nu este aplicat‚. Metoda pe care o aplic eu este descriptiv‚, c‚ci ne duce la anumite rezultate ultime,

ne duce la fapte, nu la argumente. Noi nu construim logic ƒn nici un fel, ra•ional sau intuitiv, e€afodaje de idei €i de

argumente, ci noi analiz‚m lucrurile a€a cum ni se ƒnf‚•i€eaz‚ €i ajungem la ultima expresie a lucrurilor acestora.

Deci, universul pe care-l cre‚m noi, din acest punct de vedere, este un univers de existen•e, de esen•e, un univers

oarecum de obiecte, static, nu un univers construit de noi dialectic sau un univers care se construie€te el cu ajutorulnostru. Acesta este un lucru pe care trebuie s‚-l •ine•i minte nu numai la ceea ce spun eu la teoria cuno€tin•ei, ci este

€i limbajul pe care-l vorbesc eu ƒn filosofie.

Vas‚zic‚, ƒn cestiunea problemei realitƒ•ii, noi am ajuns la rezultatul acesta: fenomenologismul, conscien•ialismul,

solipsismul sunt teorii cari pleac‚ din ce ƒn ce mai pu•in de la fapte €i cari ajung din ce ƒn ce mai mult la construc•ii

dialectice. Ele nu sunt ƒn m‚sur‚, propriu-zis, s‚ rezolve chestiunea existen•ei unei realit‚•i, ci aceast‚ existen•‚ a

realit‚•ii ne este dat‚ nou‚ ƒn toate cercet‚rile de gnoseologie €i ne este dat‚ ƒn ƒns‚€i func•iunea con€tiin•ei noastre,

ne este dat‚ nou‚ ca o convingere, ca un fapt dat, nu ca un fapt descoperit, nu ca un fapt construit. Realitatea

externƒ este, cu alte cuvinte - €i aceasta este concluzia -, o presupozi•ie fundamentalƒ a cunoa€terii noastre. Ei

bine, ƒntregul sistem de presupozi•ii fundamentale al cunoa€terii noastre va constitui pentru d-voastr‚, dup‚ c„teva

lec•iuni, imaginea ƒns‚€i a cunoa€terii. A€a ƒn•elegem noi s‚ rezolv‚m ƒmpreum‚ aci problema care se nume€te: ceeste cuno€tin•a.




VI. Cunoa€terea €i construc•ia realitƒ•ii22 ianuarie 1926

1. Existen•a realit‚•ii - o presupozi•ie fundamental‚ a cunoa€terii

2. Cunoa€terea realit‚•ii

3. Principiul identit‚•ii

4. Principiul contradic•iei5. Metoda dialectic‚

6. Pozi•ia bunului-sim•

1. Ultimele dou‚ lec•iuni au fost afectate a€ez‚rii, dac‚ voi•i, a€ zice mai mult propedeutice, a problemei noastre.

Trebuia s‚ g‚sim, cu alte cuvinte, un punct de plecare ƒn procesul cunoa€terii. Acest punct de plecare l-am g‚sit ƒn

stabilirea unei existen•e transcendente nou‚, care este realitatea.

A•i v‚zut ƒns‚ c‚ stabilirea existen•ei acestei realit‚•i nu am f‚cut-o nici cu ajutorul logicei, nici cu ajutorul nu €tiu

c‚ror deduc•iuni de ra•ionament. A•i v‚zut c‚ existen•a realit‚•ii nu se poate nici postula logice€te, nici constitui

metafizic sau aprioric deductiv. Concluziunea la care am ajuns, dup‚ cele dou‚ prelegeri, a fost c‚ trebuie s‚ lu‚m

aceast‚ [existen•‚] a realit‚•ii ca un fapt, ca ceva dat, peste care nu putem s‚ trecem €i a c‚rui fundare teoretic‚ nescap‚, propriu-zis.

Aceste dou‚ lec•iuni sunt ƒntru at„t de interesante pentru ƒntreg cursul de teoria cuno€tin•ei, ƒntruc„t stabilesc punctul

de vedere din care ƒn•elegem s‚ desf‚€ur‚m ƒntreaga problematic‚ a teoriei cuno€tin•ei. Teoria cuno€tin•ei sau, mai

exact, cunoa€terea ƒn ƒnaintarea ei, pentru st‚p„nirea aceasta a realit‚•ii, sub raportul cunoa€terii, nu procedeaz‚

deductiv, nu procedeaz‚ dialectic, constructiv, ci procedeaz‚ de la eviden•‚ - nu de la eviden•a care ar avea ƒns‚ un

caracter subiectiv, ci de la fapte -, de la lucruri date, peste cari nu se poate trece.

Acesta este punctul de plecare. Cu alte cuvinte, realitatea este pentru noi ceva [pe] care ƒl g‚sim pur €i simplu, a

c‚rui fundare sau justificare ne scap‚ €i care formeaz‚ pentru noi - cu un cuv„nt cam barbar - un fel de presupozi•iea ‚ntregii teoretizƒri de mai t„rziu.

Realitatea exist‚ ca fapt. Realitatea existƒ. Afirmarea aceasta nu se sprijin‚ pe nici un fel de ra•ionament, ci pe ceva,

a€ zice, de ordin ascuns, se sprijin‚ pe o constatare a con€tiin•ei, pe un fapt peste care con€tiin•a nu poate s‚ treac‚.

De aci ƒns‚ urmeaz‚ dou‚ lucruri: ƒnt„i, c‚, propriu-zis, ceea ce cunoa€tem noi ca realitate nu are ƒnc‚ un caracter

ascendent con€tiin•ei noastre, c‚ci ultima cristalizare a acestei realit‚•i este tocmai o stare de con€tiin•‚. Adic‚, exist‚

ceva ƒnseamn‚ pur €i simplu: eu, con€tiin•a ƒn general, am o anumit‚ percep•iune peste care nu pot trece. Realitatea

este, ƒn cadrul considera•iunilor noastre de p„n‚ acum, propriu-zis, ceva dat con€tiin•ei noastre, un con•inut al

con€tiin•ei noastre. Dar aci intervine deosebirea care trebuie f‚cut‚ fa•‚ de con€tien•ialism. C‚ci acest con•inut al

con€tiin•ei noastre nu func•ioneaz‚ ƒntruc„t este con•inut al con€tiin•ei, ci acest con•inut al con€tiin•ei ne este dat

ƒntr-un obiect exterior al con€tiin•ei; adic‚, con€tiin•a nu ƒn stadiul ei critic, ci ƒn stadiul ei naiv-realist constituie un

fapt. Aceasta este existen•a realit‚•ii.Ei bine, con€tiin•a aceasta nu-€i d‚ seama €i nici nu vrea s‚ €tie de con•inutul cuno€tin•ei care reprezint‚ aceast‚

realitate, ci zice pur €i simplu: aceast‚ realitate exist‚ pentru c‚ iau cuno€tin•‚ de ea.

Vas‚zic‚, cuno€tin•a pe care o am de[spre] existen•a realit‚•ii este, pentru punctul de plecare al teoriei cuno€tin•ei,

consecin•‚ a existen•ei efective a acestei realit‚•i. Aceasta este deosebirea. Iat‚ primul fapt.

Al doilea fapt este c‚, p„n‚ acum, noi nu aveam ƒn acest proces al cunoa€terii dec„t, pur €i simplu, aceast‚ afirmare:

exist‚ o realitate ca obiect al unui con•inut sigur al con€tiin•ei noastre. At„t. Nimic mai mult.

Ei bine, ƒn momentul ƒn care noi avem dat‚ aceast‚ realitate, ce putem face cu ea? Adic‚, ƒn momentul c„nd - hai s‚

zicem, cu un termen impropriu, dar care, cu toate acestea, se ƒntrebuin•eaz‚ ƒn filosofie - noi postul‚m, cum f‚cea

Aristotel, aceast‚ realitate, ce putem face cu ea?




Realitate este ceva, dar, pentru teoria noastr‚, este deocamdat‚ pur €i simplu un concept general, ceva ƒn afar‚ de

con•inut. Aceast‚ postulare a realit‚•ii se desf‚€oar‚ prin varietatea de cuno€tin•e a realit‚•ii.

2. Cum cunoa€tem noi realitatea? Sunt mai multe teorii ƒn privin•a aceasta. Una din cele mai ƒnsemnate sfor•‚ri ale

neamului omenesc, una din cele mai mari sfor•‚ri ale filosofilor a fost de a construi din aceste postulate ale realit‚•ii,

plec„nd de la acest dat, de la elementul acesta dat, existen•a realit‚•ii, de a construi realitatea ƒns‚€i. Toat‚ €coala

ra•ionalist‚ €i, mai departe, toat‚ €coala absolut idealist‚ aceasta fac: construiesc realitatea. Ceea ce cunosc eu dinrealitate, sub raportul filosofic, metafizic, nu este realitatea ƒns‚€i perceput‚ de mine, ci dedus‚ de mine din anumite

postulate, dedus‚ de mine cu ajutorul ra•iunii. Cu ajutorul ra•iunii - cum? Cu ajutorul logicei. Problema aceasta se

complic‚ apoi cu problema, ceva mai special‚, dac‚ logica este, ƒn adev‚r, o €tiin•‚ constructiv‚ ([problem‚] pe care

putem s‚ o neglij‚m); se complic‚ ƒns‚, ƒn ceea ce ne intereseaz‚ pe noi, €i din punctul de vedere al func•iunii

creatoare a principiilor logice.

Dac‚ am realitatea dat‚, dac‚ am ca punct de plecare o existen•‚ a mea, cu ajutorul principiilor logice ce le cunosc:

identitate, contradic•iune, ter•iu exclus etc., cu ajutorul acestor principii pot s‚ desf‚€or un ƒntreg univers. †i, ƒn

momentul ƒn care o singur‚ existen•‚, realitatea adic‚, este punctul de plecare, atunci, dac‚ opera•iunile mele logice

sunt exacte, evident c‚ [€i] construc•iunea mea ra•ional‚ nu va fi numai una ra•ional‚, ci va fi €i o construc•iune

reprezent„nd un univers existent ƒn realitate. Este un lucru pe care vi-l expun schematic, de unde iese la iveal‚sl‚biciunea punctului de vedere, dar este un punct de vedere care, ƒn cel pu•in jum‚tate din istoria filosofiei, este

ƒnchis ƒn acest punct de plecare - €i nu de a€a mult [timp]. O s‚ zice•i: pe vremea c„nd nu erau oamenii a€a de

de€tep•i ca acum! Nu. D-voastr‚ €ti•i c‚ €coala de la Marburg cam aceea€i preten•ie are. Ei bine, eu nu ƒn•eleg

lucrurile acestea. Desigur c‚, dac‚ l-ai lua pe respectivul de la ƒnceput, po•i s‚ mergi cu el p„n‚ la sf„r€it. Dar

deosebirea dintre o carte bun‚ €i una rea este c‚, cu o carte rea, ca s‚ mergi p„n‚ la sf„r€it, trebuie s‚ o iei de la

ƒnceput, pe c„t‚ vreme una bun‚ po•i s‚ o ƒncepi de oriunde, tot bun‚ e.

Ei bine, dac‚ lua•i o carte dintre acestea ale filosofilor ideali€ti, cari, f‚r‚ ƒndoial‚, nu au fost tocmai oamenii cei mai

neƒndem„natici, €i o deschide•i la urm‚, o s‚ vede•i c‚ sunt unele p‚r•i ce con•in abera•iuni. (Poate c‚ nu ve•i avea

curajul s‚ spune•i aceasta, pentru c‚ este vorba de ceva tip‚rit, dar dac‚, de exemplu, ar fi un manuscris sau dac‚ ar fi

vorba, de exemplu, de sf„r€itul unei conferin•e...)

Deci, eu - ca s‚ simplific lucrurile - nu urm‚resc pe respectivul ƒn capitolul doi sau ƒn capitolul trei, ci ƒn ƒns‚€i

structura me€te€ugului lui de ra•ionare. †i atunci, zic: cum construim noi universul, plec„nd de la un fapt dat €i

ajut„ndu-ne cu principiile logice? Cari sunt aceste principii logice?

Primul dintre principiile logice este principiul identitƒ•ii, al doilea este principiul contradic•iunii €i, ƒn sf„r€it, al

treilea, principiul ter•iului exclus - ca s‚ nu mai vorbim €i de al patrulea, acela al ra•iunii suficiente, care nu e un

principiu constructiv, ci e un principiu - ca s‚ zicem a€a - explicativ, de€i eu a€ zice, mai degrab‚, expozitiv.

3. Principiul identitƒ•ii spune c‚ un lucru este a€a cum este el €i nu este altfel.

Cum po•i, cu ajutorul acestui principiu, s‚ l‚rge€ti o cuno€tin•‚? Nu am dec„t un fapt dat, existen•a realit‚•ii, €i

principiul identit‚•ii care face aceast‚ afirmare: realitatea este, adic‚ realitatea este a€a cum este ea €i nu este altfel.

Realitatea este a€a cum este ea ƒnseamn‚, pur €i simplu, afirmarea identit‚•ii conceptuale a realit‚•ii, independent de

timp €i spa•iu - identitatea logic‚, nu cea material‚.

Realitatea este un concept cu anumite margini bine stabilite €i eu am dreptul, ƒn virtutea principiului identit‚•ii, ca

acest concept s‚-l ƒntrebuin•ez totdeauna ƒn siguran•a c‚ el r‚m„ne totdeauna acela€i.

Vas‚zic‚, am faptul existen•ei realit‚•ii. Cu ajutorul principiului identit‚•ii, eu nu pot s‚ ies ƒn afar‚ de acest fapt, ci

r‚m„n ƒn‚untrul faptului, adic‚ afirm identitatea faptului.

Identitate ƒnseamn‚ o mul•ime de lucruri. C„nd zic c‚ am o identitate matematic‚ oarecare, c„nd zic c‚ A este identic

cu A', aceasta ƒnseamn‚ pentru matematic‚ dou‚ lucruri: c‚ A este A, a€a cum este el, dar mai ƒnseamn‚ ƒnc‚ ceva, €i

anume, c‚ exist‚ doi termeni, A €i A', €i c‚ ace€ti doi termeni au exact aceea€i func•iune.




Identitate ƒns‚ mai ƒnseamn‚ €i altceva - €i poate c‚ pentru filosofie acest €altceva" este ƒnc‚ mai interesant. Ce

ƒnseamn‚ c„nd te cheam‚ la poli•ie €i •i se cere s‚-•i stabile€ti identitatea? …nseamn‚ c‚ •i se cere s‚ te define€ti pe

dumneata, ƒnseamn‚ c‚ trebuie s‚-•i ar‚•i semnele dup‚ cari vei putea fi recunoscut oric„nd, ƒnseamn‚ s‚ ar‚•i ce este

esen•ial ƒn dumneata. Ce ƒnseamn‚ Nae Ionescu? Un om. Dar cum voi putea eu s‚-l cunosc pe acest Nae Ionescu?

Cum ƒ€i stabile€te el identitatea lui? Definindu-se. Aceasta ƒnseamn‚ identitate: definirea a ceva spre deosebire de

celelalte obiecte.

Poli•ia este deocamdat‚ mai filosoaf‚ dec„t matematicianul, pentru c‚ matematicianul, ƒn limbajul pe care-l

ƒntrebuin•eaz‚, ajunge la oarecari alunec‚ri.

Din faptul c‚ identitatea matematic‚ se poate reprezenta €i prin semne a€ezate ƒntre doi termeni, €i plec„nd de la

faptul acesta, c‚ exist‚ doi termeni ƒntre cari se pune un semn, s-a alunecat de la identitatea aceasta pe care o

numeam logic‚, la o identitate care nu este o identitate propriu-zis‚, ci este o identitate func•ional‚.

Ce ƒnsemneaz‚ identitate func•ional‚? Dac‚ eu, spre exemplu, am cifra 3 €i am, de alt‚ parte, suma 2 + 1, din

anumite puncte de vedere, 3 joac‚ acela€i rol ca 2 + 1. Bineƒn•eles, numai din anumite puncte de vedere, c‚ci 2 + 1

este altceva dec„t 3. …n anumite ƒmprejur‚ri ƒns‚, 2 + 1 joac‚ acela€i rol ca 3. †i atunci, f‚r‚ s‚ se spun‚, se

subƒn•elege totdeauna, ƒn anumite ƒmprejur‚ri, 3 este identic cu 2 + 1; adic‚, func•iunea ƒndeplinit‚ de 3 este aceea€i

cu func•iunea ƒndeplinit‚ de 2 + 1. Deci, identitate nu numai prin raport la ƒnsu€i obiectul pus ƒn formul‚, ci [€i] laaltceva, la o func•ie, care este deasupra acestor obiecte €i care este oarecum ƒnchis‚ ƒn fiecare din aceste obiecte.

Deci, identitatea matematic‚ propriu-zis‚ nu este identitatea a doi termeni; identitatea a doi termeni este, cum am

spus-o, un fel de contrazicere.

…n adev‚r, cum o s‚ fie identitate, dac‚ sunt doi? Ca s‚ fie doi, trebuie s‚ se deosebeasc‚ unul de altul, c‚ci altfel nu

mai putem s‚ distingem c‚ sunt doi. Trebuie s‚ existe un element. …nchipui•i-v‚ c‚ sunt doi fra•i gemeni, cari

seam‚n‚ perfect, cari se ƒmbrac‚ chiar la fel, €i c‚-l vede•i pe unul la V‚c‚re€ti (ƒn cartierul cu acest nume) €i pe altul

ƒn cartierul Cotroceni. Ve•i putea s‚-i deosebi•i? Nu. Dac‚ €tii c‚ ƒn momentul acela unul este la V‚c‚re€ti, iar

cel‚lalt la Cotroceni, atunci zici: da, sunt doi. De ce? Pentru c‚ este un element de distinc•iune: a€ezarea lor ƒn spa•iu.

Dar ƒnchipui•i-v‚ c‚, printr-o ƒmprejurare oarecare, v-a•i fi dus la V‚c‚re€ti €i l-a•i fi v‚zut pe cel de acolo €i c‚ peurm‚ v-a•i fi dus la Cotroceni €i l-a•i fi v‚zut €i pe acesta; a•i fi €tiut c‚ este altul? Desigur c‚ nu.

Identitatea a dou‚ obiecte este o imposibilitate. Trebuie s‚ fie un element de distinc•iune: a€ezare spa•ial‚, temporal‚,

un element constitutiv chiar, dar trebuie s‚ fie ceva, c‚ci altfel nu mai este identitate. Un obiect este identic cu el

ƒnsu€i.

Vas‚zic‚, spun eu, identitate nu exist‚. De ƒndat‚ ce este identitate, €i deci postularea logic‚ a unui obiect cu ajutorul

principiului acesta al identit‚•ii, nu pot s‚ ies din acel obiect, ci r‚m„n ƒn‚untrul lui. Am postulat afirmarea aceasta:

exist‚ realitatea. Ei bine, cu principiul acesta al identit‚•ii nu trec peste aceast‚ afirmare: exist‚ o realitate, ci trebuie

s‚ repet la infinit existen•a unei realit‚•i. Cum construiesc eu atunci, cu principiul acesta logic? Ve•i zice: dar mai

exist‚ €i principiul contradic•iei. Foarte bine! Ce spune acesta?

4.''' '''Principiul contradic•iunii. Mai ƒnt„i de toate, nu este a€a de original cum se crede. El spune: un lucru nu

poate s‚ fie ceea ce nu este el. Acesta este principiul contradic•iunii. Dac‚ t‚iem nega•iunile, r‚m„ne c‚ un lucru este

ceea ce este el €i nimic altceva. Prin urmare, tot principiul identit‚•ii.

Dar principiul contradic•iei ƒnchide - de aceea spuneam c‚ nu este original, ƒnc‚ din al doilea motiv - o alt‚

presupozi•ie, pe care logicienii puri - €i ideali€tii absolu•i, €i ra•ionali€tii - nu vor s‚ o scoat‚ la iveal‚.

Ce ƒnsemneaz‚: un lucru nu poate s‚ fie ceea ce nu este? …nseamn‚ - €i acesta este, ƒn adev‚r, un postulat care trebuie

definit €i ƒncercuit, delimitat - c‚ exist‚ un lucru, dar, ƒn afar‚ de acest lucru, exist‚ alte lucruri cari nu sunt lucrul

acela. Prin urmare, exist‚ o multiplicitate de obiecte. De unde aceasta?

Noi nu am plecat dec„t cu postulatul acesta al existen•ei realit‚•ii - at„t €i nimic mai mult. Cum putem noi s‚ trecem

dintr-o dat‚ €i s‚ zicem: bine, dar exist‚ €i principiul contradic•iunii! Acesta presupune existen•a unei multiplicit‚•ide obiecte ƒn aceast‚ realitate. Este o presupozi•ie care nu este de ordin logic, ci este de alt ordin, de acela€i ordin ca




€i existen•a realit‚•ii ƒnse€i, adic‚ un fapt, ceva care ni se d‚ nou‚, pe care con€tiin•a noastr‚ ƒl g‚se€te €i pe care

trebuie s‚-l constate. Dar, ƒn sf„r€it, eu primesc €i acest postulat - de€i nu trebuie s‚-l primesc -, ca s‚ vedem ƒn

adev‚r eficacitatea principiilor logice ƒn construc•iune.

Vas‚zic‚, un lucru este ceea ce este el prin identitate, un lucru nu poate s‚ fie ceea ce nu este el prin contradic•iune.

Exist‚ deci un obiect A €i exist‚ o multiplicitate de obiecte care nu ne intereseaz‚, €i pe care o not‚m cu non-A.

Dar principiul identit‚•ii, cu ajutorul principiului contradic•iunii, pun„nd la contribu•iune existen•a unei multiplicit‚•ide obiecte, nu poate s‚ deduc‚ dec„t existen•a a dou‚ obiecte pur €i simplu: A, care-mi este dat prin principiul

identit‚•ii, €i non-A, care nu este dat prin principiul contradic•iunii, ci este presupozi•ia principiului contradic•iunii -

presupozi•ie care este mult mai bogat‚ dec„t ƒnsu€i principiul contradic•iunii, dar pe care principiul acesta logic al

contradic•iunii o ƒnglobeaz‚ ƒntr-un singur obiect, care este non-A.

Vas‚zic‚, A €i non-A sunt dou‚ obiecte puse ƒn prezen•‚, dou‚ obiecte a c‚ror existen•‚ nu este dat‚ de principii

logice, dar a c‚ror existen•‚ este delimitat‚ cu ajutorul acestor dou‚ principii, al identit‚•ii €i al contradic•iunii.

Vas‚zic‚, avem dou‚ obiecte. …n afar‚ de postulatul realit‚•ii, primul postulat, care nu e de ordine logic‚, avem dou‚

obiecte cari nu sunt de ordine logic‚, dar cari se definesc cu ajutorul principiilor logice.

5. Al treilea [principiu]. Aci ƒns‚ intervine o scamatorie filosoficeasc‚. A €i non-A sunt dou‚ obiecte. Dar ele se pot uni. Dar dac‚ se pot uni, ele dau un al treilea. Aceasta este o opera•iune

pe care eu o pot b‚nui. …n virtutea c‚rui principiu logic? …n virtutea principiului identit‚•ii? Nu. Al contradic•iei? Nu.

Al ter•iului exclus? Nu. Al cauzalit‚•ii? Nu. Cauzalitatea arat‚ ƒnl‚n•uirea, succesiunea, cauzarea, crearea, dar nu

unirea; raportul dintre dou‚ obiecte sau dou‚ evenimente, nu contopirea a dou‚ obiecte sau evenimente, cele dou‚

obiecte pe cari le ƒntrebuin•eaz‚ idealismul ƒn general €i ra•ionalismul, ƒn alt‚ direc•iune.

Acest nou proces nu este de origine logic‚, ci este €i el o alt‚ presupozi•ie, adus‚ din afar‚. De unde? Din realitatea

ƒns‚€i? Nici aceasta nu putem s‚ o €tim. Este o presupozi•ie absolut gratuit‚, c‚ci se stabile€te c‚ nu este de origine

logic‚. Aceasta ne intereseaz‚ deocamdat‚. †i atunci, zic: A €i non-A exist‚, ƒn afar‚ de A €i non-A nu mai poate s‚

existe nimic, c‚ci contrariul lui non-A este A €i viceversa, se bucleaz‚ bucla, cum zice francezul, se ƒncheie circuitul.

Vas‚zic‚, pentru g‚sirea unui alt termen dec„t acesta, se recurge la procesul acesta - a c‚rui origine se poate ata€a la

Fichte €i poate ƒnc‚ ceva ƒnaintea lui -, al a€a-numitei metode dialectice. Deci, A [€i] non-A este postulat, existen•‚!

Postulare sau tez‚ este unul €i acela€i lucru; nega•iune, antitez‚ €i unirea acestora dou‚, sintez‚. Prin urmare, tez‚,

sintez‚ €i antitez‚. Sinteza devine tez‚ €i creeaz‚ antiteza €i aceast‚ nou‚ tez‚ €i antitez‚ fac o nou‚ sintez‚ €. a. m. d.

Aceasta ƒns‚ ce ne d‚? …nt„i, ne d‚ o serie uniliniar‚ de evenimente €i de existen•e, este un fel de monogenie a tuturor

evenimentelor €i existen•elor din univers, pe care nu o constat‚m nic‚ieri. Aceasta, ƒn primul r„nd.

…n al doilea r„nd, presupun„nd c‚, ƒn adev‚r, aceast‚ monogenie nu ne ƒncurc‚, caracterul acesta monogenetic,

introdus cu prilejul acestei metode nu ne ƒncurc‚, este, ƒn adev‚r, aceasta o construc•iune logic‚, adic‚ o

construc•iune cu ajutorul principiilor pur €i simplu logice? Nu. Noi am v‚zut c‚ mai ƒnt„i trebuie s‚ postul‚m

realitatea pentru ca s‚ putem formula principiul identit‚•ii; am v‚zut c‚ a trebuit s‚ postul‚m diversitatea realit‚•iipentru ca s‚ putem formula principiul contradic•iunii. Nu insist asupra principiului ter•iului exclus, care e pur €i

simplu derivat.

…n afar‚ de aceste principii logice, trebuie s‚ introducem mereu antepresupozi•iuni, ca s‚ putem s‚ construim ƒn

adev‚r universul cu posibilit‚•ile con€tiin•ei noastre. Acesta este un lucru foarte interesant €i a•i v‚zut - iar interesant!

- c‚ cele dou‚ lec•iuni precedente verific‚ toate aceste presupozi•ii ale noastre, pe cari le introducem neƒncetat ƒn

sensul de natur‚ aprioric‚. Dialectica constructiv‚ este ceva pe care ƒl g‚sim pur €i simplu.

6. Vas‚zic‚, trebuie s‚ p‚r‚sim odat‚ aceast‚ atitudine plin‚ de demnitate a ra•iunei omene€ti care, la-ndem„na

filosofilor, creeaz‚ universul €i s‚ ne cobor„m la lucrurile a€a cum sunt ele. Cu ce? Cu ajutorul c‚ror elemente

construim? Cari sunt elementele pe cari ni le d‚ nou‚ universul, a€a cum este el?




Am spus c‚ primul fapt este existen•a - existen•a, care nu se dovede€te, dar care este. E o afirma•ie de bun-sim• €i

am mai vorbit €i alt‚ dat‚ despre aceasta.

Bunul-sim• este lucru mare, chiar ƒn filosofie. …n ce const‚ bunul-sim• ƒn ƒmprejur‚rile acestea? …ntr-un lucru foarte

simplu; anume, c‚ po•i s‚ ceri dovada tuturor lucrurilor €i a tuturor afirma•iunilor. Sunt ƒns‚ lucruri care nu au nevoie

de dovad‚, dup‚ cum sunt €i oameni care se afirm‚ pur €i simplu prin prezen•a lor. Prin urmare, ƒn filosofie, lucrul

care exist‚ nu are nevoie de demonstra•ie; pentru c‚, foarte simplu, el exist‚. …n adev‚r, de ce s‚ caut argumentepentru existen•a unui obiect, de ce s‚ caut s‚-mi fundez existen•a unui obiect? Este nu numai o complica•ie inutil‚ a

vie•ii mele pe p‚m„nt, ci este [€i] o opera•iune pur €i simplu absurd‚. Ce pot eu s‚ dovedesc ƒn existen•a

ceasornicului meu? Exist‚, ƒn primul r„nd, pentru c‚ a existat un om care l-a inventat; pentru c‚ urma€ii acelui om au

f‚cut fabrica €Omega"; pentru c‚ aceast‚ fabric‚ a f‚cut €i ceasul cu num‚rul cutare; pentru c‚ ceasul cu num‚rul

cutare a fost cump‚rat [de] €Schmidt & Stratulat"; pentru c‚ eu m-am dus €i l-am cump‚rat de acolo. Foarte frumos

ra•ionament, dar eu trebuie s‚ cred c‚ exist‚ ceasornicul acesta pentru c‚-l am eu aci, pentru c‚ pot pune m„na pe el.

Aceasta este cea mai bun‚ dovad‚ c‚ exist‚. Tot a€a €i ƒn filosofie. Exist‚ realitatea? Evident. De ce? Pentru c‚ exist‚

pur €i simplu, nu este nevoie de a construi realitatea, ea ne este dat‚, elementele pe cari trebuie s‚ le lu‚m din

aceast‚ realitate sunt acolo, nu trebuie s‚ le b‚g‚m noi.

Acesta este un lucru foarte important €i asupra lui am vrut s‚ insist mai mult. Puteam s‚ fac aceast‚ lec•iune maiscurt‚, dar am insistat asupra acestor considera•iuni tocmai pentru ca s‚ ar‚t baza pe care se a€az‚ cursul nostru.

O s‚ vedem ƒn lec•iunea viitoare cum, pornind din acest punct de plecare, noi distingem ƒn‚untrul realit‚•ii actuale

toate presupozi•iile necesare nou‚ €i pe urm‚ cum transcendem aceste realit‚•i actuale, cu ajutorul c‚ror procese

transcendem aceast‚ realitate actual‚, ƒntinz„nd-o nu numai ƒn spa•iu, dar €i ƒn timp, ƒn ceea ce a fost €i ƒn ceea ce

este.

†i acum se vede precis cari mai sunt cele c„teva probleme fundamentale pe cari noi trebuie s‚ le ƒnf‚•i€‚m: ƒn ce

const‚ realitatea €i cum se l‚rge€te aceast‚ realitate, pe de o parte; iar pe de alt‚ parte, cari sunt func•iunile de

cunoa€tere gra•ie c‚rora noi putem s‚ st‚p„nim, s‚ ne ƒnsu€im aceast‚ realitate.

Despre acestea - ƒn lec•iunea viitoare.

VII. Delimitarea obiectelor cunoa€terii29 ianuarie 1926

1. Multiplicitatea aspectelor realit‚•ii

2. Defini•ia unui obiect

3. Rolul percep•iei

4. L‚rgirea concepului de realitate: trecut, prezent, viitor

5. Opera•ia de compara•ie a obiectelor

6. Reproducere €i aducere-aminte ƒn procesul cunoa€terii

1. Dou‚ sunt rezultatele mai ƒnsemnate ob•inute p„n‚ acum. …n primul r„nd, c‚ exist‚ o realitate care ne este dat‚

imediat, a c‚rei demonstrare nu se poate face, propriu-zis, apriori, ale c‚rei fundamente nu sunt teoretice, ci cari ni se

impun nou‚ ca fapte existente, cari se g‚sesc gata.

…n al doilea r„nd, un alt rezultat ob•inut p„n‚ acum este c‚, anume - nu a€ zice postularea, dar [zic] -, presupozarea

acestei existen•e a realit‚•ii, care este un fapt aparte, nu se poate amplifica €i nu se poate complica cu ajutorul pur €i

simplu al teoriei. Spuneam ƒn lec•iunea trecut‚ c‚ a€a-numitele opera•iuni logice, fie c‚ opereaz‚ ƒn cadrul

principiului identit‚•ii, fie c‚ opereaz‚ ƒn cadrul principiului contradic•iunii, nu pot s‚ treac‚ peste faptul acesta unic

€i nediferen•iat al realit‚•ii date.

…ntrebarea care se pune ƒn fa•a acestor rezultate [este]: care este baza multiplicitƒ•ii aspectelor realitƒ•ii, a

multiplicit‚•ii obiectelor realit‚•ii? De ƒndat‚ ce realitatea se multiplic‚, ƒmbuc‚t‚•irea aceasta a realit‚•ii nu se poateface pe cale speculativ‚. De ƒndat‚ ce ra•iunea pur‚ nu poate crea universul, dup‚ cum nu a putut s‚ creeze nici




m‚car existen•a universului, atunci ƒn alt‚ parte trebuie s‚ fie fundamentul acestei multiplicit‚•i €i variet‚•i de

obiecte.

Mie mi se pare c‚, pentru ca ƒn adev‚r s‚ ajungem la al doilea fapt fundamental ƒn procesul logic de cunoa€tere,

adic‚, pentru ca s‚ ajungem ƒn fa•a acestei diversit‚•i despre care vorbesc mereu, trebuie iar s‚ lu‚m ca dat un fapt al

experien•ei noastre; €i anume, faptul care s‚ explice aceast‚ ƒmbuc‚t‚•ire a existen•ei, a realit‚•ii este, s‚ zicem, un

proces sufletesc - o s‚ vedem c‚ nu este numaidec„t sufletesc -, un proces oarecare, ce const‚ ƒn definirea obiectelor.Adic‚, din totalitatea de impresiuni pe care o primesc, eu stabilesc anumite unit‚•i. Aceste unit‚•i sunt, evident,

complexuri de impresiuni sau, ƒn alt plan de vorbire, complexuri de calit‚•i sau de impresiuni, cu calitatea aceasta de

a fi de sine st‚t‚toare. A fi de sine st‚t‚tor ƒnseamn‚ a fi mai departe obiect. Ei bine, dar cum diferen•iem noi

obiectele acestea? Noi primim, noi constat‚m, noi distingem ƒn totalitatea realit‚•ii aceste diferite unit‚•i complexe,

cari sunt de sine st‚t‚toare, unit‚•i de calit‚•i.

2. Dar, ƒn aceast‚ totalitate de unit‚•i, ƒn ce const‚, propriu-zis, opera•iunea de defini•iune sau de delimitare, despre

care vorbeam adineauri?

A defini ƒnseamn‚, ƒn afar‚ de orice preocupare €i ƒn afar‚ de orice teorie logic‚, a delimita. C„nd eu definesc un

lucru ƒnseamn‚ c‚ ƒi trag o linie care-l ƒnconjoar‚, o linie ideal‚, astfel ƒnc„t ƒl ƒnchid. Dar, prin ƒns‚€i aceast‚

opera•iune de definire, adic‚ de stabilire, de delimitare, ƒn aceast‚ opera•iune fac implicit o alta, fac opera•iunea dedeosebire. Prin urmare, nu numai c‚ prin defini•iune eu constitui unitatea, dar constitui, oarecum, unitatea ƒn raport

cu tot ceea ce ƒnconjoar‚ aceast‚ unitate. Cu alte cuvinte, sunt dou‚ procese sau dou‚ momente deosebite ƒn acest

proces al definirii unui obiect sau a unit‚•ii unui complex de calit‚•i, cum spuneam mai sus: este, ƒn primul r„nd,

definirea tuturor calit‚•ilor la un loc €i, ƒn al doilea r„nd, deosebirea acestui tot de calit‚•i de tot ceea ce nu este el.

Tradus ƒn logic‚, este postularea pe care ne-o pune la dispozi•ie principiul identit‚•ii, pe care o facem cu principiul

identit‚•ii, €i este, pe urm‚, a doua afirma•ie a acesteia, cu ajutorul principiului contradic•iei.

Defini•ia ƒnchide, prin urmare, dou‚ momente deosebite: acela al afirma•iei a ceea ce este un obiect €i, al doilea,

acela al afirma•iei a ceea ce nu este un obiect. Este opera•iunea cunoscut‚ de mult‚ vreme, pe care o teoretizeaz‚

Descartes, c„nd spune c‚ orice cuno€tin•‚ trebuie s‚ aib‚ dou‚ calit‚•i: s‚ fie clar‚ [€i] distinct‚. S‚ fie defini•ia clar‚

- prin aceasta ƒn•elege ca defini•ia lui s‚ mearg‚ spre elementele constitutive ale cuno€tin•ei; s‚ fie distinct‚ - prin

aceasta ƒn•elege c‚ obiectul respectiv trebuie s‚ fie distinct de ceea ce nu este el.

Aceasta, mai complicat sau mai filosofice€te. Mai ƒn jargon, mai simplu, problema este, a€ zice, nu vulgar‚, trivial de

banal‚.

Opera•iunea sau mecanismul cu ajutorul c‚ruia noi ƒmbuc‚t‚•im realitatea dat‚, cu ajutorul c‚ruia lu‚m cuno€tin•‚ de

multiplicitatea aceasta de obiecte se compune din dou‚ momente distincte: stabilirea de asem‚n‚ri €i stabilirea de

deosebiri. Facultatea aceasta, proprietatea pe care o are structura noastr‚ de cunoa€tere de a stabili asem‚n‚ri €i

deosebiri este ƒns‚€i cheia care ne duce la transgresarea postulatului acela al realit‚•ii, a€a cum l-am stabilit acum

dou‚ lec•iuni.

Dar asem‚n‚rile €i deosebirile sunt, cum a€ zice, func•iuni ale facult‚•ii noastre de a cunoa€te. Ce corespunde ƒnrealitate acestor asem‚n‚ri €i deosebiri sau, cu alte cuvinte, cum este fundat‚ aceast‚ afirma•ie a noastr‚ c‚ spiritul

nostru a stabilit asem‚n‚ri €i deosebiri? Sau: ce st‚ la baza acestor asem‚n‚ri €i deosebiri pe cari le stabile€te

con€tiin•a noastr‚ ƒn realitate? Discu•iunea se repet‚. Prin urmare, nu am nevoie s‚ st‚rui prea mult. Ce am stabilit ƒn

primul r„nd, c„nd a fost vorba de presupozi•ia existen•ei realit‚•ii? Am stabilit c‚ ea ne este singur‚ dat‚ ƒn

percep•iunea noastr‚ despre realitate. Ce am mai f‚cut pe urm‚? Am ar‚tat pur €i simplu c‚ toate ƒncerc‚rile de a

funda logic €i dialectic aceast‚ realitate, aceast‚ existen•‚ nu duc la un rezultat propriu-zis pozitiv. Acela€i lucru €i

aci.

†ti•i c‚ sunt o mul•ime de teorii ƒn filosofie, cari spun: asem‚n‚rile €i deosebirile nu exist‚ dec„t ƒn con€tiin•a

noastr‚; realitatea ƒns‚€i este amorf‚, cum zice Ovidiu: rudis indigestaque moles. Dup‚ Kant - €i tocmai aceasta st‚ la

baza ƒntregului nostru sistem -, ra•iunea noastr‚ ne d‚ posibilitatea de a cunoa€te, intelectul nostru pune ordine ƒn

acest haos al impresiunilor.




Ar ƒnsemna de aci, pretinde filosofia, c‚ diversitatea universului nu este fundat‚ ƒn ƒns‚€i diversitatea real‚ a

universului. Dar ƒn ce este fundat‚? …n func•iunea noastr‚ de a cunoa€te. Cu alte cuvinte, intr‚ pe aceast‚ cale, ƒn

aceast‚ discu•iune filosofic‚, preten•iunea ra•iunii de a crea ceva; cu alte cuvinte, ne ƒntoarcem la discu•iunea

fenomenologiei, pe care am f‚cut-o acum dou‚ lec•iuni; €i anume: este fundat‚ realitatea ƒn ea ƒns‚€i sau cuno€tin•a

pe care o avem despre realitate este fundat‚ ƒn realitatea ƒns‚€i sau ƒn noi ƒn€ine? Pentru argumentele pe cari le-a•i

v‚zut atunci, am ƒnl‚turat presupozi•ia cum c‚ ra•iunea noastr‚ ar crea ceva aci. Pentru acela€i motiv, ƒnl‚tur‚m €i de

ast‚ dat‚ presupozi•ia c‚ am ƒn•elege de ce, f‚r‚ nici o cauz‚, ƒn realitate, noi am stabili asem‚n‚ri €i deosebiri. Dac‚

ƒn adev‚r con€tiin•a noastr‚ este creatoare, dac‚ ea creeaz‚ diferen•a €i varietatea aceasta de forme, de ce exist‚ un fel

de succesiune €i regularitate a ƒnt„mpl‚rilor din univers, care nu este condi•ionat‚ de con€tiin•a noastr‚, ci pe care

con€tiin•a noastr‚ o prinde, o percepe ca pe oricare alt‚ realitate? Acesta este argumentul fundamental, care nu este

un argument tocmai a€a de savant, de filosofic, dar care este un argument de bun-sim•, pe care ƒns‚ d-voastr‚, ƒn

diferite forme savante, filosofice, ƒl citi•i ƒn orice tratat de filosofie.

Vas‚zic‚, noi refuz‚m s‚ credem c‚ stabilirea de asem‚n‚ri €i deosebiri se datore€te unei activit‚•i spontane a

con€tiin•ei noastre, ci trebuie s‚ presupunem - adic‚ o a doua presupozi•ie - c‚ aceast‚ stabilire de asem‚n‚ri €i

deosebiri pe care o face con€tiin•a noastr‚ este fundat‚ ƒn realitatea ƒns‚€i.

Dar ce ƒnsemneaz‚ aceasta, c‚ stabilirea de asem‚n‚ri €i deosebiri este fundat‚ ƒn realitatea ƒns‚€i? …nseamn‚ pur €isimplu c‚ sunt ƒn realitate obiecte cari au ceva comun €i sunt obiecte cari au ceva care nu e comun. Deci, calit‚•ile

obiectelor, a€a cum le percepem €i cum le cunoa€tem noi, sunt calit‚•i ontologice ale obiectelor €i calit‚•ile acestea

sunt pasibile de a fi identificate sau de a fi diferen•iate. Aceasta este iar‚€i viziunea sau teoria realist‚ a existen•ei,

adic‚ o teorie care este la dispozi•iunea tuturor, cu care fiecare din noi lucr‚m ƒn fiecare zi [€i] care nu este numai a

filosofiei, a specula•iei, ci este, ceva mai mult, chiar a practicii, a ac•iunii.

Ei bine, filosofia spiritului critic poate s‚ fac‚ ceva: s‚ ridice ƒns‚€i problema aceasta, ƒn ce constau calit‚•ile

obiectelor, dar practica noastr‚ de toate zilele ignor‚ cu totul aceast‚ problem‚. Practica noastr‚ de toate zilele acord‚

anumite calit‚•i. Evident c‚, filosofice€te, trebuie s‚ ne ƒntreb‚m: p„n‚ unde aceste calit‚•i pe cari con€tiin•a noastr‚

le acord‚ lucrurilor sunt fundate ƒn realitate? Dar aceasta este o problem‚ care-€i are locul nu aci, ci ƒn alt‚ parte,

adic‚ €i-ar avea locul ƒntr-un studiu al problemei realit‚•ii, al raportului dintre cuno€tin•‚ €i realitatea propriu-zis‚.

Noi stabilim aci numai lucrurile fundamentale. Am stabilit, mai ƒnt„i, c‚ exist‚ o realitate, dat‚ singur‚ ƒn percep•iune

€i presupus‚ ca existent‚ ƒn realitate; €i, ƒn al doilea r„nd, c‚, atunci c„nd stabilim asem‚n‚ri €i deosebiri, definim

obiectele, stabilim varietatea ƒn aceast‚ totalitate a universului, a realit‚•ii, care varietate, cari asem‚n‚ri €i deosebiri,

cari defini•iuni nu sunt create de con€tiin•a noastr‚, ci sunt ele ƒnsele date ƒn realitate, a€a dup‚ cum realitatea ƒns‚€i

este dat‚.

Cu acest al doilea moment, noi avem realitatea. Am avut-o ƒn primul r„nd cu existen•a, o avem ƒn al doilea r„nd cu

varietatea. Peste existen•‚ €i peste varietatea realit‚•ii nu mai este nici un element care s‚ ne trebuiasc‚ propriu-zis.

3. Asupra acestei realit‚•i noi lucr‚m sau putem lucra. …ns‚ aceast‚ realitate, a€a dat‚, trebuie s‚ b‚g‚m de seam‚ c‚

este condi•ionat‚ de ceva: este condi•ionat‚ de percep•iune. Adic‚, noi am stabilit totdeauna existen•a realit‚•ii,existen•a real‚ €i ontologic‚ a acestei realit‚•i, printr-un fel de contra-post al unei percep•iuni. Siguran•a apodictic‚

este percep•iunea omului. Iar punctul de plecare pentru presupozi•ia realit‚•ii este ƒnt„i varietatea realit‚•ii, ƒn al

doilea r„nd, rela•iunea.

4. Dar cuno€tin•a noastr‚ nu se m‚rgine€te numai la aceast‚ realitate. Conceptul de realitate nu tr‚ie€te, propriu-zis,

numai ƒn timp, numai ƒn spa•iu, [ci] conceptul de realitate transgreseaz‚, ascende momentul actual. Ascenden•a

momentului actual iese din cadrul percep•iunii. Cu alte cuvinte, a€ zice, conceptul de realitate, a€a cum l-am

constituit noi, nu este ƒnc‚ complet, c‚ci ƒi lipse€te ce a fost €i ce va fi. Real este, [la] drept vorbind, ceea ce este

acum. Dar realitate este [nu] numai ceea ce este acum, [nu] numai ceea ce este condi•ionat de percep•iune. Real este

€i ceea ce a fost €i ceea ce va fi. Real este €i ceea ce a fost, prin urmele pe cari trecutul le las‚ ƒn prezent, urmele pe

cari le descoperim ƒn prezent ca fiind ale trecutului. †i, ƒn cadrul acesta al realit‚•ii intr‚, de asemenea, viitorul, c‚ci

ƒn prezentul acesta, ƒn realitatea stricto sensu a prezentului se ƒnchid totdeauna elemente cari nu sunt condi•ionate




nici de trecut, nici de prezent, ci de viitor. C„nd eu emit, pur €i simplu, o lege €tiin•ific‚, aceasta iese, propriu-zis, din

timp, din prezent. C„nd zic c‚ Soarele €i P‚m„ntul, puse ƒn prezen•‚, se prezint‚ ƒn cutare raport, atunci eu fac o

afirma•ie care nu este valabil‚ numai ast‚zi, care nu a fost valabil‚ numai ƒn trecut, dar care a fost valabil‚ ieri, care

este valabil‚ ast‚zi €i care va fi valabil‚ €i m„ine. Deci, cuno€tin•a pe care o avem asupra acestei realit‚•i transcende

realitatea pe care o stabilisem p„n‚ acum.

