L

7:30-9:00 18:00-19:00

Sfânta Liturghie (Parastase) Acatistul Sf. Ierarh Nectarie de Eghina

Sf. Mc. Zenovie, episcopul Ciliciei, și sora sa, Zenovia; Sf. Apostol Cleopa

M 7:30-9:00

Sfânta Liturghie (Parastase)

Sf. Ap.: Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul și Narcis; Sf. Mc. Epimah

M 7:30-9:00

17:00-19:30 Sfânta Liturghie (Parastase) Acatistul Sf. Ioan Rusul și Sfântul Maslu

† Sfinții doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Asia

J 7:30-9:00 Sfânta Liturghie (Parastase) Sf. Mucenici: Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor și Anempodist

V

7:30-9:00 18:00-19:00

Sfânta Liturghie (Parastase)

Acatistul Sf. Mucenic Efrem cel Nou

Sfinții Mucenici: Achepsima episcopul, Iosif preotul și Aitala diaconul; Așeza-rea moaștelor Sfântului Mare Mc. Ghe-orghe în Lida

S

7:30-9:00

17:00-18:00

Sfânta Liturghie - Pomenirea morților(Parastase) Vecernia și Acatistul Sf. Luca al Crimeii

Cuv. Ioanichie cel Mare; Sfințiții Muce-nici Nicandru episcopul și Ermeu preo-tul; Sf. Cuv. Gheorghe Mărturisitorul din Drama

D 7:30-11:00 Utrenia, Acatistul și Sfânta Liturghie Sfinții Mucenici Galaction și Epistimia

30

octo

mb

rie -

5 n

oie

mb

rie

În tot ce faceți, urmăriți iubirea!

R og și iubirea voastră să o urmați pe

cât vă stă în putere și, alergând cu

credință, să o apucați și să nu fiți înșelați nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă

toată osârdia și toată nevoința cu mul-

te osteneli, care nu ajunge la iubire în

duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică

și n-ajunge la nimic folositor.

Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cu-

noscut cineva ca ucenic al Domnului, fi-

indcă El zice: „Întru aceasta vor cu-

noaște toți că sunteți ucenici ai Mei,

dacă vă iubiți unii pe alții” (In. 13, 35). Căci pentru ea S-a făcut Cuvântul trup

și S-a sălășluit între noi (Ioan 1, 14), pen-

tru ea făcându-Se om a răbdat de bunăvo-

ie Patimile cele făcătoare de viață, ca făp-

tura Lui cea plăsmuită de El, adică pe om, să o elibereze din legăturile iadului și,

luând-o pe umeri, să o înalțe la Ceruri.

Pentru ea au alergat Apostolii acea

alergare fără odihnă și, pescuind în

toată lumea locuită, cu cârligul și năvo-

dul cuvântării au scos-o din adâncul idola-triei și au mântuit-o, ducând-o la limanul

Împărăției Cerurilor.

Pentru ea, mucenicii și-au vărsat

sângele ca să nu piardă pe Hristos.

Pentru ea, de Dumnezeu purtătorii noștri părinți și dascăli ai lumii și-au pus cu osâr-

die sufletele lor pentru Biserica cea sobor-

nicească și apostolească, iar noi, netrebni-

cii, am venit ca întâi-stătători la conduce-

rea voastră, preacinstiții noștri părinți și frați, ca, imitându-i după putință întru

toate pe aceia, toate să le suferim și să le

răbdăm pentru voi, și să le săvârșim spre

zidirea și folosul vostru, ca să vă înfățișăm

la masa Domnului jertfe desăvârșite, ar-deri de tot cuvântătoare (Romani 12, 1).

(Sfântul Simeon Noul Teolog, „Cateheze. Scri-eri II”, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 25)

Preot paroh: Marius Iacobeanu 0745.760.239; Preot slujitor: Eugen-Ciprian Ciuche 0744.862.191 Adresa: Parohia Ortodoxă Lazaret: Str. Digul Bîrnat, Nr. 19, Bacău; Email: parohialazaret@yahoo.com

Cont bancar: Parohia Ortodoxă Lazaret - RO79 RNCB 0026 0308 8182 0001

Revistă săptămânală de zidire sufletească a Parohiei Ortodoxe Lazaret. Apare cu binecuvântarea ÎPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului.