Este adev‚rat c‚ exist‚ necesitatea aceasta, pentru o teorie a cuno€tin•ei, de a completa conceptul realit‚•ii pe care-lconstruisem ca [un] contra-post al percep•iunii singure, prin trecut €i prin viitor. Cu alte cuvinte, noi trebuie s‚

stabilim care este mecanismul, din punct de vedere fenomenologic, nu psihologic, cu ajutorul c‚ruia noi l‚rgim

cadrul conceptului de realitate, ƒnglob„ndu-i trecutul €i viitorul.

Deocamdat‚ s‚ vorbim despre trecut. …n ceea ce prive€te viitorul, ƒn lec•iunea viitoare.

5. Afirma•ia c‚ lucrez ƒntr-o €tiin•‚ oarecare ƒnseamn‚ c‚ eu, cu ajutorul unor cuno€tin•e pe cari le cap‚t dintr-un

anume obiect, dintr-o anume metod‚, construiesc alte cuno€tin•e, asupra originilor c‚rora nu fac nici un angajament.

Pot s‚ fie de ordin logic sau strict experimental. Vas‚zic‚, nu prejudec asupra originei cuno€tin•elor acestora.

…nchipui•i-v‚ c‚ eu observ un lucru. Observ„nd un lucru oarecare, pentru ca s‚-l pot defini, propriu-zis, nu-mi este

suficient s‚ v‚d din ce se compune el acum, ci trebuie s‚ mai fac ceva; €i anume, trebuie s‚-l pot compara cu ceva.

Vas‚zic‚, opera•iunea aceasta de a compara o cuno€tin•ƒ a mea cu altƒ cuno€tin•ƒ, de a cunoa€te o cuno€tin•‚ amea prin compara•ie presupune existen•a altei cuno€tin•e, anterioare. Nu afirm nimic asupra naturei acestei

cuno€tin•e, nici asupra structurii cuno€tin•ei anterioare, c„t de complicat‚ este cea anterioar‚ fa•‚ de cea nou‚, ci

spun: trebuie s‚ fie ceva, indiferent cum este acest ceva, dar trebuie s‚ fie ceva care s‚ poat‚ s‚ fie ƒn adev‚r

comparat cu impresiunea pe care eu o am acum.

C„nd m‚ uit la ceas, ca s‚-l observ, compar obiectul acesta cu altceva. Fiecare element constitutiv al acestui obiect

poate s‚ fie comparat cu alt element oarecare, dar nu e nevoie numaidec„t s‚-l compar‚m cu altceva, c‚ci altfel ar

ƒnsemna ca eu, c„nd am v‚zut prima oar‚ un ceas, s‚ nu pot s‚ mi-l ƒntip‚resc ƒn minte, s‚ nu pot s‚-l cunosc. Este

adev‚rat, cuno€tin•a mea despre ceasul pe care-l v‚d acum este mai simpl‚, mai u€oar‚ €i mai complet‚ dac‚ am un

obiect analog de compara•ie; dar nu ƒnseamn‚ c‚ obiectul cu care-l compar trebuie s‚ fie de aceea€i natur‚ cu acela

cu care-l compar. Ceea ce este necesar este numai s‚ am un material de compara•ie.

De unde scot acest material de compara•ie? Dac‚ lucrez ƒn matematic‚, pot s‚ presupun c‚ am o minte a€a de bine

organizat‚, ƒnc„t nu am nevoie de nici un material de compara•ie, de nici o cuno€tin•‚ anterioar‚.

Eu pot s‚ presupun c‚, tr‚g„nd pe tabl‚ c„teva linii €i pun„ndu-mi o ƒntrebare ƒn leg‚tur‚ cu propriet‚•ile acestor linii,

pot s‚ ajung la rezolvirea problemei mele, f‚r‚ nici o cuno€tin•‚ anterioar‚. Ca s‚ precizez: trag trei linii cari se

ƒntretaie dou‚ c„te dou‚ ƒntr-un plan €i-mi pun ƒntrebarea: suma unghiurilor interioare ale acestei figuri care se

cheam‚ triungi cu ce este egal‚? Pot s‚ presupun - €i nu este nici o contrazicere ƒn aceast‚ presupunere - c‚ ƒn adev‚r

pot s‚ reconstruiesc, f‚r‚ s‚ am habar de matematic‚, toate elementele din geometria lui Euclid cari ƒmi sunt

necesare, pentru a m‚ duce la aceast‚ rezolvire. …n cazul acesta, nu am nevoie de nici o cuno€tin•‚ anterioar‚. Este o

presupozi•ie care, logice€te, se •ine; dar, trec„nd la observarea realit‚•ii ƒnse€i, ve•i vedea c‚ aceast‚ presupozi•ie numai st‚ ƒn picioare. Atunci, ve•i vedea c‚ obiectele pe cari le am ƒnainte - €i pe cari trebuie s‚ le compar cu ceva -

trebuie s‚ le compar cu un alt obiect, pe care nu-l construiesc eu, ci pe care-l g‚sesc. Unde? …n amintirea mea. Cu alte

cuvinte - concluzia este deja scoas‚ -, pentru ca eu s‚ pot transgresa realitatea din prezent, pentru ca s‚ pot ƒngloba €i

altceva ƒn aceast‚ realitate, am nevoie de aducere-aminte. Vas‚zic‚, cunoa€terea ƒns‚€i - c‚ci compara•ia nu este

dec„t o treapt‚ a cunoa€terii - se face cu ajutorul acestei aduceri-aminte. Dar, vede•i, este o deosebire ƒntre

aducerea-aminte aceasta, despre care vorbesc acum, €i aducerea-aminte despre care se vorbe€te ƒn genere ƒn

psihologie.

Eu pot s‚-mi reproduc un lucru ƒn minte; de pild‚, am trecut pe Calea Victoriei, m-am uitat la un magazin de p‚l‚rii

de cucoane €i mi-am ales una foarte frumoas‚ (o p‚l‚rie). …mi reproduc aceast‚ p‚l‚rie ƒn minte. Este aceasta o

aducere-aminte? Nu. Pentru ca s‚ fie aducere-aminte propriu-zis‚, se cer dou‚ condi•iuni: se cere, mai ƒnt„i, nu

numai construirea cadrului ƒn care am v‚zut obiectul pe care-l reproduc ƒn minte, ci se cere ƒnc‚ altceva, se cere




inten•iunea temporal‚, adic‚ se cere ceva dinainte. Se cere ca reproducerea pe care o am acum ƒn minte s‚ nu fie ceva

prezent, ci s‚ fie ceva care repet‚ un obiect pe care l-am perceput ƒntr-un anumit chip.

A€ zice, cu alte cuvinte, c‚ aducerea-aminte se deosebe€te de reproducere cam ƒn acela€i fel ƒn care un fenomen din

trecut se deosebe€te de unul istoric. Nu orice fenomen din trecut este €i un fenomen istoric. Orice fenomen trecut este

istoric atunci c„nd ƒi po•i asigna un loc ƒn timp, adic‚ atunci c„nd ƒl po•i defini ƒn timp. Pot s‚ spun, de pild‚, c‚

Mihai Viteazul i-a b‚tut pe turci la C‚lug‚reni, dup‚ na€terea lui Hristos €i ƒnainte de r‚zboiul european. Acesteveniment este istoric. El este definit. Nu este definit precis, dar, ƒn orice caz, este definit ƒn timp, pentru c‚ este

cuprins ƒntre dou‚ puncte fixe. Dac‚ spun, de pild‚: Mihai Viteazul i-a b‚tut pe turci ƒnainte de r‚zboiul european, nu

este ƒnc‚ definit ƒn timp, pentru c‚ limita este fixat‚ numai de o parte. Cam aceasta este deosebirea ƒntre istoric €i

preistoric. Toate fenomenele istorice au o limit‚, au limita de unde ƒncepe istoria; dar fenomenele preistorice au

caracteristica, fa•‚ de fenomenele istorice, c‚ nu sunt definite dec„t ƒntr-o singur‚ direc•ie.

6. Cam aceea€i este deosebirea propriu-zis‚, analoag‚ ƒntre reproducere €i aducere-aminte.

Reproducerea este o stare sufleteasc‚ ce se deosebe€te cu ceva de percep•iune. Cu ce? M‚ ierta•i c‚ nu v-o pot

spune, nu sunt psiholog, dar nici psihologii nu au spus-o p„n‚ ast‚zi; nu au ar‚tat deosebirea dintre percep•iune €i

reprezentare. Cu toate acestea, se deosebe€te prin ceva.

Ei bine, aducerea-aminte, a€a cum lucreaz‚ ea ‚n procesul acesta de constituire a cunoa€terii, are, fa•‚ de

reproducerea pur‚ €i simpl‚, elementul acesta inten•ional-temporal; adic‚, eu sunt sigur c‚ reproducerea pe care o am

ƒn cap s-a ƒnt„mplat c„ndva ƒn trecut, undeva.

Vas‚zic‚, simpla reproducere este insuficient‚, propriu-zis, ca s‚-mi dea elemente de compara•ie; cu alte cuvinte,

simpla reproducere nu este suficient‚ ca s‚-mi dea elementul de compara•ie. Pentru c‚ s‚ transgres‚m realitatea

spa•ial‚, nu este suficient ca s‚ integr‚m la conceptul de realitate tot ceea ce a fost trecut din aducerea-aminte. Prin

urmare, reproducerea, cu acest caracter de concret, de personal, aceasta este ceea ce ne ƒmbog‚•e€te, propriu-zis, €i

ne ajut‚ s‚ mergem ƒnainte cu procesul cunoa€terii.

Ei bine, dar aducerea-aminte aceasta, care este, ƒn adev‚r, cheia care ne l‚rge€te conceptul de realitate,

aducerea-aminte aceasta ce ƒnseamn‚? Care este fundamentul acestei aduceri-aminte? Am dreptul s‚ spun c‚aducerea-aminte este un element care-mi ƒntrege€te conceptul realit‚•ii? Pe ce m‚ bazez c„nd spun c‚

aducerea-aminte este acest element? Adic‚, iar problema de acum dou‚ lec•iuni €i de la ƒnceputul acestei ore: este

necesar, propriu-zis, ca eu s‚ postulez aducerea-aminte ƒn procesul cunoa€terii? Trebuie s‚ spun c‚ nu se poate

proces de cunoa€tere f‚r‚ aducere-aminte? Exist‚ vreo stringen•‚, vreo necesitate logic‚, ra•ional‚, speculativ‚,

constructiv‚ pentru care trebuie s‚ pun acest element, aducerea-aminte, ƒntre elementele constitutive ale cunoa€terii?

Nu. A•i v‚zut c‚ logica poate presupune c‚ exist‚ cuno€tin•‚ f‚r‚ aducere-aminte. A•i v‚zut c‚ nu exist‚ nici o

contradic•iune ƒn presupozi•ia pe care am f‚cut-o c‚ pot descoperi, c‚ pot calcula suma unghiurilor unui triunghi f‚r‚

s‚ cunosc elementele lui Euclid, f‚r‚ s‚-mi aduc aminte de cutare propozi•iune, de cutare sau cutare axiom‚, de

cutare sau cutare postulat din geometria lui Euclid. Vas‚zic‚, logice€te, nu exist‚ deloc necesitatea aceasta.

Dar ƒn necesitatea logic‚ nu este un element aprioric? Nu ƒn•eleg cum ar fi. Adic‚, ce ƒnseamn‚ aceasta? Ce ƒnseamn‚s‚ fie aducerea-aminte un element aprioric ƒn cuno€tin•‚? Aducerea-aminte sau, ƒn sf„r€it, obiectul aducerii-aminte

nu este un element aprioric. C‚ aducerea-aminte, ca func•iune, poate s‚ fie un element aprioric, aceasta nici nu m‚

intereseaz‚; poate s‚ fie un element aprioric sau neaprioric. Fapt este altceva pentru noi; anume, c‚ aducerea-aminte

aceasta este, de fapt, elementul constitutiv ƒn cuno€tin•a noastr‚. Fundare pentru ea nu am; a•i v‚zut c‚ demonstrare

logic‚ [nu] exist‚. Eu constat ƒns‚ c‚, atunci c„nd vreau s‚ cunosc un lucru, am nevoie de aducere-aminte. A€a se

ƒnt„mpl‚ ƒn fapt. Nu este necesar s‚ fie a€a. C‚ ar fi necesar s‚ fie, nu am dovedit-o. Am stabilit numai c‚ a€a se

ƒnt„mpl‚ de cele mai multe ori €i nu am f‚cut nici m‚car at„t, nu am afirmat c‚ se ƒnt„mpl‚ a€a ƒntotdeauna.

Vas‚zic‚, fundarea acestei afirma•ii, c‚ trecutul se integreaz‚ ƒn prezent, c‚ realitatea trecut‚ se integreaz‚ ƒn

realitatea prezent‚ cu ajutorul aducerii-aminte, este un fapt pe care, de asemenea, ƒl constat‚m.




Dar toat‚ ƒn€irarea aceasta de probleme pe care o facem ajunge constant la aceea€i solu•iune: dup‚ cum realitatea are

la baz‚ un fapt, dup‚ cum afirmarea asupra diversit‚•ii realit‚•ii se sprijin‚ iar‚€i pe un fapt, nu pe o teorie, tot a€a €i

afirmarea aceasta, c‚ realitatea se integreaz‚ cu ajutorul aducerii-aminte, nu se sprijin‚ pe o teorie, ci numai pe un

fapt, pe care-l constat‚.

Ei bine, aceasta pentru trecut.

Cum se pune problema pentru viitor, o s‚ vedem ƒn lec•ia viitoare.

VIII. Regularitatea fenomenelor naturale5 februarie 1926

1. Constatarea regularit‚•ii ƒn ƒnt„mpl‚rile naturii €i ƒn succesiunea st‚rilor de con€tiin•‚

2. Conceptul de realitate: prezent, trecut, viitor

3. Presupozi•ia realit‚•ii transcendente

4. Regularitatea ƒn fenomenele vie•ii suflete€ti

5. Ra•ionamentul prin analogie

6. Ra•ionamentul prin induc•ie7. Afirmarea cauzalit‚•ii

8. Care este criteriul regularit‚•ii?

1. A•i v‚zut cum se l‚rge€te c„mpul experien•ei noastre €i cum, mai departe, se l‚rge€te ƒnsu€i conceptul de realitate

prin facultatea aceasta pe care o avem, de a ne aduce aminte st‚rile de cuno€tin•‚ pe cari le-am tr‚it; €i anume, de a ni

le aduce aminte astfel ƒnc„t s‚ le acord‚m ceea ce numeam ƒn lec•iunea trecut‚ inten•iunea temporal‚.

L‚rgirea aceasta a conceptului de realitate €i a experien•ei noastre suflete€ti se face ƒn sensul trecutului. V‚ spuneam

ƒns‚ c‚ aceast‚ l‚rgire se face ƒnc‚ ƒntr-un sens, €i anume, ƒn acela al viitorului. Cum? Pute•i face singuri experien•a,

cercet„ndu-v‚ pe d-voastr‚. O s‚ constata•i desigur c‚, ƒn tot ceea ce v‚ aduce•i aminte €i ƒn tot ceea ce tr‚i•i de-a

dreptul, imediat - vas‚zic‚, ƒn tot cadrul experien•ei trecute €i ƒn tot cadrul experien•ei actuale - pute•i s‚ constata•i

anumite reguli ƒn cadrul cuno€tin•ei. Pute•i s‚ constata•i, de pild‚, c‚ impresiei de lumin‚, care ƒntov‚r‚€e€te faptul derealitate [pe] care noi ƒl numim zi, ƒi urmeaz‚ o alt‚ impresiune, o alt‚ percep•iune, de ƒntuneric. Aceasta s-a

ƒnt„mplat ƒn trecutul d-voastr‚, ƒn trecutul experien•ei d-voastr‚ suflete€ti, aceasta se ƒnt„mpl‚ ƒn cursul experien•ei

d-voastre prezente. S-a ƒnt„mplat de nenum‚rate ori. Nu a•i stabilit nici o leg‚tur‚ necesar‚, propriu-zis, ƒntre

urmarea aceasta a zilei dup‚ noapte €i a nop•ei dup‚ zi. A•i stabilit ƒns‚ c‚ aceast‚ urmare a zilei dup‚ noapte €i a

nop•ei dup‚ zi este un fenomen care se ƒnt„mpl‚ regulat. Constata•i deci o regularitate pe care o pute•i prinde ‚n

‚nt…mplƒrile naturii, pe de o parte; mai exact ƒns‚, ‚n succesiunea stƒrilor d-voastr‚ de con€tiin•ƒ, [pe de alt‚

parte].

Ei bine, aceast‚ regularitate pe care d-voastr‚ o stabili•i ƒn cadrul cuno€tin•ei d-voastr‚, repetarea lucrurilor,

succesiunea lucrurilor, a st‚rilor de con€tiin•‚, aceast‚ regularitate, ƒn chip normal, ƒn fapt, a€ zice, se proiecteaz‚.

Cum? Adic‚, se aplic‚ unei alte categorii de fapte, asupra c‚rora sau ƒn leg‚tur‚ cu cari aceast‚ regularitate nu a fost

observat‚, propriu-zis. A•i constatat-o ƒn trecut €i ƒn prezent €i atunci d-voastr‚ afirma•i pur €i simplu c‚ aceast‚

regularitate, ƒn succesiunea st‚rilor de con€tiin•‚, se va ƒnt„mpla €i ƒn viitor.

Ce ƒnseamn‚ aceasta: se va ƒnt„mpla €i ƒn viitor?

Analizat‚ de aproape, aceast‚ afirma•iune a mea mai c‚ nu are nici un sens. Pentru c‚, ce este viitorul? Viitorul este

ceva care o s‚ se ƒnt„mple, zicem noi; este ceea ce va veni, este succesiunea st‚rilor de con€tiin•‚ cari nu s-au

ƒnt„mplat ƒnc‚, dar care probabil [c‚] se vor ƒnt„mpla. Nu se poate defini regularitatea prin viitor. …n schimb, se poate

construi viitorul prin aceast‚ regularitate, c‚ci viitorul ƒnsu€i nu este dec„t tocmai cadrul pe care-l da•i d-voastr‚, este

prelungirea acestei realit‚•i dincolo de limita realit‚•ii.

Ceea ce a fost exist‚ ƒn realitate, cel pu•in ƒn con€tiin•a noastr‚, ca aducere-aminte. Ceea ce a fost continu‚ s‚ existeca aducere-aminte a noastr‚, este o urm‚ a acestei realit‚•i. Ceea ce exist‚ acum exist‚, propriu-zis, ca percep•iune




imediat‚ a noastr‚. Dar ceea ce va fi? Ceea ce va fi nu este nimic, nu este, propriu-zis, o realitate. Ceea ce va fi este

numai un cadru al unei activit‚•i posibile. Pe ce se sprijin‚ €i care este necesitatea cre‚rii acestui cadru, aceasta

provine tocmai din prelungirea acestei regularit‚•i; regularitatea a fost, regularitatea este. Succesiunea se ƒn€ir‚ pe o

singur‚ linie. Aceast‚ linie ƒnspre trecut nu are nici un cap‚t. Aceast‚ linie nu poate s‚ aib‚, nu o sim•im c‚ ar putea

s‚ aib‚ un cap‚t ƒn partea cealalt‚. Prezentul nu poate s‚ fie, propriu-zis, un cap de linie, o limit‚, c‚ci prezentul, el

ƒnsu€i, nu este ceva fix. Prezentul este, a€ zice, un fel de no•iune limit‚, prezentul este - ca s‚ zic a€a - un fel de pauz‚

ƒntre ceea ce a fost €i nu mai este €i ceea ce va fi €i nu este ƒnc‚. C„t •ine acest prezent? Nu are nici o durat‚, c‚ci, ƒn

momentul ƒn care ai vrea s‚-l consta•i, nu mai exist‚. Prezentul este un fel de muchie infinitezimal‚ ca dimensiune,

pe care alunec‚ faptele ƒnt„mplate. Iar toat‚ ƒnl‚n•uirea aceasta, a ceea ce a fost, ceea ce este €i ceea ce nu a fost ƒnc‚,

dar va fi, toat‚ aceast‚ ƒnl‚n•uire nu este, propriu-zis, dec„t exprimarea ƒntr-o alt‚ form‚ a unei regularit‚•i pe care

noi o constat‚m.

Exact vorbind, regularitatea aceasta nu poate s‚ fie exprimat‚, nu poate s‚ fie observat‚ dec„t ƒn trecut. Regularitatea

aceasta sau mersul evenimentelor, sau succesiunea st‚rilor mele de con€tiin•‚ m‚ fac s‚ constat regularitatea, c„nd?

Dup‚ ce s-a ƒnt„mplat evenimentul. Noi ad‚ug‚m: ƒn prezent se ƒnt„mpl‚ lucrurile tot a€a. Este o iluziune a noastr‚, o

nepreciziune de limbaj, c‚ci ƒn prezent, propriu-zis, nu putem s‚ constat‚m nimic, prezentul nefiind dec„t o

no•iune-limit‚.2. Prin urmare, vede•i cum, din aceast‚ constatare pe care o facem, a regularit‚•ii st‚rilor mele de con€tiin•‚, a st‚rilor

noastre de con€tiin•‚, integr‚m un alt concept de realitate. Acest concept de realitate ƒnchide ƒntr-ƒnsul trecutul,

prezentul €i ceea ce nu este ƒnc‚, viitorul. Trecut, prezent [€i] viitor epuizeaz‚ tot conceptul realit‚•ii. De ce? Pentru

c‚, o s‚ zice•i: trecutul nu mai este, prezentul este tocmai un punct de trecere, iar viitorul nu este ƒnc‚. Epuizeaz‚ tot

conceptul realit‚•ii, pentru simplul motiv c‚ prezent, trecut €i viitor nu ƒnseamn‚, propriu-zis, fapte, ci cadre ƒn cari se

petrec faptele. Deci, de la aceast‚ constatare a regularit‚•ii, a unei regularit‚•i ƒn constituirile mele de cuno€tin•e, de

la aceast‚ regularitate plec eu, propriu-zis, ca s‚ construiesc acest concept al cadrului realit‚•ii, l‚rgind realitatea pe

care am cunoscut-o: cu percep•iunea imediat‚, cu aducerea-aminte €i cu viitorul.

S‚ nu crede•i ƒns‚ c‚ aceast‚ realitate sau c‚ aceast‚ regularitate pe care eu o constat ƒn prezent ƒmi serve€te numai la

construirea viitorului. Ea are ƒnc‚ o func•iune, mai precis‚. G„ndi•i-v‚, v‚ rog, c‚ regularitatea aceasta pe care o

surprindem €i o constat‚m ƒn univers nu este numai un instrument de construc•iune pentru ceea ce va fi, ci [€i] o

schem‚ fix‚, o schem‚ func•ional‚, a€ zice mai degrab‚, pentru ceea ce a fost. Dac‚ d-voastr‚ a•i vrea s‚ reconstitui•i

tot ceea ce a fost ieri, v‚ ve•i aminti c‚ de diminea•‚ v-a•i sculat. Aceasta este precis. Mai departe: €Dup‚ ce m-am

sculat, am f‚cut ce am f‚cut, m-am dus apoi la bibliotec‚ - dac‚ este cazul -, am lucrat €i pe urm‚? Pe urm‚ nu-mi

mai aduc aminte! M-am dus la cutare prieten, la ora cutare!". Dar, ƒmi zic: €Nu se poate! A mai fost ceva!". €A,

masa! De ce? Am m„ncat la pr„nz. De ce? Pentru c‚ este normal ca ƒn fiecare zi s‚ m‚n„nc, pentru c‚ a€a fac

ƒntotdeauna". Prin urmare, exist‚ o anumit‚ schem‚ a zilei. Aceasta se compune din diminea•a €i seara ca puncte

extreme €i din alte puncte intermediare, cari sunt nelipsite din acest cadru. M‚n„nc ƒn fiecare zi la pr„nz, aceasta se

ƒnt„mpl‚ ƒntotdeauna, deci a trebuit s‚ se ƒnt„mple €i ieri. S-a ƒnt„mplat c‚ nu am m„ncat, atunci imediat trebuie s‚

m‚ g„ndesc la motivul pentru care nu am m„ncat.

Prin urmare, aceast‚ regularitate pe care o observ ƒn succesiunea st‚rilor mele de con€tiin•‚ ƒmi ajut‚ la reconstruirea

trecutului, ƒn aceea€i m‚sur‚ ƒn care-mi ajut‚ la construirea viitorului. Pentru c‚, ƒn acela€i fel ƒn care spun: €Ieri

m-am sculat de diminea•‚, am m„ncat la pr„nz €i m-am culcat seara", pot spune: €Probabil c‚ m„ine m‚ voi scula de

diminea•‚, voi m„nca la pr„nz €i m‚ voi culca seara". Numai c‚, este o deosebire: pentru viitor aceast‚ regularitate

este pur schematic‚, pe c„nd pentru trecut formeaz‚ cadrul ƒn care se plaseaz‚ anumite fapte, ƒn care eu izbutesc, am

posibilitatea s‚ plasez anumite fapte. Pentru viitor am numai c„teva puncte de reper, regularitatea at„ta ƒmi ofer‚. Ce

intr‚ ƒntre aceste puncte de reper, pentru viitor, nu pot €ti. †tiu, de pild‚, c‚ de diminea•a p„n‚ seara o s‚ tr‚iesc €i

€tiu, de pild‚, c‚ ƒn acest trai al con€tiin•ei mele or s‚ se insereze o mul•ime de st‚ri de con€tiin•‚. Dar ce anume vor

fi acele st‚ri de con€tiin•‚, aceasta ƒnc‚ nu pot s‚ o spun. Adic‚, pe orice voi ƒncerca eu s‚ construiesc acest viitor,voi avea ƒntotdeauna puncte de reper.




Este ƒns‚, ƒn adev‚r, aci ceva care trebuie explicat; €i anume, c‚ sunt serii de fapte cari, privite ƒn ele ƒnsele, sunt

numai puncte de reper; dar cari, ƒncruci€„ndu-se cu altele, nu mai devin puncte de reper, adic‚ nu mai devin forme de

activitate, ci aceste ƒncruci€‚ri de fapte sunt chiar fapte pentru ceilal•i. De pild‚, eu €tiu c‚ ziua are un ƒnceput, un

maximum €i un sf„r€it. Acest ƒnceput, maximum €i sf„r€it, care formeaz‚ cadrul unei activit‚•i a mea - deci, cum

spuneam mai sus, puncte de reper pur €i simplu -, fiecare poate s‚ ƒnsemne, la ƒntret‚ierea cu alte serii de fapte, fapte

con•inute propriu-zis ƒn vreme. Dar, ƒn genere, ƒn termeni generali, pot s‚ afirm c‚ regularitatea aceasta, care ƒmi

construie€te mie viitorul ƒndepline€te €i cealalt‚ func•iune, de a-mi reconstrui, de a-mi ƒmplini trecutul.

Aceasta, ƒn ceea ce prive€te succesiunea st‚rilor mele de con€tiin•‚.

3. Dar regularitatea pe care o constat ƒn succesiunea st‚rilor de con€tiin•‚ are ƒnc‚ o importan•‚: ea ƒnchide ƒn‚untrul

ei anume posibilit‚•i ca s‚ p‚r‚seasc‚ domeniul acesta imanent sau al faptului imanent de con€tiin•‚ €i s‚ transceand‚

con€tiin•a mea propriu-zis‚. Cum? …n dou‚ feluri sau ƒn dou‚ direc•iuni opuse.

G„ndi•i-v‚ c‚ eu constat, ƒn con€tiin•a mea sau ƒn succesiunea aceasta a st‚rilor mele de con€tiin•‚, o anumit‚

regularitate: eu constat c‚ percep ƒntunericul €i dup‚ aceea lumina. Eu constat c‚ distan•a de timp care ƒmi d‚

percep•iunea de ƒntuneric €i aceea de lumin‚ nu este totdeauna aceea€i. Constat, de pild‚, c‚ ƒn luna decembrie

senza•iunea sau percep•iunea ƒntunericului dureaz‚ mai mult dec„t aceea a luminii, dup‚ cum constat c‚ ƒn luna mai

sau ƒn luna iunie se ƒnt„mpl‚ tocmai procesul invers. Evident, am putut constata c‚ ƒntotdeauna ƒn luna maipercep•iunea de lumin‚ este mai lung‚ dec„t aceea de ƒntuneric. Dar ceea ce constat este numai c‚ se ƒnt„mpl‚ ƒn

con€tiin•a mea anumite fapte, ƒntr-o anumit‚ regularitate, €i c‚ aceast‚ regularitate nu depinde, propriu-zis, de mine.

Eu voi constata ƒntotdeauna, ƒn mod automat, ƒn luna decembrie c‚ ƒntunericul dureaz‚ mai mult dec„t lumina €i

ƒntotdeauna ƒn luna iunie c‚ lumina dureaz‚ mai mult dec„t ƒntunericul. Dar ce ƒnseamn‚ decembrie €i iunie?

…nsemneaz‚ anumite puncte ƒn con€tiin•a mea, puncte pe cari eu, dup‚ o anumit‚ regularitate, am ajuns s‚ le fixez.

Regularitatea aceasta se ƒnt„mpl‚ ƒn con€tiin•a mea, adic‚ ƒn succesiunea faptelor de con€tiin•‚ ale mele.

Dar regularitatea aceasta nu st‚ ƒn puterea mea. Nu pot eu s‚ zic, la acest punct al con€tiin•ei mele: vreau ast‚zi s‚

constat c‚ lumina dureaz‚ mai mult dec„t ƒntunericul. Nu pot s‚ o fac, pur €i simplu.

†i atunci, regularitatea aceasta a succesiunii faptelor, pe de-o parte, iar pe de alt‚ parte independen•a acesteiregularit‚•i fa•‚ de con€tiin•a noastr‚ ne duc la o concluziune care este urmarea logic‚, urmarea imediat‚; anume, c‚

noi nu facem, ƒn faptul nostru de con€tiin•‚, dec„t s‚ constat‚m ceva care nu este el ƒnsu€i fapt de con€tiin•‚. Adic‚,

acest fapt de con€tiin•‚ este un reflex condi•ionat de altceva. Aceasta ƒnsemneaz‚ pur €i simplu presupozi•ia

realitƒ•ii transcendente.

Prin urmare, regularitatea care v‚ ar‚tam c‚ l‚rge€te conceptul realit‚•ii spre viitor, ƒn domeniul experien•ei

imanente, sau completeaz‚ domeniul realit‚•ii imanente ƒnspre trecut, aceast‚ regularitate mai joac‚ ƒnc‚ o func•iune:

ea ne ajut‚ s‚ transcendem imanen•a, s‚ admitem c‚ exist‚ ƒn afar‚ de noi o realitate, cu privire la care noi nu facem

dec„t s‚ o constat‚m, pe care faptul nostru de con€tiin•‚ nu face dec„t s‚ o reflecteze.

Aci ƒns‚ se vede o alt‚ func•iune a principiului regularit‚•ii; €i anume, o l‚rgire a realit‚•ii, nu a principiului, ci a

constat‚rii regularit‚•ii acesteia, a experien•ei noastre dincolo de cadrul experien•ei con€tien•iale al realit‚•iiimanente.

4. Pe aceast‚ cale eu ajung s‚ construiesc natura. Dar cu aceasta nu am construit ƒnc‚ tot. Eu tr‚iesc al‚turi de al•i

oameni. Ace€ti oameni sunt, pentru mine, fenomene naturale ƒn acela€i fel ƒn care eu sunt, de asemenea, pentru

ceilal•i oameni un fenomen natural. Ace€ti oameni tr‚iesc o via•‚ a lor, sunt obiecte ƒn univers. [Iar] ca obiecte ƒn

univers, sunt pasibili de observarea mea €i eu constat ƒn leg‚tur‚ cu ei anumite lucruri. De pild‚, constat c‚ un om

poate s‚ r„d‚, constat c‚ un om poate s‚ pl„ng‚, constat c‚, ƒntr-un anumit moment, un om poate s‚ aib‚ o expresiune

pe figur‚ €i ƒntr-alt moment, o alt‚ expresiune. Constat, de pild‚, c‚, dac‚ ƒl ƒn•ep, figura lui va avea o anumit‚

expresie €i c‚, ori de c„te ori ƒl voi ƒn•epa, expresiunea lui va fi aproximativ cam aceea€i. Constat, prin urmare,

aceast‚ regularitate. Fac ƒns‚ aceast‚ experien•‚ €i asupra mea €i mai constat cu aceast‚ ocazie ƒnc‚ ceva; €i anume,

constat nu numai c‚, dac‚ m-a€ privi ƒn oglind‚ ƒn momentul ƒn care m‚ ƒn•ep, a€ avea o anumit‚ expresie a figurii,

dar [€i] c‚ aceast‚ ƒn•ep‚tur‚ cu acul se ƒntov‚r‚€e€te pentru mine cu o anumit‚ stare sufleteasc‚; hai s‚ zicem, cu o




senza•iune de durere. †i atunci, eu constat la semenul meu aceast‚ regularitate ƒn leg‚tura dintre ƒn•ep‚tura cu acul €i

o anumit‚ expresiune vizual‚ a figurii, iar la mine ƒnsumi o leg‚tur‚ ƒntre trei fapte diferite: ƒn•ep‚tura, expresiunea

figurii €i senza•iunea de durere pe care o am.

…n virtutea acestei regularit‚•i pe care o constat la mine complet, iar la semenul meu numai ƒn dou‚ elemente, eu

generalizez aceast‚ regularitate, o atribui ƒn forme mai l‚rgite €i celorlal•i oameni.

Pe aceast‚ cale construiesc, propriu-zis, cu ajutorul aceluia€i mecanism al regularit‚•ii, ƒnc‚ ceva: construiesc via•asufleteasc‚ a celorlal•i oameni, admit existen•a vie•ii suflete€ti a celorlal•i oameni. Dar aceasta o admit numai pentru

c‚ a€a vreau eu? Nu. O admit fiindc‚ sunt for•at s‚ o admit. For•at, de ce? For•at de regularitatea pe care sunt obligat

s‚ o constat, regularitatea leg‚turii ƒntre dou‚ anumite fapte.

Vede•i dar care este func•iunea acestei regularitƒ•i, pe care noi o g‚sim ƒn fenomenele vie•ii noastre suflete€ti. Ea

v‚ d‚, ƒnt„i, o ƒntregire a vie•ii imanente prin prelungirea ei ƒn viitor; o ƒntregire a vie•ii imanente prin completarea

experien•ei mele trecute, pe de o parte, iar pe de alt‚ parte, ne ajut‚ s‚ construim pur €i simplu existen•a naturii, s‚

construim realitatea transcendent‚ con€tiin•ei noastre, realitatea fizic‚, pe de o parte, €i realitatea transcendent‚

psihic‚, pe de alt‚ parte. Acord o existen•‚ realit‚•ii €i mai acord ƒnc‚ o dat‚, tot gra•ie acestei regularit‚•i, o existen•‚

vie•ii suflete€ti a celorlal•i oameni. Iat‚, prin urmare, ce importan•‚ extraordinar‚ are acest fapt banal al regularit‚•ii

sau ƒnt„mpl‚rii fenomenelor naturii.

5. Ei bine, ƒn afar‚ de acest lucru pe care l-am spus, adic‚ ƒn afar‚ de explicarea func•iunei creatoare de realitate, care

mai este importan•a [regularit‚•ii]?

…n‚untrul con€tiin•ei noastre se ƒnt„mpl‚ anumite lucruri foarte importante pentru procesul de cunoa€tere, care sunt

condi•ionate de acela€i proces.

Ce este, propriu-zis, o cunoa€tere sau un ra•ionament de analogie? Pe ce se sprijin‚ acest ra•ionament de analogie?

Eu am constatat c‚ exist‚ o anumit‚ leg‚tur‚ ƒntre o expresiune vizual‚ €i o anumit‚ senza•iune €i am ad‚ugat acestui

proces bipolar ƒnc‚ un moment: via•a sufleteasc‚. Aceasta este analogia. De ce? Fiindc‚ eu construiesc sau pun ƒn

omul cel‚lalt ceva din via•a mea, ceva care se ƒnt„mpl‚ ƒn mine €i care, deci, cred c‚ trebuie s‚ se ƒnt„mple ƒn fiecare

om. Experien•a exact‚ nu pot s‚ o am ƒn nici un fel. Experien•a exact‚, am spus lucrul acesta de at„tea ori, este foarteimportant‚, totu€i - de aceea l-am spus de mai multe ori, pentru c‚ se uit‚ -, foarte adesea este imposibil ca noi s‚

avem ƒn chip direct experien•a vie•ii suflete€ti a celorlal•i oameni, a con•inutului de con€tiin•‚ al celorlal•i oameni.

Aceast‚ experien•‚ nu este posibil‚ dec„t pe cale de analogie €i, dup‚ cum vede•i, aceast‚ analogie are la baz‚ tocmai

procesul de uniformitate, de regularitate a ƒnt„mpl‚rilor naturale.

Asupra lucrurilor acestora am mai vorbit eu vreo 10-15 lec•iuni acum patru sau cinci ani, c„nd nu era•i d-voastr‚ aci.

6. …nc‚ o func•iune de cunoa€tere, care este ƒn leg‚tur‚ cu aceast‚ uniformitate a ƒnt„mpl‚rilor naturii este, a€ zice,

ra•ionamentul de induc•iune.

Eu am v‚zut c‚, de c„te ori pun apa s‚ fiarb‚ €i m‚sor temperatura, ƒn momentul fierberii, mi se indic‚ 100ˆ C. A€a

s-a ƒnt„mplat de c„te ori am f‚cut experien•a: apa fierbe la 100ˆ C. Pot s‚ m‚resc oric„t temperatura, gradul defierbere al apei va r‚m„ne ƒntotdeauna 100ˆ C. Nelogic, pentru c‚, dac‚ eu pun un recipient cu ap‚ care are

temperatura ambiant‚ de 17ˆ-18ˆ C €i pun dedesubt foc, o s‚ constat cum, din minut ƒn minut, temperatura acelui

volum de ap‚ se va ridica. P„n‚ unde? Dac‚ nu ajung niciodat‚ la fenomenul de fierbere? Voi fi nevoit s‚ conchid, ƒn

virtutea aceluia€i principiu al regularit‚•ii, c‚ temperatura volumului de ap‚ cre€te mereu. P„n‚ unde? La infinit. Ar

trebui s‚ conchid c‚ apa are aceast‚ proprietate de a-€i urca temperatura la infinit, pe m‚sur‚ ce este ƒnc‚lzit‚. Avem

ast‚zi aparate, cum este de pild‚ cuptorul electric al lui Moissan, cu care putem ob•ine temperaturi de 3500ˆ C €i

desigur c‚ se va putea ob•ine ƒn viitor o temperatur‚ €i mai ridicat‚. Dac‚ nu am ajuns niciodat‚ la temperatura de

fierbere a apei, am putea s‚ deducem - din faptul c‚ temperatura apei se ridic‚ pe m‚sur‚ ce o ƒnc‚lzim - c‚ i-am

putea-o ridica p„n‚ la 3500ˆ C. A€a ar fi logic, ƒn virtutea principiului regularit‚•ii, €i totu€i, tot ƒn virtutea

principiului regularit‚•ii, dac‚ apa fierbe totdeauna la temperatura de 100ˆ C, peste 100ˆ C nu poate s‚ treac‚niciodat‚ apa care fierbe. (O s‚ vede•i imediat de ce am dat exemplul acesta.) Aceasta este induc•iunea.




La baza induc•iunii, a generaliz‚rii acesteia pe care o facem, st‚ tocmai regularitatea ƒnt„mpl‚rilor din natur‚.

7. Tot regularitatea ƒnt„mpl‚rilor din natur‚ st‚ la baza celeilalte a€a-zise forme de cunoa€tere a noastr‚, care este

afirmarea cauzalitƒ•ii.

Noi afirm‚m ast‚zi pur €i simplu c‚ ceea ce se ƒnt„mpl‚ trebuie s‚ se ƒnt„mple dintr-o anumit‚ cauz‚. De ce? …n

virtutea faptului c‚ a€a s-a mai ƒnt„mplat, ƒn virtutea regularit‚•ii, a uniformit‚•ii pe care am observat-o constant ƒn

toate ƒnt„mpl‚rile. Un alt criteriu, o alt‚ baz‚ nu avem.8. Vede•i, prin urmare, care este importan•a €i ƒn domeniul cunoa€terii a acestui principiu sau proces al regularit‚•ii.

Ce este el? Ce ƒnsemneaz‚? De unde vine? Care este fundarea acestui principiu?

Ei bine, deductiv, a€ zice eu, nu pot s‚ stabilesc nimic. Deductiv, nu pot s‚ zic. Eu sunt ƒn domeniul imanen•ei, al

faptului de con€tiin•‚. Nu pot, cu ajutorul deduc•iunii, s‚ stabilesc c‚, ƒn adev‚r, lucrurile trebuiesc s‚ se ƒnt„mple

a€a. Eu am constatat p„n‚ acum c‚ lucrurile se ƒnt„mpl‚ a€a, dar nu pot s‚ spun deloc c‚ rezult‚ din conceptul acesta

al realit‚•ii pe care l-a€ avea eu ƒn chip deductiv; cu ajutorul unei metode deductive nu pot s‚ conchid deloc c‚ a€a

trebuie s‚ se ƒnt„mple €i de aci ƒnainte. Nu exist‚ o necesitate logic‚ propriu-zis‚ pentru dovada acestei afirma•ii, a

acestei credin•e ad„nci a mea ƒn regularitatea fenomenelor naturii.

Eu am stabilit, de exemplu, c‚ dup‚ zi urmeaz‚ noapte €i dup‚ noapte zi €i stabilesc c‚ a€a s-a ƒnt„mplat ƒn toatezilele vie•ii mele, de c„nd tr‚iesc eu p„n‚ azi. …nseamn‚ de aci c‚ am eu dreptul s‚ spun, logice€te, c‚, dac‚ acuma s-a

ƒnserat, o s‚ vin‚ iar zi? Desigur c‚ nu. Nu am nici un drept s‚ fac aceasta. Generalizarea pe care o fac eu este absolut

arbitrar‚, cu at„t mai mult cu c„t se poate spune, din punct de vedere logic, c‚ nici nu se €tie dac‚, cu elementele pe

care le ai la dispozi•ie c„nd faci aceast‚ generalizare, po•i face aceasta, ƒntruc„t elementele pot s‚ nu fie complete. De

pild‚, atunci c„nd m‚sur‚m temperatura apei, ƒnainte de a atinge punctul critic al fierberei, o s‚ constat‚m o cre€tere.

Dac‚ ƒn aceast‚ experien•‚ nu am ajuns niciodat‚ la punctul de fierbere, o s‚ conchidem c‚ temperatura apei poate

cre€te la infinit. Dac‚ am ajuns la acel punct, o s‚ zicem: iat‚, de aci ƒnainte apa nu-€i mai ridic‚ temperatura. Prin

urmare, nu exist‚ nici [o] logic‚ ƒn aceast‚ induc•iune pe care o fac. Nu exist‚ ƒnc‚ €i din alt motiv. Nu pot s‚ spun

c‚, cu ajutorul unei opera•iuni inductive, pot s‚ fundez procesul regularit‚•ii. De ce? Pentru c‚ ƒns‚€i generalizarea

sau ƒnsu€i ra•ionamentul inductiv se sprijin‚ pe posibilitatea regularit‚•ii. Cu alte cuvinte, induc•iunea se fundeaz‚ peregularitate. †i atunci, evident c‚ nu pot s‚ fundez regularitatea pe induc•iune, pentru c‚ aceasta ar ƒnsemna c‚ m‚

ƒnv„rtesc ƒntr-un cerc vi•ios. Prin urmare, de la ƒnceput trebuie s‚ ƒnl‚tur‚m €i aceast‚ posibilitate de fundare.

Prin urmare, [criteriul regularit‚•ii] deductiv nu poate s‚ fie, inductiv nu poate s‚ fie; cum ar mai putea s‚ fie? Ar

putea s‚ mai fie eviden•a. Este eviden•a? Nu. Nu este evident pentru mine, care nu am avut dec„t o succesiune, c‚

succesiunea aceasta se va ƒnt„mpla totdeauna. A€a, de pild‚, eu ies la ora 6 €i un sfert de la Universitate €i, ƒn

momentul c„nd ies ƒn strad‚, trece un tramvai. Iat‚ o succesiune de fenomene. M„ine se ƒnt„mpl‚ exact acela€i lucru.

Am eu dreptul s‚ deduc de aci - din faptul acesta care este evident, cum ar fi evident‚ o percep•iune oarecare, anume

cum ar fi masa din fa•a d-voastr‚, cum ar fi lampa din fa•a d-voastr‚ - c‚ lucrul acesta se va ƒnt„mpla mereu cu

aceea€i regularitate? Nu.