Î

Duminica a 24-a după Rusalii

Învierea fiicei lui Iair

Î n vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai marele

sinagogii. Şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui,

fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, și aceasta era pe moarte. Iar când se ducea Iisus și-L împresurau mulțimile, o femeie, care avea de

doisprezece ani curgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată avuția ei și de

către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la spate, s-a atins de

poala hainei lui Iisus și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.

Atunci Iisus a grăit: Cine este cel care s-a atins de Mine? Dar, cum toți tăgăduiau, Petru și cei care erau cu El au zis: Învățătorule, mul-

țimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează și Tu

întrebi: cine este cel care s-a atins de Mine?

Dar Iisus a grăit iar: S-a atins de Mine

cineva, căci Eu am simțit puterea care a

ieșit din Mine. Atunci femeia, văzând că n-a rămas as-

cunsă, a venit tremurând și, căzând la pici-

oarele Lui, I-a spus, de față cu tot poporul,

pentru care pricină s-a atins de El și cum că

s-a tămăduit numaidecât. Iar Iisus i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit,

mergi în pace.

Pe când încă vorbea El, a venit cineva

din casa mai marelui sinagogii și a zis aces-

tuia: A murit copila ta; nu mai osteni pe Învățătorul.

Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: Nu te teme; crede numai și se va mântui. Şi, intrând în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru,

pe Iacob, pe Ioan, pe tatăl copilei și pe mama ei. Şi plângeau toți și se tânguiau

pentru copilă; El însă le-a zis: Nu plângeți, căci n-a murit, ci doarme. Dar ei L-au

luat în râs, știind bine că a murit.

Atunci El, scoțând pe toți afară și apucând copila de mână, a strigat, zicând: Copilă, deșteaptă-te! Şi duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a poruncit Iisus să-

i dea să mănânce. Şi au rămas uimiți părinții ei; iar Iisus le-a poruncit să nu spu-

nă nimănui ce s-a întâmplat. (Sfânta Evanghelie după Luca 8, 41-56)

„N

u r

esp

ing

e î

nvăță

tura

, ch

iar

dacă e

ști

foart

e c

um

inte

.

Căci

icon

om

ia l

ui

Du

mn

ezeu

e m

ai

folo

sit

oare

ca î

nțe

lep

ciu

nea n

oastr

ă.”

(S

fân

tul

Marc

u A

scetu

l)

44 29 oct.- 4 nov.

2017

Ce este moartea? ………………………………. 2

Unde duce îndreptățirea de sine? ………..… 3

Despre cele opt gânduri ale răutății ………. 4

Aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi 5

Prețul timpului …………………………………… 6

Latura întunecată a imaginației noastre …. 7

Dacă te-ai apucat de un lucru, ține-te de el

și îndură toate ……………………………..……. 7

Prietenia ………………………………..…..……. 7

Înțeleptul și soarta ……………..…………..…. 7

Respectul ………………………………...…..….. 7

În tot ce faceți, urmăriți iubirea! ………..…. 8

2

Ce este moartea?

M oartea este negarea vieții. Moar-

tea este încetarea vieții. Aceștia

sunt cei doi poli: viață - moarte. Când via-

ța încetează intervine moartea, iar moar-

tea într-un fel este socotită ca nimicire. Viața știm ce este, e de la Dumnezeu.

Dumnezeu este viață. Dumnezeu este Cel

care a creat cosmosul, Cel care a creat

animalele, plantele cu viață în ele, Cel

care a creat pe om cu viață într-însul, dar și cu suflet, de vreme ce este singura fiin-

ță asupra căreia a suflat, dându-i suflet,

duh. Așadar, Dumnezeu este viață, Cre-

atorul vieții și Cel care întreține viața,

iar viața este - știm sigur - un dar al lui

Dumnezeu. Dar moartea? Dacă viața a fost creată de Dumnezeu, moartea de cine a

fost creată? De Dumnezeu?! Dar Dumne-

zeu nu creează moarte. Dumnezeu nu

creează decât binele, lumină, viață,

fericire. Ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Printr-un singur om - adică prin Adam - a

intrat păcatul în lume și prin păcat moar-

tea”.