Care este criteriul regularitƒ•ii? Dac‚ deduc•iunea nu este, dac‚ induc•iunea nu este, dac‚ eviden•a nu exist‚, de

unde pot eu s‚ scot garan•ia regularit‚•ii - care este criteriul care trebuie s‚ ne c‚l‚uzeasc‚ ƒn aceast‚ materie?

…n leg‚tur‚ cu aceast‚ chestiune mai exist‚ ƒnc‚ ceva: se pretinde, anume, c‚ principiul acesta al regularit‚•ii se

sprijin‚ pe o judecat‚ analitic‚, se pretinde, anume, c‚ din conceptul de realitate se poate deduce a€a-numitul

principiu al regularit‚•ii, se pretinde, anume, c‚ acest concept ƒnchide ƒntr-ƒnsul ƒns‚€i realitatea.

Aceast‚ problem‚ mai lung‚ este legat‚ foarte str„ns cu a€a-numita teorie a conven•ionalismului, sus•inut‚ de

domnul Poincar‰.

Despre aceast‚ teorie a conven•ionalismului vom vorbi ƒns‚ ƒn prelegerea viitoare.




IX. †ncercƒri de fundamentare a principiului regularitƒ•ii12 februarie 1926

1. Deducerea regularit‚•ii din conceptul de realitate

2. …nc‚lcarea regularit‚•ii

3. Principiul regularit‚•ii determin‚ realitatea

4. Teoria conven•ionalist‚5. Amendarea teoriei conven•ionaliste

6. Regularitatea ƒn concep•ia lui Immanuel Kant

1. A•i v‚zut ƒn prelegerea precedent‚ ƒn ce fel principiul regularit‚•ii ƒntrege€te realitatea. A•i v‚zut c‚ aceast‚

regularitate ne d‚ posibilitatea prevederii, deci a complet‚rii conceptului de realitate, c‚ viitorul este ƒnglobarea

trecutului ƒn realitate, a€a c‚ acela€i principiu completeaz‚ €i, deci, precizeaz‚, ƒnmul•e€te am‚nuntele celeilalte p‚r•i

a realit‚•ii - pe care am v‚zut iar‚€i cum o c„€tig‚m -, completeaz‚ a€a-numitul trecut.

A•i mai v‚zut ƒns‚ c‚, din diferite motive, nu puteam s‚ g‚sim, ƒn prelegerea trecut‚, o fundare logic‚, a€ zice, a

acestui principiu; adic‚, teoretice€te, nu ne putem explica, anume, care este ƒndrept‚•irea teoretic‚ a principiului

acesta al regularit‚•ii, pe care ƒl aplic‚m realit‚•ii propriu-zise - €i nu numai at„t, dar care oarecum condi•ioneaz‚, a€zice, p„n‚ la un punct, aceast‚ realitate.

V‚ spuneam ƒns‚ ƒn prelegerea trecut‚ c‚, ƒn afar‚ de pozi•iunea trecut‚ ƒn revist‚, adic‚: regularitatea nu se poate

stabili deductiv, nu se poate funda inductiv, nu am putea-o deduce printr-un ra•ionament de analogie etc., ƒn afar‚ de

aceste pozi•iuni, mai este o pozi•iune, pe care trebuie s‚ o analiz‚m ast‚zi; €i anume, afirma•iunea cuprins‚ ƒn

diferitele sisteme filosofice c‚ principiul acesta al regularit‚•ii s-ar deduce din ƒnsu€i conceptul de realitate.

Ce ar ƒnsemna afirma•iunea aceasta? Ar ƒnsemna c‚ avem un concept de realitate, c‚ ƒn acest concept al realit‚•ii intr‚

ca not‚ specific‚ regularitatea €i c‚, printr-o simpl‚ judecat‚ analitic‚ sau printr-un simplu ra•ionament analitic, am

putea s‚ scoatem nota regularit‚•ii, respectiv principiul regularit‚•ii, din conceptul realit‚•ii.

Trebuie s‚ observ‚m c‚ avem de-a face ƒn aceast‚ pozi•iune cu o chestiune relativ destul de subtil‚, dac‚ observ‚m,

anume, c‚ conceptul realit‚•ii €i realitatea ƒns‚€i pot s‚ nu fie unul €i acela€i lucru; adic‚, sunt unii autori cari spun c‚

conceptul de realitate se muleaz‚ pe realitate, c‚, prin urmare, conceptul realit‚•ii r‚sfr„nge realitatea ƒns‚€i.

Sunt al•i autori cari spun c‚ exist‚ conceptul de realitate, iar realitatea ƒns‚€i nu este dec„t un fel de contrapunct, de

pandant al acestui concept.

…n teoria pe care trebuie s‚ o analiz‚m acum, nu se face nici un fel de afirmare esen•ial‚ de leg‚tur‚ ƒntre conceptul

de realitate €i realitatea ƒns‚€i, ci se spune, pur €i simplu, c‚ principiul regularitƒ•ii se poate deduce din conceptul

realitƒ•ii, f‚r‚ s‚ se afirme ƒn ce raport st‚ acest concept al realit‚•ii cu realitatea ƒns‚€i.

Dup‚ aceasta, s‚ trecem la analiza faptului.

Deocamdat‚ noi observ‚m regularitatea ƒn univers. Am dat exemplul zilei €i al nop•ei, al succesiunei acesteia a zilei

€i a nop•ei.

Universul ni se prezint‚ ƒntr-o succesiune de fapte, care succesiune reprezint‚ un fel de - hai s‚ zicem -, un fel de

corp de legi, adic‚ un fel de corp de invariabilit‚•i, un fel de corp de suprapuneri ƒn ƒn•elesul acesta al invariabilit‚•ii.

2. Presupune•i ƒns‚ c‚, la un moment-dat, o ƒnt„mplare, un eveniment care trece ƒnaintea d-voastr‚, care intr‚ ƒn

realitate, ceva dintr-ƒnsul, o not‚ a conceptului acesta de realitate pe care-l avem noi nu se supune legilor acestora ale

realit‚•ii. Ce facem noi? Noi zicem pur €i simplu: nu exist‚! Trebuie s‚ fie altceva! Eu €tiu c‚ dup‚ zi vine iar noapte

€i dup‚ noapte, zi. Dar vine cineva €i-mi afirm‚: €tii c‚, la Br‚ila, de trei s‚pt‚m„ni nu mai e zi, e numai noapte? O s‚

zic: nu se poate. De ce? Pentru c‚, ƒn virtutea principiului regularit‚•ii, noi nu putem admite c‚ ceea ce se petrece aci,

la Bucure€ti a€a de regulat €i ceea ce putem s‚ generaliz‚m pentru tot universul - o s‚ vedem imediat de ce -, nu

putem s‚ presupunem c‚ aceasta nu se petrece [€i] la Br‚ila.




D-voastr‚ €ti•i c‚ g„€tele zboar‚. Se duce cineva €i vede pe malul apei un c„rd de g„€te care zboar‚ €i vine €i spune

acest lucru. Vine ƒns‚ un altul €i spune: da, dar la noi, la Constantinopol, zboar‚ €i g„€tele fripte! - Nu se poate!,

r‚spundem noi. (Am luat exemplul acesta cu Constantinopolul, pentru c‚ exist‚ o veche anecdot‚ a lui Nastratin cu

g„€tele cari zboar‚ €i pe care, desigur, mul•i dintre d-voastr‚ o cunosc.)

Vom r‚spunde: nu se poate! G„sca fript‚ nu zboar‚! De ce? Afirma•ia aceasta: g„sca fript‚ zboar‚ nu intr‚ ƒn

conceptul meu de realitate. De ce? Pentru c‚ contravine principiului regularitƒ•ii €i, contravenind acestuiprincipiu, nu poate s‚ fie realitate.

Prin urmare, pare c‚ aveau dreptate acei cari sus•ineau c‚ noi avem un anumit concept al realit‚•ii €i ƒn acesta intr‚

regularitatea. Tot ce nu este regularitate nu este realitate.

Eu visez un lucru €i ƒn acel vis am o succesiune care este neobi€nuit‚; am ƒn visul meu, de pild‚, impresiunea unei

succesiuni foarte repezi, a zilei €i a nop•ei. Ce nu poate visa omul? Orice! Dac‚ ƒn vis am con€tiin•a aceasta a

schimb‚rii repezi, pot spune: vezi ce repede se schimb‚ ziua acum cu noaptea? Ce scurt‚ este ziua €i ce scurt‚ este

noaptea! Dac‚ ƒns‚ m‚ trezesc €i zic: a fost numai o p‚rere, atunci dintr-o dat‚ am scos din conceptul de realitate

ceea ce a fost un vis.

Pot s‚ am o impresiune de durere, c„nd m‚ atinge cineva cu un fier ƒnro€it; dar pot s‚ am impresiunea aceleia€i

dureri €i f‚r‚ motiv. V‚ aduce•i, desigur, aminte din Psihologia de G‚v‚nescul, pe care a•i f‚cut-o ƒn liceu, c‚ sunt

acolo c„teva exemple ce ne pot servi ƒn ƒmprejur‚rile de fa•‚. Era unul care se a€tepta s‚ moar‚ de c‚ldur‚ la pol - era

autosugestionat. Prin autosugestie un om poate s‚ aib‚ anumite impresiuni. Se zice, de pild‚, c‚ Sf„ntul Francisc din

Assisi, ƒntr-un extaz mistic pe care l-a avut, a c‚p‚tat urme de r‚ni la m„ini €i la picioare. Ve•i zice: nu este adev‚rat,

este legend‚. Ei bine, nu este legend‚. Medicina explic‚ lucrul acesta, a€a c‚ nu este legend‚. Pentru ca s‚ capete

urmele acestea, ƒntr-un anumit fel, explic‚ medicina, trebuie s‚ se fi petrecut ceva ƒn organismul lui. Organismul

acesta totu€i nu a fost atins de excita•iuni exterioare ƒn via•a lui, ci numai via•a lui interioar‚ a contribuit s‚ se

ƒnt„mple aceast‚ transformare.

Ce vreau s‚ scot din acest exemplu? Eu pot s‚ am un sentiment de durere, sau pot s‚ am o impresiune de lumin‚ - de

pild‚, ƒnchid ochii - €i, cu toate acestea, am str‚fulger‚ri, se face ƒn ochii mei lumin‚. Ei bine, impresiunea aceasta pecare putem s-o avem corespunde ea oare realit‚•ii? Nu. Impresiunea ƒns‚ o avem. …n virtutea principiului regularit‚•ii,

lucrurile ar trebui s‚ se ƒnt„mple a€a: trebuie s‚ am un izvor de lumin‚ care s‚-mi trimit‚ anume excita•iuni €i acestea

s‚ provoace impresiunea mea de lumin‚. Ei bine, pot s‚ am aceast‚ impresiune de lumin‚ €i f‚r‚ excita•iune. Aceasta

ƒns‚ iese din cadrul realit‚•ii.

Ce facem ƒn aceast‚ situa•iune? Putem s‚ spunem c‚ nu exist‚? Nu. Starea noastr‚ de con€tiin•‚ exist‚, ea este o

realitate, este realitate net‚g‚duit‚; corespondentul acestei realit‚•i a mea, care este de ordin imanent, corespondentul

acesta poate s‚ nu existe. Dar, ƒn succesiunea st‚rilor mele suflete€ti, pot s‚ intervin‚ anumite evenimente cari nu

sunt regulate, cari nu cad, prin urmare, sub principiul acesta al regularit‚•ii.

Faptul acesta are importan•‚, pentru c‚ ƒnseamn‚ pur €i simplu c‚ regularitatea este ƒntrerupt‚ de anumite

ƒmprejur‚ri; c‚, adic‚, regularitatea pe care noi o a€ez‚m ƒn univers oarecum, pe care o consider‚m ƒn teoria aceastaca un fel de condi•iune a realit‚•ii ƒnse€i, regularitatea aceasta nu subzist‚ pretutindeni, c‚ exist‚ un anumit raport

ƒntre realitate €i cuno€tin•a mea, care prezint‚ anumite neregularit‚•i.

Regularitatea, oricum ar fi, spuneam adineauri c‚ totdeauna are o succesiune din afar‚ €i corespunde uneia din‚untru.

Dar se poate ca uneia din‚untru s‚ nu-i corespund‚ nimic ƒn afar‚ [€i atunci] regularitatea este rupt‚.

Vas‚zic‚, nu se poate spune pur €i simplu c‚ conceptul de realitate ƒnchide ƒntr-ƒnsul principiul ƒnsu€i al regularit‚•ii.

Dar, ƒnc‚ pentru un motiv nu se poate admite punctul acesta de vedere.

Ce este o judecat‚ analitic‚? †ti•i din alte ƒmprejur‚ri ce este: o judecat‚ analitic‚ este o judecat‚ ƒn care predicatul

este cuprins ƒn subiect; adic‚, peste subiect nu se poate trece niciodat‚. De ƒndat‚ ce predicatul este not‚ a

subiectului, orice not‚ a predicatului trebuie s‚ fie con•inut‚ ƒn subiect. Subliniez: o not‚ din subiect; aceasta nu ƒnseamn‚ c‚ mi-am l‚rgit pur €i simplu cuno€tin•a mea, c‚ am trecut peste limitele subiectului.




3. Ce facem cu principiul regularit‚•ii? Cu principiul regularit‚•ii am l‚rgit conceptul de realitate. Principiul

regularit‚•ii nu l-am introdus, propriu-zis, aci, nu l-am dedus din realitate, ci am construit realitatea aceasta cu

ajutorul principiului regularit‚•ii.

A•i v‚zut c‚ realitatea de la care am plecat noi era pur €i simplu realitatea de percep•iune, ceea ce mi-era dat ca sigur

ƒn percep•iune, €i a•i v‚zut c‚ acest concept de realitate l-am l‚rgit, pe de o parte, cu ajutorul aducerilor-aminte din

trecut, pe de alta, cu ajutorul principiului regularit‚•ii ƒn viitor.Prin urmare, principiul regularit‚•ii este creator el ƒnsu€i al realit‚•ii, al conceptului de realitate. El nu poate s‚ fie

dedus din principiul de realitate €i este oarecum preexistent principiului realit‚•ii, de ƒndat‚ ce realitatea, trecut,

prezent €i viitor, nu poate s‚ fie oarecum realizat‚, ƒnf‚ptuit‚, dec„t cu ajutorul principiului acesta.

Vas‚zic‚, logice€te vorbind, principiul regularitƒ•ii nu poate s‚ fie dedus din realitate, pentru c‚ el excede realit‚•ii

imanente €i construie€te el ‚nsu€i realitatea, a€a cum o cunoa€tem noi sau cum ne este dat‚ nou‚ ƒn cercet‚rile

acestea de fa•‚.

4. Teoria aceasta este cunoscut‚ ƒn filosofie drept teoria conven•ionalistƒ. De ce? Pentru c‚ noi zicem: lucrurile cari

se ƒnt„mpl‚ ƒn natur‚ se ƒnt„mpl‚ regulat. …n virtutea c‚rui fapt pot eu s‚ afirm lucrul acesta? …n virtutea conceptului

realit‚•ii. Dar ce ƒnseamn‚ aceasta? Se zice: da, conceptul de realitate ƒl construiesc eu a€a cum vreau €i noi, oamenii,

facem o conven•iune tacit‚ ƒntre noi, spun„nd c‚ trebuie s‚ consider‚m cu to•ii c‚ ceea ce exist‚ ƒn natur‚, ƒn

realitate, exist‚ ƒn chip regulat.

Nota aceasta a regularit‚•ii intr‚, propriu-zis, ca [un] component conven•ional ƒn conceptul de realitate. De aceea v‚

atr‚geam aten•ia, la ƒnceput, asupra faptului c‚ ƒn aceast‚ teorie nu se face nici o leg‚tur‚ ƒntre concept €i realitate.

Se sus•ine, prin urmare, ƒn filosofie - €i o s‚ revenim asupra acestui punct - c‚ nota aceasta de regularitate ne este

dat‚ printr-o conven•iune tacit‚ ƒntre oameni. Noi zicem: se ƒnt„mpl‚ ƒn natur‚, deci este regulat; pentru c‚ aceast‚

regularitate, zic ei, este o formul‚ comod‚ de st‚p„nire a materialului.

Pentru ce nu putem s‚ admitem teoria aceasta ƒn genere, a•i v‚zut.

Exist‚ ƒns‚ [€i] o alt‚ teorie; aceasta a€ zice c‚ este teoria conven•ionalist‚ radical‚. Este ƒns‚ una ceva mai ƒndulcit‚

pu•in. Aceasta se enun•‚ cam a€a. Se spune: eu am o anumit‚ via•‚ sufleteasc‚, se petrec ƒn con€tiin•a mea anumite

procese, adic‚ am anumite impresiuni, am un anumit con•inut de con€tiin•‚, o anumit‚ via•‚ imanent‚. …n aceast‚

via•‚ imanent‚ a con€tiin•ei mele se succed o mul•ime de impresiuni. Acestea pot s‚ fie de dou‚ feluri: impresiuni

cari se succed dup‚ anumite reguli, impresiuni, prin urmare, cari ofer‚ [o] anumit‚ regularitate, €i impresiuni cari nu

se succed dup‚ norme, cari sunt neregulate.

Atunci, printr-o conven•iune, eu zic: este realitate tot ceea ce prezint‚ regularitate; tot ceea ce rupe regularitatea nu

este realitate.

Prin urmare, vede•i care este deosebirea ƒntre teoria aceasta €i prima teorie: aci construiesc, propriu-zis, conceptul de

realitate dup‚ caracterele acestui principiu al regularit‚•ii. Se ƒnt„mpl‚ lucrurile ƒn chip regulat, sunt reale; nu se

ƒnt„mpl‚ ƒn chip regulat, nu mai sunt reale.Prin urmare, nu am plecat, propriu-zis, de la conceptul realit‚•ii, pentru ca s‚ stabilim nota ƒnchis‚ ƒn acest concept,

regularitatea, uniformitatea, ci am f‚cut altceva: am plecat de la principiul uniformit‚•ii €i am construit acest concept

de realitate cu ajutorul acestui principiu. Este tot o conven•iune, evident, dar o conven•iune oarecum a rebours fa•‚

de cea dint„i. Aceasta este a€a-numita teorie amendat‚ a conven•ionalismului.

Vede•i de la ƒnceput c‚ teoria aceasta are o superioritate fa•‚ de cea dint„i. Superioritatea const‚ ƒn faptul c‚ nu mai

am de-a face cu lucruri neregulate, nu am ƒn con•inutul meu de con€tiin•‚ anumite impresiuni care raporteaz‚

regularitatea. Acum declar pur €i simplu c‚ le am, ƒns‚ acestor con•inuturi de con€tiin•‚ nu le mai corespunde nimic

ƒn realitate, deci nu fac parte din domeniul realit‚•ii.

Cum se construie€te atunci realitatea ƒn acest caz este foarte simplu. Plec de la con•inutul de con€tiin•‚, plec de la o

realitate imanent‚ €i, ƒn aceast‚ realitate imanent‚, disting dou‚ grupuri de fapte: un grup de fapte cari se supun

uniformit‚•ii, un grup de fapte uniforme, €i unele oarecum anarhice, p„n‚ la un punct. †i atunci, dac‚ grupul de fapte




uniforme constituie realitatea, celelalte sunt ƒn afar‚ de realitate. Ce facem cu primul grup? R‚m„ne el ƒn‚untrul, ƒn

cadrul con€tiin•ei? Nu. Acest prim grup ƒl proiectez ƒn afar‚.

Vas‚zic‚, grupul faptelor imanente, regulate, ƒl proiectez ƒn afar‚ de mine €i, dac‚ exist‚ pentru aceasta un

corespondent ƒn realitatea ƒns‚€i, acest corespondent este tocmai realitatea ascendent‚. Construit‚ a€a, teoria este

foarte bun‚, nu avem nimic de zis.

Nu se poate face acestui punct de plecare nici o obiec•iune. Dar o s‚ vi se spun‚: bine, dar se ƒnt„mpl‚ urm‚torullucru: ƒn realitate nu s-a ƒnt„mplat, nu face parte din realitate. De ce? Dac‚ s-a ƒnt„mplat neregulat ƒnseamn‚ c‚ nu

face parte din realitate. Este, desigur, un foarte comod punct de plecare, din punct de vedere teoretic.

5. Dar ce facem cu realitatea? V‚ aduce•i aminte c‚ noi nu am dat o defini•iune a conceptului de realitate, ƒns‚ am

stabilit introducerea unei note a realit‚•ii ascendente; adic‚, am stabilit c‚ realitatea aceasta ascendent‚ are, fa•‚ de

realitatea imanent‚, [fa•‚] de con€tiin•a noastr‚, un fel de independen•‚. Aceasta a fost nota stabilit‚.

Ce devine ƒns‚ aceast‚ independen•‚ a realit‚•ii ascendente ƒn momentul ƒn care, odat‚ constituit‚ de mine, dup‚ un

criteriu pe care eu ƒl aleg, aduc o conven•iune pe care o fac eu? Mai exist‚, propriu-zis, realitate ascendent‚,

independent‚ de con€tiin•a mea? Evident c‚ nu.

Cari sunt ƒncurc‚turile ƒn cari intr‚m pe baza acestei constituiri? Sunt foarte grave: v‚ ƒnchipui•i, mai ƒnt„i, c‚ nu maiface parte din realitate dec„t ceea ce se potrive€te unei conven•iuni stabilite de mine. Stabilit‚, cum? Evident,

arbitrar. O conven•iune este ƒntotdeauna arbitrar‚: este conven•iune pentru c‚ a€a vreau eu s-o fac. †i atunci, dac‚ o

conven•iune st‚ la baza construc•iunii conceptului de realitate, atunci conceptul acesta poate s‚ fie pentru mine ce

vreau eu.

†i atunci, consecin•ele imediate ce se pot trage de aci, acestea, de fapt, propriu-zis, nu pot s‚ le prev‚d. Care era

esen•a ƒns‚€i a principiului regularit‚•ii? C‚, anume, eu pot, cu ajutorul acestui principiu, s‚ v‚d ce o s‚ se ƒnt„mple

ƒn viitor. Prin urmare, crearea viitorului cu ajutorul acestui principiu.

Dar ce st‚ la baza acestei afirma•iuni? Un lucru foarte simplu: existen•a realit‚•ii ascendente. Acesta este un postulat,

o presupozi•ie, pentru noi p„n‚ acum, a principiului regularit‚•ii. Numai dac‚ exist‚ ƒn adev‚r o realitate ascendent‚

€i numai dac‚ ƒn adev‚r aceast‚ realitate ascendent‚ prezint‚ ƒn realitate caracterele regularit‚•ii €i uniformit‚•ii,numai ƒn acest caz pot s‚ prev‚d viitorul. Dar dac‚ aceast‚ realitate ascendent‚ este ƒn func•iune de o conven•iune a

mea, este evident c‚ prevederea viitorului nu mai are nici un sens.

Mai ƒnt„i, conceptul care d‚ realitatea dispare cu totul; conceptul de realitate este pur €i simplu transformat ƒntr-o

realitate imanent‚, pentru c‚ eu am construit universul a€a cum am voit.

…n al doilea r„nd, €i mai important: care este dreptul meu de a afirma c‚ numai ceea ce se ƒnt„mpl‚ ƒn cadrul

conven•iunii mele, numai aceasta este real? Eu am spus c‚ tot ce se ƒnt„mpl‚ real este regulat, iar ceea ce nu se

ƒnt„mpl‚ - ƒn con€tiin•a mea - ƒn chip normal nu este regulat. Acesta a fost principiul de la care am plecat ƒn aceast‚

amendatƒ teorie a conven•ionalismului.

Dar ce ƒnsemneaz‚ regulat €i neregulat? Vede•i, eu afirm ast‚zi c‚ regularitate ƒnseamn‚ parcurgerea de c‚tre planetacutare a orbitei ƒn timp de at„t €i peste 24 de ore vine un ƒnv‚•at €i-mi spune: domnule, p„n‚ ieri, ƒn adev‚r, planeta

cutare parcurgea orbita sa ƒn timp de [24 de ore], dar, cu ƒncepere de la 12 februarie, anul acesta, aceast‚ planet‚

sufer‚ o ƒnt„rziere - cum ar fi trenurile dintr-o anumit‚ •ar‚. Dup‚ conceptul meu de realitate, a€ spune: nu se poate.

De ce? Pentru c‚, dac‚ este neregulat, nu mai exist‚.

Ce ƒnseamn‚ regularitate? Eu pot s‚ afirm ast‚zi c‚ regularitate ƒnseamn‚ cutare lucru €i peste c„tva timp s‚ afirm c‚

regularitate ƒnsemneaz‚ altceva. De exemplu, legea gravita•iunii universale are o anumit‚ form‚, iar peste c„tva timp

intervin ƒnt„mpl‚ri, fapte noi, astfel ƒnc„t trebuie ca acestei legi a gravita•iunii universale s‚-i aducem un corectiv

oarecare. …nseamn‚ oare aceasta c‚ s-a schimbat conceptul de realitate? Forma realit‚•ii s-a schimbat, dar s-a

schimbat realitatea ƒns‚€i? Nu, ea a r‚mas aceea€i, regularitatea s-a schimbat ƒntr-un anumit fel.

Se zice - este o vorb‚ foarte r‚sp„ndit‚ -: nu este nici o regul‚ f‚r‚ excep•ie. Dar s‚ zicem c‚, oric„nd exist‚ o

excep•iune, excep•iunea ƒnt‚re€te regula, aceasta nu se poate.




Care este tendin•a €tiin•ei? S‚ construiasc‚ o nou‚ regularitate, care s‚ ƒnchid‚ ƒntr-ƒnsa €i excep•iunile. Aceasta este

tendin•a €tiin•ei.

Prin urmare, regularit‚•ile acestea nu sunt ceva fix. Dac‚ regularitatea ar fi, o dat‚ pentru totdeauna, ceva absolut,

atunci am putea spune c‚ putem s‚ construim conceptul de realitate pe baza acestei regularit‚•i. Dar realitatea este

ceva care se ƒntinde €i se str„nge, ca elasticul. Conceptul de lege nu ƒnchide ƒntr-ƒnsul ceva absolut.

Dar despre aceste lucruri vom vorbi ceva mai t„rziu, c„nd vom vorbi despre lege €i despre cauzalitate.Prin urmare, nici o anumit‚ form‚ a regularit‚•ii nu poate s‚ ƒnchid‚ ƒntr-ƒnsa absolutul. †i atunci, evident c‚

universul sau realitatea construit‚ pe baza unei anumite regularit‚•i trebuie s‚ fie pasibil‚ €i ea de anumite schimb‚ri.

Dar atunci, unde ajungem? Ajungem, evident, la o realitate sau la un univers absolut subiectiv.

Dar universul acesta, absolut subiectiv, este ƒn contradic•iune cu preten•iunea acestei teorii a conven•ionalismului,

care pretinde c‚ numai el are de-a face cu o realitate transcendent‚, €i anume, cu o realitate imanent‚.

Este adev‚rat c‚ aceast‚ realitate transcendent‚ este construit‚ cu ajutorul celei imanente, dar este transcendent‚.

Dac‚, de pild‚, stabilesc faptul c‚ o anumit‚ expresiune vizual‚ corespunde la mine unei anumite st‚ri spirituale

suflete€ti, atunci eu, pe baza acelei regularit‚•i, sunt for•at s‚ admit c‚ aceast‚ regularitate se ƒnt„mpl‚ €i la semenii

mei €i c‚, prin urmare, €i semenul meu are un suflet ca €i mine. Prin urmare, se pretinde aci c‚ avem de-a face nunumai cu un univers imanent, proiectat ƒn afar‚, dar [€i] cu un univers transcendent, proiectat ƒn afar‚, care este

oarecum regulat cu ajutorul unui principiu, c‚ruia i se zice principiul uniformit‚•ii.

Dar aceast‚ preten•iune a conven•ionalismului de a construi universul cu ajutorul regularit‚•ii €i de a exclude din

realitate ceea ce nu este regulat nu st‚ ƒn picioare.

Dar s‚ nu crede•i c‚ ceea ce ƒnf‚•i€a•i d-voastr‚ c‚ vi se pare absolut nu este totu€i o p‚rere care circul‚. Dac‚ v-a€

lua pe d-voastr‚, pe fiecare ƒn parte, €i v-a€ ƒntreba: exist‚ minuni, sunt posibile minunile?, ve•i r‚spunde cu to•ii:

nu!. Ei bine, ƒn momentul c„nd ve•i da acest r‚spuns ve•i fi cu to•ii conven•ionali€ti. Vi se pare c‚ este absurd‚

pozi•iunea conven•ionalismului €i totu€i sunte•i conven•ionali€ti. C„nd face•i aceast‚ afirmare, ƒnseamn‚ c‚ spune•i:

tot ce se ƒnt„mpl‚ ƒn univers se ƒnt„mpl‚ regulat, iar ceea ce ƒnt„mpl‚tor s-ar ƒnt„mpla neregulat, aceasta nu face

parte din realitate.

Prin urmare, dup‚ cum vedem, nici forma dint„i a conven•ionalismului, conven•ionalismul radical, nici aceasta, a

doua, a conven•ionalismului - hai s‚-i zicem - mai cu surdin‚, nici ƒn forma dint„i, nici ƒn cea de-a doua, nu se poate

ajunge la concluziunea c‚ regularitatea este, ƒn adev‚r, o not‚ a realit‚•ii €i c‚ se poate, prin urmare, deduce analitic.

6. Ar mai r‚m„ne o singur‚ ƒncercare, aceea pe care a f‚cut-o Kant.

Kant zice c‚ regularitatea este o form‚ a con€tiin•ei noastre.

Noi c‚p‚t‚m impresiunile lumii din afar‚, dar acestea sunt un fel de potop anarhic de impresiuni €i, ƒn acest potop

anarhic de impresiuni, noi stabilim un fel de regularitate, introducem ordine ƒn acest univers de impresiuni. Exist‚,

prin urmare, o realitate transcendent‚, dar aceast‚ realitate nu devine experien•‚ dec„t ƒn virtutea unei realit‚•i

transcendente, zice el. Sunt, adic‚, anumite condi•iuni, o anumit‚ strung‚ prin care trebuie s‚ treac‚ realitateatranscendent‚ pentru ca s‚ devin‚ expresiune.

Prin urmare, ceea ce prindem noi din aceast‚ realitate, din lucrul ƒn sine, nu prindem dec„t prin a€a-numi•ii ochelari

ai intelectului nostru, prin formele categoriale ale sensibilit‚•ii etc.

Ce pretinde, cu alte cuvinte, Kant? Kant nu este tocmai a€a de conven•ionalist. El pretinde c‚ exist‚ anumite principii

regulative ale experien•ei €i c‚ regularitatea este un asemenea principiu regulativ. Teoretic, evident, exist‚ o mul•ime

de impresiuni, cari se ƒndreapt‚ spre noi de la realitatea transcendent‚; dar conceptul de experien•‚, ceea ce numim

noi realitatea aceasta continu‚ fenomenologic‚ nu este constituit din toat‚ realitatea, ci din acele impresiuni cari trec

ƒn primul plan, cari trec ƒn formele noastre categoriale. C‚ci, evident, ceea ce trece prin formele noastre categoriale

trebuie s‚ fie regulat. Nu este regulat, nu trece. C‚ci regularitatea este o form‚ ƒn care prindem noi realitatea aceasta,foarte logic‚ ƒn aparen•‚, dar ƒn realitate, nu. C‚ci, ƒn adev‚r, pot s‚ aplic regularitatea pentru ceea este; dar pentru




ceea ce va fi? Regularitate pentru ceea ce va fi nu este posibil‚ dec„t ƒntr-un singur caz: atunci c„nd realitatea, a€a

cum exist‚ ƒn afar‚, este pasibil‚ de a fi priceput‚ de mine.

Prin urmare, ce face, propriu-zis, teoria lui Kant? Ea nu este dec„t o alt‚ form‚ a conven•ionalismului acesta cu

surdin‚, pentru c‚ €i Kant nu face dec„t s‚ construiasc‚ un univers €i o realitate c‚rora le zice experien•‚, dar ƒn care

nu avem de-a face cu realitatea ƒns‚€i. Conceptul de realitate r‚m„ne la Kant teoretic afirmat - o teorie transcendent‚

mai larg‚ dec„t conceptul fenomenologic de realitate. †i atunci, dac‚ ƒn adev‚r conceptul acesta de realitatetranscendent‚ r‚m„ne mai larg dec„t acela de realitate, atunci este clar: prevederea este imposibil‚, pentru c‚ ai

totdeauna a face cu elemente pe cari nu le po•i st‚p„ni, pentru c‚ nu intr‚ ƒn experien•a ta.

…nchipui•i-v‚ urm‚torul lucru: Uranus ar trebui s‚ aib‚ mi€carea cutare, dar, pentru c‚ ƒn momentul cutare vine ƒn

cutare pozi•iune fa•‚ de alt‚ planet‚, fa•‚ de Neptun, ƒ€i modific‚ mersul. Noi nu cuno€team planeta Neptun acum un

veac €i ceva, ea a fost dedus‚ dup‚ modific‚rile pe cari le-a suferit evolu•iunea lui Uranus. Vas‚zic‚, ceva

necunoscut nou‚ a influen•at ceva cunoscut nou‚ €i a provocat o neregularitate.

Nu se poate ƒnt„mpla, teoretic cel pu•in, acela€i lucru cu realitatea transcendent‚ €i cu realitatea fenomenelor lui

Kant? Ceea ce este necunoscut €i necognoscibil nu poate s‚ influen•eze ƒntr-un anumit fel realitatea aceasta? Evident

c‚ da! Teoretice€te, nu este exclus.

Vas‚zic‚, nici pozi•iunea aceasta, care zice c‚ regularitatea este o func•iune constitutiv‚ a con€tiin•ei noastre, nu

poate s‚ explice ce este, ƒn adev‚r, regularitatea.

Prin urmare, pe toate c‚ile pe cari am umblat, nu am putut s‚ fund‚m pe ce ne sprijinim c„nd afirm‚m c‚ exist‚ o

regularitate. Exist‚ totu€i, dup‚ metoda pe care am aplicat-o p„n‚ acum, o ƒndrept‚•ire a acestei afirma•iuni; adic‚,

exist‚ o fundare, €i anume fundarea gnoseologic‚.

Despre aceasta, ƒn prelegerea viitoare.

X. Necesitatea gnoseologicƒ €i practicƒ a regularitƒ•ii24 aprilie 1926

1. Fundarea logic‚ €i fundarea de fapt

2. Constatarea neregularit‚•ii

3. Func•iunea cunoa€terii

4. Necesitatea prevederii pentru €tiin•‚

5. Uniformitatea ƒn leg‚tur‚ cu timpul €i spa•iul

6. †tiin•a €i principiul uniformit‚•ii

7. Minunea ca rupere a uniformit‚•ii

1. …n ultima lec•iune vorbisem despre a€a-numita presupozi•ie a regularit‚•ii, adic‚ a uniformit‚•ii fenomenelor, a

ƒnt„mpl‚rilor din natur‚, €i ar‚tasem c‚ nu exist‚ motive logice, stringente pentru a funda aceast‚ presupozi•ie.

Ar‚tasem c‚, ƒn adev‚r, noi lucr‚m cu aceast‚ uniformitate, o presupunem ƒn toate calculele noastre €i ƒn judec‚•ilepe cari le emitem asupra realit‚•ii, dar c‚ nu avem nici un motiv ra•ional de a zice c‚, ƒn adev‚r, aceast‚ uniformitate

corespunde unei realit‚•i propriu-zise.

Dac‚ nu avem ƒns‚ nici un motiv ra•ional, stringent ca s‚ admitem necesitatea existen•ei acestei regularit‚•i, atunci

evident c‚ situa•iunea noastr‚ este €ubred‚. Ar fi oarecum, cu alte cuvinte, s‚ afirm‚m pur €i simplu c‚ regularitatea

aceasta este un fapt pe care-l admitem arbitrar, cont‚m pe el, din moment ce nu-l ƒn•elegem, dar am putea €i s‚ nu

cont‚m. Este, adic‚, un element de arbitrar care se strecoar‚ ƒn ƒns‚€i structura sufletului, a spiritului nostru. De

ƒndat‚ ce aceast‚ uniformitate este parte constituent‚ ƒn opera•iunile noastre intelectuale de cunoa€tere €i de ƒndat‚ ce

aceast‚ uniformitate nu poate fi fundat‚ ƒn chip stringent, evident c‚ este o gaur‚ ƒn mecanismul acesta al nostru.

A€a ar fi dac‚ singura fundare ar fi numai fundarea logic‚, pe care am discutat-o ƒn lec•iunile trecute. Dar, ƒn afar‚ de

aceast‚ fundare logicƒ, mai exist‚ €i o alta; €i anume, fundarea de fapt.




Eu am insistat de mai multe ori asupra unui fapt destul de interesant pentru tot cadrul ƒn care ne mi€c‚m noi aci; [€i]

anume, asupra faptului c‚ fund‚rile acestea logice sunt foarte frumoase €i foarte bune ƒn filosofie, dar c‚ ceea ce

exist‚ ƒn adev‚r nu are nevoie s‚ fie fundat; adic‚, ceea ce exist‚ se impune prin ƒnsu€i faptul existen•ei. Nu am s‚

dovedesc c‚ eu exist, at„ta timp c„t simt c‚ exist. Nu am nevoie s‚ dovedesc c‚ lampa din fa•a mea arde, at„ta timp

c„t folosesc ce vine de la lamp‚.

Cu alte cuvinte, ƒn teoria cuno€tin•ei nu sunt •inut ƒntotdeauna s‚ demonstrez ra•ionamentele logice; ci, ƒn teoriacuno€tin•ei vin adeseori ƒn contact cu fapte pe cari trebuie s‚ le iau pur €i simplu ca atare.

Punctul acesta de vedere este, ƒn adev‚r, un punct de vedere foarte comod, dar el are nevoie nu de verific‚ri

propriu-zise, ci de anumite ƒncercuiri.

Foarte bine! Este adev‚rat, faptul c‚ exist nu are nevoie de a fi demonstrat. Este adev‚rat c‚ aceast‚ uniformitate a

ƒnt„mpl‚rilor din natur‚, cu care lucrez eu, este constatat‚, este constatabil‚ de mine. …ntrebarea ƒns‚ pe care trebuie

s‚ ne-o punem este alta. …n faptul acesta al uniformit‚•ii legilor naturii sau, mai precis, necesitatea aceasta a mea

spiritual‚ de a lucra cu legile naturii, cu aceast‚ uniformitate a legilor naturii este ea ƒn adev‚r valabil‚ ƒntotdeauna?

Adic‚, recunosc c‚ eu, ƒn adev‚r, fac ra•ionamente ƒn cari regularitatea ƒnt„mpl‚rilor din natur‚, uniformitatea lor st‚

la baz‚. A€a este ast‚zi. Dar este bine c‚ este a€a? †i va fi ƒntotdeauna a€a? Acestea sunt ƒntreb‚rile cari trebuiesc

l‚murite.

Dac‚ este bine c‚ e a€a este iar‚€i o ƒntrebare [pe] care ne-o punem, dar care este iar‚€i cam filosofic‚. Pentru c‚,

dac‚, sau de ƒndat‚ ce un lucru este a€a, este zadarnic s‚ ne mai ƒntreb‚m dac‚ este bine sau este r‚u c‚ este a€a.

…ntrebarea ƒns‚ are alt sens, nu are de-a dreptul sensul acesta trivial. …ntrebarea are, anume, sensul: uniformitatea

aceasta a ƒnt„mpl‚rilor din natur‚ este ƒn concordan•‚ cu structura spiritului nostru sau nu? Acesta este sensul

ƒntreb‚rii, dac‚ este bine c‚ este a€a sau nu.

…n adev‚r, nu exist‚ nici o contrazicere ƒntre uniformitatea ƒnt„mpl‚rilor din natur‚ €i spiritul nostru, propriu-zis,

structura spiritului nostru? Cu alte cuvinte, uniformitatea aceasta, verificarea uniformit‚•ii acesteia, sau mai bine

[zis], verific‚ uniformitatea aceasta principiul contradic•iei, care este un principiu fundamental al spiritului nostru?

Evident c‚ da! Desigur c‚-l verific‚. Nu exist‚, adic‚, nici un motiv ca eu s‚ spun c‚ presupozi•ia c‚ toate lucrurile se ƒnt„mpl‚ ƒn chip uniform ƒn natur‚ ar c‚lca principiul contradic•iunii. Nu exist‚ nici o contrazicere ƒn afirma•iunea

aceasta €i ƒn felul cum ƒmi ƒnchipui natura, ƒn felul ƒn care eu o tr‚iesc. Din acest punct de vedere suntem l‚muri•i,

ƒntre altele, pentru c‚, [cu] ƒnt„mpl‚rile din natur‚, pe m‚sura curgerii lor €i a trecerii lor ƒn observa•ia noastr‚, noi nu

facem, propriu-zis, dec„t s‚ verific‚m aceast‚, hai s‚ zicem, lege, acest principiu pe care l-am enun•at, al

uniformit‚•ii, al regularit‚•ii.

2. Este adev‚rat c‚ toat‚ experien•a noastr‚ nu iese din cadrul regularit‚•ii €i este iar‚€i adev‚rat c‚, ori de c„te ori ne

afl‚m ƒn fa•a unei neregularit‚•i, a lipsei de uniformitate, ne oprim oarecum intriga•i €i c‚ut‚m s‚ ƒn•elegem de ce

[apare] aceast‚ neregularitate.

Dac‚, prin urmare, spiritul nostru este foarte pu•in atent la verificarea regularit‚•ii, este foarte atent la contrazicerea

regularit‚•ii din natur‚. Dar atunci este nelaƒndem„na tuturor constatarea c‚ spiritul nostru este ƒnv‚•at curegularitatea, c‚ regularitatea face parte integrant‚ oarecum din ƒnsu€i felul nostru de a g„ndi €i de a cunoa€te. Dac‚,

de pild‚, v‚d c‚ se face sear‚ acum, c‚ dup‚ sear‚ vine noaptea €i c‚, pe urm‚, nop•ii ƒi urmeaz‚ diminea•a, nu g‚sesc

ƒn toat‚ aceast‚ succesiune nimic neobicinuit. Dac‚ ƒns‚, printr-un mijloc de locomo•iune foarte perfec•ionat, a€

pleca acum de la Bucure€ti €i a€ ajunge ƒn alt punct de pe glob, unde a€ vedea c‚ se face ora 6, apoi 7, 8, 9, 10

diminea•a €i tot nu se mai face lumin‚, atunci a€ constata o neregularitate care m-ar izbi €i pe care a€ c‚uta s‚ mi-o

explic.

Dar dac‚, ƒn adev‚r, spiritul nostru este ƒnv‚•at cu aceast‚ regularitate €i dac‚, ƒn adev‚r, pe m‚sur‚ ce ne l‚rgim

experien•a, nu facem dec„t s‚ constatƒm neregularitƒ•i sau s‚ constat‚m verificarea neƒncetat‚ a acestui principiu al

uniformit‚•ii ƒnt„mpl‚rilor din natur‚, atunci nu se poate g‚si dovada filosofic‚ a faptului c‚, ƒn adev‚r, regularitatea

ƒ€i are fundamentul ƒn ƒns‚€i constitu•iunea noastr‚?




Iat‚ un exemplu. Eu arunc un zar €i cade o dat‚ 6, a doua oar‚ tot 6, a treia oar‚ la fel etc.; cade de 30 de ori pe r„nd

tot 6. Constat c‚ zarul acesta aruncat arat‚ mereu 6. Dup‚ c„te €tiu eu dinainte, probabilitatea pe care o are fiecare

num‚r ar‚tat pe zar este aproximativ egal‚, matematice€te vorbind, adic‚ [exist‚] aceea€i probabilitate s‚ ias‚ 6,

aceea€i probabilitate s‚ ias‚ 2, 3 etc. Prin urmare, dac‚ eu constat c‚, arunc„nd de 30 de ori zarul, de 30 de ori cade 6,

atunci, de fapt, nu am de-a face cu o regularitate, ci, din contr‚, cu o neregularitate. Care? Fiecare din fe•ele celelalte

ale zarului €i-a pierdut probabilitatea. Este foarte adev‚rat c‚ po•i s‚ arunci zarul €i s‚ cad‚ de dou‚, de trei ori pe

r„nd mereu num‚rul 6; dar, dup‚ ce va c‚dea de trei ori pe r„nd, este foarte pu•in‚ probabilitate c‚ va mai c‚dea €i

ƒnainte, arunc„nd zarul, tot 6. Aceasta, printr-un simplu calcul, este constatabil imediat €i aceasta o €tiu prea bine

juc‚torii de la rulet‚ sau de la bul‚. Dac‚ ƒns‚ constat c‚ de 30 de ori pe r„nd a ie€it tot 6, atunci ƒmi zic imediat:

zarul acesta nu este acela€i cu zarul ale c‚rui fe•e au aceea€i probabilitate. Trebuie s‚ fie ceva ƒn constitu•iunea

zarului acesta, care face s‚ ias‚ ƒntotdeauna 6. Centrul de greutate al acestui zar trebuie s‚ fie astfel deplasat, ƒnc„t

ƒntotdeauna trebuie s‚ cad‚ cu fa•a 1 la p‚m„nt €i cu fa•a 6 deasupra.

Vas‚zic‚, neregularitate fa•‚ de egala probabilitate a tuturor fe•elor zarului, care se exprim‚ printr-o regularitate ƒn

c‚derea aceleia€i fe•e, dar care trebuie s‚ aib‚ o alt‚ expresiune.