Haideți să ne reamintim de primele

pagini din cartea Genezei. Dumnezeu îi

creează pe Adam și pe Eva și-i așază în rai ca să fie fericiți și practic nemuritori. Nu

știm care va fi fost modul de existență și

de înmulțire a unor oameni care nu mor

sau sunt destinați să nu moară niciodată.

Dar știm cu certitudine că i-a creat fericiți și nemuritori. Dumnezeu l-a făcut după

chipul și asemănarea Sa. Între atributele

chipului lui Dumnezeu este și liberta-

tea. De aceea l-a înzestrat și pe om prin-

tre alte daruri și cu libertate.

Problema se pune: Bine, bine, cu liber-tate, dar ce fel de libertate? Libertatea

ființei create. Ființa creată se numește

creatură și fiind creatură nu este Dumne-

zeu. Dumnezeu este increat și absolut.

Libertatea lui Dumnezeu este și ea absolu-tă, neschimbată, neschimbabilă, nelimita-

tă. Dumnezeu nu are opțiuni să spună, pot

să aleg între A și între B. Omul însă, fiind

ființă limitată, creatură, are această facul-

tate de a opta între una și alta. Libertatea lui, la un moment dat, se bifurcă între și

între: între lumină și întuneric, între bine

și între rău. Momentul acesta a venit în

intervenția diavolului sub chipul șarpelui,

celebrul pom pe care-l cunoașteți. Atunci

omul a avut libertatea de a alege între porunca lui Dumnezeu și între ascul-

tarea de diavol, de cel rău.

Dacă omul alegea partea lui Dumne-

zeu și ascultarea de porunca Lui, nu s-ar fi

schimbat nimic. Oamenii s-ar fi înmulțit în

paradis și-n tot pământul și-ar fi fost feri-ciți și nemuritori. Dar pentru că această

bifurcare a dus la rău, la alegerea răului,

acesta s-a numit păcat: păcatul neascultă-

rii și al trufiei. Omul, creatură, s-a dorit

Dumnezeu creator. Ceea ce Dumnezeu îi

avertizase însă pe oameni: „Din acest pom - care era un simbol, fără îndoială, un sim-

bol al ascultării sau al neascultării - din

acest pom să nu gustați, pentru că dacă

veți gusta cu moarte veți muri”. Să reți-

nem că moartea nu exista decât ca virtua-litate, ca posibilitate, ca o consecință a

păcatului. (…)

S-ar pune și întrebarea: Dacă liberta-

tea a fost generatoare, născătoare de

păcat, atunci, Dumnezeu ca să evite

aceasta, de ce l-a mai dăruit pe om cu libertate? De ce l-a făcut liber? Foarte

simplu, iubiții mei, pentru că Dumne-

zeu, făcându-l pe om, nu a vrut să cre-

eze un sclav, ci un rege. Sclavul se su-

pune pentru că este sclav, în lanțuri, și se

7

Latura întunecată a imaginației noastre

I maginația este principalul instru-ment al lucrării diavolești împotriva

sufletului, fie în stare de veghe, fie în

somn; prin ea diavolii îl hărțuiesc pe om,

căutând nu numai să-l împingă în păcat

sau să-i trezească și să-i ațâțe patimile, ci

și să-l umple de tulburare în felurite chi-puri, trezind în el mai ales tristețe, neliniș-

te și îngrijorare, amăgindu-l și făcându-l

să rătăcească din pricina nălucirilor, ajun-

gând chiar să-l înrobească cu totul.

Sfântul Isihie Sinaitul spune chiar că imaginația a pricinuit în principal căderea

omului: „Şi așa l-a despărțit pe Adam de

Dumnezeu, dându-i nălucirea demnității

dumnezeiești. Şi la fel obișnuiește să-i

amăgească vrăjmașul mincinos și viclean

pe toți cei ce păcătuiesc”. (Jean-Claude Larchet, „Terapeutica bolilor

spirituale”, Editura Sophia, București, 2006, p. 99)

Dacă te-ai apucat de un lucru, ține-te de el și îndură toate

T oate sfaturile cuviosului Iosif sunt

pătrunse de duhul învățăturii Sfin-

ților Părinți. Prin ele întotdeauna s-a stră-duit cu dragoste să explice că fiecare om

trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare

loc, până la sfârșit.