Ce ra•ionament pot s‚ fac ƒn leg‚tur‚ cu acest fapt? Eu zic: am aruncat zarul de 30 de ori €i a c‚zut tot 6. Atunci, dac‚

voi arunca zarul €i a 31-a oar‚, probabil c‚ va c‚dea tot 6. †i ƒl arunc, €i, ƒn adev‚r, cade tot 6. Au eu dreptul s‚ afirmc‚ verificarea pe care am f‚cut-o experimental fundeaz‚ ƒn adev‚r neuniformitatea? …n aparen•‚, da; ƒn fond ƒns‚, nu.

Pentru c‚ iau €i cercetez zarul €i constat c‚, ƒn adev‚r, ƒnspre fa•a cu num‚rul 1 are o bucat‚ de plumb. Prin urmare, e

fatal ca, de c„te ori ƒl voi arunca, plumbul mut„nd centrul de greutate normal al zarului ƒnspre fa•a cu num‚rul 1, fa•a

aceasta s‚ cad‚ ƒntotdeauna la p‚m„nt iar fa•a opus‚, adic‚ 6, sus. Prin urmare, neuniformitatea este verificat‚, este

fundat‚ prin verificare experimental‚.

Cu toate acestea, m‚ gr‚besc s‚ adaug c‚ numai ƒn aparen•‚ am dreptate s‚ fac aceast‚ afirma•ie. De ce? Pentru c‚, de

fapt, eu presupun, ƒn aceast‚ afirma•ie a mea, o uniformitate, o regularitate, €i anume c‚ zarul meu se va comporta de

aci ƒnainte la fel, pentru c‚ constitu•iunea zarului meu va fi €i de aci ƒnainte la fel, adic‚ centrul de greutate al zarului

va fi acela€i, ƒn acela€i loc ƒn care este acum €i ƒn care a fost ƒn cele 31 de d‚•i, c„nd am aruncat zarul.

Vas‚zic‚, am fundat experimental afirma•iunea aceasta a regularit‚•ii.

Dar aceast‚ verificare experimental‚ nu este ƒnc‚ o afirma•ie propriu-zis‚, pentru motivul c‚ ea ƒnchide o alt‚

presupozi•ie de uniformitate, anume, aceea c‚ structura zarului va continua €i ƒn momentele viitoare s‚ fie aceea€i.

De aceea v‚ spuneam c‚, de€i noi lucr‚m cu aceste regularit‚•i, de€i aceste regularit‚•i nu contravin principiului

contradic•iunii, pe care l-am amintin, totu€i nu putem s‚ lu‚m acest‚ regularitate ca fundat‚ ƒn fapt, pentru c‚,

logice€te vorbind, orice regularitate fundat‚ ƒn fapt presupune o alt‚ uniformitate. Este adev‚rat, nu ne ƒnv„rtim

ƒntr-un cerc vi•ios, dar presupozi•ia aceasta a regularit‚•ii merge ƒntr-o regresiune ad infinitum.

Iat‚ de ce nu exist‚ posibilitate logic‚ sau teoretic‚ de a funda acest principiu.

Cu toate acestea, spunem c‚-l admitem. …l admitem, pentru c‚ nu contrazice principiul contradic•iunii, dar ƒl mai

admitem €i pentru un alt motiv: principiul acesta al regularit‚•ii, al uniformit‚•ii ƒnt„mpl‚rilor din natur‚ ne este

impus de via•a noastr‚ de toate zilele.

3. V‚ aduce•i aminte c‚ am vorbit de experien•a noastr‚ €i am ar‚tat c‚ aceasta este singura noastr‚ posibilitate de a

tr‚i, adic‚ legarea prezentului de trecut, ƒnglobarea trecutului ƒn prezent €i proiectarea acestui trecut, ƒnglobat ƒn

prezent, ƒn viitor, vas‚zic‚ extinderea ƒn limite netr‚ite €i nereale, a experien•ei noastre.

Dar se poate vedea numaidec„t c‚ este imposibil‚, este absolut imposibil‚ aceast‚ extindere a experien•ei noastre,

at„ta timp c„t nu avem aceast‚ presupozi•ie a uniformit‚•ii, a regularit‚•ii.

Vas‚zic‚, presupozi•ia regularit‚•ii ƒnt„mpl‚rilor din natur‚ este o presupozi•ie cerut‚, propriu-zis, de via•a noastr‚,

de necesit‚•ile noastre vitale. Pe urm‚, mai este cerut‚ €i de altceva, de cunoa€terea noastr‚.

Evident c‚ via•a noastr‚ nu este f‚cut‚ posibil‚ dec„t tocmai prin acest principiu al regularit‚•ii.




Ce ƒnseamn‚, propriu-zis, cunoa€tere €i care este pentru noi func•iunea cunoa€terii? €Cunoa€tem" - mai ales

€tiin•ifice€te vorbind - ƒnseamn‚ €st‚p„nim", ƒnseamn‚ €m„nuim". €Cunosc" ƒnseamn‚ c‚ ƒn orice ƒmprejurare ƒn

via•‚, de aci ƒnainte, nu sunt lipsit cu totul de experien•‚. Viitorul este pentru mine ceva care nu a fost, evident, sau

care nu a fost ƒnc‚, dar care este asem‚n‚tor cu ceea ce este €i cu ceea ce a fost.

Vas‚zic‚, eu cunosc un lucru ƒn m‚sura ƒn care pot s‚-l ƒntrebuin•ez. Dar ƒntrebuin•area lucrului acesta se face numai

ƒn prezent - ƒn trecut, ƒn nici un fel -, cu o condi•iune. (A•i v‚zut ce este prezentul: un fel de no•iune-limit‚.) Cu ocondi•iune este posibil ca eu s‚ ƒntrebuin•ez ƒn prezent un lucru: s‚ am anumite elemente din acest lucru, cari ƒnc‚ nu

s-au ƒnt„mplat, cari nu sunt ƒnc‚ prezente, dar pe cari totu€i le st‚p„nesc. Aceasta este proiectarea trecutului €i a

prezentului ƒn viitor. …mi ƒntind, cu alte cuvinte, prin cuno€tin•e, tentaculele activit‚•ii mele posibile ƒntr-un domeniu

care nu este ƒnc‚.

4. Dar cum este posibil s‚-mi ƒntind tentaculele activit‚•ii ƒntr-un domeniu care nu este ƒnc‚, dec„t prin aceast‚

presupozi•ie fundamental‚ c‚ lucrurile cari se vor ƒnt„mpla se vor ƒnt„mpla ƒn acela€i fel ƒn care s-au mai ƒnt„mplat

deja?

Vas‚zic‚, exist‚ necesitatea - ƒn leg‚tur‚ cu necesit‚•ile vie•ii -, exist‚, pentru posibilitatea cunoa€terii, necesitatea

aceasta a prevederii.

Necesitatea aceasta a prevederii este ƒmplinit‚ ƒn mecanismul vie•ii noastre de ceea ce noi numim €tiin•ƒ.

†tiin•a, ƒn ƒn•elesul acesta, care este totu€i foarte exact, este altceva dec„t €tiin•a cristalizat‚, codificat‚, pus‚ ƒn

formule, constituit‚ ƒntr-un corp de doctrin‚, s‚ zicem. †tiin•a este cam ceea ce spunea Auguste Comte, c„nd spunea

c‚ €a €ti ƒnsemneaz‚ a prevedea". Adic‚, €tiin•‚ face fiecare om, fie c‚ a ƒnv‚•at carte, fie c‚ nu, care, seara c„nd se

culc‚, trage perdelele la fereastr‚, pentru ca nu cumva soarele de diminea•‚ s‚-l scoale ƒnainte de vreme. Aceasta este

€tiin•‚. El €tie ce are s‚ se ƒnt„mple €i ia m‚suri ƒn vederea acestui lucru.

†tiin•a aceasta, deocamdat‚ - €i aci ƒncepe iar‚€i ƒndoiala -, lucreaz‚ cu principiul uniformit‚•ii €i al regularit‚•ii. Dar,

v‚ ƒntreb: principial vorbind, este fundat‚ convingerea noastr‚, pe care o avem ast‚zi, c‚ acest principiu al

regularit‚•ii este constatat ƒn €tiin•‚? Este fundat‚, cu alte cuvinte, credin•a noastr‚ c‚ nu se poate €tiin•‚ f‚r‚ de

aceast‚ prevedere?A existat un anume fel de geometrie €i ast‚zi c„te feluri de geometrie exist‚! Acel fel de geometrie avea anume

postulate, felurile celelalte de geometrie au alte postulate. Noi am l‚rgit, prin urmare, posibilitatea noastr‚ de lucru ƒn

€tiin•‚, schimb„nd postulatele acestei €tiin•e. Acum, postulat este pentru €tiin•a actual‚ €i regularitatea. Uniformitatea

ƒnt„mpl‚rilor din natur‚, ƒn €tiin•a actual‚, lucreaz‚ cu acest postulat. Avem noi dreptul s‚ credem c‚ acest postulat

nu va fi p‚r‚sit niciodat‚ de €tiin•‚? Aceasta este ƒntrebarea!

Dac‚, ƒn adev‚r, uniformitatea legilor naturii, [a] ƒnt„mpl‚rilor din natur‚ este un postulat, postulat necesar oric‚reia

dintre €tiin•e, atunci avem fundat‚ €i teoria necesit‚•ii acestei uniformit‚•i. Dar ce ne poate obliga s‚ admitem aceast‚

afirma•ie?

5. Dac‚ ve•i urm‚ri mai bine problema, v‚ ve•i da numaidec„t seama c‚ aceast‚ uniformitate a ‚nt…mplƒrilor dinnaturƒ este ƒn str„ns‚ leg‚tur‚ cu concretul, adic‚ ƒn str„ns‚ legƒturƒ cu ‚nt…mplƒrile ‚n timp €i spa•iu.

No•iunea de timp este contestat‚ €tiin•ei actuale €i aceast‚ no•iune de timp, contestat‚ €tiin•ei actuale, face ca €i

uniformitatea legilor naturii s‚ fie contestat‚ €tiin•ei.

Dac‚ noi am putea s‚ facem o €tiin•‚ oarecare ƒn afar‚ de timp €i spa•iu, atunci ar disp‚rea ƒnt„mpl‚rile €i ar disp‚rea

evenimentele €i, disp‚r„nd evenimentele, ar disp‚rea €i necesitatea pe care o sim•im de a admite regularitatea,

uniformitatea ƒn natur‚.

Prin urmare, toat‚ chestiunea se pune acum a€a: €tiin•a se poate lipsi de ƒnt„mplare, de concret, de evenimente, de

timp? Este o ƒntrebare care alunec‚, ƒn adev‚r, dincolo de normalitate, dar care este, din punct de vedere logic €i

filosofic, absolut ƒndrept‚•it‚.

Nu avem nici un motiv s‚ spunem c‚ €tiin•a trebuie s‚ fie a€a cum este azi. Ceva mai mult, exist‚, propriu-zis, o

ƒncercare cu care ave•i de-a face ƒn fiecare zi, ƒn specula•iunile d-voastr‚ €tiin•ifice, care, propriu-zis, nici nu mai




lucreaz‚ cu concretul: g„ndi•i-v‚ la filosofia istoriei. Aceasta este ƒnclinat‚ s‚ urm‚reasc‚ studiul unor evenimente, s‚

stabileasc‚ unele tipuri de evenimente. Aceste tipuri de evenimente nu sunt deduse din concret, ci aceste tipuri de

evenimente condi•ioneaz‚ ele ƒnsele trecutul. De pild‚, dac‚ eu - s‚ iau un exemplu din istoria logicei - constat c‚

exist‚ o anumit‚ structur‚ spiritual‚ pe care o numesc scolastic‚ [€i] care se g‚se€te, s‚ zicem, nu numai la 1200 ƒn

Europa de Apus, dar cu vreo 1500 de ani ƒnainte ƒn Grecia, cu ƒnc‚ vreo 2000 de ani ƒnainte ƒn India, cu ƒnc‚ vreo

1000 de ani ƒnainte ƒn China etc., atunci, dac‚ evenimentul acesta nu seam‚n‚ cu celelalte, ci evenimentul aceste este

urm‚tor celorlalte, formeaz‚ un fel de eveniment-tip, care are un alt fel de existen•‚ dec„t existen•a aceasta concret‚,

temporal‚, spiritual‚. G„ndi•i-v‚ ce este toat‚ metafizica platonician‚. Ea nu este dec„t o ƒncercare de a funda o

€tiin•‚ ƒn afar‚ de timp €i spa•iu. …n acea lume a esen•ei, a ideilor platoniciene, ƒn care, propriu-zis, toate stau, nimic

nu se mai mi€c‚, ƒn acea lume care are aspectul acesta contemplativ, static, nu dinamic, ƒn acea lume, uniformitatea

nu mai are nici un rost.

O s‚ spune•i: bine, dar €tiin•a aceasta platonician‚ nu a ajuns la nici un rezultat! Este o p‚rere! Lui Platon i-a ajuns -

€i o ƒntreag‚ form‚ de via•‚ spiritual‚ exist‚ €i ast‚zi. Toate civiliza•iile cari au la baz‚ nu dinamismul, ci staticismul

se poate considera c‚ au ƒmbr‚•i€at platonismul. Posibilitate de €tiin•‚ exist‚, prin urmare, €i aci.

6. Dar, ve•i spune: €tiin•a noastr‚ este altfel!. Evident! Dar ƒnsu€i faptul de a spune c‚ €tiin•a noastr‚ este altfel, ƒnsu€i

faptul acesta m‚ pune ƒn gard‚ ƒn contra afirma•iunii pe care o f‚ceam adineauri, c‚ nu poate s‚ existe dec„t un singurfel de €tiin•‚, €i anume, €tiin•a care are la baz‚ regularitatea fenomenelor din natur‚, a ƒnt„mpl‚rilor din natur‚.

Vas‚zic‚, eu admit c‚ exist‚, ƒn actuala form‚ a €tiin•ei noastre, aceast‚ uniformitate. Eu admit c‚ presupozi•ia

acestei uniformit‚•i este absolut necesar‚ pentru constituirea €tiin•ei noastre pozitive; dar nu am nici un motiv s‚

admit, mai ƒnt„i, c‚ acest principiu al uniformitƒ•ii este un principiu constitutiv al spiritului nostru, €i iar‚€i nu am

nici un motiv, nici teoretic, nici de fapt, s‚ admit c‚ orice €tiin•‚ viitoare sau orice €tiin•‚ posibil‚ va trebui s‚ se

foloseasc‚ de acest principiu, de aceast‚ presupozi•ie a uniformit‚•ii ƒnt„mpl‚rilor din natur‚.

†tiin•a actual‚ - €i aci se arat‚ ƒnc‚ o dat‚ r‚d‚cinile acestei €tiin•e -, €tiin•a noastr‚ concret‚ de ast‚zi cere

ƒntrebuin•area principiului acesta al uniformit‚•ii ƒn aceea€i m‚sur‚ ƒn care acest principiu este cerut de via•a noastr‚.

Instrumentele pe cari noi le posed‚m ast‚zi pentru a tr‚i sunt condi•ionate de acest principiu al uniformit‚•ii. Via•a

noastr‚ de ast‚zi nu se poate mi€ca ƒn afar‚ de uniformitate; adic‚, €tiin•a noastr‚, con€tiin•a noastr‚, posibilitatea de

a ne mi€ca, posibilitatea noastr‚ de a m„nui realitatea au absolut‚ nevoie ast‚zi, ƒn actuala orientare a spiritului sau ƒn

actuala structur‚ a spiritului nostru, de uniformitate. Ceva mai mult, [via•a] este chiar aceast‚ uniformitate, pentru c‚

este pur €i simplu prevedere. Noi nu putem s‚ tr‚im dec„t ƒn m‚sura ƒn care prevedem €i nu putem s‚ prevedem dec„t

ƒn m‚sura ƒn care admitem uniformitatea.

Prin urmare, fapt este ast‚zi c‚, ƒn actualele ƒmprejur‚ri €i ƒn actuala orientare spiritual‚ a noastr‚, nu se poate €tiin•‚

f‚r‚ principiul uniformit‚•ii. Dar nu este fapt c‚ ƒntotdeauna orientarea noastr‚ spiritual‚ va fi aceea€i €i, prin urmare,

nu este fapt c‚ ƒntotdeauna €tiin•a va ƒnsemna prevedere; €i nu este fapt c‚ ƒntotdeauna posibilitatea de a tr‚i

ƒnseamn‚ cunoa€tere. Adic‚, ƒn momentul ƒn care noi vom putea tr‚i f‚r‚ s‚ cunoa€tem, dac‚ am g‚si aceast‚

posibilitate de a tr‚i f‚r‚ s‚ cunoa€tem, am putea s‚ sc‚p‚m de principiul uniformit‚•ii.7. De ce v‚ spun toate acestea? Pentru c‚ trebuie s‚ ƒn•elege•i, dac‚ nu vre•i s‚ tr‚i•i de-a dreptul pozi•iunea celor cari

afirm‚ c‚ [nu] exist‚ ƒn omenire sau ƒn totalitatea ƒnt„mpl‚rilor posibilitatea minunilor. Minunea nu este altceva

dec„t ruperea uniformitƒ•ii.

†i atunci, sunt at„•ia teologi, oameni cari se ocup‚ cu problemele acestea, cari spun: minunea nu poate s‚ existe,

pentru motivul foarte simplu c‚, dac‚ Dumnezeu a f‚cut lumea, atunci el a f‚cut-o ƒntr-un anumit fel, €i Dumnezeu a

asignat lumei anumite legi, anumite regularit‚•i. Dac‚ Dumnezeu rupe aceast‚ regularitate, ƒnsemneaz‚ c‚ el

contravine legilor stabilite de el. Prin urmare, Dumnezeu s-ar contrazice pe sine, €i-ar face concuren•‚ sie ƒnsu€i.

Argumentarea este c„t se poate de logic‚ €i •inut‚ de cea mai mare parte dintre oameni ca perfect valabil‚. Da, dar cu

o singur‚ condi•ie: s‚ presupun‚, toat‚ aceast‚ argumentare, c‚, ƒn adev‚r, pentru Dumnezeu, lumea este ƒn acela€i fel

dat‚ cum este pentru noi, c‚ Dumnezeu exist‚ ƒn acela€i fel cum vrem noi; c‚, adic‚, existen•a noastr‚, care se

traduce, ƒn alt ƒn•eles, prin cuv„ntul via•‚ este de acela€i fel cu existen•a lui Dumnezeu.




Ce facem noi, cu alte cuvinte? Extindem valabilitatea con€tiin•ei vie•ii p„n‚ la limitele existen•ei €i identific‚m

existen•a lui Dumnezeu cu via•a noastr‚.

Dar mai este un punct care nu trebuie neglijat: noi, deocamdat‚, tr‚im ƒn virtutea posibilit‚•ii noastre de a cunoa€te.

Dar nu este aceasta singura posibilitate de trai. Exist‚ trai €i ƒn afar‚ de omenire, c‚ci o sum‚ de animale, de plante

tr‚iesc €i ele f‚r‚ ca s‚ cunoasc‚ €i f‚r‚ ca s‚ aib‚ posibilitatea noastr‚ de prevedere. Iat‚, prin urmare, e€alon‚ri de

probleme cari, toate, tind s‚ pun‚ la ƒndoial‚ necesitatea uniformit‚•ii ƒnt„mpl‚rilor naturii.…nt„i: existen•a nu este tot una cu via•a; via•a nu este tot una cu cuno€tin•a; dar €tiin•a este pur €i simplu cuno€tin•‚;

iar uniformitatea ƒnt„mpl‚rilor ƒn natur‚ este tot una cu €tiin•a.

Prin urmare, presupozi•ia aceasta a uniformit‚•ii ƒnt„mpl‚rilor naturii este o presupozi•ie valabil‚, unde? Numai ƒn

cadrul cuno€tin•ei, [al] €tiin•ei actuale; at„t €i nimic mai mult!

Peste aceste vederi este ƒntins‚ o imens‚ re•ea de posibilit‚•i ƒn cari trebuie s‚ admitem c‚ poate s‚ intre, ƒn oarecari

ƒmprejur‚ri, €i ceea ce se nume€te minune!

XI. Regulƒ €i lege

30 aprilie 19261. R‚spuns unei reac•ii fa•‚ de prelegerea trecut‚

2. Uniformitatea ƒnt„mpl‚rilor din realitate €i din via•a spiritual‚

3. Regul‚ €i lege

4. Specificul legii

5. Interpretarea calitativ‚ €i cea cantitativ‚ a legii

6. Caracterul relativ al legii

7. Caracterul de necesitate al legii

1. Šin s‚ v‚ ƒncuno€tin•ez c‚ am fost admonestat pentru lec•iunea trecut‚ de c‚tre unul din colegii d-voastr‚ care, nu

€tiu pentru ce motiv, a •inut s‚ isc‚leasc‚ €anonim".

…n definitiv, dac‚ avea s‚-mi spun‚ ceva, putea s‚ mi-o spun‚ de-a dreptul sau s‚ se isc‚leasc‚, dac‚ a scris, pentru c‚

este un temperament timid, care nu poate s‚ vorbeasc‚.

Evident c‚, pentru mine, care a trebuit s‚ suport aceast‚ moral‚, faptul este destul de ƒnsemnat. Mi s-a spus, anume,

pur €i simplu, c‚ lec•iunea mea a fost subversiv‚.

Trebuie s‚ fac un compliment onorabilului meu preopinent, spun„ndu-i c‚, dac‚ ƒn adev‚r domnia sa crede c‚

lec•iunea a fost subversiv‚ - nu €tiu dac‚ o fi ƒn sal‚ acum -, poate s‚ aib‚ motivele sale.

A€ zice c‚, dintr-un punct de vedere strict, nu numai €tiin•ific, dar €tien•ifist, adic‚ dintr-un punct de vedere care

ridic‚ €tiin•a nu la ceea ce o consider‚m noi aci, ci la un fel de interpretare absolut‚ €i metafizic‚ a realit‚•ii, din acest

punct de vedere s-ar putea ca lec•iunea mea s‚ fi fost subversiv‚. …ns‚ eu, m‚rturisesc, sunt totdeauna sincer, trebuie

s‚ v‚ accentuez d-voastr‚ c‚ nu putea s‚ fie subversiv‚ lec•iunea, din punctul meu de vedere.

V‚ aminti•i care a fost mersul expunerii €i al ra•ionamentului - mult, pu•in, c„t a fost. V‚ aduce•i aminte c‚ am

ƒncercuit precis limitele de activitate ale €tiin•ei €i am ar‚tat c‚, ƒn adev‚r, regularitatea de[spre] care vorbeam este

valabil‚ €i se identific‚, a€ zice, cu €tiin•a, dup‚ cum €tiin•a se identific‚ cu un anumit fel de cunoa€tere. Dar c‚ nu

exist‚, pentru mine cel pu•in, nici un motiv s‚ identific cuno€tin•a cu €tiin•a €i c‚, ƒntru at„t ƒntru c„t se poate vorbi de

o existen•‚ ƒn afar‚ de con€tiin•‚ €i numai ƒn afar‚ de con€tiin•‚, €tiin•ifice€te, se poate afirma c‚ aceast‚ regularitate

nu este o lege valabil‚ pentru toate ƒmprejur‚rile; €i c‚, ƒn cazul acesta, r‚m„ne ceva care poate s‚ fie altceva dec„t

regularitate, dec„t uniformitate ƒn ƒnt„mpl‚rile din natur‚; prin urmare, las‚ loc liber unor altfel de ƒnt„mpl‚ri, cari nu

sunt ƒnt„mpl‚rile pe cari le cuno€tem noi ƒn activitatea noastr‚ €tiin•ific‚ €i cari ƒnt„mpl‚ri se pot realiza dup‚

anumite - hai s‚ nu [le] zicem legi -, dar dup‚ anumite caractere, cari nu ar fi tocmai caracterele regularit‚•ii.




Prin urmare, tema mea a fost foarte simpl‚, cred, foarte logic‚ €i verificat‚ cu o mul•ume de considerente ƒn leg‚tur‚

cu structura intim‚ a €tiin•ei; €i, din punctul meu de vedere, pentru mine ƒnsumi, nu poate s‚ fie subversiv‚. Nu poate

s‚ fie, pentru c‚ eu nu ƒncerc s‚ asignez €tiin•ei numai un col• de activitate, care ar fi prea mic pentru a umple golul.

Eu nu am fost niciodat‚ un fel de, cum a€ zice, prigonitor al €tiin•ei, €i nici nu mi-ar €edea bine s‚ fiu. †tiin•a exist‚

ƒn afar‚ de orice prigonitor, exist‚ pur €i simplu €i cel pu•in at„ta sim• critic am, ca s‚ nu m‚ lupt cu morile de v„nt.

Dar eu am accentuat ƒntotdeauna, €i este bine s‚ re•ine•i €i d-voastr‚, c‚ €tiin•a aceasta are o func•iune precis‚, cu

anumite rosturi, cu anumite mijloace cari corespund perfect rosturilor €i limitelor ei, dar c‚ nu se poate face din

€tiin•‚ orice vrem noi. †tiin•a ƒ€i are rosturile ei €i zadarnic am ƒncerca s‚ facem dintr-ƒnsa ceea ce vrem noi.

At„t despre diversiunea pe care a provocat-o aceast‚ punere la index a colegului d-voastr‚ €i a onorabilului meu

preopinent.

2. D-voastr‚ a•i v‚zut ƒn lec•iunea trecut‚, ƒn care am analizat fenomenul acesta al regularit‚•ii, al uniformit‚•ii

ƒnt„mpl‚rilor din natur‚, c‚ noi asign‚m acestei uniformit‚•i €i acestei regularit‚•i, realitatea ƒnt„mpl‚rilor din

realitatea concret‚. Am putea spune - cu alte cuvinte, din considera•iunile f‚cute ƒn orele trecute - chiar c‚ aceast‚

regularitate sau uniformitate este un postulat al activit‚•ii noastre €tiin•ifice €i, a€ zice ceva mai mult, o crea•iune a

acestei activit‚•i €tiin•ifice, adic‚ nu o activitate ƒn ƒn•elesul direct, ci ƒn sensul c‚ activitatea noastr‚ €tiin•ific‚

introduce ƒn ƒnt„mpl‚rile din natur‚ aceast‚ regularitate.Dar aceast‚ regularitate nu este ceva existent, realiter, nici o lege propriu-zis‚ a g„ndirii noastre, ƒn general; €i

aceasta se vede €i de acolo c‚ aceast‚ regularitate, pe care noi am admis-o ca impus‚ ƒn €tiin•‚ de sim•ul comun, nu

este pretutindeni impus‚ de acest sim• comun. Adic‚, aceia€i oameni cari zic c‚ toate lucrurile se ƒnt„mpl‚ ƒn chip

regulat €i uniform ƒn natur‚, aceia€i oameni or s‚ fie ƒntotdeauna gata s‚ spun‚, ƒnainte de orice judecare a temei, c‚,

ƒn definitiv, ceea ce fac eu depinde de mine €i c‚ eu pot s‚-mi asignez regularit‚•i, uniformit‚•i de acestea, voin•ei

mele; c‚ exist‚, cu alte cuvinte, un domeniu ƒn care, propriu-zis vorbind, exist‚ €i un fel de libertate de mi€care, de

ini•iativ‚ proprie.

Vas‚zic‚, dac‚ este adev‚rat c‚ mentalitatea €tiin•ific‚ se aplic‚, mai departe, nu realit‚•ii fizice, ci realit‚•ii

spirituale, aceast‚ mentalitate €tiin•ific‚ l‚rge€te, extinde conceptul de regularitate €i asupra vie•ii suflete€ti.

Este adev‚rat c‚, hai s‚ zicem cu un alt cuv„nt, determinismul acesta - care este indicat ƒn alt‚ ordine de idei de

regularitate - ƒncepe de la un moment-dat s‚ fie valabil €i pentru via•a spiritualƒ. Dar c„nd? …ncepe ƒn momentul ƒn

care atitudinea €tiin•ific‚ ƒnceteaz‚ s‚ se mai ƒndrepte numai asupra fenomenelor fizice, ci-€i orienteaz‚ aten•ia €i

asupra fenomenelor suflete€ti.

Dar sunt momente - €i le ar‚tai - ƒn cari aceast‚ regularitate nu este presupus‚, ceea ce ƒnseamn‚, cum spuneam

adineauri, c‚ sim•ul comun nu impune, printr-un fel de lege proprie, aceast‚ regularitate ƒn toate domeniile lui de

activitate. Ei bine, regularitatea, uniformitatea, este un concept €tiin•ific. El este ƒn construc•iunea €tiin•ific‚

propriu-zis‚. Acest concept este mai degrab‚ un fel de treapt‚ prim‚ spre constituirea unui alt concept, de o foarte

mare importan•‚ €i acesta pentru €tiin•a noastr‚: a conceptului de lege.

3. Ce este legea €i ce este regula?

Regula €tim ce este: noi stabilim anume uniformitate, anume regularitate ƒn succesiunea fenomenelor, ƒn lumea

fizic‚, s‚ zicem, ƒn general, €i aceste regularit‚•i le exprim‚m ƒntr-o form‚ oarecare. Aceast‚ exprimare constituie

regula.

Regula este, prin ƒnsu€i ƒn•elesul ei, de dou‚ feluri: este o regul‚ care constat‚ anumite lucruri €i este o regul‚ care

prescrie anumite lucruri.

C„nd zic, de pild‚, c‚ este absolut necesar ca oamenii cari tr‚iesc ƒmpreun‚ ƒn societate s‚ nu se fure unul pe altul, eu

constat c‚ raporturile sociale normale presupun aceast‚ regularitate a nefur‚rii unuia de c‚tre cel‚lalt. Dar c„nd zic:

€s‚ nu furi", atunci evident c‚ am f‚cut o opera•iune ƒn plus, am dat oarecari norme de conducere.

Legea €tiin•ific‚ are €i ea, sau legea ƒn genere are €i ea dou‚ p‚r•i: una de constatare, alta de normare, de normare araporturilor.




Dar legea €tiin•ific‚ propriu-zis‚ nu este dec„t cea dint„i. Cealalt‚ poate s‚ fie lege juridic‚, lege moral‚, lege social‚

ƒn genere etc., dar nu este lege €tiin•ific‚ propriu-zis‚. Legea €tiin•ific‚ nu face dec„t s‚ constate ceea ce exist‚. †i,

ceva mai mult, nu face dec„t s‚ constate, dup‚ cum ar‚tam noi ƒn lec•iunile trecute, ƒn cadrul trecutului €i al

prezentului, pentru c‚, a€a cum se vor ƒnt„mpla lucrurile ƒn teoria aceasta, este [necesar‚] o nou‚ presupozi•ie, ƒn

afar‚ de aceea a regularit‚•ii.

Care este ƒns‚ deosebirea dintre regul‚ €i lege? Este c‚, ƒn genere, se afirm‚ c‚ o regul‚ are de obicei excep•iuni, pec„t‚ vreme legea nu are excep•iuni. Se spune c‚ nu este nici o regul‚ f‚r‚ excep•iune, dup‚ cum se spune iar‚€i foarte

des - dar lucrul acesta nu l-am ƒn•eles niciodat‚ €i a€ fi foarte fericit s‚ se g‚seasc‚ cineva care s‚ mi-l explice - c‚

excep•iunea confirm‚ ƒntotdeaun regula. Vas‚zic‚, regula are de obicei excep•ii. O regul‚ care nu are excep•iuni se

zice c‚ este o lege, adic‚ o regul‚ valabil‚ ƒn toate cazurile posibile. Cu alte cuvinte, regula ar reprezenta o

aproxima•iune a realit‚•ii, pe c„t‚ vreme legea ar reprezenta ƒns‚€i realitatea, redus‚ nu la o aproxima•ie, ci la

absolut. Se ƒnchide, prin urmare, ƒn no•iunea aceasta de lege, ƒn primul r„nd, ideea de absolut €i, ƒn al doilea r„nd,

ƒnc‚ ceva. C„nd spun c‚ toate corpurile cad, adic‚ toate corpurile sunt grele, eu afirm o lege care este valabil‚ pentru

ƒnt„mpl‚rile concrete, pentru realitatea noastr‚ fizic‚. Dar afirm ceva mai mult - €i aceasta este caracteristic pentru

structura €tiin•ific‚ -, afirm c‚ legea aceasta: €toate corpurile sunt grele" este valabil‚ independent de realizarea ei. …n

adev‚r, afirm c‚, dac‚ nu s-ar realiza sau dac‚ s-ar realiza altfel, legea ar continua s‚ fie valabil‚. Nu altceva. C‚ mie ƒmi este indiferent dac‚, ƒn adev‚r, noi asist‚m ast‚zi la c‚derea corpurilor sau nu. Fapt este ƒns‚ c‚, de ƒndat‚ ce va

exista un corp, acesta trebuie s‚ fie greu, trebuie s‚ cad‚.

4. Aceasta reprezint‚ €tiin•ifice€te legea, dincolo de regul‚. Valabilitatea ei nu este numai absolut‚, nu este numai ƒn

concret, ci aceast‚ valabilitate se ƒntinde in abstracto; este, adic‚, nu numai o norm‚ a existen•ei, ci €i o norm‚, o

lege a tuturor posibilit‚•ilor de existen•‚: ce a fost, ce este, ce va fi s‚ fie. Orice corp ce va fi s‚ fie odat‚ va trebui s‚

fie greu. Aceasta afirm‚ legea. Ea nu afirm‚ numai c‚ ƒn realitate se ƒnt„mpl‚ ceva.

O lege matematic‚, pe care o afirm eu o dat‚, ƒmi este indiferent dac‚ ƒ€i g‚se€te aplicabilitate sau nu; adic‚, dac‚

exist‚, dac‚ se petrece evenimentul care s‚ cad‚ sub aceast‚ lege. …ns‚ legea afirm‚, sau spiritul €tiin•ific afirm‚ c‚, o

dat‚ ce evenimentul acela se va ƒnt„mpla, ƒn momentul ƒn care evenimentul acela se va produce, el va trebui

ƒntotdeauna s‚ se produc‚ dup‚ legea pe care am stabilit-o eu. Dac‚ eu am stabilit, de pild‚, legea c‚ 2 + 3 = 5, ƒmi

este indiferent dac‚, ƒn via•a mea €i a universului ƒn genere, se va ivi prilejul s‚ se adune dou‚ obiecte cu trei obiecte.

Legea matematic‚ afirm‚ c‚, ƒn momentul ƒn care va fi acest prilej, c„nd universul va ƒnf‚•i€a acest eveniment, el se

va comporta a€a cum indic‚ legea.

Acesta este, ƒn adev‚r, un caracter de absolut pe care-l ia ƒn genere cercetarea €tiin•ific‚.

Dar mai este un caracter al legii. Kant spune c‚ legea este o regul‚ de apari•iune a evenimentelor, care nu numai c‚

este verificat‚ ƒn fapt, care nu numai c‚ prescrie apari•iunea sau desf‚€urarea ƒn genere a oric‚rui eveniment posibil,

dar care are ƒntr-ƒnsa caracterul de necesitate.

Ce ƒnsemneaz‚ aceasta? Aceasta ƒnsemneaz‚ cam urm‚torul lucru. Eu pot s‚ sf„r€esc prelegerea aceasta la ora 6. Eu

sf„r€esc, de fapt, prelegerea mea ƒn fiecare vineri la ora 6. Iat‚ a doua pozi•iune. Eu trebuie s‚ sf„r€esc prelegereamea ƒn fiecare vineri la ora 6.

…n cazul ƒnt„i, este la latitudinea mea s‚ fac un lucru a€a cum ƒl fac. …n cazul al doilea, constat un lucru; €i anume, c‚,

de fapt, a€a se ƒnt„mpl‚ ƒntotdeauna. …n cazul al treilea, se explic‚, se l‚mure€te, se ƒn•elege de ce eu sf„r€esc vineri

prelegerea ƒntotdeauna la ora 6; sunt, adic‚, anume ƒmprejur‚ri cari m‚ silesc ca eu s‚ termin prelegerea la ora 6 €i s‚

nu pot trece peste aceast‚ or‚.

C‚ ziua urmeaz‚ nop•ei, acesta este un fapt. C‚ acest fapt se ƒnt„mpl‚ ƒntotdeauna a€a este verificat. Eu sunt, ƒn orice

caz, sigur c‚ trebuie s‚ se ƒnt„mple a€a, c‚ exist‚ o necesitate a succesiunii zilei €i nop•ei, aceasta este ceva ƒn plus

fa•‚ de legea ƒns‚€i a succesiunii zilei €i nop•ei. Acest fapt ƒn plus ƒmi d‚ caracterul de care vorbeam, ƒmi d‚

explica•iunea, l‚murirea realit‚•ii.

Vas‚zic‚, legea, ƒn afar‚ de regul‚, mai are €i acest caracter, c‚ explic‚ realitatea.




Ce spuneam noi despre regul‚? C‚ ne ƒnf‚•i€eaz‚ realitatea. Ce spuneam despre ea? C‚ este impus‚ de sim•ul comun.

Despre lege ce am spus? C‚ nu este impus‚ de sim•ul comun, dar c‚ are ƒn plus, ƒn afar‚ de caracterul de absolut €i

de valabil in abstracto, acest caracter de necesitate care face posibil‚ explica•iunea sa.

De aci ƒnainte trebuie s‚ deduce•i c‚ legea, dac‚ nu este impus‚ de sim•ul comun, este impusƒ de altceva; €i anume,

de necesitatea noastrƒ de cunoa€tere. Aceasta este teoria.

Cum se comport‚ aceast‚ teorie, cum rezist‚ aceast‚ teorie analizei?5. Mai ƒnt„i, legea este absolut exact‚. Este o deosebire cantitativ‚, a€ zice, ƒntre regul‚ €i lege.

Ce ƒnsemneaz‚ aceasta? De pild‚, am afirmat, dup‚ o lung‚ experien•‚, dup‚ o experien•‚ €tiin•ific‚, c‚ ƒntotdeauna

c„nd trece un curent electric printr-un fir de metal, acest fir se ƒnc‚lze€te €i am afirmat, de asemenea, c‚ gradul de

temperatur‚ pe care-l ia acest fir st‚ ƒntr-un anumit raport €i cu calitatea metalului, €i cu diametrul firului. Se

ƒnt„mpl‚ ƒns‚ c‚ eu introduc acest fir de metal ƒntr-o solu•iune, ƒntr-un vas cu ap‚, care are tocmai temperatura [de]

topire [a] ghe•ei €i fac s‚ treac‚ iar‚€i un curent electric prin acest fir. O s‚ constat c‚ firul nu se ƒnc‚lze€te, ci, din

contra, se r‚ce€te ƒnc‚ mai tare. Un caz.

Alt caz. Toate corpurile se atrag. Lege! Ele se atrag ƒn raportul cutare cu p‚tratul distan•ei €i ƒn raportul cutare cu

masa lor. Prin urmare, dou‚ corpuri puse ƒn prezen•‚ au tendin•a s‚ se atrag‚. Este legea general‚ a gravita•iunii,exprimat‚ prin formula: G(r) = m1 x m2 / r2.

Eu am ƒntr-un aparat, pe care-l numesc electroscop, dou‚ foi•e de aur, cari stau fa•‚ ƒn fa•‚, la o anumit‚ distan•‚. Ele

sunt foarte mobile, foarte sensibile. …n virtutea legii gravita•iunii, ele trebuie s‚ se atrag‚ ƒntr-o anumit‚ propor•ie sau

m‚sur‚. Pun ƒn contact acest aparat care se cheam‚ electroscop cu un izvor de energie electric‚ €i constat numaidec„t

c‚ foi•ele se dep‚rteaz‚. La prima analiz‚, prin urmare, aceast‚ lege ƒn genere nu prea are aplica•iune a€a de precis‚;

exist‚ ƒntotdeauna un joc, un grad de aproxima•ie, cum s-ar zice.

O s‚ spune•i: da, dar, dac‚ nu ar fi apa rece sau dac‚ nu ar fi respectivul aparat ƒn leg‚tur‚ cu un izvor de energie, de

energie electric‚ etc., legile s-ar verifica? Da, dar, cu toate acestea, vede•i c‚ legea prezint‚ oarecare aproxima•ie! Cu

alte cuvinte, trebuie s‚ stabilim mereu condi•iuni ƒn cari legea este valabil‚. Legea nu este valabil‚ oricum ƒn univers.

Ea nu este valabil‚ ƒn concretul imediat, ƒn calitativ, a€ zice, ci trebuie s‚ [se] fac‚ ƒntotdeauna ƒncercuiri €i s‚ [se]spun‚: dac‚ lucrurile se ƒnt„mpl‚ a€a €i a€a, legea este valabil‚. Aceasta este interpretarea calitativƒ.

Dar s‚ consider‚m €i pu•in cantitativ cestiunea.

Teoria general‚ a legii afirm‚: legea are o aplica•iune absolut‚, nu exist‚ pentru ea excep•iuni. De unde €tim lucrul

acesta? Legea este ƒntotdeauna o expresiune cantitativ‚ a unui eveniment. Aceast‚ expresiune cantitativ‚ a

evenimentului se verific‚ de mine experimental, cu ajutorul evenimentelor. Cine face verificarea? Eu. Cum? Prin

m‚sur‚toare. Cari sunt posibilit‚•ile mele de m‚sur‚toare? Sunt ele absolute? Nu. Ele sunt ƒntotdeauna relative.

Niciodat‚ o lege nu se poate verifica precis experimental. Exist‚ o lege a triunghiului, care spune c‚ suma

unghiurilor interioare ale triunghiului este egal‚ cu dou‚ unghiuri drepte, adic‚ cu 180ˆ. Ei bine, nu exist‚

posibilitate de construire a unui triunghi €i de m‚sur‚toare a unghiurilor interioare care s‚ poat‚ da exact 180ˆ;totdeauna, experimental, triunghiul, suma unghiurilor lui interioare, va avea sau mai mult, sau mai pu•in dec„t 180ˆ.

6. Vorbeam adineauri de legea gravita•iunii. Ce ƒnsemneaz‚, ƒn formula enun•at‚, r2? Dac‚ a€ zice, ƒn loc de r2, r la

puterea 1,999999 etc., sau dac‚ a€ zice r la puterea 2,000000001, adic‚ dac‚ a€ sc‚dea din 2 o cantitate infinit de

mic‚, o cantitate infinitezimal‚, sau dac‚ i-a€ ad‚uga o astfel de cantitate, legea gravita•iunii nu ar mai fi valabil‚?

Adic‚, verificarea experimental‚ a legii acesteia ar ƒnf‚•i€a ƒn adev‚r dificult‚•i? Este mai u€or de f‚cut, este mai

precis‚ afirma•iunea c‚ r acela este la puterea a doua, dec„t c‚ r este numai la puterea 1,99999 etc.?

Experimental vorbind, este o abera•iune s‚ se sus•in‚ acest lucru. Ce ƒnseamn‚ ƒns‚ aceasta‹? …nseamn‚, pur €i

simplu, c‚ legea nu reprezint‚ nici ea un absolut, ci reprezint‚ tot o aproxima•ie a evenimentelor. C‚, adic‚, exist‚,

hai s‚ zicem, o margine ƒn care aceast‚ lege este necontrolabil‚, c‚ exist‚ posibilitate de excep•iune €i ƒn‚untrul

acestei legi.




Dar eu nu am descoperit praful de pu€c‚ spun„ndu-v‚ lucrurile acestea €i nu sunt nici deloc subversiv. Nu fac,

propriu-zis, acum dec„t s‚ militez pentru actuala idee de lege €tiin•ific‚. G„ndi•i-v‚, de pild‚, la teoria cinetic‚ a

gazelor. †ti•i cam ce este aceasta: ƒn‚untrul unor particule oarecare, sunt alte particule mai mici cari se mi€c‚ cu o

iu•eal‚ extraordinar‚. …nchipui•i-v‚ un fel de sfer‚ ƒn care sunt anumite corpuri, cari se mi€c‚ cu o iu•eal‚

extraordinar‚ €i cari urmeaz‚ ni€te mi€c‚ri absolute, a€ zice imposibil de precizat. Exist‚ totu€i o formul‚ de

echilibru a acelui gaz, exist‚, cu alte cuvinte, o lege a gazelor. Cum este posibil‚ legea aceasta? Ce ƒnseamn‚ legea

aceasta, propriu-zis? …nsemneaz‚ expresiunea unui fapt? Nu. Legea aceasta nu este dec„t un fel de termen mediu al

tuturor ƒnt„mpl‚rilor din volumul ƒnchis din sfera aceasta. Adic‚, toate mi€c‚rile pe cari le urm‚resc eu €i cari se

ƒnt„mpl‚ ƒn‚untrul sferei acesteia sunt imposibil de prins €i rela•iunile dintre ele sunt iar‚€i imposibil de stabilit.

Totu€i, exist‚ o formul‚, €tiin•ifice€te vorbind, a volumului €i a tuturor ƒnt„mpl‚rilor dintr-ƒnsul. Aceasta este legea.

Dar legea nu reprezint‚ aci dec„t termenul mediu €i termenul [mediu] este ƒntotdeauna aproximativ. Vas‚zic‚, ƒn

adev‚r, ideea de lege este ƒn str„ns‚ leg‚tur‚ cu ideea aceasta de aproxima•iune. Legea nu ƒnsemneaz‚ absolutul,

legea ‚nsemneazƒ, ca €i regula, aproxima•ie.

7. Dar, se mai spune, pe de alt‚ parte: regula are caracter de necesitate. Eu nu prea ƒn•eleg cam ce ƒnsemneaz‚ a

avea acest caracter. Un lucru se ƒnt„mpl‚ a€a, pur €i simplu, pentru c‚ trebuie s‚ se ƒnt„mple a€a.

Ce ƒnsemneaz‚ aceasta‹? Distinc•iunea ar fi c‚ regula constat‚, iar legea explic‚. Dar asupra acestui lucru o s‚ mairevenim la cauzalitate.

Dar s‚ revenim la ceea ce ne intereseaz‚ acum.

Caracterul de necesitate ar fi, ƒn adev‚r, €tiin•ific, distinct de cel‚lalt, [cel] de realitate, c„nd ƒn adev‚r constatarea ar

fi distinct‚ de explica•iune. Dar, ƒntru c„t faptul c‚ eu €tiu c‚ am s‚ ies la ora 6 schimb‚, propriu-zis, structural

vorbind, natura cuno€tin•ei mele? Eu l‚rgesc numai cantitativ cuno€tin•ele mele, nu calitativ. …ntre faptul c‚ eu termin

ƒntotdeauna lec•ia la ora 6 €i faptul c‚ trebuie s‚ termin ƒntotdeauna prelegerile la ora 6, nu este dec„t o deosebire de

cantitate de cuno€tin•e. Eu €tiu, ƒn primul r„nd, ce se ƒnt„mpl‚ p„n‚ la ora 6 €i, ƒn al doilea r„nd, ce se ƒnt„mpl‚ dup‚

ora 6. Adic‚, €tiu c‚ mai este cineva care trebuie s‚ vin‚ aci, un alt profesor care are or‚ dup‚ ora mea sau c‚ trebuie

s‚ m‚ duc s‚ m‚ ƒnt„lnesc cu cutare persoan‚, sau c‚ numai p„n‚ la ora 6 m‚ ajut‚ glasul s‚ vorbesc €i mai mult nuetc.

Prin urmare, caracterul de necesitate care se acord‚ legii, ca ceva distinct de regul‚, de realitate, nu este, propriu-zis,

calitativ deosebit, ci este doar cantitativ deosebit: am mai multe cuno€tin•e, nu am alt fel de cuno€tin•e.

Aceasta ƒnsemneaz‚ c‚ ceea ce este necesar ast‚zi poate s‚ ƒnceteze s‚ fie necesar m„ine; adic‚, pot s‚ ƒmping

necontenit limita cuno€tin•elor mele €i, prin urmare, s‚ c„€tig necontenit din ceea ce pentru mine era necesar -

necesar, nu ca o scuz‚, ci ca un fel de pozi•ie retran€ant‚ a ignoran•ei mele.

Real este, de pild‚, faptul c‚ eu ies totdeauna la ora 6. Constat c‚ totdeauna ies la ora 6. Aceast‚ cuno€tin•‚ poate s‚

fie necesar‚ fa•‚ de un fenomen anterior ei, dup‚ cum cuno€tin•a c‚ dup‚ ora 6 se ƒnt„mpl‚ ceva ƒmi d‚ caracterul de

necesitate al cuno€tin•ei reale de adineauri. De pild‚, dac‚ €tiu c‚ am ƒn fa•a mea un auditor care nu poate s‚ reziste

unor considera•iuni filosofice mai mult dec„t trei sferturi de or‚, atunci, ƒn momentul c„nd €tiu c‚ am intrat ƒn sal‚ la

ora 5 €i un sfert, €i c‚, deci, trebuie s‚ ies la ora 6, caracterul de necesitate al ie€irei din clas‚ mi-l d‚ ora 6; prin

urmare, caracterul de necesitate al ie€irei la ora 6 mi-l d‚ sau se poate stabili din dou‚ p‚r•i: €i dinainte €i dinapoi, €i

din sus €i din jos.

Prin urmare, caracterul acesta de necesitate nu este ceva absolut, nu are ƒn•eles absolut. Un lucru poate s‚ fie pe r„nd

necesar €i real €i un lucru real nu se poate spune c‚ nu devine niciodat‚ necesar, nici viceversa.

Deci, nu se poate spune c‚ regula este numai real‚ €i constat‚ un lucru, pe c„t‚ vreme legea este necesar‚, pentru c‚

explic‚ un lucru.

Dar, la urma urmei, ce explic‚, propriu-zis, legea? Explic‚ ea ceva? Nu. Ea ƒnf‚•i€eaz‚ pur €i simplu, ea afirm‚ c‚, ƒn

adev‚r, lucrul se ƒnt„mpl‚ a€a, dar nu spune de ce lucrul se ƒnt„mpl‚ a€a. C„nd m‚ ƒntreab‚ cineva: pentru ce ie€i laora 6? - Pentru c‚ a€teapt‚ altcineva, care trebuie s‚ intre ƒn sal‚ dup‚ mine, s‚ fac‚ curs. Aceasta este o exprimare a




faptului. Dar mai poate s‚ fie ƒnc‚ o exprimare a faptului: pentru c‚ se ƒnt„mpl‚ ca, dup‚ ce ies eu la ora 6, s‚ intre

domnul cutare dup‚ ora 6. Este aci exprimarea constat‚rii unui fapt. Unde mai este aci caracterul de explica•iune, de

necesitate? Nic‚ieri!

Toate corpurile cad! De ce? Pentru c‚ exist‚ legea gravita•iunii, care exprim‚ lucrul acesta, faptul acesta. Dar ce

exprim‚ legea gravita•iunii? Faptul c‚ toate corpurile cad. Unde este caracterul de necesitate al legii gravita•iunii? De

ce sunt for•at s‚ admit apriori c‚ toate corpurile cad? Pentru c‚ toate sunt grele! Cum adic‚, necesitatea nu rezult‚dec„t dintr-un element analitic, printr-o judecat‚ analitic‚? Legile €tiin•ifice, cari sunt judec‚•i sintetice, de fapt, pierd

caracterul necesit‚•ii.

Prin urmare, vede•i c‚ nici acest caracter al necesit‚•ii care se acord‚ legii nu este chiar a€a de necesar, pentru c‚ nu

se poate funda, propriu-zis.

Dar care este atunci deosebirea ƒntre regul‚ €i lege? Este una foarte simpl‚. …n primul r„nd, c‚ nu se poate vorbi de

lege dec„t atunci c„nd faci €tiin•‚. Se poate vorbi de regul‚ €i c„nd ai cuno€tin•a €tiin•ific‚ a realit‚•ii, dar [€i] c„nd nu

faci €tiin•‚ ƒn cadrul unui corp organizat de doctrin‚. Cu alte cuvinte, regula intrat‚ ƒntr-un corp sistematizat de

afirma•iuni devine lege. Aceasta este o deosebire care nu este esen•ial‚, ci este func•ional‚.

Legea este regula ƒncadrat‚ ƒn €tiin•‚, adic‚ nu ƒn cuno€tin•a €tiin•ific‚, ci ƒn €tiin•a organizat‚. …n €tiin•a organizat‚,

prin urmare, regula se nume€te lege. At„t €i nimic mai mult!

Dar, dac‚ legea aceasta nu este impus‚, dup‚ cum am ar‚tat, de bunul-sim•, de sim•ul comun, €i, dup‚ cum am ar‚tat

iar‚€i prin comentariile acestea cari €tirbesc autoritatea conceptului de lege, nu este impus‚, propriu-zis, nici de

cuno€tin•a €tiin•ific‚, atunci cum lucr‚m noi cu legea aceasta, ƒn virtutea c‚rui fapt? Este foarte simplu: ƒn virtutea

unei necesit‚•i constructuale, trebuie s‚ afirm‚m, ƒn leg‚tur‚ cu legea, acela€i lucru pe care l-am afirmat ƒn leg‚tur‚

cu regula; c‚, anume, legea reprezint‚ o aproxima•ie a realit‚•ii fizice, cunoscut‚ de noi €tiin•ifice€te, €i c‚ aceast‚

aproxima•iune intr‚ ƒn calculele noastre, le consider‚m noi pe baza unei conven•iuni, pe baza unei ƒnvoieli tacite pe

care o facem. Legea, cu alte cuvinte, nu poate s‚ aib‚ simpla preten•iune de a exprima realitatea ƒns‚€i, dar poate s‚

aib‚ preten•iunea ca, prin ajutorul ei, s‚ ne descurc‚m ƒn aceast‚ realitate.

Prin urmare, r‚m„ne bine stabilit c‚ ea este pur €i simplu un instrument de descurcare a noastr‚ ƒn realitate, pentruordonarea realit‚•ii, pentru facerea acestei realit‚•i folositoare nou‚.

Legea nu este un fapt care se ƒnt„mpl‚ ƒn natur‚, ci explica•iunea aproximativ‚ a unui fapt prins ƒn cadrul

cuno€tin•elor €tiin•ifice.

Aceasta, deocamdat‚, despre lege.

XII. Lucru €i substan•ƒ8 mai 1926

1. Transformarea €i persisten•a lucrului

2. Caracteristicile lucrului3. Caracterul de sine st‚t‚tor al lucrului

4. Obiect ideal sau mental

5. Conceptul de substan•‚ ƒn cercetarea €tiin•ific‚ €i ƒn filosofie

1. Am stabilit c‚ tot ceea ce ni se prezint‚ nou‚ ƒn trecere, ƒn succesiune sau ƒn simpl‚ prezentare, simpl‚ existen•‚

cade sub anumite regularit‚•i €i sub anumite legi.

Prin urmare, aceste regularit‚•i €i aceste uniformit‚•i, aceste legi, vas‚zic‚, sunt pentru noi un fel de rezumare, am

zice, nu a ƒnt„mpl‚rilor, ci a existen•ei ƒn general. Cu alte cuvinte, noi stabilim regularit‚•i €i legi, nu numai pentru

ceea ce curge, pentru ceea ce se succede, ci [€i] pentru tot ce este. …nsu€i faptul c‚ eu numesc obiectul acesta mas‚ €i

obiectul cel‚lalt mas‚ etc. presupune c‚ exist‚ o regularitate ƒn prezentarea acestui obiect.




Vas‚zic‚, nu trebuie s‚ crede•i c‚ exist‚ pur €i simplu un aspect de culegere a realit‚•ii, care este prins sub lege €i sub

uniformitate, ci legea €i uniformitatea sunt expresiunile rezumate ale existen•ei ƒn genere, care existen•‚ ƒn genere

este, f‚r‚ ƒndoial‚, de transformare, dar este €i de persisten•‚.

Dac‚ noi am urm‚ri simplele transform‚ri ale lucrurilor, adic‚, dac‚ am urm‚ri evenimentele ƒn univers €i dac‚ am

stabili ƒnl‚n•uirea regulat‚, legal‚, s‚ zicem, a acestor evenimente, atunci am ajunge la ceea ce se nume€te aspectul

de cauza•ie a existen•ei; dac‚ ƒns‚ urm‚rim felul nu identic, dar, ƒn sf„r€it, persisten•a reprezent‚rii lucrurilor ƒngeneral, a existen•ei ƒn general, noi ajungem la altceva: ajungem la ceea ce se nume€te lucru €i la ceea ce se nume€te

substan•‚. De c„te ori intru ƒn sala aceasta, g‚sesc anumite obiecte. Aceste obiecte mi se prezint‚ cam ƒn acela€i fel.

Este o uniformitate pe care eu o tr‚iesc, de ƒndat‚ ce eu, ƒnainte de a intra aci, b‚nuiesc c‚, foarte probabil, voi g‚si

aceste obiecte.

Obiectele acestea vor persista, vor fi €i de aci ƒnainte cum au fost ieri €i alalt‚ieri €i vor persista, vor fi €i m„ine: este

o uniformitate.

Obiectele acestea evident c‚ se schimb‚; s-ar putea ca unul azi s‚ fie ro€u €i m„ine, negru; s-ar putea foarte bine ca

unul azi s‚ fie aci €i m„ine s‚ fie ceva mai ƒnspre st„nga, adic‚ schimb‚ri pe cari eu le percep dintr-o dat‚. Dar, ƒn

afar‚ de schimb‚rile acestea, este sigur c‚, din momentul ƒn care eu am ƒnceput s‚ vorbesc €i p„n‚ acum, s-au

ƒnt„mplat anumite schimb‚ri ƒn aceste obiecte.

Lemnele putrezesc. Ce ƒnsemneaz‚ aceasta? …nseamn‚ c‚ ƒn lemn se ƒnt„mpl‚ anumite procese, imperceptibile pe

distan•e scurte de timp, dar procese cari sunt continue, f‚r‚ ƒndoial‚. Vas‚zic‚, schimbarea aceasta este neƒncetat‚,

dar schimbarea - €i acesta este caracterul care ne intereseaz‚ pe noi - nu poate s‚ atace ƒns‚€i regularitatea de care

vorbeam. Cu alte cuvinte, ceea ce mi se prezint‚ mie, nu ƒn form‚ de succesiune, ci ƒn form‚ pur €i simplu de repaos,

ceea ce mi se prezint‚ mie ƒn univers are anumite regularit‚•i, cari regularit‚•i constau nu ƒn schimbƒri, ci ƒn

persisten•e. Aceste persisten•e nu sunt, f‚r‚ ƒndoial‚, absolute, ƒn ƒn•elesul c‚ nu este ceva care s‚ r‚m„n‚ absolut

imuabil, dar aceste persisten•e trebuie interpretate ƒn sensul c‚ toate schimb‚rile pe cari le prezint‚ respectivul

eveniment sau fenomen nu trec peste anumite cadre, cari sunt definitorii pentru ceea ce numim noi individualitatea

unui eveniment, pentru ceea ce numim noi lucru.

2. Cari sunt caracteristicile lucrului? Noi am afirmat adineauri c‚ acest lucru nu este, propriu-zis, o existen•‚

absolut‚, dar un lucru este ceva cu care noi lucr‚m, nu ceva care corespunde numai unui nume. Eu zic un om: Vasile

Georgescu. Numai Vasile Georgescu se raporteaz‚ la un anume om. Numele acesta, Vasile Georgescu, poate s‚ se

raporteze la un om ƒn v„rst‚ de un an, la omul ƒn v„rst‚ de 3, de 5 ani etc. C„nd zic Vasile Georgescu, nu intr‚ ƒn

calculele mele nici un element temporal: numele este, pur €i simplu, semn pentru omul respectiv. C„nd vorbesc de

lucru propriu-zis, lucrul acesta nu este un semn numai pentru un fenomen, ci este ceva mai mult: este o existen•‚

real‚. Existen•‚ real‚, iar‚€i, nu ƒn sens absolut.

…n exemplul cu omul de adineauri, ce ƒnsemneaz‚ lucrul acesta? Omul, ƒn €apte ani de zile, ƒ€i schimb‚ toat‚

substan•a din care este el f‚cut, ƒn ƒn•elesul c‚ organismul uman, sau ultimele celule din organismul uman se

schimb‚, se ƒnnoiesc ƒn decurs de €apte ani. Nimic din ceea ce numeam eu Vasile Georgescu acum €apte ani nu maiexist‚ azi ƒn Vasile Georgescu, €i totu€i, legalmente, numele, omul respectiv r‚m„ne pentru mine om €i r‚m„ne - este

foarte interesant - acela€i om. Evident, acum €apte ani era mai gras sau mai slab, purta haine albastre, cenu€ii, dar

este acela€i lucru. Adic‚, persisten•ele, a c‚ror regularitate ne intereseaz‚ pe noi, nu sunt de orice calitate. Sunt ƒn

fiecare lucru anumite persisten•e, cari intereseaz‚ de-a dreptul existen•a lucrului, existen•a real‚; prin urmare, lucrul

€i anumite persisten•e [sunt cele] cari ne intereseaz‚.

Ei bine, aci este problema cea [mai] dificil‚ pentru filosofi: ce intereseaz‚ €i ce nu intereseaz‚.

Ce este definitoriu, propriu-zis, pentru un lucru? Ce intereseaz‚ €i ce nu intereseaz‚? Eu am un chibrit pe care-l

aprind. Acest chibrit, ƒnainte de a-l aprinde, este compus dintr-o bucat‚ de lemn €i dintr-o substan•‚ oarecare, care-i

formeaz‚ cap‚tul, ce se aprinde. Eu pot s‚ aprind acest chibrit. Am aprins chibritul, chibritul a ars, eu am iar‚€i tot un

chibrit ƒn m„n‚, dar nu mai am un chibrit nears, am un chibrit ars, ceva s-a schimbat ƒn chibritul acesta. Un om ƒ€i

schimb‚ toate elementele ƒn decurs de €apte ani €i el r‚m„ne nu numai tot om, dar r‚m„ne acela€i om.




Care este deosebirea ƒntre un caz €i cel‚lalt? Este c‚ un chibrit neaprins reprezint‚ o anumit‚ stare de echilibru, ƒn

care intr‚ anumite substan•e. D-voastr‚ €ti•i ce intr‚, de pild‚, ƒn lemn. …n lemn trebuie s‚ intre neap‚rat oxigen,

hidrogen, carbon €i azot. Acestea sunt cele patru substan•e organice fundamentale. …n momentul ƒn care am aprins

chibritul €i a ars, formula de echilibru pe care o reprezint‚ lemnul nu mai subzist‚. Am rupt acest echilibru, am

introdus alt‚ form‚ de echilibru: c‚rbunele s-a transformat ƒn bioxid de carbon, forma a devenit alta, oxigenul s-a

degajat, hidrogenul nu €tiu ce a devenit €. a. m. d.

Vas‚zic‚, chibritul n-a mai r‚mas tot el; omul se schimb‚ €i r‚m„ne tot el. De ce? Pentru c‚ formula de echilibru

r‚m„ne aceea€i: eu am ƒnlocuit celulele mele, dar celulele mele epiteliale sau mu€chiulare au fost ƒnlocuite cu acela€i

fel de celule. Este, propriu-zis, aceea€i structur‚ general‚ a corpului ƒn cazul omului cu celule primenite €i nu mai

este aceea€i structur‚ ƒn cazul chibritului pe care l-am ars.

Vas‚zic‚, persisten•ele acestea ƒn lucrul pe care noi ƒl analiz‚m, ƒn cazurile acestea, nu sunt persisten•e de elemente,

ci sunt, cum am zice noi, mai degrab‚ persisten•e func•ionale.

Acum, persisten•ele acestea structurale, func•ionale nu explic‚ nici ele, propriu-zis, definitiv problema. S‚ lu‚m

cazul apei. Apa - aproximativ, dup‚ vechile teorii pe cari le-am ƒnv‚•at €i noi c„nd eram ƒn liceu - este compus‚ din

dou‚ volume de hidrogen €i unul de oxigen. Mul•i zic c‚ nu mai este a€a, dar ƒnainte a€a era. Apa aceasta este ƒn stare

lichid‚ €i ƒi zicem ap‚. Supus‚ unor anumite opera•iuni, apa se poate transforma ƒn vapori, dar noi ƒi zicem tot ap‚, ƒnstare de vapori. Apa supus‚ unei alte opera•iuni se poate transforma ƒn ceva solid, adic‚ ƒ€i schimb‚ starea de

agrega•ie, iar noi ƒi zicem ghea•‚ sau ap‚ solidificat‚. R‚m„ne, ƒn toate aceste forme, nu pentru mentalitatea

primitiv‚, pentru c‚ mentalitatea primitiv‚ ƒi zice ghea•‚, ap‚ €i abur, care sunt trei lucruri deosebite, dar, pentru

mentalitatea ceva mai logic‚, r‚m„ne ap‚ solid‚, ap‚ lichid‚ €i ap‚ gazoas‚ sau ap‚ ƒn stare de vapori. Echilibrul de

care vorbeam adineauri subzist‚? De fapt, nu mai subzist‚, pentru c‚ una era, de pild‚, densitatea ƒntr-un caz, alta era

ƒn celelalte cazuri; una era culoarea ƒntr-un caz, alta ƒn cel‚lalt caz etc. De ce totu€i noi continu‚m s‚-i zicem ap‚? De

ce lucrul acesta, apa, persist‚? Subzist‚, exist‚, continu‚ s‚ existe, cu toate transform‚rile. Adic‚, unde este linia de

persisten•‚ de adineauri? Adineauri persisten•a structural‚ era definitorie pentru lucru; ƒn cazul de fa•‚, aceast‚

persisten•‚ structural‚ nu mai este definitorie. Vede•i c‚ ƒn jurul exemplului acesta alunec‚ distinc•iunea. Evident, noi

explic‚m lucrul €i zicem: da, natural, eu pot foarte simplu, prin opera•iuni cari ƒmi stau la-ndem„n‚, s‚ retransform

apa, pe care am transformat-o ƒn vapori, pot s‚ o retransform ƒn stare lichid‚, €i tot a€a ghea•a, care este rezultatul

unei anumite opera•iuni asupra apei, pot s‚ o retransform iar‚€i ƒn stare lichid‚; deci, zic iar‚€i ap‚, ap‚ ƒn diferite

forme, cari stau la ƒndem„na mea.

[Care este situa•ia ƒn cazul chibritului?] Eu pot s‚ aprind un chibrit €i s‚ transform obiectul acela, pe care ƒl numeam

chibrit, ƒntr-un alt chibrit, pe care ƒl numesc acum chibrit ars. S‚ presupunem c‚ pot s‚ fac €i opera•ia invers‚ €i c‚

pot s‚-i redau toate elementele din natur‚, cari s-au degajat ƒn procesul de ardere €i pot s‚ refac chibritul la loc.

Crede•i d-voastr‚ c‚, dac‚ opera•ia aceasta ar fi posibil‚, a€ numi mai pu•in chibritul ars, chibrit ars, dec„t ƒl numesc

acum? Nu. Pentru mine, chibritul ars ar fi totu€i altceva dec„t chibritul, contrariul cazului cu apa ƒn stare de vapori.

De aceea v‚ spuneam c‚ aceast‚ defini•ie a lucrului ca o existen•‚ structural‚ nu este, propriu-zis, o defini•iecomplet‚ €i nu este totdeauna o defini•ie convenabil‚, dar este, ƒn sf„r€it, o defini•ie ajut‚toare pentru noi.

3. Mai este ƒns‚ un alt caracter, care stabile€te oarecum identitatea, a€ zice, a lucrului: un lucru este aproximativ

ceva de sine stƒtƒtor. Cum, de sine st‚t‚tor? De pild‚, eu am ƒn fa•a mea aceast‚ mas‚. Masa aceasta este f‚cut‚ din

lemn €i are culoarea galben‚. De la masa aceasta, eu am diferite senza•ii, psihologice€te vorbind, cari senza•ii se

leag‚ ƒntr-un anumit chip €i ne dau nou‚ percep•ia total‚ de mas‚. Masa este pentru mine un lucru. Dar eu m‚ ƒntreb:

senza•ia aceasta de galben, care-mi vine de la aceast‚ culoare, culoarea aceasta este un lucru? Noi nu numim culorile

lucruri, nu pentru c‚ nu ar avea o existen•‚ real‚, pentru c‚ culoarea aceasta este tot a€a de real‚ ca €i lemnul din care

este f‚cut obiectul respectiv.

Lucrul ƒn totalitatea lui n-are mai mult‚ realitate dec„t culoarea, pentru c‚, ƒn definitiv, pe ce se sprijin‚ realitatea pe

care o acord eu lucrului? Se sprijin‚, pur €i simplu, pe senza•iile pe care eu le primesc de la acest lucru, fie c‚senza•iile sunt de tact, mu€chiulare, de mi€care, de culoare, de sunet etc. De ƒndat‚ ce a€ zice: realitatea lucrului




acesta ƒmi este dat‚ mie, psihologice€te, prin senza•iile pe care le am de la el, atunci evident c‚ criteriul nu poate s‚

fie senza•ia; criteriul lucrului sau calitatea de a fi lucru nu poate fi realitatea, pentru c‚ realitate erau €i senza•iile

acestea. Atunci, de ce eu zic senza•iilor, senza•ii pur €i simplu, culoarea de galben, €i de ce zic mesei, lucru? Pentru

c‚ - aceasta este o explica•ie iar‚€i foarte timid‚ - culoarea nu subzist‚ ƒn ea ƒns‚€i; culoarea nu se prezint‚ niciodat‚

singur‚, ci culoarea se prezint‚ ƒntotdeauna ca anexat‚ la ceva. Exist‚, prin urmare, un suport al senza•iei de culoare,

care este ƒntotdeauna necesar pentru ca senza•ia de culoare s‚ existe. Acest suport, propriu-zis, este lucrul, pentru c‚

el este de sine st‚t‚tor.

Dar, dac‚ analiz‚m mai de aproape afirma•iunea aceasta, ce ƒnsemneaz‚: acest suport este de sine st‚t‚tor? Pentru c‚,

ƒn definitiv, iar‚€i psihologice€te, masa aceasta ƒmi este dat‚ printr-un complex de senza•ii. Senza•iile acestea, nici

una nu are prec‚dere fa•‚ de cealalt‚: o senza•ie vizual‚ este tot at„t de important‚ ca €i o senza•ie mu€chiular‚; o

senza•ie auditiv‚ este tot at„t de important‚ ca €i o senza•ie de pip‚it. Atunci, ce formeaz‚ suportul tuturor acestor

senza•ii? Ce este lucrul, propriu-zis? Ce este de sine st‚t‚tor ƒn complexul acesta de senza•ii? Fiecare senza•ie ƒn

parte am v‚zut c‚ nu este; c‚ci fiecare senza•ie trebuie s‚ aib‚ un suport €i atunci ƒnsu€i suportul acesta nu ne este dat

nou‚ dec„t de complexul de senza•ii. Dac‚ noi n-am avea senza•iile, care pe fiecare din noi ne afecteaz‚ ƒntr-un

anumit fel, n-ar exista nici un lucru pentru noi. Vede•i, senza•iile se sprijin‚ pe lucru, dar lucrul se fundeaz‚ numai

prin senza•ii.Atunci, ce ƒnsemneaz‚ lucru €i ce ƒnsemneaz‚ de sine st‚t‚tor? Vede•i cum scap‚ realitatea analizei? Propriu-zis, €i

aci, ca €i ƒn cazul dint„i, nu este ceva, sau - cum spune Locke - este un nu €tiu ce, a€a. Nu este nici un nu €tiu ce.

Complexul de senza•ii ne d‚ lucrul numai ƒn virtutea faptului c‚ este un complex de senza•ii. Vas‚zic‚, senza•iile,

fiecare ƒn parte, nu sunt obiecte, nu sunt lucruri, pentru c‚ ele au nevoie de un suport. Dar suportul acesta nu este nici

el lucrul propriu-zis, pentru c‚ el nu este dec„t senza•ii. Senza•ii, dar cu o anumit‚ condi•iune, €i anume: senza•ii

ƒntr-un anumit echilibru, ƒntr-o anumit‚ structur‚, ƒntr-un anumit complex.

Prin urmare, caracterul acesta de independen•‚, de sine st‚t‚tor, care se acord‚ lucrului, nu este nici el un caracter

care s‚ subziste analizei. Adic‚, noi nu putem s‚ fund‚m, plec„nd de la aceast‚ teorie a suportului senza•iilor, noi nu

putem s‚ popul‚m universul cu obiecte. Obiectele sunt de sine st‚t‚toare ƒn m‚sura ƒn care exist‚, €i obiectele exist‚

ƒn m‚sura ƒn care ne afecteaz‚ pe noi, €i ne afecteaz‚ pe noi ƒn m‚sura ƒn care pot s‚ ne provoace anumite senza•ii.

Deci, obiectul este condi•ionat de senza•ii. Sau, calitatea aceasta de a fi de sine st‚t‚tor este condi•ionat‚ de existen•a

senza•iilor €i senza•iile sunt condi•ionate, ƒn calitatea lor de a forma obiectul, de suportul obiectului. Adic‚, ne

ƒnv„rtim ƒntr-un simplu cerc vi•ios, care cerc vi•ios nu se poate rezolva dec„t pe cale indirect‚ €i incomplet‚,

afirm„nd pur €i simplu c‚ obiectul, lucrul este un complex de senza•ii. Ce fel de complex de senza•ii? Un anumit

complex de senza•ii; €i anume, aci intervin opera•ii ceva mai complicate. Pentru ca acest complex de senza•ii de care

vorbim ƒntruna s‚ constituie ƒn adev‚r un lucru, el trebuie s‚ reprezinte o unitate. El trebuie s‚ reprezinte o unitate,

c‚ci raporturile ƒn care diferite senza•ii stau sunt persistente; raporturile, nu senza•iile.

Vas‚zic‚, tot persisten•a, €i tot persisten•a raporturilor, persisten•a structural‚ este, propriu-zis, €i condi•ia obiectului

de sine st‚t‚tor. Unitatea ƒn care ne este dat nou‚ obiectul, aceast‚ unitate probabil c‚ exist‚. Cu alte cuvinte, felul decombinare, felul de raportare a senza•iilor care ne vin de la obiect probabil c‚ exist‚ ƒn realitate a€a cum ƒl percepem

noi. Dar, pentru ca un grup de senza•ii s‚ constituie un obiect, este neap‚rat‚ nevoie ca raporturile dintre aceste

senza•ii s‚ fie statornice. Cari raporturi? Pentru c‚ iar‚€i, ƒn definitiv, un lucru pe care-l percepem noi ne d‚ o

mul•ime de impresiuni senzoriale. …n toate aceste impresiuni senzoriale pe care le primim - spune filosofia - sunt

unele fundamentale €i altele accesorii. Care sunt fundamentale €i care sunt accesorii? †i aci logica €i teoria

cuno€tin•ei ƒnceteaz‚ s‚ mai aib‚ valabilitate, c‚ci accesorii €i eminamente fundamentale sunt ceva pe care noi ƒl

stabilim printr-o anumit‚ compara•ie. C„nd eu zic c‚ obiectul acesta este mas‚, eu am afirmat pur €i simplu c‚ ƒntre

elementele obiectului acesta persist‚ anumite raporturi, care raporturi sunt la fel cu raporturile pe care le-am stabilit

eu pentru un obiect ideal, pe care ƒl numesc mas‚.

4. Ce este acest obiect ideal? †i acum ƒn•elege•i, relu„nd firul expunerii mele, ce este cu Platon €i cu ideile platonice,[ƒn•elege•i] c‚ realitatea, propriu-zis, nu se fundeaz‚ prin ea ƒns‚€i; realitatea, ea ƒns‚€i se destram‚ €i la un




moment-dat orice obiect pe care eu ƒl percep are nevoie de un fel de etalon, de un fel de criteriu de apreciere, de un

fel de m‚sur‚toare a autenticit‚•ii lui. Aceast‚ m‚sur‚toare a autenticit‚•ii lui nu poate s‚ mi-o dea lucrul ƒnsu€i. Ea

trebuie, cu alte cuvinte, s‚ preexiste lucrului din realitatea sensibil‚. Se preexiste, cum? Evident c‚ nu ƒn timp €i

spa•iu, nu ƒn experien•a psihologic‚, istoric concret‚, dar ƒn experien•a mea spiritual‚. Cum ƒmi formez eu,

psihologice€te, acest lucru, acest obiect, care este un fel de m‚sur‚toare de lucru? Acesta este un proces psihologic

pur €i simplu. Din punct de vedere metafizic, logic s‚ zicem, constat un simplu fapt: c‚ tot ceea ce cunosc eu din

natur‚ €i tot ceea ce cap‚t‚ de la mine atributul de lucru nu se fundeaz‚ prin el ƒnsu€i, ci se fundeaz‚ printr-o

compara•ie cu un obiect ideal, care este ƒn minte, care preexist‚ logic, nu psihologic, care preexist‚ logice€te lucrului

real. Calitatea acestui obiect metafizic - i-a€ zice: mental, lucru mental - este c‚ el este imuabil, c‚ el are totdeauna un

minimum de elemente, care sunt necesare €i suficiente pentru ca obiectul s‚ subziste. S‚ subziste obiectul? Nici

m‚car at„t, pentru c‚, dac‚ ar fi aceasta, atunci ar avea Platon dreptate. Dar el nu are dreptate €i vede•i d-voastr‚ de

ce nu €s‚ subziste obiectul"; ci [obiectul] are at„tea elemente necesare €i suficiente ca eu s‚ identific lucrurile din

lumea real‚. Aci este deosebirea.

Un triunghi are trei elemente fundamentale: 1) trei laturi; 2) sunt ƒntr-un plan, €i 3) laturile se ƒntretaie dou‚ c„te

dou‚. Ei bine, nu exist‚ nici un obiect care s‚ ƒndeplineasc‚ numai aceste trei condi•iuni - €i de aceea nici nu exist‚

ideea platonic‚ -, dar exist‚ o mul•ime de obiecte care s‚ ƒndeplineasc‚ €i aceste condi•iuni.Prin urmare, obiectul acesta mental cu care eu identific lucrurile nu este, propriu-zis, un obiect, ci este o sum‚ de

condi•ii necesare €i suficiente pentru indentificarea realit‚•ii, at„t €i nimic mai mult. Dac‚ se ƒn•elege lucrul, atunci au

disp‚rut o mul•ime de discu•ii inutile din filosofie, c‚ci zice lumea: dar conceptul? Conceptul nu exist‚?. Cum o s‚

existe conceptul? Eu, c„nd spun triunghi, m‚ g„ndesc la un triunghi isoscel, scalen, echilateral, dreptunghic etc.; m‚

g„ndesc la un triunghi realizat complet. C„nd spun cal, m‚ g„ndesc la un cal murg, roib, cu coada lung‚ sau scurt‚

etc. Vas‚zic‚, propriu-zis, conceptul nu exist‚, pentru c‚, ƒntotdeauna c„nd lucrez cu acest concept, el numaidec„t se

concretizeaz‚, trece ƒn timp €i spa•iu, de o parte; iar de cealalt‚ parte, se spune: conceptul exist‚, c‚ci altfel cum am

identifica lucrurile? Dreptate au €i unii €i al•ii, pentru c‚, propriu-zis, problema este altfel. Obiectul care ƒmi ajut‚

mie s‚ identific lucrurile din lumea sensibil‚ nu este obiect, ci este o totalitate de condi•ii, dup‚ cum metrul nu este

un obiect, ci un instrument, este o anumit‚ distan•‚. Prin el ƒnsu€i, el nu este nimic, ci este ceva prin serviciile pe caremi le face mie. Eu ƒmi propun ca distan•a aceasta m‚surat‚ pe p‚m„nt s‚ fie o unitate de m‚sur‚, dar prin el ƒnsu€i

metrul nu este nimic. Tot a€a €i conceptul, cu care eu construiesc realitatea aceea pentru mine. Ideea aceasta

platonic‚, lucrul ƒn sine ƒn ƒn•elesul kantian, obiectul acesta nu este un obiect, ci este numai o totalitate de condi•ii, un

instrument pentru cunoa€terea realit‚•ii concrete.

Iat‚, prin urmare, ce ƒnsemneaz‚ lucru €i cum se define€te lucrul prin persisten•‚ €i, hai s‚ zicem, calitatea lui de a fi

de sine st‚t‚tor, care, la urma urmelor, se reduce tot la persisten•‚ - nu de elemente materiale, ci persisten•‚ de

raporturi formale.

Vas‚zic‚, persisten•a de raporturi formale este un lucru €i totu€i lucrul nu poate s‚ fie obiectul mental, realitatea

platonic‚ etc., pentru c‚ acel obiect mental nu este, propriu-zis, obiect, ci este numai totalitatea de condi•ii care-miajut‚ s‚ stabilesc lucruri din realitatea sensibil‚.

5. Ei bine, ƒnchipui•i-v‚ c‚ aceste calit‚•i: persisten•a [caracterul] de sine st‚t‚tor €i independen•a le trece•i oarecum

printr-un proces de trecere la limit‚, cum se zice ƒn matematici, ƒn absolut, €i ave•i, ƒn loc de lucru, altceva, ave•i

substan•a. Adic‚, o persisten•‚ absolut‚ €i o independen•‚ absolut‚ sunt cele dou‚ note fundamentale ale substan•ei.

Substan•a este ceva care nu se distruge niciodat‚ €i, nefiind destructibil‚, nu poate nici s‚ fie creat‚ prin ea ƒns‚€i.

A€a spune Spinoza, c‚ substan•a este ceea ce se cauzeaz‚ prin ea ƒns‚€i €i a c‚rei esen•‚ este cuprins‚ ƒntr-o existen•‚,

adic‚ ea exist‚ ƒn virtutea faptului c‚ este substan•‚, nu este cauzat‚ de altceva.

Ce importan•‚ are pentru noi substan•a ‚n cercetarea €tiin•ificƒ? Vorbim deocamdat‚ de cuno€tin•a €tiin•ific‚. …n

€tiin•‚, substan•a nu joac‚ nici un rol. De aceea nu st‚ruim asupra ei, pentru c‚, propriu-zis, €tiin•a nu cunoa€te

persisten•a absolut‚. Ceva mai mult, €tiin•a ƒntrebuin•eaz‚ €i termenul de substan•e provizorii. Substan•a provizorie,pentru un filosof, este un scandal, pentru c‚ este o contradictio in adiecto. Substan•a, prin natura ei ƒns‚€i, trebuie s‚




fie absolut‚ €i definitiv‚. …n chimie se ƒntrebuin•eaz‚ termenul de substan•‚ provizorie, ƒn filosofie nu se poate.

C„t despre independen•‚, aceasta este o problem‚ care pe oamenii de €tiin•‚ nici nu-i intereseaz‚; pe oamenii de

€tiin•‚ ƒi intereseaz‚ substan•a doar ca un fel de termen ajut‚tor. Elementul ultim al realit‚•ii ar fi, pentru ei,

substan•a; dar, iar‚€i, numai ƒn ƒn•eles formal, nu material. Pentru c‚ se zice: dac‚ substan•a este suportul realit‚•ii,

dac‚ substan•a este ultimul element al realit‚•ii €i dac‚ acum c„t‚va vreme €i fizica chimical‚ €i chimia fizical‚

spuneau c‚ atomul este ultima realitate, atunci, evident c‚ substan•a era, pentru €tiin•‚, atomul. Dar iat‚ c‚, de obucat‚ de vreme, atomul a ƒnceput s‚ se disocieze €i este ƒnlocuit, ƒn ipotezele €tiin•ifice contimporane, prin electron.

Prin urmare, pentru €tiin•a actual‚, substan•a ar fi electronul. Ce-mi garanteaz‚ mie ƒns‚ c‚, cu vremea, €tiin•a nu o s‚

disocieze €i electronul? †i atunci, substan•a s-ar schimba. Ce ƒnsemneaz‚ aceasta? …nsemneaz‚ ceea ce spuneam pur

€i simplu adineauri, c‚, ƒn €tiin•‚, termenul de substan•‚ nu este un termen c‚ruia s‚-i corespund‚, propriu-zis, ceva

material, ci este un termen formal, un termen-limit‚, prin substan•‚ ƒn•eleg„ndu-se ultimele elemente ale realit‚•ii,

care Dumnezeu €tie care vor fi [fiind].

Vas‚zic‚, substan•a nu este un lucru, un obiect precis, ci substan•a este o func•ie pentru €tiin•‚. Este altceva ce poate

s‚ fie substan•a ‚n metafizicƒ. …n metafizic‚, substan•a poate s‚ fie originea tuturor lucrurilor; ƒn metafizic‚,

substan•a poate s‚ fie esen•a ultim‚ a lucrurilor etc. …n metafizic‚, poate s‚ existe termenul de substan•‚ ca termen

ultim €i, hai s‚ zicem, ƒntr-un fel chiar material - material ƒn opozi•ie cu formal. Pentru ce? Pentru c‚, ƒn metafizic‚,noi lucr‚m cu principiul cauzalit‚•ii, principiul crea•iunii, pe c„t‚ vreme ƒn €tiin•‚ nu cunoa€tem nici principiul

[crea•iunii], nici principiul cauzalit‚•ii propriu-zise.

Dar cu aceasta mi se pare c‚ intru ƒn lec•iunea viitoare.

O s‚ vedem ce ƒnsemneaz‚ cauzalitate ƒn €tiin•‚. Deocamdat‚ stabilim [urm‚toarele]: [mai ƒnt„i], conceptul de

substan•‚ ƒn €tiin•‚ este construit printr-o trecere la limit‚, o trecere ƒn absolut a conceptului de lucru; €i al doilea,

conceptul acesta de substan•‚ este un termen ajut‚tor, care este mereu controlat €i controlabil prin experien•‚; adic‚,

substan•a €tiin•ific‚ este o pseudosubstan•‚, pentru simplul motiv c‚ ea trebuie s‚ existe, dup‚ preocup‚rile €tiin•ifice,

ƒn cadrul experien•ei sensibile.

Dar, prin natura ei, substan•a trebuie s‚ ias‚ din cadrul acestei experien•e sensibile. De ce? Pentru c‚, a•i v‚zut, prin ƒnsu€i procesul ei de forma•iune, ea este rezultatul unei treceri ƒn absolut.

Vas‚zic‚, substan•a €tiin•ific‚ nu este un termen care s‚ merite s‚ fie luat ƒn serios, pentru c‚ are la origine un proces

de trecere ƒn absolut a unui obiect concret, a lucrului ƒn genere, pentru aceasta fiind ƒntrebuin•at‚ ƒn €tiin•‚ ƒn

marginile absolutului.

Aceast‚ contradic•ie fundamental‚ care st‚ la baza conceptului €tiin•ific de substan•‚ arat‚ €i imposibilitatea

existen•ei substan•ei pentru €tiin•‚, €i neseriozitatea tuturor considera•iunilor €tiin•ifice sau filosofice, €tiin•ifice

pozitiviste, cu un termen mai precis, neseriozitatea tuturor concep•iunilor €i teoriilor pozitiviste ƒn leg‚tur‚ cu

substan•a.

XIII. Conceptul de cauzalitate14 mai 1926

1. Regularitatea ƒn domeniul succesiunii evenimentelor

2. Caracterul imediat al leg‚turii cauzale

3. Teorii ale cauzalit‚•ii

4. Spinoza, Hume, Kant

5. Identitatea cauzalit‚•ii

6. …ncerc‚ri de fundare a cauzalit‚•ii

7. Cauzalitatea €i principiul ra•iunii suficiente

1. A•i v‚zut cum, cu ajutorul persisten•ei uniformit‚•ii, noi am putut s‚ construim, aproximativ, conceptul de lucru €iconceptul de substan•‚, ar‚t„nd care este func•iunea €i ce rol ƒndeplinesc aceste dou‚ concepte ƒn opera•iunile




€tiin•ifice ƒn general.

Vas‚zic‚, plecasem tot de la vechea idee a regularit‚•ii [pe] care, pe urm‚, o analizasem €i ƒn forma ei ceva mai

absolut‚, anume ƒn forma ei de lege.

Dac‚ urm‚rim aceast‚ idee de lege, de regularitate, nu ƒn domeniul persisten•ei sale, ci ‚n domeniul succesiunii

evenimentelor, atunci se ridic‚ o alt‚ problem‚, €i anume, aceea a raporturilor dintre diferitele momente ale

succesiunii. Cu alte cuvinte, faptul c‚ noi constat‚m o regularitate ƒn urmarea diferitelor evenimente ridic‚ ƒntrebareadac‚ aceast‚ urmare a evenimentelor este pur €i simplu ƒnt„mpl‚toare sau dac‚ este determinat‚ de o leg‚tur‚ intim‚

ƒntre diferitele momente ale acestei succesiuni. Dac‚, de pild‚, succesiunea zilei €i a nop•ii este determinat‚ de ƒns‚€i

natura zilei €i a nop•ii sau dac‚ aceast‚ succesiune, aceast‚ regularitate, aceast‚ uniformitate este hot‚r„t‚ de alte

elemente din afar‚ de natura ƒns‚€i, de structura intim‚ a momentelor ce se succed. Aceasta este ƒntrebarea.

Cu alt termen, ƒntrebarea aceasta este identic‚ cu a€a-numita problemƒ a cauzalitƒ•ii.

Vas‚zic‚, faptul brut de la care pleac‚ problema cauzalit‚•ii este no•iunea unei succesiuni regulate, previzibile ƒntre

dou‚ €i, mai pe urm‚, evident, ƒntre mai multe evenimente.

2. Condi•iunea pe care spiritul de cercetare o pune acestei succesiuni este, ƒn afar‚ de regularitate, care este

presupus‚, caracterul de imediat, de nemijlocit. Cu alte cuvinte, pentru ca s‚ presupunem c‚ ƒntre dou‚ evenimente, ƒntre dou‚ fenomene, este o leg‚tur‚ intim‚, pe care noi o vom numi mai t„rziu legƒturƒ cauzalƒ, trebuie ca ƒntre

aceste dou‚ evenimente s‚ nu se interpun‚ nimic, s‚ fie imediate, nemijlocite.

Ce ƒnsemneaz‚ acest imediat, acest nemijlocit? Este - trebuie s‚ o recunoa€tem de la ƒnceput, pentru ca s‚ nu ne

lungim prea mult vorbirea - un fel al nostru de a vorbi. Pentru c‚ succesiunea aceasta ƒn timp trebuie s‚ presupun‚

neap‚rat o prelungire a fenomenelor ƒn timp, nu o suprapunere a lor - c‚ci, dac‚ ar exista suprapunere, atunci evident

c‚ fenomenele s-ar confunda.

Ce ƒnsemneaz‚ imediat? …nsemneaz‚ perfect al‚turi ƒn timp. Dar perfect al‚turi ƒn timp, adic‚ f‚r‚ nici un fel de

distan•‚ ƒn timp ƒnseamn‚ pur €i simplu ƒn acela€i moment. Dac‚ ƒns‚ ƒnseamn‚ ƒn acela€i moment, nu mai este,

propriu-zis, succesiune, ci este contimporaneitate. †i atunci, din ce se construie€te succesiunea aceasta, din ce se

construie€te lan•ul evenimentelor, dac‚ nu exist‚ aceast‚ dimensiune ƒn timp? O s‚ spune•i: da, dar un eveniment se ƒntinde pe o distan•‚ de timp oarecare, adic‚ pe un spa•iu de timp, s‚ zicem A-B, iar cel de-al doilea, pe un [alt] spa•iu

de timp, C-D.

Ce afirm‚, propriu-zis, aceast‚ contiguitate ƒn caracterul de nemijlocit? Afirm‚ c‚ C-D urmeaz‚ imediat lui A-B €i

spune c‚ C €i cu B se confund‚, se suprapun, adic‚ sf„r€itul unui eveniment este suprapus cu ƒnceputul evenimentului

urm‚tor.

Explica•iunea aceasta nu este valabil‚, pentru c‚ evenimentul acesta pe care-l ƒnsemn‚m cu distan•a A-B este un

eveniment fictiv, ƒnsemnarea aceasta pe care o facem este o ƒnsemnare fictiv‚, pentru c‚, de fapt, evenimentul A-B se

poate descompune ƒntr-o mul•ime de subevenimente, care pot fi ƒmpinse la infinit €i, put„nd fi ƒmpinse astfel,

ƒnseamn‚ c‚ acel C care se suprapune lui B din schema noastr‚ este o opera•iune care se aplic‚ unor elementeinfinitezimale. †i, aplic„ndu-se opera•iunea aceasta unor elemente infinitezimale, ƒnseamn‚ c‚ se suprapun perfect

toate momentele acestea, adic‚ ƒnseamn‚, propriu-zis, c‚ nu putem s‚ ie€im dintr-un anumit moment.

Vas‚zic‚, acest caracter de imediat pe care noi ƒl atribuim celor dou‚ evenimente ce sunt ƒntr-o anumit‚ leg‚tur‚, pe

care noi o numim cauzal‚, este numai un fel al nostru de a vorbi.

Ce ƒnsemneaz‚, de pild‚, c‚ dou‚ evenimente se succed ƒn timp, la o distan•‚ de timp egal‚ cu a milioana parte

dintr-o secund‚? Pentru percep•iile noastre, aceast‚ a milioana parte dintr-o secund‚ nu ƒnsemneaz‚ nimic. …nseamn‚

c‚ momentul C €i momentul D ƒn adev‚r se suprapun de facto; de drept ƒns‚, nu, oric„t de mic‚ ar fi aceast‚ parte

dintr-o secund‚.

Vas‚zic‚, de fapt, ƒntre dou‚ evenimente, dac‚ presupunem evenimentele de sine st‚t‚toare, trebuie s‚ fie o distan•‚,

€i atunci evenimentele nu mai pot s‚ fie presupuse ca imediate, ca nemijlocite.

O s‚ vede•i mai t„rziu de ce insist asupra acestui lucru




Cauzalitatea aceasta sau leg‚tura aceasta constant‚ ƒntre dou‚ evenimente spuneam la ƒnceput c‚ ne face s‚

presupunem c‚ exist‚ de fapt o leg‚tur‚ intim‚ ƒntre evenimente. Dac‚ presupunem c‚ apari•iunea unui eveniment A

va trebui neap‚rat s‚ provoace apari•iunea unui alt eveniment, B, atunci noi spunem pur €i simplu c‚ A €i B sunt

ƒntr-o leg‚tur‚ de cauzalitate.

Noi spunem pur €i simplu, adic‚ cu oarecare aproxima•ie: faptul c‚ dou‚ evenimente se urmeaz‚ nu ƒnseamn‚ deloc

c‚ ele sunt ƒntr-o leg‚tur‚ de cauzalitate. Adic‚, vreau s‚ spun c‚ este un fel al nostru de a vorbi atunci c„nd deducemcauzalitatea din succesiunea regulat‚ a dou‚ evenimente. Mai drept, poate c‚ ar trebui s‚ spunem c‚ avem de-a face

cu cauzalitate atunci c„nd aceast‚ leg‚tur‚ ineluctabil‚ ar fi determinat‚ de ƒns‚€i natura evenimentelor. Dar asupra

acestei probleme o s‚ revenim m„ine.

…n genere, sim•ul comun, ra•iunea omeneasc‚ ƒn formele ei simple €i nealambicate, ne€tiin•ifizate, ƒn genere, ra•iunea

aceasta omeneasc‚ crede c‚ leg‚tura cauzal‚ de care vorbim acum ƒnchide ƒntr-ƒnsa un element, hai s‚ zicem, mistic,

necunoscut, imponderabil, ƒn sensul c‚ este ceva ƒn evenimentul A care face ca, dup‚ acest eveniment A, s‚ urmeze

evenimentul B.

3. …n leg‚tur‚ cu aceast‚ concep•iune general‚, exist‚ ƒn istoria filosofiei €i ƒn teoria cuno€tin•ei mai multe teorii ale

cauzalitƒ•ii.

O prim‚ teorie este aceea care crede c‚ tot ceea ce se ƒnt„mpl‚ ƒn natur‚ constituie o activitate; c‚, prin urmare,

evenimentele din natur‚ nu sunt pur €i simplu succesiuni de ƒnt„mpl‚ri, ci sunt ac•iuni, activitate, [c‚] este ceva care

condi•ioneaz‚ ƒns‚€i aceast‚ ƒntreag‚ apari•ie.

Dup‚ cum vede•i, este foarte u€or: toat‚ aceast‚ teorie se cl‚de€te pe o analogie. Analogia se face ƒntre existen•a

cosmic‚ ƒn general €i existen•a omului. Omul este o existen•‚ aproximativ de sine st‚t‚toare, ƒn sensul c‚ este o

individualitate care ƒnchide ƒntr-ƒnsa [o] anumit‚ ini•iativ‚ de activitate, prin urmare, un anumit grad de

spontaneitate.

Acest grad de spontaneitate a omului este izvorul a o mul•ime de mi€c‚ri, de ƒnt„mpl‚ri. Toate mi€c‚rile acestea €i

toate ƒnt„mpl‚rile acestea cari se ƒnt„mpl‚ ƒn leg‚tur‚ cu omul sunt considerate ca activitate a omului.

Prin urmare, toate aceste mi€c‚ri trebuie s‚ fie reduse, ƒn ultim‚ analiz‚, la izvorul de la care pleac‚, la om, laspontaneitate, ƒn m‚sura ƒn care el este spontaneitate uman‚. A€adar, exist‚ o leg‚tur‚ ƒntre ƒnt„mplare €i originea

acestei ƒnt„mpl‚ri.

…nt„mplarea se are c‚tre originea, c‚tre izvorul ƒnt„mpl‚rii, ca ceva f‚cut la ceea ce face, ca fapta la izvorul de

ac•iune. Omul ar fi izvorul de ac•iune, rezultatul acestei ac•iuni este fapta.

Ei bine, aceast‚ fapt‚, constatat‚ de experien•a uman‚ ƒn leg‚tur‚ cu omul, este transpus‚, printr-o simpl‚ opera•iune

de analiz‚, ƒn existen•a cosmic‚ €i atunci orice ƒnt„mplare este redus‚, ƒn ultim‚ analiz‚, la un izvor de ac•iune.

Cum ƒns‚ acest izvor de ac•iune trebuie s‚ fie - natural, prin reduceri logice ajungem la concluzia aceasta - unul

singur, atunci evident c‚ leg‚tura cauzal‚ dintre evenimente este tocmai leg‚tura dintre ac•ionari €i ac•iunea ƒns‚€i;

sau, cu alte cuvinte, este leg‚tura de la substan•‚, de la resortul intim, de la izvorul central de energie a existen•ei, laexisten•‚.

Evident, p‚rerea aceasta este o p‚rere fundamental substan•ialist‚; se presupune c‚ sub toat‚ realitatea cosmic‚ este

ceva, un nu €tiu ce oarecare, determinant pentru ƒntreaga apari•iune, €i acest ceva se nume€te substan•‚, [ceva] care,

evident, trebuie s‚ fie de cele mai multe ori, adic‚ pentru cei mai mul•i cuget‚tori, de natur‚ substan•ial‚.

Aceasta este o form‚ a principiului cauzalit‚•ii.

Mai este ƒns‚ €i o alt‚ form‚, ƒn imediat‚ leg‚tur‚ cu ea. Este, anume, p‚rerea c‚ evenimentul B, care urmeaz‚

evenimentului A, nu este, propriu-zis, altceva, ci este o continuitate a evenimentului A.

…n cazul ƒnt„i era ceva distinct, era principiul creator sau principiul de activitate €i ac•iune, faptul. Eu, omul, am o

activitate. Eu pot s‚ fac, de exemplu, o p‚l‚rie, dar pot s‚ fac ƒn acela€i timp, dac‚ vreau, €i h„rtie, care este cu totuldeosebit‚ de p‚l‚rie; €i cari, €i una €i alta, sunt cu totul altceva dec„t eu ƒnsumi.




Ce ƒnsemneaz‚, ƒn cea de-a doua teorie, [c‚] evenimentul B, care urmeaz‚ primului eveniment, A, nu este considerat

dec„t ca un fel de continuare a primului eveniment? Cum, continuare? …n acela€i fel ƒn care consider‚m noi, de pild‚,

o substan•‚ radioactiv‚. O astfel de substan•‚ are anumite propriet‚•i fizice, ea iradiaz‚ anumite emana•iuni, cu

anumite efecte. Substan•ele acestea radioactive nu sunt dec„t continu‚ri, pur €i simplu, ale substan•ei radioactive,

felul de manifestare a substan•ei acesteia; sunt ƒns‚€i substan•a radioactiv‚ ƒntr-un aspect particular al ei. Este, dup‚

cum v‚ aminti•i din alte studii aprofundate pe cari le-a•i f‚cut, teoria substan•ei spinoziste, care are aceast‚

particularitate fa•‚ de cea dint„i, c‚ universul care se explic‚ prin acest concept al cauzalit‚•ii este un univers static

sau este un univers, a€ zice, de structur‚ matematic‚. Cu alte cuvinte, orice eveniment este o proprietate a unui obiect

€i, fiind o proprietate a obiectului, nu este dec„t ƒnf‚•i€are, apari•iune a obiectului. El este ƒns‚, propriu-zis, con•inut

ƒn acel obiect.

Aceasta este o teorie foarte r‚sp„ndit‚ ƒn filosofie, pentru c‚, de fapt, aceea€i teorie st‚ la baza metafizicei carteziene,

care spune c‚ este ƒn efect tot at„ta realitate sau fic•iune c„t‚ este ƒn cauz‚. Este, adic‚, afirma•iunea pe care el o

ƒntrebuin•eaz‚ la fundarea argumentului ontologic pentru dovedirea [existen•ei] lui Dumnezeu - teorie care este

foarte curent‚ ast‚zi ƒnc‚, pentru c‚ sunt filosofi cari o ƒntrebuin•eaz‚ €i ƒncearc‚ s‚ o pun‚ ƒn concordan•‚ chiar cu

datele actuale ale €tiin•ei.

Aceasta este ƒns‚ o teorie care are prea mare asem‚nare cu teoria logic‚, adic‚ este o teorie care nu se grefeaz‚ de-adreptul pe realitate, ci se grefeaz‚ pe ra•ionamentul logic.

Dac‚, ƒn adev‚r, fiecare efect nu este dec„t [o] proprietate a unui obiect, atunci efectul este, cel pu•in, con•inut ƒn

virtualitatea obiectului acela.

4. Aceasta ƒnseamn‚ - €i a€a face chiar Spinoza - c‚, dac‚ eu a€ cunoa€te obiectul, a€ €ti s‚-i deduc imediat efectul

adecvat. Dac‚ am clar ƒn minte conceptul de mas‚, pot s‚ deduc din acest concept toate efectele, toate notele lui.

…n adev‚r, efectul nu ar fi dec„t [o sum‚ de] propriet‚•i ale obiectului respectiv, adic‚ note ale acelui obiect. Efectul

ar fi con•inutul obiectului, hai s‚ zicem, realizat. Dar nimic nu se poate realiza, dec„t ceea ce exist‚ virtual deja ƒn

obiect.

Prin urmare, noi am putea, cunosc„nd precis un obiect, s‚ prevedem toate efectele lui €i, cunosc„nd perfect substan•aini•ial‚, ca s‚ vorbim trec„nd ƒn planul spinozist, eu pot s‚ v‚d toate ƒnt„mpl‚rile din univers, adic‚ s‚ prev‚d tot ceea

ce se ƒnt„mpl‚, pentru c‚ tot ceea ce se ƒnt„mpl‚ ƒn univers se ƒnt„mpl‚ ƒn virtutea unei legi, nu a unei legi de

desf‚€urare, ci a unei legi de existen•‚ a universului ƒnsu€i. Aceasta, pentru c‚ efectul este con•inut ƒn existen•‚ ƒn

acela€i fel ƒn care, s‚ zicem, suma unghiurilor unui triunghi este determinat‚ dinainte de triunghiul ƒnsu€i.

Acesta este aspectul matematic, a€ zice eu, al spinozismului ƒn general €i al acestei teorii a cauzalit‚•ii.

D-voastr‚ €ti•i c‚ aceast‚ teorie a spinozismului a fost, ca s‚ zicem a€a, b‚tut‚ ƒn bre€‚ de filosofi, de David Hume €i

de la el ƒncoace. V‚ da•i seama c‚ ceea ce am spus noi p„n‚ acum este cam acela€i lucru cu vechea discu•iune, cu

cunoscuta discu•iune despre cauzalitate: este [ea] un proces analitic sau un proces sintetic? D-voastr‚ €ti•i c‚ Hume a

fost unul dintre cuget‚torii ƒnsemna•i, cari au pus problema caracterului sintetic al cauzalit‚•ii. El a spus c‚ acest

caracter sau cauzalitatea nu se poate ƒn•elege dec„t prin experien•‚; c‚ singur‚ experien•a este aceea care poate s‚ dea

posibilitatea de a stabili leg‚tura de cauzalitate dintre dou‚ evenimente.

Faptul c‚ am pe mas‚ dou‚ bile de biliard €i c‚ am inten•ia s‚ izbesc o bil‚ cu cealalt‚ nu-mi d‚ dreptul s‚ spun, prin

aceast‚ teorie sintetic‚ a cauzalit‚•ii, nu-mi d‚ posibilitatea s‚ prev‚d, s‚ €tiu dinainte ce se va ƒnt„mpla ƒn momentul

ƒn care aceste dou‚ bile se vor ciocni.

Imediat dup‚ Hume, d-voastr‚ €ti•i c‚ tot o asemenea teorie sintetic‚ a cauzalit‚•ii, de alt‚ form‚, dar tot o teorie

sintetic‚, ƒnf‚•i€eaz‚ [€i] Kant.

Iat‚, prin urmare, dou‚ aspecte.

5. …n afar‚ de aceste dou‚ aspecte: cel dint„i, de cauzalitate, cel de-al doilea, de leg‚tur‚, [de] spontaneitate, mai este

ƒnc‚ unul: aspectul de identitate a cauzalitƒ•ii. Acesta este, propriu-zis, cam acela€i lucru pe care l-au spus celelalte

teorii, numai altfel expuse, sau privite lucrurile dintr-un alt punct de vedere.




Exist‚ ƒn €tiin•‚ - sau, mai bine zis, exista, c‚ci acum s-au f‚cut oarecari corective - o a€a-numit‚ lege a identit‚•ii,

ac•iunii €i reac•iunii, care nu este dec„t, ƒntr-o alt‚ form‚, tot afirmarea cartezian‚ c‚ ƒn efect €i ƒn cauz‚ este ƒnchis‚

ƒntotdeauna o aceea€i realitate, c‚ [ea] con•ine acela€i grad de realitate.

Pentru ca s‚ poat‚ stabili, a€a au crezut cel pu•in, c‚ pot stabili aceast‚ echivalen•‚ ƒntre ac•iune €i reac•iune, mai ales

oamenii de €tiin•‚ au crezut c‚ pot s‚ fac‚ o teorie a cauzalit‚•ii sprijinit‚ pe acest principiu al echivalen•ei.

Eu am o bil‚ de biliard €i arunc aceast‚ bil‚ cu o anumit‚ for•‚, iar aceast‚ for•‚ pe care o imprim bilei se transform‚ ƒn mi€care. Legea spune c‚ aceast‚ mi€care - care a fost, prin urmare, un fel aproximativ de transformare a for•ei

aplicate mobilului respectiv - este rezultatul [for•ei].

Dar rezultatele pe cari le are mi€carea sunt ƒntotdeauna echivalente cu mi€carea ƒns‚€i; adic‚, [altfel spus], cantitatea

de energie pe care am imprimat-o bilei mele de biliard nu se pierde deloc, nimic dintr-ƒnsa nu se pierde, ci se

transform‚ numai. Este, prin urmare, teoria care seam‚n‚ foarte mult cu teoria spinozist‚ de adineauri, c‚ nimic nu se

creeaz‚ ƒn natur‚, ex nihilo, nihil.

Vas‚zic‚, plec„nd de la acest principiu al lui ex nihilo nihil, se construie€te o teorie a identit‚•ii dintre cauz‚ €i efect:

cauza €i efectul sunt identice.

Cum? Reprezint‚, propriu-zis, dou‚ forme ale aceleia€i realit‚•i. Tot energie este €i ƒntr-un caz €i ƒn altul, €i ƒnmi€carea bilei de biliard, €i ƒn transformarea acestei mi€c‚ri, ƒn mi€carea bilei A, plus mi€carea bilei B, plus cantitatea

de for•‚ emanat‚ etc.

…n aceast‚ teorie se spune deci: trebuie s‚ deducem cu absolut‚ stringen•‚ logic‚ [faptul] c‚ nu exist‚, propriu-zis,

cauzare a unui eveniment prin altul, ci exist‚ altceva, €i anume, exist‚ aspecte diferite ale aceleia€i realit‚•i. Dovad‚

c‚ aceste evenimente: A, B, C, D etc. nu sunt dec„t aspecte diferite ale uneia €i aceleia€i realit‚•i este c‚ A, B, C €i D

au o m‚sur‚ comun‚, s‚ zicem cantitatea de energie, care este identic‚ la toate.

De la aceast‚ teorie care, dup‚ cum vede•i, seam‚n‚ foarte mult cu cele dint„i, s-a trecut la un fel de fundare logic‚ a

principiului cauzalit‚•ii; adic‚, s-a spus c‚, de ƒndat‚ ce identitatea exist‚ ƒntre a€a-numita cauz‚ €i a€a-numitul efect -

€i trebuie s‚ existe, c‚ci nu sunt, propriu-zis, dec„t acela€i lucru, adic‚ dou‚ aspecte diferite ale aceluia€i lucru -,

aceasta ƒnseamn‚ c‚ €i cantitatea de energie este aceea€i. †i atunci s-a ƒntrebat: ce este aci la baz‚? Este tocmaiprincipiul logic al identit‚•ii.

M‚rturisesc c‚ eu nu v‚d cum, sprijini•i pe simplul principiu al identit‚•ii, am putea s‚ ƒn•elegem leg‚tura dintre dou‚

evenimente. Noi tr‚im, ƒntr-un spa•iu de timp determinat, o mul•ime de evenimente. Dup‚ teoria aceasta a identit‚•ii,

ar ƒnsemna c‚ toate aceste evenimente sunt identice, c‚ ele reprezint‚ o aceea€i cantitate de energie. Dar, vede•i, noi

stabilim, de pild‚, leg‚tura dintre A €i B €i nu o stabilim €i ƒntre A €i N, s‚ zicem. Adic‚, ƒntre diferitele evenimente

pe cari noi le cunoa€tem, sunt unele c‚rora le neg‚m cauzele €i altele c‚rora nu le neg‚m cauzele. Dac‚, ƒn adev‚r,

principiul acesta al identit‚•ii ar fi suficient pentru l‚murirea cauzalit‚•ii, ar trebui ca, ƒn virtutea unei simple

identit‚•i, s‚ afirm‚m cauzalitatea; ar trebui ca A s‚ fie cauza, s‚ zicem, €i pentru N, €i pentru B, €i pentru C etc. Dar

cauzalitatea, a€a cum o ƒnt„lnim noi, este oarecum unilinear‚ €i bine determinat‚: fenomenul A este cauza lui B,

pentru noi, €i totu€i, fenomenul acesta A nu poate s‚ fie cauza lui D.

6. Dar, din principiul identit‚•ii nu putem s‚ scoatem cauzalitatea ƒnc‚ pentru un alt motiv: ce ƒnseamn‚, propriu-zis,

identitate? Nu o €tiu filosofii ƒn€i€i sau, mai bine zis, fiecare dintre ei are o concep•ie proprie, a lui, pentru identitate.

Identitatea aceasta func•ional‚ nu este identitate. Indentitatea propriu-zis‚ este existent‚. At„t €i nimic mai mult!

Identitatea logic‚ este existen•‚ logic‚.

Dar dac‚ identitatea logic‚ este existen•‚ logic‚, aceasta ƒnseamn‚ c‚ A este identic cu A; ƒnseamn‚, pur €i simplu: A

este A, adic‚ este a€a cum este €i nu este altfel; adic‚, A este, pur €i simplu, A.

Dac‚ aceasta este identitatea, €i nici nu v‚d cum ar putea s‚ fie altfel, identitatea a dou‚ obiecte este o contrazicere.

Cum? Dac‚ sunt dou‚, nu mai sunt identice, c‚ci, dac‚ ar fi identice, nu am mai putea s‚ deosebim c‚ sunt dou‚. Ori

sunt identice, €i atunci nu le mai putem deosebi, ori sunt dou‚, €i atunci nu mai sunt identice. Ceva trebuie s‚ fie

deosebit ƒntre ele, ca s‚ putem spune c‚ sunt dou‚.




…n adev‚r, noi ƒntrebuin•‚m foarte aproximativ termenul acesta al identit‚•ii; zicem: acela€i sau identic este cam

acela€i lucru. Te ƒnt„lne€ti cu un prieten €i ƒi spui: €Ai aceea€i p‚l‚rie cu mine!" Ce ƒnseamn‚ aceasta? …nseamn‚ c‚

am„ndoi purta•i aceea€i p‚l‚rie? Nu. P‚l‚riile seam‚n‚ ƒntre ele, aceasta ƒnsemneaz‚. Prin urmare, ƒn•elesurile asupra

cuv„ntului acesta identitate nu sunt precise.

Identitate precis conceput‚, pentru mine, este identitatea de care vorbeam adineauri, care are o consecin•‚, €i anume

c‚, prin identitate, nu po•i construi nimic, cu ajutorul principiului identit‚•ii nu po•i ie€i dintr-un obiect: obiectul este A, A r‚m„ne ve€nic. …n momentul ƒn care A se transform‚, nu mai este identic, ci se continu‚ ƒn altceva.

Principiul identit‚•ii este principiul ƒncremenirii logice. Prin urmare, nu poate s‚ ne dea socoteal‚ de succesiunea, de

transformarea ce se ƒnt„mpl‚ sub ochii no€tri ƒn univers.

Dar, o s‚ spune•i: principiul identit‚•ii, dup‚ unii logicieni, nu este ƒn contrazicere cu cauzalitatea?. Eu am ar‚tat c‚

este ƒn contrazicere. Dar s‚ presupunem c‚ nu este, c‚ acesta este un argument care s-a adus. …nsemneaz‚ aceasta c‚

putem deduce principiul identit‚•ii din cauzalitate? Nu. C‚ci tot a€a de bine po•i s‚ spui - €i este €i mai exact dec„t

principiul identit‚•ii: da, dar principiul identit‚•ii nu este ƒn contrazicere cu principiul contradic•iunii! †i nu este! Nu

izbe€te deloc ƒn principiul contradic•iunii. …nseamn‚ ƒns‚ aceasta c‚ se poate deduce cauzalitatea din principiul

contradic•iunii? Aceasta nu a spus-o nimeni. Dar atunci, ce valoare are argumentul acela?

Vas‚zic‚, vede•i c‚ aceast‚ ‚ncercare de a funda cauzalitatea prin deducerea ei din principiul identit‚•ii, al

identit‚•ii logice nu este valabil‚.

7. Mai este ƒnc‚ o ƒncercare, o alt‚ form‚ a principiului cauzalit‚•ii, iar‚€i o form‚ substan•ialist‚, care pleac‚ de la un

principiu tot logic, €i care spune c‚, propriu-zis, legea cauzalit‚•ii sau principiul cauzalitƒ•ii nu este dec„t

apari•iunea ƒn ordinea real‚ a principiului logic al ra•iunii suficiente.

Principiul logic al ra•iunii suficiente se formuleaz‚ ƒntr-o mul•ime de feluri. El ƒnseamn‚ cam urm‚torul lucru: c‚ tot

ceea ce este are o explica•iune, c‚ tot ceea ce este este a€a pentru anume motive. Nu exist‚ un lucru care s‚ fie €i

pentru care s‚ nu avem, cum se zice, o ra•iune suficient‚ a lui. Lucrul este a€a cum este, dar este a€a din anumite

motive. Se zice: aprecia•i d-voastr‚ aceast‚ atitudine ƒn domeniul realit‚•ii €i atunci aceast‚ devenire, tot ceea ce se

ƒnt„mpl‚ ƒn natur‚ se ƒnt„mpl‚ ƒn virtutea unor anumite elemente, ƒn virtutea unor anumite motive. Motivele acesteasunt numite de noi cauz‚. Existen•a pe care o reduce la aceast‚ cauz‚ se nume€te efect.

Dac‚ este vorba s‚ consider‚m numai partea a doua, doar cauz‚ €i efect, [ele] sunt dou‚ lucruri cari stau ƒn raportul

cutare, atunci evident c‚ nu avem prea multe de zis. Dac‚ este ƒns‚ vorba de a judeca aceast‚ afirma•iune ƒn leg‚tur‚

cu principiul logic al ra•iunii suficiente, trebuie s‚ ne ƒntreb‚m asupra ƒndrept‚•irei analogiei: pe ce m‚ sprijin c„nd

stabilesc aceast‚ analogie, ce-mi d‚ dreptul mie la opera•iunea aceasta?

Ce ƒnsemneaz‚, propriu-zis, principiul logic al ra•iunii suficiente? Eu zic: oamenii sunt muritori. Dup‚ aceasta spun:

€i Socrate a fost muritor. De ce? Este foarte natural, Socrate este muritor nu este dec„t o urmare a afirma•iunii mele

dint„i: oamenii sunt muritori.

Fundamentul ra•iunii suficiente a afirma•iunii mele€

Socrate este muritor" st‚ ƒn afirma•iunea general‚€

Oamenii suntmuritori", pentru c‚, natural, de ƒndat‚ ce €To•i oamenii sunt muritori", evident c‚, dac‚ principiul se aplic‚ totalit‚•ii,

el trebuie s‚ cad‚ €i asupra p‚r•ii. Prin urmare, se vede imediat apropierea: este o leg‚tur‚ logic‚ pur €i simplu, o

fundare logic‚, o calitate a totalit‚•ii [ce] se r‚sfr„nge €i asupra p‚r•ii.

Este cam acela€i lucru pe care l-am spus €i ƒn prima, €i ƒn a doua, €i ƒn a treia teorie. Foarte bine, a€a este! Dar ce

leg‚tur‚ exist‚ ƒntre prima afirma•iune €i aceasta? Principiul acesta al ra•iunii suficiente se aplic‚ el, propriu-zis?

Aceasta este ƒntrebarea. Se aplic‚ el la fapte? Nu. Se aplic‚ la judec‚•i, nu la ƒnt„mpl‚ri. El se aplic‚ la judec‚•i, pe

cari le prive€te sub raport logic, nu ca [pe] o ƒnt„mplare (c‚ci €i judecata poate s‚ fie o ƒnt„mplare; psihologice€te

vorbind, este un eveniment), iar logice€te vorbind, principiul ra•iunii suficiente ƒ€i are domeniul bine stabilit, bine

limitat ƒn acest cadru logic.

Fundarea unui adev‚r particular printr-un adev‚r general este conceptibil‚, s‚ zicem, prin con•inutul particularului ƒngeneral.




Putem noi s‚ trecem f‚r‚ nici un comentar aceast‚ schem‚ de judecat‚ [€i] s‚ o aplic‚m realit‚•ii ƒnse€i? Aceasta este

ƒntrebarea. Cu alte cuvinte, efectul se raporteaz‚ la cauz‚ dup‚ cum se raporteaz‚ partea la general? Sau, [altfel spus],

nu este efectul dec„t parte a cauzei?

Dac‚ lucrurile sunt a€a, afirma•ia teoriei este aproximativ exact‚. Dar tocmai punctul acesta este ƒn discu•iune! Dac‚

voim s‚ ne d‚m seama de natura cauzalit‚•ii, tocmai aceasta trebuie s‚ stabilim: ƒn ce raport st‚ efectul fa•‚ de cauz‚?

Iau o afirma•ie valabil‚ ƒn planul logic €i o pun pur €i simplu ƒn planul realit‚•ii concrete. Dar fundarea unde este?Nic‚ieri! Ar fi fundare, dac‚ ƒn adev‚r raportul ƒn cadrul realit‚•ii ar fi acela€i cu cel din cadrul logic. Dar tocmai

aceasta este de dovedit. †i atunci, deducerea sau fundarea principiului cauzalit‚•ii prin principiul acesta al ra•iunii

suficiente nu este valabil‚, pentru c‚ valabilitatea nu ar fi posibil‚ dec„t numai ƒn momentul ƒn care noi am fi stabilit

anterior analogia ƒntre aceste rapoarte. Dar aceast‚ analogie nu este stabilit‚, ci este ƒns‚€i ƒntrebarea noastr‚.

Vom vedea ƒn lec•ia viitoare cum se rezolv‚ aceast‚ problem‚.

XIV. Cauzalitatea ‚n €tiin•ƒ €i ‚n metafizicƒ15 mai 1926

1. Succesiuni aparent cauzale2. Nemijlocirea ƒntre cauz‚ €i efect

3. Defini•ia cauzalit‚•ii

4. Condi•ionarea cauzalit‚•ii de ƒmprejur‚ri. Elemente esen•iale €i elemente secundare ale cauzei

5. Ac•iunea mai multor cauze

6. Cauzalitate €i func•ie

7. Caracterul aparent univoc al rela•iei de cauzalitate

8. Cauzalitatea ƒn €tiin•‚

9. Cauzalitatea simbolic‚

1. Analiza la care am ajuns ƒn prelegerea de ieri, faptele acestea pe cari le interpret‚m noi ca leg‚tur‚ cauzal‚ n-au

fost din cele mai satisf‚c‚toare, ƒn sensul c‚ rezultatele ob•inute de noi (ceea ce a r‚mas pozitiv) nu sunt suficientepentru ca s‚ construim ƒn adev‚r conceptul de cauz‚ €i de leg‚tur‚ cauzal‚ propriu-zis‚.

Ideea fundamental‚ care a dominat oarecum asupra ƒntregei discu•iuni a fost, anume, c‚, ƒntr-o leg‚tur‚ cauzal‚

exist‚ o aparen•‚, o succesiune regulat‚ de fenomene. Dar, dac‚ v‚ da•i bine seama, aceast‚ succesiune regulat‚ de

fenomene nu este suficient‚ ca s‚ ƒndrept‚•easc‚ afirma•iunea leg‚turii cauzale dintre cele dou‚ fenomene. Am vorbit

€i alt‚ dat‚ de cazul - care este specific ƒntr-o oarecare m‚sur‚ - succesiunii zilei €i nop•ii, care totu€i nu ƒndrept‚•e€te

afirma•iunea c‚ ziua ar fi cauza nop•ii sau noaptea ar fi efectul zilei. Cum se explic‚ faptul acesta? Pentru c‚, vede•i,

succesiunea perfect regulat‚ a acestor dou‚ fenomene, zi €i noapte, este absolut‚. De ce nu este aci leg‚tura ƒntre ele,

adic‚, altfel pus‚ chestiunea, de ce nu putem afirma c‚ ziua este cauz‚ a nop•ii sau noaptea, cauz‚ a zilei, ca atunci

c„nd afirm‚m, de pild‚, c‚ sc„nteia electric‚ este cauza disocierii unui anumit lichid, cuprins ƒntr-un aparat oarecare?

De ce [o] anume secven•‚ ƒntr-un asemenea caz ƒnsemneaz‚ cauzalitate €i de ce ƒn alt caz nu ƒnsemneaz‚? Cu al•i

termeni pus‚ problema, c„nd este valabil: post hoc, ergo propter hoc, cum ziceau scolasticii? S‚ analiz‚m cazul zilei

€i nop•ei.

Ce este, propriu-zis, zi €i noapte? Zi este o anumit‚ distan•‚ de timp, noapte este o alt‚ distan•‚, o alt‚ por•iune de

timp. Ziua urmeaz‚ nop•ei. Are vreun sens afirma•iunea aceasta? Este ziua un fenomen €i noaptea alt fenomen? Zi

ƒnsemneaz‚ o anumit‚ por•iune de timp, ƒn care se ƒnt„mpl‚ anumite lucruri; noapte, iar‚€i o por•iune de timp, ƒn care

se ƒnt„mpl‚ iar‚€i anumite lucruri. Zi €i noapte ƒns‚ nu sunt ele ƒnsele, ƒn ele ƒnsele, realit‚•i, ci zi €i noapte au ceva

comun: sunt anume o por•iune de timp, ambele. Dac‚ noi am face abstrac•iune de tot ceea ce se ƒnt„mpl‚ ziua, de tot

ceea ce se ƒnt„mpl‚ noaptea, ƒntr-un anumit moment al realit‚•ii, al istoriei, s‚ zicem la 22 martie, zi €i noapte nu s-ar

mai deosebi. Dac‚ am scoate, prin urmare, con•inutul acesta al zilei €i al nop•ii €i am l‚sa numai forma ƒn care are locacest con•inut, ƒntr-un anumit moment, zi €i noapte nu s-ar mai deosebi. Prin urmare, vede•i, zi €i noapte nu sunt

dou‚ fenomene, nu sunt dou‚ evenimente cari s‚ aib‚ o ƒnsemn‚tate prin ele ƒnsele, ci zi €i noapte sunt, propriu-zis,




denumiri colective pentru o ƒntreag‚ serie de evenimente. Ceea ce fundeaz‚ noaptea este lipsa de lumin‚, ceea ce

fundeaz‚ ziua este prezen•a luminii; prezen•a de lumin‚ €i lipsa de lumin‚, cari sunt ƒntov‚r‚€ite, evident, de toate

consecin•ele lor, de pild‚, procesul de asimila•ie, se ƒnt„mpl‚ ƒntr-un fel ƒn timpul c„nd este lumin‚ €i ƒn alt fel c„nd

nu este lumin‚. Procesul de cre€tere se ƒnt„mpl‚ ƒntr-un fel c„nd este lumin‚, ƒn alt fel ƒn lips‚ de lumin‚. Dar

caracteristic acestor dou‚ fapte, zi €i noapte, nu sunt ele ƒnsele, faptele, ci un acela€i proces comun: prezen•a luminii

€i lipsa acestei lumini. Atunci, care este pricina prezen•ei €i a lipsei de lumin‚? Nu care este pricina zilei €i a nop•ei,

cum se leag‚ ele ƒntre ele, pentru c‚ zi €i noapte, propriu-zis, nu sunt evenimente, cum am ar‚tat, ci sunt numai

por•iuni de timp goale, ƒn care se ƒnt„mpl‚ anumite evenimente, care evenimente sunt hot‚r„toare, d‚t‚toare de

seam‚, definitorii pentru respectivele por•iuni de timp goale.

Atunci, prin urmare, problema succesiunii zilei €i nop•ei se pune ƒn alt‚ form‚, ƒn forma, anume, a prezen•ei €i a

lipsei de lumin‚, €i, ƒn cazul acesta, evident, putem s‚ punem ƒntrebarea dac‚ sunt ƒn legƒturƒ cauzalƒ sau nu. Dar,

a€a pus‚ ƒntrebarea, adic‚ a€a transpus‚ cestiunea, pe fapte, nu pe forme goale, ƒntrebarea este cam a€a: exist‚ vreo

leg‚tur‚ ƒntre prezen•a unui fapt €i lipsa acelui fapt? Evident, ƒn cazul acesta nu mai poate s‚ fie vorba de nici o

leg‚tur‚ cauzal‚, pentru c‚ prezen•a €i lipsa unui fapt nu sunt dou‚ fenomene deosebite. C„nd eu asist la un fenomen

€i constat c‚ fenomenul acela nu mai exist‚, nu ƒnsemneaz‚ c‚ am dou‚ fenomene deosebite. Existen•a €i neexisten•a

nu sunt dou‚ fenomene; existen•a este pur €i simplu existen•‚, iar neexisten•a este lipsa existen•ei, care nu poate s‚fie considerat‚ ca fenomen.

Prin urmare, vede•i care este €iretlicul ƒntregii discu•iuni: zi €i noapte nu pot fi considerate ca dou‚ evenimente, ƒn

leg‚tur‚ cu care s‚ se pun‚ ƒntrebarea cauzalit‚•ii sau problema cauzalit‚•ii, pentru c‚ zi €i noapte nu sunt fapte, ci

sunt forme goale de fapte. Prin urmare, chestiunea cauzalit‚•ii se pune efectiv numai acolo unde este vorba de fapte,

nu de forme, €i atunci evident c‚ succesiunea regulat‚ a dou‚ fapte poate s‚ ridice f‚r‚ nici o dificultate €i problema

cauzalit‚•ii. Acest exemplu, pe care l-am luat eu, ca s‚ l‚muresc ce ƒnsemneaz‚ secven•‚ de cauzalitate €i secven•‚

f‚r‚ cauzalitate, este tipic €i a€ putea s‚ spun c‚ ƒn toate cazurile ƒn care noi observ‚m secven•e, f‚r‚ ca ƒn aceste

secven•e s‚ fie cuprins‚ €i cauzalitatea, nu vom avea de-a face cu fenomene, ci cu forme ƒn cari se ƒnt„mpl‚ anumite

fenomene. Aceasta este de re•inut.

2. Succesiunea aceasta, spuneam noi r„ndul trecut, are un caracter de mijlocire. …n genere, cercetarea filosofic‚

afirm‚ c‚ se poate stabili un caracter de nemijlocire, nu de urmare imediat‚, dar de sudare, dac‚ voi•i, a dou‚

fenomene, care stau ƒn raportul acesta de cauzƒ €i efect. Dar noi iar‚€i observ‚m c‚ este o contradic•ie ƒn a afirma

existen•a, ƒn acela€i timp, a cauzei €i a efectului €i, prin analiza aceea de form‚, mai mult matematic‚, pe care o

f‚cusem la dou‚ por•iuni de timp oarecari, ajungem la concluzia c‚, propriu-zis, nemijlocirea n-ar ƒnsemna dec„t pur

€i simplu nemi€care. Totu€i, este greu ca mintea omeneasc‚ s‚ conceap‚ c‚ ƒntre cauz‚ €i efect ar putea s‚ se mai

insereze ceva, c‚ ar fi, adic‚, discontinuitate ƒn €irul ƒnt„mpl‚rilor naturale.

Aceast‚ mijlocire, aceast‚ suprapunere a cauzei €i efectului are un sens care este numai aproximativ; €i iat‚ care este

sensul. G„ndi•i-v‚ c‚ eu am aci, pe mas‚, o bil‚ de biliard. Noi suntem, evident, cu to•ii apleca•i s‚ spunem c‚, ƒn

acela€i moment ƒn care eu am atins bila de biliard, ea s-a mi€cat, dac‚ am atins-o cu o for•‚ suficient‚. Sau: eu am os„rm‚ prin care fac s‚ treac‚ un curent electric €i atunci voi afirma c‚, ƒn momentul ƒn care curentul electric a ƒnceput

s‚ se scurg‚ prin s„rm‚, aceast‚ s„rm‚ a ƒnceput s‚ se ƒnc‚lzeasc‚. Nu este nici o distan•‚ de timp, cum am zice noi,

nici o por•iune de timp, ƒntre momentul ƒn care ƒncepe s‚ treac‚ curentul electric €i momentul ƒn care ƒncepe s‚ se

ƒnc‚lzeasc‚ s„rma, ƒntre momentul ƒn care am atins bila de biliard €i momentul ƒn care bila ƒncepe s‚ se mi€te. A€a

suntem ƒnclina•i s‚ spunem - €i zic: aproximativ cu dreptate -, pentru ce? Cum acoperirea, coinciden•a ƒn timp a

cauzei €i efectului ne ƒng‚duie nou‚ s‚ ne ƒnchipuim totu€i scurgerea €i ƒnl‚n•uirea evenimentelor? Foarte simplu:

pentru ca un curent electric s‚ ƒnceap‚ s‚ curg‚ prin s„rm‚, trebuie s‚ se scurg‚ un anumit timp; adic‚, pentru ca s‚ se

realizeze complexul de condi•ii ƒn care curentul electric s‚ ƒnceap‚ s‚ se scurg‚, trebuie s‚ treac‚ un anumit timp.

C„nd ƒncepe, propriu-zis, s‚ se ƒnc‚lzeasc‚ s„rma respectiv‚? C„nd ƒncepe s‚ se mi€te bila de biliard? …n momentul ƒn

care opera•iunea de completare a tuturor condi•iilor necesare pentru cutare mi€care este des‚v„r€it‚. Eu ating bila debiliard care este ƒn fa•a mea, dar, pentru ca bila de biliard s‚ se mi€te, trebuie ca eu s-o ating. Dar, pentru ca eu s-o




ating, trebuie s‚ fac o mul•ime de mi€c‚ri, trebuie s‚ se ƒnt„mple, trebuie s‚ convearg‚ o mul•ime de ƒnt„mpl‚ri cu o

mul•ime de evenimente. Ei bine, c„nd aceast‚ mul•ime de ƒnt„mpl‚ri s-a ƒnchegat, s-a completat ƒn ea ƒns‚€i, a

devenit perfect‚, numai ƒn acel moment ƒncepe s‚ se mi€te bila. Vas‚zic‚, exist‚ coinciden•a temporal‚ ƒntre cauz‚ €i

efect, ƒns‚ coinciden•a aceasta nu se ƒntinde asupra ƒntregei cauze, ci numai asupra momentului ƒn care toate

ƒmprejur‚rile cari constituie cauza au intrat ƒntr-o anumit‚ form‚ de echilibru, ƒntr-o anumit‚ ƒnjghebare, s-au

completat, s-au perfectat.

Dar, pentru ca aceast‚ perfectare a cauzei s‚ se ƒnt„mple, trebuie s‚ se scurg‚ o anumit‚ distan•‚ de timp, un anumit

timp. Deci, coinciden•a cauzei cu efectul, de care vorbeam noi ieri, trebuie s‚ fie ƒn•eleas‚ numai ƒn felul acesta, c‚,

anume, efectul coincide ƒn timp nu cu cauza propriu-zis‚, ci cu perfectarea cauzei.

Dup‚ l‚muririle acestea, pe cari vi le-am dat ƒn leg‚tur‚ cu nemijlocirea dintre cauz‚ €i efect, €i ƒn leg‚tur‚ cu

succesiunea, €i ƒn leg‚tur‚ cu a€a-numitele timpuri goale de cari vorbeam adineauri, putem s‚ facem o defini•ie a

cauzalit‚•ii, care este iar‚€i aproximativ‚, dar care ne sluje€te ƒn cercet‚rile €tiin•ifice.

3. Prin urmare, pentru ca noi s‚ spunem c‚ exist‚ leg‚tur‚ cauzal‚ ƒntre dou‚ fenomene, ƒnt„i, trebuie s‚ existe dou‚

fenomene cari s‚ se succead‚, cari s‚ se succead‚ imediat €i cari s‚ fie, propriu-zis, fenomene, cari s‚ nu fie cadre,

timpuri goale, ci s‚ fie evenimente, fenomene propriu-zise.

Cu aceste dou‚ ƒncercuiri, defini•ia cauzalitƒ•ii ca o succesiune perfect regulat‚ este aproximativ complet‚. Dar

aceast‚ defini•ie, propriu-zis, este o defini•ie, hai s‚ zicem, abstract‚, deoarece cazul acesta nu se ƒnt„mpl‚ niciodat‚

ƒn natur‚. …n natur‚ lucrurile se ƒnt„mpl‚ altfel: nu exist‚ un fenomen A care este urmat de un fenomen B, ci exist‚ un

complex de fenomene. Fenomenul acesta A, pe care-l denumim noi cauz‚, este compus dintr-o mul•ime de alte

fenomene: A1, A2, A3, ..., An... etc.; adic‚, ceea ce numim noi cauz‚ este numai un nume pentru un complex de

evenimente. Cauza este, prin urmare, un fenomen colectiv.

…n acest fenomen colectiv ƒns‚, sunt unele fenomene absolut necesare €i alte fenomene a c‚ror prezen•‚ este numai

incidental‚. Vas‚zic‚, ƒn cauz‚ sunt unele momene esen•iale €i alte momente secundare. …ntotdeauna fenomenului A

ƒi va urma fenomenul B.

4. Legea cauzalit‚•ii pune ƒns‚ o ƒncercuire: ƒn acelea€i ƒmprejur‚ri, fenomenului A ƒi urmeaz‚ fenomenul B. Ce ƒnsemneaz‚: ƒn acelea€i ƒmprejur‚ri? Noi €tim de la Heraclit €i mai dinainte, de la indieni, c‚ niciodat‚ nu se

reproduce ƒn natur‚ un anumit moment, oric„t va tr‚i universul: fenomenele universului nu se vor repeta niciodat‚

exact a€a cum au fost ƒntr-un moment anterior. Anumite grupe de fenomene se repet‚; dar chiar grupele acestea de

fenomene stau ƒn anumite raporturi personale, ƒn anumite raporturi specifice, caracteristice. Dac‚, ƒn adev‚r, ar fi

[vreo] posibilitate ca fenomenele s‚ se repete ƒn natur‚ exact ƒn acela€i chip, noi n-am mai avea, propriu-zis, istorie;

adic‚, noi n-am mai avea posibilitatea s‚ constat‚m scurgerea timpului. [Nu] numai at„t, [nu] numai fenomenele, a€

zice, materiale, dar [€i] formal, dac‚ raporturile dintre fenomene ar fi acelea€i, noi n-am mai avea posibilitatea de a

intui, de a cunoa€te, de a ne da seama c‚ exist‚ scurgere de timp €i istorie.

…nchipui•i-v‚ c‚ eu m-a€ scula de diminea•‚ dup‚ o noapte grozav‚, ƒn care s-au ƒnt„mplat ƒn mine o mul•ime de

transform‚ri, cari au avut ca rezultat o nou‚ formul‚ de echilibru ƒn organismul meu; c‚ ceea ce ar fi fost pentru mineieri un metru este ast‚zi pentru mine 30 de metri; eu ƒnsumi a€ avea, ƒn loc de 1,73 m, o lungime de 30 de ori mai

mare; c‚ toate obiectele cari m‚ ƒnconjoar‚ ar fi m‚rite la scara aceasta de 30. Ce s-ar ƒnt„mpla? Raporturile ar fi tot

acelea€i. Eu n-a€ putea s‚-mi dau seama c‚ s-a schimbat ceva ƒn univers, pentru c‚, propriu-zis, noi nu cunoa€tem un

lucru ƒn el ƒnsu€i, ci numai prin raport[are] la celelalte. Dac‚, prin urmare, soba aceasta ar fi de 30 de ori mai mare €i

toate obiectele din aceast‚ sal‚ de 30 de ori mari mari, eu n-a€ putea s‚-mi dau seama c‚ s-a schimbat ceva.

Vas‚zic‚, €i ƒn ceea ce prive€te istoria, [€i] ƒn ceea ce prive€te repetarea lucrului ƒn natur‚, dac‚, formal, raporturile

dintre fenomene ar fi perfect acelea€i, eu n-a€ mai putea s‚ deosebesc un moment de altul €i pentru mine n-ar mai fi

posibil‚ istoria.

Prin urmare, ƒn adev‚r, nu se repet‚ niciodat‚ ƒn natur‚ dou‚ momente exact a€a cum au fost. Ce ƒnsemneaz‚ ƒns‚atunci ƒncercuirea care se face conceptului de cauzalitate, c„nd se spune: ƒn acelea€i ‚mprejurƒri, acelea€i cauze




vor provoca acelea€i efecte? …nsemneaz‚, pur €i simplu, aproximativ ƒn acelea€i ƒmprejur‚ri sau ƒn ƒmprejur‚rile ƒn

care subzist‚ elementele fundamentale absolut necesare. De pild‚, ca eu s‚ pot s‚ descompun apa ƒn oxigen €i

hidrogen, am nevoie de un anumit aparat, adic‚ am nevoie de un curent electric, de o solu•ie de ap‚ acidulat‚ etc.

Solu•ia aceasta de ap‚ acidulat‚ poate s‚ fie, ƒn anumite limite, mai slab‚ sau mai tare; curentul electric respectiv

poate s‚ fie, iar‚€i ƒn anumite limite, mai slab sau mai tare; temperatura ƒn care eu fac aceast‚ experien•‚ poate s‚ fie,

ƒntr-o anumit‚ limit‚, mai urcat‚ sau mai cobor„t‚. Ce ƒnsemneaz‚ aceste limite? Limitele ƒn care experien•a este

posibil‚. Dar care sunt limitele acestea? Le stabilesc prin experien•‚. Care este condi•ia ca s‚ pot descompune apa ƒn

oxigen €i hidrogen? Una dintre condi•ii este ca apa s‚ fie ƒn stare lichid‚, c‚ci, dac‚ pun o bucat‚ de ghea•‚, ghea•a

nu se descompune ƒn oxigen €i hidrogen, oric„t ai c‚ra ghea•‚ €i oric„t ai face s‚ treac‚ curentul electric. Acesta este

un caz de o anumit‚ limit‚, celelalte cazuri sunt o mul•ime. Aceasta ƒnsemneaz‚ ƒns‚ altceva, c‚ noi, ƒn stabilirea

cauzalit‚•ii, nu avem apriori elementele ca s‚ putem €ti care sunt cele esen•iale unei cauze €i care sunt cele accesorii.

Cu alte cuvinte, teoretice€te, ra•ional vorbind, noi nu putem s‚ stabilim care este cauza unui lucru, ci cauza unui

lucru se stabile€te experimental. Experien•a, €tiin•a este aceea care ne pune pe noi ƒn pozi•iunea de a afirma: acestea

sunt elementele caracteristice, esen•iale, elemente absolut necesare, iar acestea sunt elemente accesorii. De pild‚,

temperatura de 7ˆ C este secundar‚, temperatura de 3ˆ C este secundar‚; totu€i, este ceva care nu este secundar:

temperatura de minimum 0ˆ C €i temperatura de maximum 100ˆ C, care este punctul de evapora•ie.Vas‚zic‚, experien•a ne spune care sunt elementele fundamentale, esen•iale ale cauzei. Neglijarea factorilor

secundari are anumite limite €i limitele pe care le ia opera•ia de neglijare a factorilor secundari sunt indicate

ƒntotdeauna de problema care ni se pune nou‚; adic‚, un factor este azi secundar, m„ne ƒns‚ poate s‚ nu mai fie

secundar, depinde de problem‚. Noi putem, cu alte cuvinte, ƒntr-un grup de fenomene, s‚ deosebim principalele €i

secundarele, dup‚ efectele pe care le urm‚rim. Dac‚, de pild‚, eu vreau s‚ am o temperatur‚ de at„tea grade ƒntr-o

s„rm‚ ƒnc‚lzit‚ cu electricitate, gra•ie unui curent electric de intensitatea cutare, eu trebuie s‚ calculez ƒntotdeauna

diametrul firului. Dac‚ vreau s‚ am numai o ƒnc‚lzire pur €i simplu, o temperatur‚ oarecare, elementul acela

principal, diametrul firului nu mai intereseaz‚; diametrul firului devine ƒns‚ un element principal, fundamental, ƒn

momentul ƒn care pe mine m‚ intereseaz‚ un anumit grad de temperatur‚, pe care trebuie s‚-l ajung.

5. …n leg‚tur‚ cu considera•iunile acestea, mai este ƒnc‚ o problem‚ interesant‚, pe care €tiin•a o cerceteaz‚ sau carest‚ aproape de interesul €tiin•ei. …n definitiv, cauzele, cum spuneam, nu sunt una singur‚, ci totdeauna un grup de

cauze. Asupra unui obiect oarecare pot s‚ concureze mai multe cauze €i atunci obiectul acela va fi supus unor

schimb‚ri diferite, care schimb‚ri reprezint‚ diferite efecte ale diferitelor cauze care ac•ioneaz‚ asupra obiectului. Ei

bine, €tiin•a se intereseaz‚ de un proces special. Dac‚ mai multe cauze ac•ioneazƒ asupra unui obiect €i produc mai

multe efecte, €tiin•a se ƒntreab‚ dac‚ noi putem s‚ prevedem dinainte un fel de totalizare a efectelor, pe care un

complex de cauze le produce asupra unui obiect; adic‚, dac‚ noi putem s‚ adi•ion‚m efectele. Presupune•i c‚ asupra

bilei de biliard pe care o ciocnim ac•ion‚m cu o for•‚ ƒntr-o direc•ie precis‚; presupune•i iar‚€i c‚, ƒn acela€i timp,

ac•ion‚m cu o for•‚ tot ƒn direc•ia aceea, direc•ia A. …n cazul acesta, €tiin•a zice: putem s‚ prevedem ce se va

ƒnt„mpla. Adun‚m cauzele €i vom avea un rezultat final, care este, propriu-zis, suma efectelor. …nchipui•i-v‚ ƒns‚ c‚

noi ac•ion‚m asupra aceluia€i mobil cu dou‚ for•e: P [€i P'], ƒn direc•iuni deosebite: A €i B. †ti•i din mecanic‚ cum secompune paralelogramul for•elor €i deduce•i de aci c‚ aceast‚ adi•iune nu mai este o adi•iune simpl‚, aritmetic‚ cum

se zice, ci este o adi•iune geometric‚. Dac‚, de pild‚, eu ac•ionez asupra unui mobil ƒn sens invers cu o for•‚ P €i cu o

[alt‚] for•‚, P', atunci rezultatul acestei ac•iuni diferite va fi diferen•a dintre acele dou‚ for•e, reprezentate prin doi

vectori oarecari. Vas‚zic‚, adi•iunea aceasta este de alt‚ natur‚ dec„t adi•iunea precedent‚.

Pentru c‚ suntem la exemplul acesta, care face parte din aparatul €tiin•ific, vede•i chiar din exemplele pe care le-am

luat eu c‚, propriu-zis, efectul acesta este transpus ƒntr-un limbaj particular, c‚, adic‚, eu pot s‚ stabilesc leg‚tura, s‚

exprim leg‚tura aceasta cauzal‚ ƒntr-un fel care, propriu-zis, nu implic‚ ideea de cauzalitate. Eu am mobilul M,

asupra c‚ruia ac•ionez cu for•a P'. Construiesc paralelogramul for•elor: voi trage o diagonal‚ €i voi lua o lungime

determinat‚ de cealalt‚ lungime €i diagonala va ie€i numaidec„t, determinat‚ de paralelogramul ƒnsu€i. Unde mai

este, propriu-zis, exprimat‚ leg‚tura aceasta calitativ‚ ƒntre cauz‚ €i efect? Nic‚ieri.




Pentru c‚ vorbeam adineauri de firul ƒnc‚lzit, dac‚ fac s‚ treac‚ printr-un fir de s„rm‚ un curent electric, atunci

temperatura se poate calcula; €i anume, temperatura depinde, ƒnt„i, de intensitatea curentului electric €i, al doilea, de

rezisten•a firului respectiv. Formula exact‚ este: DT = KI2R, ƒn care I2 este intensitatea curentului.

Prin urmare, temperatura este propor•ional‚ cu p‚tratul intensit‚•ii curentului, multiplicat cu coeficientul de

rezisten•‚ a firului [R] €i cu o constant‚, K. Este o constant‚ pe care putem s-o calcul‚m ƒntotdeauna, •in„nd seama

de unit‚•ile de m‚sur‚ pe cari le-am luat pentru m‚surarea intensit‚•ii €i a rezisten•ei.Propriu-zis, aceast‚ formul‚ nu este dec„t exprimarea unui raport de cauzalitate. Ce spune legea aceasta? Spune c‚,

de c„te ori noi vom avea un curent electric ce trece printr-o s„rm‚, acea s„rm‚ ƒ€i va ridica temperatura propor•ional

sau ƒn m‚sura intensit‚•ii curentului, iar cantitatea de temperatur‚ c„€tigat‚ ƒn acea s„rm‚ va fi cutare, m‚surabil‚

ƒntr-un anumit fel. Matematic, se zice altfel: T este ƒn func•ie de I, R €i K fiind o constant‚, adic‚ ƒn m‚sura ƒn care eu

variez pe I sau pe R, va varia €i T, cantitatea de c‚ldur‚ din acea s„rm‚. Aceasta este exprimarea numeric‚ €i care

este, ƒn fond, cum spuneam, exprimarea unui raport de cauzalitate ƒntre un grup de fenomene, adic‚ trecerea

curentului electric, €i un grup de efecte, ƒntre cari acela ce intereseaz‚ este ridicarea temperaturii. Aceast‚ ridicare de

temperatur‚ este ƒntov‚r‚€it‚ €i de alte efecte, dar aceasta nu ne intereseaz‚ acum.

6. Aceast‚ transformare, transpunere a cauzalit‚•ii propriu-zise ƒn formul‚ matematic‚ a dus la convingerea unor

oameni de €tiin•‚, ca Mach, c‚, propriu-zis, cauzalitatea poate s‚ fie ƒnlocuit‚ ƒn €tiin•‚, ƒn fizic‚ ƒn genere, prin ceeace se nume€te func•ie €i aceasta este o credin•‚ foarte r‚sp„ndit‚ azi ƒn lumea €tiin•ific‚ €i ƒn cea filosofic‚. Adev‚rat

s‚ fie? …n aparen•‚, da; ƒn fapt, nu, pentru un motiv foarte simplu, ca s‚ nu lungim discu•ia: pentru c‚ func•ia nu este

aplicabil‚ dec„t acolo unde este aplicabil‚ m‚sur‚toarea. Unde ƒnceteaz‚ posibilitatea de m‚surare, ƒnceteaz‚

posibilitatea de punere ƒn func•ie.

7. Dar cauzalitatea, procesul de cauzalitate se ƒnt„mpl‚, propriu-zis, ƒntr-un domeniu mult mai larg dec„t acela al

m‚sur‚torii - €i cu aceasta pun o alt‚ problem‚. Pentru noi, leg‚tura cauzal‚ ƒntre dou‚ fenomene este o leg‚tur‚

caracteristic‚. A €i B sunt legate prin leg‚tur‚ de cauzalitate. †tiin•ifice€te, A nu are nici o personalitate, B nu are nici

o personalitate. A €i B sunt dou‚ fenomene. †tiin•a afirm‚, dar cu ce drept o s‚ vedem imediat, c‚ raportul decauzalitate este univoc. Adic‚, ƒntotdeauna aceea€i cauz‚ va avea acela€i efect - ceea ce este exact. Dar €tiin•a

afirm‚ mai mult, c‚ pot s‚ deduc efectul din cauz‚, deci [pot] s‚ prev‚d €i pot s‚ reconstruiesc cauza din efect, s‚ urc,

prin urmare, invers firul evenimentelor. Aceasta ar ƒnsemna raport univoc, sau univocitatea raportului de cauzalitate.

A€a s‚ fie? S‚ vedem ƒn ce m‚sur‚ este a€a €i ƒn ce m‚sur‚ este interesant pentru noi.

Dac‚ aceast‚ p‚l‚rie are greutatea X, ca s‚ ajung‚ aci a parcurs un drum, Y, eu pot s‚ stabilesc imediat, €tiin•ifice€te,

care a fost for•a necesar‚ ƒn kilogrammetri, pentru ca eu s‚ port p‚l‚ria din cancelarie p„n‚ aci. Pot s‚ stabilesc

numeric raportul acesta, s‚[-l] pui ƒn func•ie, vas‚zic‚, €i, €tiin•ifice€te, sunt satisf‚cut. Poate ƒns‚ s‚-mi spun‚ mie

€tiin•a cum am f‚cut aceast‚ opera•ie? †tiin•a ƒmi spune at„t: ai ƒntrebuin•at o cantitate de energie X pentru ca s‚ por•i

aceast‚ p‚l‚rie de colo p„n‚ colo; dar poate s‚-mi spun‚ mie €tiin•a ƒn ce mod am ƒntrebuin•at aceast‚ cantitate de

energie? Eu puteam s‚ duc aceast‚ p‚l‚rie ƒn m„n‚ sau puteam s-o duc pe cap. Sau, p‚l‚ria aceasta poate s‚ fie aci

pentru c‚ am pus-o eu sau pentru c‚ a aruncat-o altul. Aceasta scap‚ m‚sur‚torii €i scap‚ experien•ei €tiin•ifice. Felulcum s-a ƒnt„mplat lucrul, acesta scap‚ experien•ei.

8. …n ce const‚ procesul, aceasta, o spune €tiin•a: cum s-a ƒnt„mplat procesul; de ce s-a ƒnt„mplat a€a, aceasta nu mai

poate s‚ o spun‚.

Prin urmare, acest raport univoc, care s-ar p‚rea c‚ exist‚ ƒntre cauz‚ €i efect, nu este, de fapt, un raport univoc. Eu

pot s‚ construiesc numeric echivalen•a ƒntre cauz‚ €i efect, pot s‚ descop‚r felul abstract al procesului ƒnt„mplat, dar

nu pot s‚ restabilesc, istorice€te, cum s-a ƒnt„mplat lucrul acesta. Univocitatea este numai aparentƒ, nu este real‚.

De ce spun aceasta? Pentru c‚, vede•i ce ƒnsemneaz‚ pentru cauzalitate: este altceva dec„t ceea ce ne d‚ €tiin•a prin

func•iile ei. Noi zicem c‚ exist‚ o anumit‚ leg‚tur‚ calitativ‚ indisolubil‚ €i caracteristic‚ ƒntre dou‚ fenomene.

Aceasta ne intereseaz‚ pe noi foarte mult. C„nd zicem cauz‚, ƒn•elegem ƒntrebarea de ce? Ast‚zi soarele a apus la ora

7. De ce? †tiin•a o s‚ fac‚ numaidec„t calculul €i o s‚ spun‚: apoi, ƒntotdeauna, ƒn ziua de 15 mai, soarele apune la

ora 7. Acesta nu este r‚spuns, c‚ ƒntotdeauna se ƒnt„mpl‚ la fel, pentru c‚ eu atunci ƒntreb: dar de ce se ƒnt„mpl‚




totdeauna la fel? Prin urmare, €tiin•a constat‚, propriu-zis, uniformitatea, dar nu spune de ce se ƒnt„mpl‚ a€a. Cu alte

cuvinte, conceptul de cauzalitate pe care-l ƒntrebuin•eaz‚ €tiin•a, €i pe care ea ƒl confund‚ cu func•ia, nu este

conceptul de cauzalitate propriu-zis, ci este conceptul de lege. †tiin•a nu explic‚ lucrul, ci spune cum se ƒnt„mpl‚; nu

spune de ce se ƒnt„mpl‚ lucrul a€a.

Noi nu putem, cu ajutorul €tiin•ei, s‚ urc‚m ƒnapoi €irul evenimentelor, nu putem s‚ reconstruim trecutul din prezent.

Putem s‚ prevedem ƒntr-o oarecare m‚sur‚ viitorul, dar nu putem s‚-l reconstruim dec„t prin analogie cel mult, nuputem s‚ reconstruim de-a dreptul trecerea. †i totu€i, c„nd zicem cauz‚, ƒn•elegem altceva. Noi ƒn•elegem c‚ o cauz‚

este [o] explicare. Cunoa€terea prin cauze este cunoa€terea explicativ‚, care ne d‚ ƒn•elegerea, pentru c‚ se ƒn•elege

un lucru a€a €i nu altfel. Dar aceast‚ cunoa€tere prin cauze nu este deloc cunoa€terea €tiin•ific‚ - €i este fal€a formul‚

a filosofiei contimporane, care spune c‚ adev‚rata cunoa€tere este cunoa€terea €tiin•ific‚ - , pentru c‚ cunoa€terea

€tiin•ific‚ este cunoa€terea prin legi, nu prin cauze. Aceast‚ cunoa€tere prin cauze, zic, este un postulat nu al €tiin•ei

noastre, ci al necesit‚•ii ƒn metafizic‚ €i aceast‚ cunoa€tere prin cauze este o prelungire a personalit‚•ii noastre

metafizice ƒn univers.

9. C„t despre conceptul ƒnsu€i de cauz‚, trebuie s‚ ne ƒntoarcem la lucrurile pe cari le-am spus €i s‚ recunoa€tem,

anume, c‚ exist‚ pentru noi [o] prelungire ƒntre cauz‚ €i efect, exist‚ o leg‚tur‚ indisolubil‚ ƒntre cauz‚ €i efect, ƒn

care efectul reprezint‚ cauza, st‚ pentru cauz‚. Adic‚, conceptul de cauzalitate pe care-l ƒntrebuin•‚m noi nu estedec„t un concept hibrid. El rezult‚ din extinderea func•ional‚, a€ zice, a conceptului de crea•iune sau a conceptului de

cauzalitate simbolic‚, care este de origine metafizic‚. Cum, de cauzalitate simbolic‚? A €i B sunt dou‚ fenomene. Ele

sunt ƒn raport de cauzalitate €tiin•ific‚, atunci c„nd le putem pune ƒn func•ie, c„nd le putem prinde ƒntr-o lege. Dar

aceasta nu este suficient pentru noi. Noi trebuie s‚ €tim de ce se ƒnt„mpl‚ a€a.

…ntr-un singur caz €tim de ce se ƒnt„mpl‚ a€a: ƒn cazul ƒn care ƒn acest efect este con•inut‚, ƒntr-un fel oarecare, cauza;

ƒn cazul ƒn care efectul st‚ pentru cauz‚, simbolizeaz‚ cauza, reprezint‚ cauza. Cum? Eu vorbeam de lucrul acesta ƒn

anii preceden•i €i d‚deam un exemplu pe care nu l-am uitat: v‚d un tablou. …ntr-un anumit cadru de cunoa€tere, eu

pot s‚ spun imediat: aceasta este un Rembrandt, un Murillo, un El Greco etc. Ce ƒnsemneaz‚? Tabloul, care nu este

dec„t efectul personalit‚•ii artistice a lui Rembrandt, Murillo sau El Greco, tabolul acesta reprezint‚, propriu-zis,

ceva din cauz‚. El st‚ €i simbolizeaz‚ cauza, nu este cauza ƒns‚€i, este altceva dec„t cauza. Dar ceva din cauz‚ intr‚

ƒn acest efect: efectul poart‚ pecetea cauzei, a€a cum toate obiectele cari ies dintr-o fabric‚ poart‚ marca, s‚ zicem,

€Borsalino". Efectul tr‚deaz‚ cauza, aceasta este ceea ce numesc eu cauzalitate simbolic‚. Cu alte cuvinte,

cauzalitatea simbolicƒ are la bazƒ conceptul de crea•ie €i vede•i, prin urmare, c‚, ƒn ultim‚ analiz‚, printr-un fel

de extindere fal€‚, nejustificat‚, a vie•ii noastre, noi introducem ƒn via•a noastr‚ de toate zilele conceptele a c‚ror

origine este o leg‚tur‚ a noastr‚ mai veche €i mai necunoscut‚, este o leg‚tur‚ a noastr‚ metafizic‚ cu universul

ƒnsu€i, cu totalitatea universului. Necesitatea aceasta - pe care o sim•im de a ne considera, de a tr‚i, de a ne sim•i ca

efecte simbolice ale altei cauze - ƒncremene€te sau precizeaz‚ conceptul de cauzalitate.

Vas‚zic‚, conceptul de cauzalitate nu este un concept €tiin•ific. Propriu-zis, €tiin•a se dispenseaz‚ de el.

Conceptul de cauzalitate este un concept de origine metafizic‚. Ceea ce am vorbit noi p„n‚ ast‚zi despre cauzalitateeste ceva care este introdus pe c‚i l‚turalnice ƒn €tiin•‚, nu-€i are loc ƒn €tiin•‚. †tiin•a cunoa€te pur €i simplu numai

legi.

Dar vede•i - €i poate c‚ asupra lucrului o s‚ revenim peste dou‚ lec•ii -, atunci, care este structura cuno€tin•ei noastre

€tiin•ifice? Cuno€tin•a €tiin•ific‚ nu ƒnsemneaz‚ ƒn•elegerea realit‚•ii, [ci] ƒnsemneaz‚ stabilirea exact‚ a proceselor

din realitate, dar stabilire absolut exterioar‚, f‚r‚ s‚ p‚trundem ƒn for•ele intime cari mi€c‚ aceast‚ realitate. De aceea

spuneam [c‚], pentru ƒn•elegerea realit‚•ii, ne trebuie altceva dec„t cunoa€terea €tiin•ific‚.




XV. Concep•ii privitoare la existen•a lumii exterioare22 mai 1926

1. Lumea extern‚ €i realitatea

2. Transcendent €i imanent

3. Constatarea existen•ei reale a lumii externe

4. Pozi•ia solipsist‚5. Pozi•ia con€tien•ialist‚

6. Pozi•ia idealist‚

7. Concluzie

1. A•i v‚zut ƒn prelegerile trecute c‚, ƒn definitiv, toate presupozi•iile cari intr‚ ƒn constituirea edificiului €tiin•ei nu

sunt, propriu-zis, fundate nici ƒn posibilitatea noastr‚ de cunoa€tere, €i nu sunt fundate nici ƒn chip logic Dar a•i v‚zut

c‚ toate afirma•iile pe cari noi, cu ajutorul acestor presupozi•ii, le facem au un obiect bine precizat. Acest obiect este,

ca s‚ zic a€a, o existen•‚ ƒn afar‚ de noi. Vas‚zic‚, cea mai - dac‚ se poate ƒntrebuin•a acest superlativ - fundamental‚

presupozi•ie a ƒntregii activit‚•i €tiin•ifice a noastre este presupozi•ia urm‚ririi unei lumi externe.

Evident c‚ lumea aceasta extern‚ poate s‚ fie ƒn•eleas‚ ƒn mai multe feluri €i problema aceasta, pentru unii, seconfund‚ cu a€a-numita problem‚ a realit‚•ii ƒn genere.

Considera•ii ƒn leg‚tur‚ cu problema realitƒ•ii facem €i noi aci, ƒnc‚ de la ƒnceputul acestor prelegeri. Pentru €tiin•‚

ƒns‚, pentru €tiin•a natural‚, pentru €tiin•ele fizico-matematice €i pentru €tiin•ele biologice, lumea extern‚ €i realitatea

nu sunt unul €i acela€i lucru - €i ve•i ƒn•elege numaidec„t de ce. Lumea extern‚ ƒnsemneaz‚, propriu-zis, ceva care

este ƒn afar‚ de con€tiin•a mea, ƒn spa•iul din afar‚ de con€tiin•a mea. Aceasta ar fi o delimitare nu real‚, ci o

delimitare logic‚: [tot] ceea ce nu este aceast‚ con€tiin•‚ €i tot ceea ce nu este con•inut de con€tiin•‚ constituie

a€a-numita lume extern‚.

2. …n ƒn•elesul acesta, lumea extern‚ se deosebe€te de realitatea propriu-zis‚, pentru c‚ realitatea ƒnchide €i via•a

con€tiin•ei, €i faptele cari n-ar fi, hai s‚ zicem, transcendente acestei con€tiin•e. A€a s-ar delimita aceast‚ problem‚ a

lumii externe. Numai c‚ €i aci intervine o u€oar‚ determinare: dac‚ lumea extern‚ ƒnsemneaz‚ tot ceea ce estetranscendent con€tiin•ei, ce ƒnsemneaz‚ imanen•ƒ? Adic‚, ce ƒnsemneaz‚ altceva dec„t lumea extern‚?

Avem dou‚ posibilit‚•i, dou‚ cazuri de determinare a imanen•ei. C„nd eu zic lume extern‚, prin opozi•ie cu lumea

intern‚, spun c‚ ƒntrebuin•ez o expresie care este pasibil‚ de dou‚ interpret‚ri deosebite. De pild‚, dac‚ eu iau ca

punct de plecare con€tiin•a mea individual‚, atunci transcendent con€tiin•ei, con€tiin•ei mele individuale, este tot

ceea ce se petrece ƒn afar‚ de mine. Deci, ƒn lumea extern‚ se ƒnglobeaz‚, propriu-zis, nu numai lumea material‚, ci

€i lumea faptelor con€tiin•ei, ƒntru c„t aceste fapte de con€tiin•‚ nu sunt ale con€tiin•ei mele.

Acesta este un sens al lumei externe. Dar mai este €i un altul; €i anume, acela c‚ eu pot s‚ iau ca punct de plecare nu

con€tiin•a mea, ci con€tiin•a uman‚ ƒn genere; €i atunci, transcendent nu mai este tot ceea ce se ƒnt„mpl‚ ƒn afar‚ de

mine, logic ƒn afar‚ de mine, ci transcendent este numai ceea ce se ƒnt„mpl‚ ƒn lumea material‚, din care exclud oricecon€tiin•‚ g„nditoare.

Vas‚zic‚, ƒn cazul ƒnt„i, noi delimit‚m lumea extern‚ la domeniul, am zice, al €tiin•elor fizico-naturale; ƒn cazul al

doilea, noi extindem conceptul de lume extern‚ p„n‚ cuprinde €i a€a-numita psihologie obiectiv‚, care €ti•i din

studiile d-voastr‚ anterioare ce este. Ei bine, aceast‚ lume extern‚, delimitat‚ a€a, prin deosebire fa•‚ de realitate

propriu-zis‚, este pentru noi o existen•‚, este pentru noi, vas‚zic‚, o realitate cu care noi cont‚m ƒn €tiin•‚, este un

postulat al €tiin•ei, dac‚ voi•i, este o presupozi•ie f‚r‚ de care nu putem face €tiin•‚.

3. Dar, mai departe, ce m‚ oblig‚ pe mine s‚ primesc ideea unei existen•e reale a acestei lumi externe? M‚ oblig‚, ƒn

primul r„nd, celelalte presupozi•ii pe cari le-am descoperit p„n‚ acum ca lucr„nd sau contribuind la edificiul €tiin•ei;

m‚ oblig‚, de pild‚, presupozi•ia regularit‚•ii, a legii, a uniformit‚•ii ƒnt„mpl‚rilor din natur‚, m‚ oblig‚ presupozi•ia

cauzalit‚•ii. Toate acestea m‚ oblig‚ s‚ admit o lume extern‚, exist„nd ƒn afar‚ de mine €i independent de mine. Dece? Pentru simplul motiv c‚, ƒn procesul de cunoa€tere, sunt obligat s‚ iau cuno€tin•‚ de anumite lucruri, cari,




propriu-zis, nu stau ƒn puterea mea, asupra c‚rora eu nu am puterea de a exercita nici un fel de ƒndiguire principial‚.

Dac‚, de pild‚, ziua succede nop•ei, dac‚ exist‚ o regularitate pe care eu o stabilesc, eu nu am putin•a s‚ intervertesc

ordinea acestei succesiuni, dup‚ cum n-am putin•a s‚ opresc succesiunea ƒn drum; adic‚, ƒn cunoa€tere, eu iau pur €i

simplu cuno€tin•‚ de anumite lucruri cari se ƒnt„mpl‚. Prin urmare, lucrurile acestea, evident, trebuie s‚ se ƒnt„mple

ƒn afar‚ de mine, independent de mine, se ƒnt„mpl‚ ƒn orice caz, €i aceasta ƒnsemneaz‚ ƒn afar‚ de mine, independent

de mine.

Aceasta este cea mai de seam‚ constr„ngere pe care o exercit‚ lumea extern‚ asupra noastr‚, silindu-ne s‚ admitem

aceast‚ existen•‚ real‚ a lumii externe. †i dac‚ ƒntr-un sens se exercit‚ aceast‚ constr„ngere - ƒn definitiv, putem s‚

spunem c‚ ceea ce se ƒnt„mpl‚ este ceea ce tr‚iesc eu - este adev‚rat. …ns‚, dup‚ c„t v‚ aduce•i aminte, a•i b‚gat de

seam‚ c‚ ceea ce tr‚iesc eu nu este suficient ca s‚-mi constituie cadrul material al cuno€tin•ei mele; c‚ eu, adic‚, nu

ƒmi m‚rginesc niciodat‚ opera•iile de cunoa€tere asupra clipei prezente, asupra percep•iunilor, ci eu l‚rgesc acest

domeniu al realit‚•ii, ƒn primul r„nd printr-o ƒntoarcere la trecut €i printr-o actualizare ƒn prezent a trecutului €i, pe de

alt‚ parte, evadez din trecut ƒn viitor, ƒncerc„nd o emancipare a ceea ce este s‚ se ƒnt„mple.

Vas‚zic‚, dac‚ ƒn adev‚r eu constitui un bloc de realit‚•i, care este compus din prezent, trecut €i viitor, €i dac‚ eu,

ceva mai mult, pot s‚ prev‚d, ƒn anumite ƒmprejur‚ri, ceea ce se va ƒnt„mpla numai gra•ie cercet‚rilor pe cari le-am

f‚cut asupra faptelor cari s-au ƒnt„mplat a€a cum s-au ƒnt„mplat, atunci evident c‚ legea schimb‚rilor nu depinde,propriu-zis, de mine, ci legea schimb‚rilor este ƒn‚untrul schimb‚rilor ƒnsele €i, ƒn cazul acesta, schimb‚rile,

complexul de schimb‚ri pe care ƒl cunosc cap‚t‚ o individualitate, o existen•‚ de sine st‚t‚toare.

Ei bine, aceste dou‚ observa•ii pe cari le-am f‚cut sunt, a€ putea zice, singurele argumente cari pledeaz‚ pentru

existen•a unei lumi ‚n afarƒ de noi €i, dac‚ b‚ga•i bine de seam‚, nu sunt nici argumente, sunt simple constat‚ri ale

unor fapte pe care le observ‚m €i c‚rora nu ne putem sustrage. Dar nu este vorba de argumente propriu-zise, ci de

constatarea unei realitƒ•i.

4. Se na€te ƒntrebarea: aceast‚ lume de succesiuni, aceast‚ lume de ƒnt„mpl‚ri asupra c‚rora facem observa•iile

noastre, cari observa•ii, sistematizate ƒntr-un anumit fel, constituie €tiin•a, ce fel de existen•‚ are? Existen•‚? Evident,

pentru c‚, dac‚ n-ar fi, nu s-ar povesti. Dac‚ n-ar exista ƒntr-o oarecare form‚, ƒntr-un oarecare fel, sub un oarecare

coeficient, nici n-am putea s‚ g„ndim asupra ei, €i nici n-am putea, prin urmare, s‚ avem €tiin•‚.

Dar cu ce form‚ exist‚? Se cam repet‚, propriu-zis, aci discu•iunea pe care am f‚cut-o ƒn leg‚tur‚ cu problema

realit‚•ii. …n definitiv, cea mai radical‚ pozi•ie care se poate lua ƒn considerare este problema aceasta, c‚ anumite

lucruri ƒn adev‚r se ƒnt„mpl‚. Dar ce lucruri se ƒnt„mpl‚, propriu-zis? Se ƒnt„mpl‚ lucrurile pe cari le tr‚iesc eu. Ce

ƒnsemneaz‚: lucruri pe cari le tr‚iesc eu? …nsemneaz‚ st‚ri de con€tiin•‚ ale mele.

Vas‚zic‚, din tot ceea ce se ƒnt„mpl‚, din tot cea ce constituie a€a-numitul material al €tiin•ei ƒn genere, eu n-am

pozitiv dec„t un singur lucru: st‚rile de con€tiin•‚ pe cari le tr‚iesc eu, at„t €i nimic mai mult. Leg‚tura acestor st‚ri

de con€tiin•‚, ƒnglobarea acestor st‚ri de con€tiin•‚ constituie laolalt‚ tot ceea ce numim universul nostru. Dar aceasta

ar ƒnsemna c‚, ƒn ultim‚ analiz‚, acest univers al nostru nu este dec„t un fel de proiec•ie, un fel de proiec•iune

misterioas‚, dar un fel de proiec•ie sau, mai exact, un fel de hipostaziere a st‚rilor mele de con€tiin•‚.Deci, teoria radical‚ pe care o enun•am adineauri sus•ine c‚ realitatea este pur €i simplu numai [o] stare de con€tiin•‚

a mea €i complexul meu real de st‚ri de con€tiin•‚ este numai con€tiin•a mea; prin urmare, tot ce este dincolo de

con€tiin•a mea nu prezint‚ interes pentru mine, nici m‚car ƒn sensul ƒntreb‚rii: dar exist‚ ceva €i ƒn afar‚ de mine?

Pentru c‚, de ƒndat‚ ce eu nu cunosc dec„t st‚rile de con€tiin•‚, adic‚ nu cunosc dec„t ceea ce cunosc eu, €i eu nu

cunosc dec„t st‚rile de con€tiin•‚, la acestea se reduce realitatea. C‚ am ƒn fa•a mea o mas‚, care-mi este dat‚

printr-un complex de senza•ii, este exact; dar c„nd afirm c‚ masa este tare, c‚ masa opune o rezisten•‚, eu nu fac

dec„t s‚ exprim senza•ii de-ale mele, at„t €i nimic mai mult. Prin urmare, realitatea, propriu-zis, este complexul

acesta de st‚ri de con€tiin•‚. Realitatea pur‚ €i singura realitate este con€tiin•a mea; €i anume, con€tiin•a mea, nu a

altuia. Pentru c‚, tot ceea ce exist‚ la ceilal•i oameni nu exist‚ pentru mine dec„t tot ca [un] con•inut al con€tiin•ei

mele. Fiecare dintre oameni, din punctul lui de vedere, poate s‚ spun‚ c‚ la el se reduce tot universul. Este exact. Dar

eu - care nu am s‚ •in socoteal‚ deloc de ceea ce g„nde€te fiecare om - spun pur €i simplu c‚ universul se reduce la




con€tiin•a mea, la st‚rile mele de con€tiin•‚; cu alte cuvinte, teoria aceasta care vrea s‚ explice ce ƒnsemneaz‚ sau

cum exist‚ transcenden•a are preten•iunea s‚ rezolve aceast‚ problem‚, neg„nd pur €i simplu transcenden•a. Aceasta

este celebra solu•iune solipsistƒ, ƒmpotriva c‚reia logica nu poate absolut nimic. Dar dac‚ nu poate logica, pot

faptele.

A€ observa, ƒn primul r„nd, c‚, ƒn definitiv, transcenden•a aceasta intr‚ chiar ƒn constituirea solipsismului. C‚ci, dac‚

ƒn adev‚r nu este real dec„t con•inutul meu de con€tiin•‚, atunci, propriu-zis, nu este real‚ dec„t percep•ia imediat‚ €inu sunt reale toate celelate con•inuturi de con€tiin•‚: amintirile, judec‚•ile pe cari pot s‚ le fac asupra amintirilor, dar

cari judec‚•i nu sunt con•inuturi de con€tiin•‚, ci sunt procese cari se ƒnt„mpl‚ ƒn cadrul con€tiin•ei, sunt func•iuni

propriu-zise.

Deci, ƒn con€tiin•‚, dup‚ con€tien•ialism, nu pot s‚ existe dec„t obiecte, con•inuturile psihice corespunz‚toare la ceea

ce noi numim obiecte - obiecte ca percep•ie imediat‚ - €i pe urm‚ amintirile acestea.

Dar solipsistul este €i el un om care, vr„nd-nevr„nd, face €tiin•‚. Solipsistul, v‚ asigur eu, c„nd pleac‚ la drum, cu

siguran•‚ c‚-€i ia desaga cu un bo• de m‚m‚lig‚, pentru c‚ el €tie c‚ peste cinci ceasuri o s‚ i se fac‚ foame. Dar, ƒn

momentul ƒn care solipsistul ƒncearc‚ s‚ ƒntind‚ conceptul de con€tiin•‚, proiect„ndu-l asupra viitorului, el iese deja

din con€tiin•‚ €i aplic‚, admite indirect, o transcenden•‚, existen•a unei transcenden•e. Adic‚, exist‚ ceva care n-a

fost ƒnc‚ €i care o s‚ fie: acest [ceva], care nu este ƒnc‚ subiect, este ceva care ƒnc‚ nu este con€tiin•‚ sau este [numai] ƒn devenire. Deci, este pur €i simplu ceva care nu este con€tiin•‚. Acest ceva este tocmai transcenden•a.

Vas‚zic‚, ƒn ƒns‚€i opera•ia fundamental‚ pe care o face solipsistul se ƒnchide un element care nu este pur‚ imanen•‚;

adic‚, pun„ndu-ne ƒn strica lui pozi•ie, absurd‚, dar perfect logic‚, c‚ el nu e •inut deloc s‚ €tie ce g„ndesc ceilal•i

oameni, nu e •inut s‚ €tie c‚ exist‚ ceilal•i oameni, c‚ el n-are nici o dovad‚ obiectiv‚ c‚ exist‚ €i ceilal•i oameni ƒn

afar‚ de el; pun„ndu-ne €i ƒn acest punct de vedere strict solipsist, absurd, dar perfect logic, ƒnc‚ nu putem construi

conceptul de imanen•‚, ƒnc„t s‚ fie exhaustiv, s‚ posede elementele constitutive ale €tiin•ei.

5. Deosebit de aceast‚ p‚rere, exist‚ o p‚rere foarte apropiat‚, care zice: da, este absurd s‚ spun c‚ eu exist €i c‚

nimic nu poate s‚ existe dec„t ca [fapt de] con€tiin•‚ a mea, ca [un] con•inut al con€tiin•ei mele. Exist‚ oameni mai

mul•i, adic‚ exist‚ o con€tiin•‚ care este realizat‚ ƒn mai multe exemplare. Dar aceast‚ con€tiin•‚ realizat‚ ƒn maimulte exemplare este identic‚ cu ea ƒns‚€i pretutindeni. Adic‚, tot ceea ce consider eu ƒn via•a de toate zilele c‚ ar fi

exist„nd ƒn afar‚ de aceast‚ con€tiin•‚ nu exist‚ de fapt dec„t ca fapt de con€tiin•‚, dar nu de con€tiin•‚ a mea, ci de

con€tiin•‚ ƒn genere, realizat‚ ƒntr-o multiplicitate de tipuri, care multiplicitate este f‚r‚ margini. Aceasta este

a€a-numita pozi•ie con€tien•ialistƒ.

Deci, con€tien•ialismul iese din absurdul solipsism, nu zice c‚ numai eu exist, ci creeaz‚ o multiplicitate de euri;

fiecare eu exist‚ ƒn el ƒnsu€i, perfect identic ca func•ie general‚, perfect identic ca structur‚ tip. Tot ceea ce este

dincolo nu exist‚.

Vas‚zic‚, o l‚rgire a problemei, dar, s‚ m‚rturisim, mai pu•in logic‚ dec„t solipsismul.

…n definitiv, acest solipsism avea un punct de plecare precis. El zicea: nu exist dec„t eu. Toate celelalte sunt

con•inuturile mele de con€tiin•‚. Con€tien•ialismul spune: nu, exist‚ o mul•ime de con€tiin•e; dar, ƒn afar‚ de

con€tiin•‚ nu exist‚ nimic.

Urm‚ri•i nu ra•ionamentul, ci urm‚ri•i motivele acestei l‚rgiri. Motivele au fost c‚ omul cu care m‚ ƒnt„lnesc ƒn

fiecare zi poate s‚-mi spun‚: dumneata e€ti nebun dac‚ crezi c‚ dumneata exi€ti €i eu nu exist! †i atunci eu, ca s‚

scap de aceast‚ ƒnvinuire, c‚ a€ fi nebun, zic: dumitale ƒ•i fac o concesie, dumneata exi€ti, dar masa nu exist‚. De ce

nu exist‚ masa? Vede•i c‚ nu este serios. Masa nu exist‚ pentru con€tien•ialism, pentru c‚ masa nu poate s‚

protesteze, c‚ci, dac‚ ƒntr-o bun‚ zi ar protesta masa, con€tien•ialismul ar trebui s‚ zic‚: da, exi€ti €i dumneata!

Deci, ce face con€tien•ialismul? El reduce toat‚ existen•a la con€tiin•‚. De aceea spun c‚ nu este logic €i consecvent

cu el ƒnsu€i. Solipsistul are un motiv s‚ reduc‚ toat‚ existen•a la con€tiin•‚, pentru c‚ el spune: eu nu v‚d dec„t

aceast‚ con€tiin•‚ a mea; dar con€tien•ialistul ce motiv are s‚ reduc‚ toat‚ existen•a numai la con€tiin•‚? Pentru c‚,propriu-zis, el nu face apel la experien•a lui imediat‚, ci el acord‚ existen•‚ ontologic‚ €i la ceva care este ƒn afar‚ de




el.

Care este criteriul dup‚ care el acord‚ o existen•‚ ontologic‚ con€tiin•ei din afar‚ de el? Este vreunul? Am putea

spune: ar fi un criteriu, c‚, anume, con€tiin•a, c‚reia eu ƒi acord o existen•‚ real‚, este de acela€i fel cu con€tiin•a mea.

Dar de unde €tiu eu c‚ aceast‚ con€tiin•‚ este la fel cu con€tiin•a mea? Care sunt argumentele sau faptele cari ƒmi dau

dreptul s‚ fac aceast‚ afirma•iune, c‚ci, ƒn definitiv, eu nu cunosc ce se petrece ƒn con€tiin•a cealalt‚ dec„t ƒn chip

mijlocit. Eu zic c‚ €tiu ce se petrece ƒn con€tiin•a cealalt‚ pentru simplul motiv c‚ am posibilitatea s‚ m‚ ƒn•eleg cucel‚lalt. Dar faptul c‚ un om se ƒn•elege cu cel‚lalt nu ƒnsemneaz‚ deloc c‚ eu sunt la fel cu cel‚lalt. Eu pot s‚-i spun

unui c„ine s‚ ias‚ afar‚ €i c„inele s‚ ias‚, dar faptul c‚ m‚ ƒn•eleg cu el nu ƒnsemneaz‚ c‚ eu sunt identic cu el.

Aceasta, ƒn primul r„nd.

…n al doilea r„nd, eu acord existen•‚ celorlalte con€tiin•e individuale pentru simplul motiv c‚ le cunosc €i €tiu (cu

toate c‚ am ar‚tat c‚ nu prea €tiu, dar zic eu c‚ €tiu) c‚ existen•ele individuale sunt reale, pentru c‚ sunt identice cu

mine. Dar de unde €tiu eu c‚ masa nu va fi av„nd €i ea un fel de con€tiin•‚ a ei? De unde €tiu eu c‚ nu exist‚ anumite

opera•ii ƒn mas‚, sau ƒn scaun, sau ƒn p‚l‚rie, cari €i ele constituie, pentru p‚l‚ria respectiv‚, un univers al p‚l‚riei?

De unde €tiu c‚ nu exist‚ un univers construit din punctul de vedere al p‚l‚riei? Pentru c‚, ƒn definitiv, dac‚ admitem

aceasta, trebuie s‚ admitem numaidec„t c‚ atunci exist‚ €i p‚l‚ria pur €i simplu, pentru c‚ nu este vorba ca p‚l‚ria s‚

g„ndeasc‚ la fel cu mine, pentru c‚ nici bo€imanii din Africa nu g„ndesc la fel cu mine. Eu g„ndesc dup‚ legeacauzalit‚•ii, bo€imanul dup‚ legea participa•iei.

Vas‚zic‚, nu felul g„ndirii este determinant pentru ca eu, con€tien•ialist, s‚ acord existen•‚ con€tiin•ei, ci faptul

g„ndirii, faptul existen•ei unei con€tiin•e. Atunci, vede•i c‚ ne-am ƒncurcat. Pentru c‚, cine acord‚ existen•‚

con€tiin•ei? Eu. †i ƒn virtutea c‚rui fapt? C‚ eu sunt convins de existen•a acelei con€tiin•e, adic‚, ƒn ultim‚ analiz‚,

tot eu sunt unitate de m‚sur‚. Eu ƒmpart brevetul de existen•‚: dumneata ai s‚ exi€ti, dumneata nu, dumneata,

con€tiin•‚, ai existen•‚, dumneata, bucat‚ de h„rtie, n-ai!

Vas‚zic‚, ƒn ultim‚ analiz‚, acest con€tien•ialism, care p‚rea c‚ este o ie€ire din absurd a solipsismului, este mai r‚u

dec„t solipsismul, pentru c‚ nici m‚car nu este consecvent cu el ƒnsu€i €i iar‚€i, ƒn ultim‚ analiz‚, con€tien•ialismul

trebuie s‚ se reduc‚ tot la solipsism.

6. Dar atunci intervine o alt‚ obiec•ie, care d‚ na€tere unei alte pozi•ii. Zice aceast‚ obiec•ie: noi nu spunem,

propriu-zis, c‚ nu exist‚ obiecte ƒn afar‚ de noi, c‚ nu exist‚ transcenden•‚, dar noi spunem c‚ toat‚ aceast‚

transcenden•‚, toat‚ aceast‚ lume a obiectelor din afar‚ de noi nu exist‚ dec„t ca posibilitate pentru percep•iile

noastre. Cu alte cuvinte, este aci un obiect ƒn fa•a mea, care are o existen•‚ ƒntru at„t ƒntru c„t ƒmi d‚ mie posibilitatea

de a avea o percep•ie. Dac‚, prin urmare, un obiect nu-mi d‚ posibilitatea de a avea o percep•ie, obiectul nu exist‚

pur €i simplu. Aceasta este teza idealistƒ, ƒn ultim‚ analiz‚.

S‚ ne ƒn•elegem. Ideali€tii fac €i ei €tiin•‚, ca toat‚ lumea cealalt‚. Cum spune €tiin•a? †tiin•a spune c‚ exist‚, de

pild‚, anumite particule de materie, cari sunt atomii. S‚ presupunem c‚ aci s-a oprit €tiin•a, la teoria atomilor. Dar

€tiin•a spune: ace€ti atomi sunt at„t de mici, ƒnc„t nu se pot vedea niciodat‚, cu nici un aparat. Ce mai spune €tiin•a?

Astronomul Le Verrier a spus la un moment-dat: exist‚ o planet‚ pe care nu o vede•i d-voastr‚ p„n‚ acum, [dar] pecare probabil c‚ o s‚ o vede•i, €i pe care eu o numesc Neptun. A afirmat €tiin•a c‚ exist‚ o planet‚, pe care n-a

v‚zut-o ƒns‚ nimeni p„n‚ atunci. Cum se ƒmpac‚ €tiin•a cu solu•ia idealist‚? …n definitiv, planeta Neptun fusese

incapabil‚ de a ne da o percep•ie, €i totu€i €tiin•a a spus c‚ exist‚ aceast‚ planet‚. Vas‚zic‚, exist‚ pentru €tiin•‚ €i

altceva dec„t numai ceea ce ne dau nou‚ percep•iunile.

Dar o s‚ zice•i: aceasta nu ne-a dat p„n‚ acum, dar poate s‚ ne dea. Dar ce este atomul? A€a a afirmat €tiin•a, c‚

atomul nu se poate vedea, nu se poate contura. Eu stabilesc greutatea atomic‚, dar nu o stabilesc de manier‚ direct‚,

nu o stabilesc prin percep•ii, ci prin calcul.

Vas‚zic‚, €tiin•a a afirmat la un moment-dat c‚ exist‚ anumite realit‚•i cari sunt incapabile de a ne da nou‚ percep•ia.

De ce? Din pricina defectuozit‚•ii organismului nostru, a con€tiin•ei noastre, dar hot‚r„t, nu pot s‚ ne dea percep•ii.




Atunci? Pentru c‚, vede•i, solu•ia idealist‚ identific‚ percep•ia cu existen•a, adic‚ existen•a cu percep•ia ƒntr-un sens,

existen•a cu percep•ia actual‚; ƒn alt sens, existen•a cu percep•ia posibil‚; esse est percipi, dup‚ cum s-a spus.

Sunt, prin urmare, dou‚ posibilit‚•i de interpretare. †i atunci, unii spun: nu exist‚ dec„t ceea ce cunosc eu. La care eu

r‚spund: America a existat chiar ƒnainte s‚ o cunoa€tem noi.

Al•ii spun: nu exist‚ dec„t ceea ce a€ putea s‚ cunosc, ceea ce exist‚ ƒn posibilit‚•ile mele de cunoa€tere. La care se

poate r‚spunde: atunci, ce cuno€ti dumneata? Ceea ce este, pentru c‚, dac‚ n-ar fi, n-ar putea s‚-•i dea posibilitate decunoa€tere. Cu aceste argumente de bun-sim•, cari nu sunt, propriu-zis, argumente, ci fapte, constat‚ri, €i teza

idealist‚, care a f‚cut at„ta zgomot, care a speriat at„ta lume €i a ƒngrozit pe to•i studen•ii care trebuie s‚ dea examene

se afl‚ r‚sturnat‚.

Vede•i, ƒn filosofie, lucrurile stau a€a: s‚ nu te ƒngroze€ti de filosofie, c‚ci, dac‚ te-ai ƒngrozit, e€ti pierdut [€i] atunci

fac filosofii din dumneata ce vor ei. Iar dac‚ nu te ƒngroze€ti de filosofie, atunci faci dumneata din filosofi ce vrei!

Solu•iile solipsist‚, con€tien•ialist‚ €i idealist‚ ocup‚ ƒn istoria filosofiei munc‚ de c„teva mii de ani €i biblioteci de

c„teva mii de tone; dar, str„ns‚ problema de aproape, ea se reduce la aceste date elementare pe care vi le-am expus

eu.

7. Concluzie. …ndat‚ ce teoria care spune c‚ nu exist‚ nimic [dec„t] ƒn func•ie de con€tiin•a mea nu este valabil‚,atunci trebuie s‚ fie valabil‚ cealalt‚ teorie, c‚ exist‚ ceva ƒn afar‚ de con€tiin•a mea, €i [aceast‚] existen•‚ nu este

condi•ionat‚ de con€tiin•‚.

…n prelegerea viitoare vom vedea ceea ce ne r‚m„ne s‚ vedem, adic‚ posibilit‚•ile noastre de a cunoa€te aceast‚

existen•‚ €i limitele p„n‚ la cari se ƒntind aceste posibilit‚•i.

XVI. Posibilitƒ•ile cunoa€terii €tiin•ifice a lumii externe29 mai 1926

1. Percep•ia €i lumea extern‚

2. Raportul de cauzalitate dintre ele3. Multiplicitatea obiectelor lumii externe

4. Temporalitatea obiectelor lumii externe

5. Excurs: obiecte materiale €i obiecte formale

6. Spa•ialitatea. Fundarea ei ƒn realitate

7. Problema metageometriei

8. Caracterul relativ al cunoa€terii €tiin•ifice

9. Limitele cunoa€terii €tiin•ifice

10. …ncheiere

1. Datele pe cari vi le voi ƒnf‚•i€a ƒn prelegerea aceasta ar trebui s‚ formeze ele singure obiectul unui curs, pentru c‚,

de bun‚ seam‚, este vorba de cea mai important‚ dintre toate problemele de teoria cunoa€terii.Dup‚ cum ƒns‚ a•i v‚zut, eu, propriu-zis, nu am f‚cut un curs de teoria cuno€tin•ei, ci am stabilit mai ales elementele

structurale cuno€tin•ei €tiin•ifice ca atare. …n leg‚tur‚ cu aceste instrumente speciale de cunoa€tere, cari constituie

€tiin•a, am cercetat noi [a€adar] toate problemele noastre.

Prin urmare, de€i r„vna poate, r„vna d-voastr‚ filosoficeasc‚ ar fi dorit o st‚ruin•‚ mai ƒndelungat‚ asupra

problemelor ce au s‚ urmeze acum, totu€i, din punct de vedere al necesit‚•ii unui curs, pu•inele lucruri pe cari am s‚

vi le spun nu sunt insuficiente ca s‚ ƒncheie un ciclu de cestiuni.

Este vorba ca, dup‚ ce am stabilit c‚ exist‚ o lume din afar‚ €i c‚ €tiin•a este ƒndrept‚•it‚ s‚ postuleze existen•a unei

lumi exterioare, este vorba s‚ vedem cum putem cunoa€te, ƒn ce m‚sur‚ putem cunoa€te noi aceast‚ lume €i ‚n ce

mƒsurƒ cunoa€te €tiin•a aceastƒ lume externƒ, precum €i cari sunt limitele p„n‚ la cari cercetarea €tiin•ific‚ poates‚ p‚trund‚ ƒn realitate. Aceasta este ultima problem‚, cu care ƒnchei considera•iunile expuse ƒn acest an.




D-voastr‚ a•i v‚zut c‚, ƒn definitiv, ceea ce cunoa€tem noi din lumea externƒ ne este dat numai ƒn form‚ de

percep•iune. Evident, percep•iunea aceasta, con•inutul acesta de cuno€tin•e noi l-am stabilit ca efect al unei existen•e

reale ƒn afar‚ de noi. Prin urmare, ƒntre percep•iune €i lumea real‚ exist‚ o leg‚tur‚ cauzal‚.

Dar, evident, percep•iunea [ca] efect al lumei reale nu ƒnsemneaz‚ deloc identitate cu lumea real‚. Dac‚ am putea s‚

stabilim c‚ ƒntotdeauna ƒntre efect €i cauz‚ exist‚ identitate - noi am ar‚tat care este, din acest punct de vedere,

raportul ƒntre efect €i cauz‚ - , atunci, evident, problema nici nu s-ar mai pune, c‚ci ea s-ar fi rezolvat prin ƒns‚€ipunerea ei. …n cazul acesta, cuno€tin•a ar fi identic‚ cu cauza ei, cu realitatea €i, evident, €noi cunoa€tem realitatea" ar

ƒnsemna c‚ noi cunoa€tem realitatea a€a cum este ea.

V‚ aduce•i aminte ƒns‚ c‚ noi am stabilit acum vreo trei-patru lec•ii, pentru lumea fizic‚, cum c‚ nu se poate stabili o

identitate ƒntre efect €i cauz‚ nici ƒn lumea aceasta a cunoa€terii. Prin urmare, dac‚ am cuno€tin•a ca efect nu

ƒnsemneaz‚ c‚ eu cunosc prin aceasta €i cauza ƒns‚€i, nu ƒnsemneaz‚ deci c‚ cuno€tin•a mea se muleaz‚ de-a dreptul

pe realitate, se r‚sfr„nge ƒn chip credincios sau c‚ r‚sfr„nge ƒn chip credincios lumea extern‚ - cauza acestei

cuno€tin•e a percep•iunii mele, ƒn ultim‚ analiz‚.

Totu€i, aceast‚ concluziune nu afirm‚ c‚ cuno€tin•a noastr‚ nu este, propriu-zis, mulat‚ pe realitate, ci afirm‚ pur €i

simplu, principial, c‚ nu se poate deduce din principiul cauzalit‚•ii cuno€tin•a adecvat‚.

Vas‚zic‚, avem deocamdat‚ doi termeni ƒn prezen•‚: percep•iunea €i lumea extern‚.

2. Exist‚ vreun raport ƒntre ace€ti doi termeni, ƒntre aceste dou‚ elemente? Un raport, l-am v‚zut: este raportul

acesta de cauzalitate. Noi admitem c‚ exist‚ lume extern‚, ƒntre altele, €i pentru c‚ aceast‚ lume extern‚ ne este dat‚

ƒntr-o form‚ a noastr‚ proprie, care form‚, percep•iunea, este numai efect al unei realit‚•i. Aceasta ƒnseamn‚ c‚ ceea

ce ƒn cuno€tin•‚ ne este dat ca principiu al cauzalit‚•ii, acest principiu din cuno€tin•a noastr‚ nu este, propriu-zis,

numai un termen, un principiu al cuno€tin•ei noastre, ci este o realitate.

C„nd Kant a stabilit acea renumit‚ tabel‚ a categoriilor, cu 12 categorii - cari sunt 12, pentru c‚ a€a i-a pl‚cut lui

Kant, dar care puteau s‚ fie €i 7 sau 14, f‚r‚ nici o dificultate -, a zis: categoriile, ƒntre cari intr‚ €i cauzalitatea, sunt

forme ale sufletului nostru.

Cauzalitatea nu exist‚, propriu-zis, ƒn natur‚. Tot Kant a spus: exist‚ un noumen €i exist‚ un fenomen; [exist‚] unlucru ƒn sine, o realitate extern‚ [€i] o r‚sfr„ngere a acestei realit‚•i externe ƒn con€tiin•‚. C‚ci acesta este fenomenul;

con•inutul este cuno€tin•a propriu-zis‚, hipostaziat, abstractizat, logic considerat, cu alte cuvinte.

Dar, ƒntre acestea dou‚, exist‚, f‚r‚ ƒndoial‚, o leg‚tur‚. Care este leg‚tura? Este o leg‚tur‚ cauzal‚. El ƒnsu€i spune

c‚ noi cunoa€tem lumea extern‚ numai prin fenomene. Prin urmare, lumea extern‚ este pricina, este cauza

fenomenelor.

Deci, cauzalitatea nu este o categorie pur €i simplu a intelectului nostru, ci este ceva care condi•ioneaz‚ orice

con•inut de con€tiin•‚, orice func•ie apriori. …nainte de orice func•ie a cuno€tin•ei, trebuie s‚ existe aceast‚

cauzalitate, nu ƒn con€tiin•‚, ci ƒn realitate, ƒn realitatea ontologic‚. Prin urmare, trebuie s‚ existe acest proces de

cauzalitate, pentru c‚, dac‚ nu ar exista cauzalitatea, nu ar exista leg‚tura dintre noumen €i fenomen. Or, Kant, dup‚cum €ti•i, postuleaz‚ hot‚r„t existen•a noumenului €i constat‚, pe de alt‚ parte, existen•a fenomenului, ca r‚sfr„ngere

a lucrului ƒn sine, a lumii ƒn general.

Vas‚zic‚, trebuie s‚ spargem aceast‚ afirma•ie kantian‚ care pune cauzalitatea ca lucr„nd ƒn cadrul con€tiin•ei.

Lumea ca atare prezint‚ deci acest proces, pe care noi ƒl numim de cauzalitate. Ceea ce se ƒnt„mpl‚ ƒn procesul din

natur‚, sub aceast‚ form‚ general‚ a cauzalit‚•ii, este o alt‚ cestiune. Dar forma aceasta a cauzalit‚•ii, procesul de

cauzare, de creare sau de condi•ionare, acesta trebuie s‚ fie postulat, exist‚ ƒn lumea real‚. Acesta este, prin urmare,

un lucru precis, pe care-l €tim ƒn leg‚tur‚ cu lumea real‚.

3. Dar mai este ƒnc‚ ceva: ƒn definitiv, ƒn lumea real‚ se ƒnt„mpl‚ o mul•ime de lucruri, sunt o mul•ime de ƒnt„mpl‚ri.

Aceste ƒnt„mpl‚ri sunt oarecum sub domnia principiului cauzalit‚•ii.

Noi am admis c‚ principiul cauzalit‚•ii exist‚ €i c‚ fenomenul, procesul acesta al cauzalit‚•ii, al condi•ion‚rii

existen•ei este un proces real ƒn formele de cunoa€tere. Dac‚ exist‚ realmente aceast‚ cauza•ie, atunci trebuie s‚




existe realmente discrepan•‚ ƒntre diferitele momente ale acestei lumi externe. Aceasta ƒnseamn‚ multiplicitate de

obiecte.

Vas‚zic‚, un al doilea element al acestei lumi externe este multiplicitatea obiectelor; adic‚, ƒntre obiecte ce exist‚

realmente ƒn aceast‚ lume, ƒn aceast‚ realitate extern‚, trebuie s‚ admitem c‚ sunt asem‚n‚ri, dar c‚ sunt €i deosebiri.

Desigur, dac‚ nu ar fi deosebiri, nu ar fi nici multiplicitate €i dac‚ nu ar fi multiplicitate, nu ar fi [nici] cauzalitate.

Cauzalitatea ƒns‚ am ar‚tat c‚ exist‚. Deci, a doua not‚ a lumii externe: multiplicitatea.4. Mai este ƒns‚ ƒnc‚ o not‚: procesul acesta de cauza•ie presupune o succesiune de evenimente, o leg‚tur‚ ƒntre ele,

dar nu o leg‚tur‚ de constan•‚ - €i asupra lucrului acesta am st‚ruit. Deosebirea, prin urmare, [pe] care o stabilim

ƒntre diferitele obiecte cari exist‚ realiter , ƒn lumea extern‚, deosebirea aceasta nu €tim cum este, €tim ƒns‚ o not‚ a

ei; nota este c‚ trebuie s‚ fie, ƒntre altele, €i o deosebire ƒn prezen•‚; c‚, adic‚, evenimentele din lumea extern‚ pe cari

noi nu le cunoa€tem ƒnc‚ - o s‚ vedem ƒntru c„t le cunoa€tem €i ƒntru c„t puteam s‚ le cunoa€tem - ƒ€i au locul ƒn

timp. Deci, temporalitatea este, cum a€ zice, ƒnc‚ [o not‚] definitorie a lumii externe.

Prin urmare, ƒnt„lnim p„n‚ acum trei note: cauzalitatea, multiplicitatea, temporalitatea.

5. Vas‚zic‚, noi putem s‚ afirm‚m c‚ exist‚ timp ƒn chip real - durat‚, dac‚ voi•i - €i putem s‚ mai afirm‚m c‚ exist‚

num‚r ƒn chip real.

De ƒndat‚ ce exist‚ deosebire ƒntre lucruri, prin aceasta ƒns‚€i exist‚ num‚rul, pentru c‚ num‚rul - oricare ar fi teoria

de forma•iune a lui (cardinal, ordinal) - nu presupune dec„t o singur‚ condi•iune absolut necesar‚: multiplicitatea,

discrepan•a. …n momentul ƒn care am multiplicitate, discrepan•‚, pot s‚ am €i num‚r. Cu num‚r, cu cauzalitate €i cu

temporalitate putem s‚ constituim €tiin•a. Nu toat‚ €tiin•a, evident, dar putem s‚ constituim cauzalitatea, f‚r‚ nici o

afirma•ie €i f‚r‚ nici o prejudecare metafizic‚ asupra sensului cauzalit‚•ii. Cu cauzalitate, num‚r €i timp putem s‚

construim cea mai general‚ dintre €tiin•e, €i anume matematica. Aceasta, dup‚ cum am mai spus €i cu alt‚ ocaziune,

nu este, propriu-zis, o €tiin•‚, ci este o schem‚ a cercet‚rilor €tiin•ifice, este un principiu pentru toat‚ cercetarea

€tiin•elor ƒn general. Matematica nu este o €tiin•‚ material‚. Ea nu are obiecte materiale cu care lucreaz‚, ci numai

obiecte formale, c‚ci cauzalitatea, timpul €i num‚rul nu sunt obiecte materiale, ci numai formale. Prin urmare, cu

aceste trei elemente putem s‚ construim €tiin•a.6. Dar, o s‚ spune•i: bine, dar €tiin•a are un univers al ei; de pild‚, €tiin•ele fizico-matematice au €i ele o lume extern‚

ƒn care se mi€c‚. Aceast‚ lume extern‚ mai con•ine ƒnc‚ un element, anume spa•iul. Ce facem cu spa•iul?

Spa•iul nu este un element fundamental, nu este un element pe care noi putem s‚-l asign‚m lumii externe ƒn esen•a

ei? G„ndi•i-v‚ c‚, dac‚ eu am senza•iunea de ro€u, nu este deloc exact c‚ procesul care se ƒnt„mpl‚ ƒn lumea extern‚,

ca s‚-mi dea mie senza•iunea de ro€u, este de acela€i fel ca €i procesul care se ƒnt„mpl‚ ƒn ochiul meu sau [ƒn]

con€tiin•a mea, care ajunge la senza•iunea de ro€u. Adic‚, nu exist‚ identitate ƒntre o percep•iune, s‚-i zicem

senza•iune, €i cealalt‚ percep•iune, ƒnt„mplarea din lumea extern‚. Este ceea ce Helmholtz nume€te senza•iunea ca

semn. Senza•iunea este, zice el, un semn al procesului din lumea din afar‚.

G„ndi•i-v‚, pe de alt‚ parte, c‚ toate ƒnt„mpl‚rile din lumea din afar‚, [a€a] cum le cunoa€tem noi, au acest caracter

de spa•ialitate. De pild‚, senza•iunea auditiv‚, cele vizual‚, tactil‚ etc., toate au acest caracter, un caracter spa•ial,

sau, ƒn sf„r€it, plaseaz‚ obiectele ƒn spa•iu ƒn general.

Dar g„ndi•i-v‚, de pild‚, c‚ faptele de con€tiin•‚ nu au spa•ialitate. Ele se ƒnt„mpl‚, propriu-zis, ƒn mine, care ocup un

loc ƒn spa•iu cu corpul meu. Dar faptele de con€tiin•‚ ƒn sine, ca atare, nu au dimensiune, spa•ialitate, nu sunt ƒn nici

un fel spa•iale.

Prin urmare, constat c‚ spa•ialitatea nu este o calitate pe care noi o asign‚m tuturor ƒnt„mpl‚rilor, proceselor cari

determin‚ con•inutul de con€tiin•‚ ƒn noi. †i atunci, nu este deloc necesar s‚ spunem c‚ spa•ialitatea este o calitate a

lumii externe, ci putem foarte bine s‚ spunem - de ƒndat‚ ce nu avem nici un motiv care s‚ ne oblige la aceast‚

afirma•ie - c‚ spa•ialitatea este, prin analogie cu teoria de adineauri a lui Helmholtz, un semn pentru anumite

raporturi dintre lucrurile cari exist‚ obiectiv ƒn lumea real‚, ƒn lumea extern‚. Adic‚, ceea ce ni se d‚ nou‚,propriu-zis, ƒn spa•iu este fundat ‚n realitate, dar nu este deloc dovedit c‚ fundarea aceasta este tocmai spa•ialitatea.




Distinc•iunea care fundeaz‚ num‚rul trebuie s‚ fie aceea€i, ƒn lumea extern‚, ca €i ƒn con€tiin•a noastr‚. Cauzalitatea

trebuie s‚ fie aceea€i, ƒn lumea extern‚ ca €i ƒn con€tiin•a noastr‚; temporalitatea, la fel. Spa•ialitatea ƒns‚ nu trebuie

s‚ fie aceea€i. Nu exist‚ obliga•iune pentru noi, ra•ionamentul nostru nu are s‚ se supun‚ nici unei constr„ngeri ca s‚

admit‚ aceast‚ afirma•ie.

Prin urmare, exist‚ spa•iu €tiin•ific, dar acest spa•iu €tiin•ific este, cum spune Leibniz, un a€a-numit phenomenon

bene fundatus, un fenomen bine ƒndrept‚•it, pe drept fundat, dar nu un fenomen pe care noi ƒl cunoa€tem de-adreptul, a€a cum este el. Cu alte cuvinte, spa•iul nu mai este, cum spunea Kant, form‚ a sensibilit‚•ii noastre; nu este

form‚ absolut‚, pentru c‚, dac‚ ar fi, ƒn ƒn•elesul absolut, form‚ a sensibilit‚•ii noastre, [l]-am trece, prin opera•iunea

pe care am f‚cut-o adineauri, asupra lumii externe. Dar nu avem nici un motiv s‚-l trecem asupra lumii externe, s‚

trecem spa•ialitatea asupra lumii externe. Ea este ceva care r‚m„ne ƒn €tiin•‚, de care €tiin•a se sluje€te, dar care nu

este de-a dreptul realitate, ci numai fundat‚ ƒn realitate; adic‚, felul cum grup‚m noi senza•iunile ƒn spa•iu, felul ƒn

care lu‚m noi cuno€tin•‚ de a€a-numita coexisten•‚, felul acesta este un fel nu direct, ci indirect.

…n adev‚r, noi avem semne anume pentru ceea ce se ƒnt„mpl‚ ƒn realitate, dar nu avem realitatea ƒns‚€i.

7. Cel mai bun exemplu pentru l‚murirea acestei chestiuni este a€a-numita problemƒ a metageometriei. †ti•i ƒn

genere cam ce ƒnsemneaz‚ aceasta. Noi am ƒnv‚•at cu to•ii geometria a€a-numit‚ a lui Euclid - geometrie foarte

simpl‚, care determin‚ toat‚ existen•a din spa•iu cu ajutorul a trei dimensiuni.

Experien•a noastr‚ sensibil‚ este, prin urmare, captat‚ €tiin•ifice€te cu ajutorul acestui formular de m‚suri ƒn trei

dimensiuni, care se nume€te geometrie euclidian‚.

†ti•i ƒns‚ c‚, de la o bucat‚ de vreme, s-a mai ivit alt‚ teorie, s-au ivit al•i autori, cari au zis [c‚], ƒn definitiv,

postulatul lui Euclid nu este o realitate, ci, hai s‚ zicem, o construc•iune, o conven•iune de construc•iune, mai bine.

Eu construiesc toat‚ existen•a spa•ial‚, adic‚ ƒmi plasez impresiunile mele a€a €i a€a, dup‚ o metod‚ a mea proprie,

care const‚ ƒn determinarea prin trei dimensiuni.

Dac‚ admit aceast‚ determinare prin trei dimensiuni, atunci, prin aceast‚ determinare a mea, sau, mai bine, din

aceast‚ opera•iune decurg o mul•ime de propriet‚•i: de pild‚, spa•iul este infinit €i nem‚rginit - o s‚ vede•i c‚ sunt

deosebiri ƒntre infinit €i nem‚rginit -; sau, suma unghiurilor unui triunghi este egal‚ cu dou‚ unghiuri drepte etc. Darse poate spune: toat‚ geometria aceasta se sprijin‚ pe afirma•iunea c‚ printr-un punct exterior unei drepte nu se poate

duce, la acea dreapt‚, dec„t o singur‚ paralel‚. Se poate duce numai una, adic‚ una €i numai una singur‚. Consecin•a

acestui fapt este c‚ ƒntre dou‚ puncte nu se poate duce dec„t o singur‚ linie dreapt‚.

Zice ƒns‚ un geometru pe care-l cheam‚ Riemann: dac‚ a€ admite c‚ prin dou‚ puncte se pot duce mai multe linii

drepte, €i anume, o infinitate de linii drepte? Pot s‚ o fac? Da! De ce nu? …nchipui•i-v‚ c‚ ave•i dou‚ puncte. Care

este condi•iunea ca prin aceste dou‚ puncte s‚ pot duce o infinitate de linii drepte, cari, toate, s‚ fie diferite? Foarte

simplu; aceasta ƒnsemneaz‚ urm‚torul lucru: ce ƒnsemneaz‚, propriu-zis, o linie dreapt‚? …nsemneaz‚ sec•iunea a

dou‚ planuri. …nchipui•i-v‚ c‚ am un plan €i o sfer‚. Aceast‚ sfer‚ are doi poli. Prin ace€ti doi poli, pot s‚ trec o

infinitate de planuri. Axa sferei acesteia va fi una singur‚, dar sec•iunile planurilor cu sfera vor fi infinite; sau,

num‚rul intersec•iunilor planelor cu sfera va fi infinit de mare. Dar toate intersec•iunile acestea, ƒn ipoteza mea, arputea s‚ reprezinte ce? Linii drepte, ƒn ipoteza ƒn care sfera este plan‚.

Dar ve•i spune: bine, dar sfera este plan‚? Da, pentru noi, zice el, cari tr‚im ƒntr-o anumit‚ experien•‚ €i avem

anumite posibilit‚•i de mi€care, evident c‚ sfera este sfer‚ €i planul, plan. Dar g„ndi•i-v‚ c‚ pe sfera aceasta se mi€c‚

un om, o fiin•‚ oarecare, care nu are dec„t dou‚ dimensiuni: lungime €i l‚•ime. El nu se poate mi€ca dec„t pe sfer‚,

nu cunoa€te dimensiunea cealalt‚, ad„ncimea. Pentru acest om, pentru aceast‚ fiin•‚, sfera aceasta va fi plan‚, nu va

fi sferic‚, cum este pentru noi. …n cazul acesta, exist‚ posibilitatea de a trece prin dou‚ puncte o mul•ime de drepte,

pentru c‚ intersec•iunile acestea sunt drepte.

Dar ce mai urmeaz‚ de aci? Mai urmeaz‚ o mul•ime de lucruri; de exemplu, c‚ spa•iul lui va fi infinit, dar nu va fi

nem‚rginit. Cu alte cuvinte, dac‚ ar pleca de la un punct A pe sfer‚ €i ar merge drept ƒnainte, ar putea s‚ mearg‚ f‚r‚s‚ se opreasc‚ niciodat‚. C‚ci aceasta ƒnsemneaz‚ s‚ se mi€te la infinit: s‚ mearg‚ ƒnainte, f‚r‚ s‚ se opreasc‚. Prin




urmare, el s-ar mi€ca drept ƒnainte f‚r‚ s‚ se opreasc‚, spa•iul lui ar fi infinit. Dar, pe de alt‚ parte, spa•iul lui ar fi

m‚rginit; €i anume, ar fi m‚rginit la planul pe care se mi€c‚. El se mi€c‚ drept ƒnainte €i totu€i st‚ pe loc, ƒntr-un

anumit fel.

Vas‚zic‚, ƒn geometria euclidian‚, avem: prin dou‚ puncte nu se poate duce dec„t o linie dreapt‚; dincoace, [la

Riemann]: prin dou‚ puncte se pot duce o infinitate de linii drepte. …n geometria euclidian‚ avem: spa•iul este infinit

€i nem‚rginit; ƒn geometria cealalt‚: spa•iul este infinit, dar este m‚rginit.Triunghiul, ƒn geometria euclidian‚, avea suma unghiurilor lui egal‚ cu dou‚ unghiuri drepte, cu 180ˆ; ƒn spa•iul

acesta riemannian, suma unghiurilor interioare ale triunghiului ar fi mai mare dec„t 180ˆ etc.

O s‚ zice•i: este o ipotez‚! Evident! Este una. Pe urm‚, este cealalt‚. Aci, era c‚ printr-un punct exterior unei drepte

nu se poate duce la acea dreapt‚ nici o paralel‚, pentru c‚, propriu-zis, nici nu exist‚ punctul exterior dreptei. …n

ipoteza cealalt‚, printr-un punct exterior unei drepte se pot duce la acea dreapt‚ o infinitate de paralele. †i, de unde

spa•iul nostru are trei dimensiuni, al lui Riemann dou‚, al lui Lobacevski are o infinitate de dimensiuni.

Dar, vede•i d-voastr‚, unei teoreme din spa•iul, din geometria lui Euclid, i se poate stabili una corespondent‚ ƒn

spa•iul bidimensional €i putem s‚-i stabilim una corespondent‚ €i ƒn spa•iul n-dimensional.

Dar, ceea ce este mai interesant, noi putem s‚ m‚sur‚m universul €i cu geometria euclidian‚, €i cu cele neeuclidiene.Cum? Putem s‚ facem calcule matematice ƒntr-o geometrie neeuclidian‚ cari s‚ fie perfect adaptabile la spa•iul

nostru real. Un exemplu l-a•i avut acum, ƒn ultimii ani, c„nd a ap‚rut a€a-numita teorie a relativit‚•ii. Aceasta nu

lucreaz‚ cu geometria euclidian‚, ci cu alte geometrii, cu geometria n-dimensional‚, €i se aplic‚.

Dar, o s‚ spune•i: ce ƒnseamn‚: se aplic‚? D-voastr‚ €ti•i, din teoria aceasta a relativit‚•ii, c‚ la m‚sur‚torile mici, la

numerele mici, deosebirea dintre geometria euclidian‚ €i cea neeuclidian‚ este foarte mic‚ €i, cu c„t numerele sunt

mai mari, cu at„t este mai mare deosebirea.

Ca s‚ ƒn•elege•i mai bine, presupune•i c‚ ave•i de-a face cu o linie curb‚ €i c‚ pe linia aceasta lua•i o distan•‚ foarte

redus‚ €i una mai mare. Distan•a foarte redus‚ se poate confunda cu o linie dreapt‚ €i cu c„t vom mic€ora mai mult

aceast‚ distan•‚, cu at„t identitatea cu o linie dreapt‚ este mai ƒndrept‚•it‚.

D-voastr‚ €ti•i, de altfel, ce ƒnsemneaz‚ o trecere la limit‚; €ti•i c‚ lungimea unei linii curbe, a unei elipse, s‚ zicem,

este dat‚ de o serie matematic‚; elipsa este considerat‚ ca provenind dintr-o trecere la limit‚ a unui poligon fr„nt.

Dac‚ multiplic‚m mereu laturile €i urm‚m opera•iunea la infinit, ƒn loc de poligonul fr„nt o s‚ avem linia curb‚

regulat‚. Prin urmare, dac‚ distan•a pe care o iau pe linia curb‚ este suficient de mic‚, ea se poate confunda cu linia

dreapt‚. Asupra ei pot foarte bine s‚ aplic geometria euclidian‚. Dac‚ iau o distan•‚ mai mare pe conica mea, atunci

nu mai este o linie dreapt‚, ci este o curb‚ propriu-zis‚. Asupra ei aplic o alt‚ geometrie, care se bazeaz‚ pe alt

postulat.

Dar, o s‚ zice•i: Einstein ce a f‚cut? A descoperit c‚ exist‚ o deosebire ƒntre calculul newtonian €i calculul

einsteinian la ie€irea din penumbr‚ a stelei cutare, [ƒn timpul] eclipsei de soare. De unde deosebire? Din bazele

calculului. Foarte bine, este exact! Dar, o s‚ spune•i: atunci este simplu; dac‚ pentru distan•ele mici ƒntrebuin•‚mgeometria euclidian‚, pentru distan•ele mari ar rezulta de aci c‚ ar trebui s‚ ƒntrebuin•‚m alta, neeuclidian‚. Aceasta

ar ƒnsemna, propriu-zis, c‚ spa•iul este neeuclidian €i c‚ geometria euclidian‚ reprezint‚ numai o m‚sur‚

aproximativ‚, un instrument aproximativ al spa•iului.

A€a s‚ fie? Noi nu avem posibilitatea aceasta de m‚sur‚toare, posibilitatea de a ne convinge, pentru c‚, ƒndeosebi

c„nd este vorba s‚ trecem la m‚sur‚torile practice - am vorbit €i r„ndul trecut de aceast‚ cestiune - , plutim ƒn pur

arbitrar, pentru c‚ nu putem s‚ spunem niciodat‚ c‚ o m‚sur‚ a noastr‚ este exact‚.

Dac‚, prin urmare, nu avem dreptul, experimental, s‚ verific‚m nici una din ipotezele acestea pe cari le facem asupra

structurii universului, a structurii spa•iale a universului, atunci spunem pur €i simplu c‚ exist‚ mai multe posibilit‚•i

de determinare a spa•iului. Aceste posibilit‚•i de determinare a spa•iului sunt, ƒn anumite limite, echivalente; adic‚,

dac‚ le p‚str‚m la distan•e mici, ori calculezi cu o m‚sur‚, ori cu alta, ƒn geometria euclidian‚ sau [ƒn cea]neeuclidian‚, rezultatul este acela€i.




Vas‚zic‚, dac‚ la distan•e mici m‚sur‚torile sau determin‚rile spa•iului sunt echivalente, pentru m‚sur‚torile mai

mari, aceast‚ m‚sur‚toare sau determinare spa•ial‚ nu mai este echivalent‚, dar nu putem s‚ afirm‚m nimic asupra

valabilit‚•ii mai accentuate a unui sistem de m‚sur‚toare sau a celuilalt.

8. Ce urmeaz‚ de aci? Urmeaz‚ c‚, ƒn €tiin•ƒ, cuno€tin•a pe care o avem nu este o cuno€tin•‚ adecvat‚, ci este o

cuno€tin•ƒ relativƒ, condi•ionat‚ de criteriile noastre de reducere. †tiin•a face opera•iune de reducere a realit‚•ii €i o

face cu ajutorul unor anumite criterii. Aceste criterii nu sunt, propriu-zis, fundate ƒn realitatea ƒns‚€i.…ns‚ - €i aci vine fenomenul care fundeaz‚ valabilitatea €tiin•ei - criteriile de reduc•iune nu sunt inerente, nu sunt

adecvate, nu sunt ale realit‚•ii ƒnse€i. Dar ƒnt„mpl‚rile pe cari noi le-am redus cu aceste criterii sunt fundate ƒn

realitate, r‚spund tuturor con•inuturilor noastre de con€tiin•‚, prin cari noi codific‚m €i sistematiz‚m ƒn €tiin•‚

a€a-numitele fenomene reale. Dac‚, de pild‚, constat €tiin•ifice€te c‚ ƒn ziua de at„ta mai, la ora cutare, se ƒnsereaz‚

€i ƒn ianuarie a apus soarele la alt‚ or‚, atunci €tiu c‚ la anul, ƒn 1927, ƒn aceea€i zi, soarele va apune la aceea€i or‚ ƒn

luna corespunz‚toare.

Eu nu €tiu, propriu-zis, ce se ƒnt„mpl‚ ƒn univers, ce este fenomenul acela, [pe] care ƒl numesc apus de soare; dar €tiu

c‚ se ƒnt„mpl‚ ceva ƒn univers care condi•ioneaz‚ cuno€tin•a pe care eu o numesc apusul soarelui. Aceasta este

fundat‚ ƒn realitate.

Dar atunci, €tiin•a nu este cuno€tin•a ƒns‚€i a realit‚•ii.

Prin urmare, exist‚ [posibilitatea] de a reduce, filosofic, importan•a €tiin•ei; nu exist‚ ƒns‚ posibilitatea de a nega

valoarea €tiin•ei ca atare. Aceasta, pentru c‚, propriu-zis, adev‚rurile €tiin•ifice sunt ƒn adev‚r adev‚ruri, au

caracterul acesta de permanen•‚ fundamental‚.

9. Dar, o s‚ spune•i: cum, permanen•‚ fundamental‚? Pentru c‚ adev‚rul €tiin•ific se schimb‚!. Da, este exact, ƒns‚ cu

o mic‚ deosebire, pe care v‚ rog s‚ o re•ine•i. Orice adev‚r nou ƒn €tiin•‚ nu r‚stoarn‚ un adev‚r vechi, ci ƒl

ƒnglobeaz‚. Adev‚rul vechi interpreteaz‚ perfect un aspect particular al realit‚•ii externe, un adev‚r nou nu ƒnl‚tur‚

adev‚rul vechi, ci ƒl ƒnchide ƒntr-ƒnsul. …ntotdeauna adev‚rurile noi sunt mai generale dec„t cele vechi. Presupune•i c‚

a•i fi urca•i pe acoperi€ul Universit‚•ii €i a•i vedea de acolo, din orizont, c„t se poate vedea. Dac‚ afar‚ plou‚, evident

c‚ ve•i spune: plou‚!. Dac‚ ƒns‚ m‚ urc ƒntr-un aeroplan €i am un orizont mult mai dep‚rtat €i v‚d c‚ mai departe nuplou‚, atunci zic: numai la Bucure€ti plou‚. …n cazul acesta, adev‚rul acesta nou ƒnglobeaz‚ pe cel dint„i. Nu plou‚

peste tot, dar plou‚ la Bucure€ti.

Cuno€tin•ele €tiin•ifice sunt adev‚rate, sunt adev‚ruri, ele ƒns‚ sunt pasibile de evolu•iune, nu ƒns‚ de r‚sturnare, ci de

l‚rgire, de ƒnglobare, de integrare. †i atunci, acestea pun cestiunea limitelor cuno€tin•ei €tiin•ifice.

…n definitiv, noi cunoa€tem din realitate ceva precis; nu ceea ce este ƒn realitate, dar semnele pe cari le avem asupra

realit‚•ii au ƒn ele ceva precis. Dar nu putem s‚ spunem niciodat‚ c‚ cunoa€tem tot €i c‚ realitatea ne este afectat‚ cu

tot ce are ea. Nu putem s‚ o spunem, mai ƒnt„i, pentru c‚ tot ceea ce exist‚ ƒn realitate ne este perceptibil, este

percep•iune pentru noi. De pild‚, ca s‚ iau un exemplu la-ndem„na tuturor, universul auditiv, acustic nu este acela€i

pentru toat‚ lumea. Muzica noastr‚ lucreaz‚ cu semitonuri, dar muzica arab‚ lucreaz‚ cu sferturi de tonuri. Prin

urmare, la arabi exist‚ perceptibilitate pentru sferturi de ton. A•i auzit poate c‚ exist‚ un muzician, Busoni, care a

f‚cut chiar un clavir pentru muzica cu sferturi de ton, care nu era perceptibil‚ urechii noastre ƒn succesiunea

sunetelor, ci ƒn complexul lor; adic‚, o bucat‚ muzical‚ armonizat‚, aceea€i bucat‚ armonizat‚ pe diatonismul

obicinuit €i pe urm‚ pe acela cu sferturi de ton d‚ cu totul alt‚ impresiune.

Mai departe: exist‚, propriu-zis, fenomene de magnetism cari nu sunt pentru noi direct perceptibile. Noi nu avem

sim•ul magnetic, sim•ul electric etc., dar lu‚m cuno€tin•‚ de ele indirect, le constat‚m ƒn fenomenele de magnetism

perceptibile la cuno€tin•a noastr‚ mediat‚ sau imediat‚. Noi nu lu‚m direct contact cu fenomenul de magnetism, ci

prin cunoa€tere. Vedem c‚ se atrag, ƒn anumite condi•iuni, anumite corpuri €i zicem: iat‚ c‚ este magnetism!.

Aceasta ƒnsemneaz‚ pur €i simplu c‚, ƒn fiecare moment, cuno€tin•a pe care €tiin•a o are despre un lucru este limitat‚,

dar cuno€tin•a aceasta este totdeauna pasibil‚ de l‚rgire, de extindere.




Pentru aceast‚ extensiune a cuno€tin•ei noastre nu exist‚ limit‚. Nu exist‚ limite teoretice, principial vorbind, c‚ci nu

€tiu dac‚ eu nu voi putea s‚ descop‚r m„ine un aparat oarecare cu ajutorul c‚ruia s‚-mi deschid aspecte cu totul noi

ale universului.

Prin urmare, ca s‚ rezum: exist‚ o cuno€tin•‚ €tiin•ific‚. Aceast‚ cuno€tin•‚ €tiin•ific‚ nu d‚ realitatea ƒns‚€i, pentru

c‚, din realitate, noi nu cunoa€tem dec„t num‚r, timp €i cauzalitate.

Tot ceea ce umple aceste forme, aceste calit‚•i fundamentale ale realit‚•ii sunt numai semne ale realit‚•ii externe.Prin urmare, €tiin•a ne d‚ o cuno€tin•‚ relativizat‚, o traducere a realit‚•ii. Dar aceast‚ traducere a realit‚•ii, totdeauna

perfect‚, fidel‚ nu este o fic•iune, cum s-a spus, nici o conven•iune, cum s-a spus, ci este o imagine, o traducere a

unei pozi•iuni strict logice, din care nu se poate ie€i.

Adev‚rurile acestea, ƒn cadrul acesta bine determinat al €tiin•ei, sunt totdeauna pasibile de schimb‚ri. Schimb‚rile nu

se fac ƒns‚ prin neg‚ri, nu sunt neg‚ri sau ƒnlocuiri, ci [sunt] schimb‚ri cari se fac ƒntotdeauna ƒn sensul ƒnglob‚rii, al

integr‚rii. Se poate face afirma•iunea c‚ cuno€tin•a noastr‚ este limitat‚, dar, principial, nu se poate spune niciodat‚

c‚ exist‚ o limit‚ pentru cercet‚rile €tiin•ifice €i pentru evolu•iunea adev‚rurilor €tiin•ifice, deoarece cuno€tin•a

€tiin•ific‚ nu este determinat‚ numai de sim•urile noastre, ci, din contr‚, noi cunoa€tem €tiin•ifice€te €i anumite

fenomene cari sunt, pentru sim•urile noastre, pentru constitu•iunea noastr‚ fiziologic‚, de-a dreptul imperceptibile.

10. Iat‚, prin urmare, ce cred c‚ trebuie s‚ €tim, ca elemente, despre problema €tiin•ific‚.

Cu aceast‚ ocaziune, vreau s‚-mi exprim satisfac•ia c‚ am ajuns s‚ v‚ ar‚t €i d-voastr‚ c‚ eu nu sunt ƒn nici un fel

negatorul €tiin•ei.

Am auzit vorbindu-se prin t„rg cum c‚ ar fi €unul" la facultate care zice c‚ €tiin•a nu face nici cinci parale! Cum eu

[ƒl] socotesc drept mare dobitoc pe acela care poate s‚ spun‚ asemenea lucru €i cum eu despre mine am mai bun‚

p‚rere dec„t acesta, am •inut s‚-mi descarc con€tiin•a €i s‚ fac o lec•ie ƒn care s‚ ar‚t c‚, ƒn adev‚r, exist‚ o €tiin•‚ cu

o valoare absolut‚ ƒn felul ei €i c‚ eu sunt omul care respect ƒn totul aceast‚ €tiin•‚.



Sursele €i contribuitorii articolelor 82

Sursele €i contribuitorii articolelorCurs de teorie a cuno€tin•ei Surs‚: http://ro.wikisource.org/w/index.php?oldid=78794 Contribuitori: Bogdan

Licen•ƒCreative Commons Attribution-Share Alike 3.0 Unported //creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/

Nae Ionescu - Curs de Teorie a Cunostintei

Documents

Transcript of Nae Ionescu - Curs de Teorie a Cunostintei