Dacă te-ai apucat de un lucru, ține-te

de el și îndură toate, numai să nu pără-sești locul și întotdeauna să te mustri – și

te vei mântui.

Necazurile sunt drumul nostru; vom

merge pe el până când vom ajunge în pa-

tria veșniciei pregătită nouă, însă nenoro-

cirea e că ne îngrijim puțin de veșnicie și nu răbdăm nici cel mai mic cuvânt de do-

jană.

Noi înșiși ne mărim necazurile atunci

când începem să cârtim. Cine a biruit pati-

mile și a dobândit rațiunea duhovnicească, acela și fără cultură exterioară are acces

la inima fiecăruia. Pravila impusă întot-

deauna e grea, iar săvârșirea ei cu smere-

nie este și mai grea. (Sfântul Cuvios Iosif

de la Optina) („Patericul de la Optina”, Ed. Egumenița, 2012)

Prietenia

O furnică însetată veni la un izvor

de apă și când a vru să-și potoleas-

că setea, căzu în apă și era cât pe ce să se înece. Un porumbel ce stătea în copacul

de deasupra izvorului rupse o frunză și o

lăsă în apă. Furnica se cățără pe frunză și

se salvă. Deodată veni un om care montă o

capcană și voia să prindă porumbelul.

Atunci furnica îl mușcă în talpa piciorului. El mișcă capcana și porumbelul, speriindu

-se, zbură de acolo.

Înțeleptul și soarta

C ând eram tânăr am fost un revoluți-onar. Atunci mă rugam: „Doamne,

dă-mi putere să schimb lumea”.

Pe la jumătatea vieții mi-am schimbat

rugăciunea: „Doamne, ajută-mă să-i

schimb pe cei cu care trăiesc și cu care

intru în contact: familia, prietenii, colegii de muncă. Atunci voi fi mulțumit”.

Acum când am îmbătrânit și zilele-mi

sunt numărate. Rostesc doar o singură

rugăciune: „Doamne, ajută-mă să mă

schimb pe mine însumi în bine, ca prin schimbarea mea să-mi ajut și semenii”.

Ce bine ar fi fost dacă de la început m-

aș fi rugat astfel. Nu mi-aș fi risipit viața.

Respectul

U n om merse odată printr-un lan de grâu. Aici întâlni un țăran care

mergea cu capul descoperit în amiaza ma-

re. Omul îi recomandă să-și pună pălăria

pe cap pentru a nu-l arde arșița soarelui,

dar țăranul îi spuse: - Când merg prin lanurile mele de

grâu, nu-mi pun pălăria pe cap, pentru că

trebuie să am respect față de puterea și

acțiunea minunată a lui Dumnezeu, care

lucrează aici, în tăcere.

6

muri și își va pierde frumusețea, sănăta-

tea, grăsimea și toate puterile lui, și o să

ajungă un hoit, slut, fără chip, fără frumu-sețe, fără suflet. Gândește-te că acesta are

să fie înmormântat într-un mormânt prea-

întunecat, și acolo are să se risipească și o

să ajungă hrană viermilor, împuțiciune,

putreziciune și pulbere.

Adu-ți aminte câtă spaimă, câtă durere,

câtă groază vei încerca

atunci când sufletul se

va despărți de trup,

când îți vor sta în preaj-ma diavolii, ca să te ră-

pească, și nimeni nu se

va afla să te ajute. Să iei

aminte că același lucru are să se întâmple

și acelui ins cu care dorești să săvârșești

păcatul. Fiindcă acest trup, pe care acum tu îl iubești și-l poftești atât de mult, peste

puțin are să se facă după moarte deopotri-

vă: un hoit nefericit, putreziciune, hrana

viermilor și împuțiciune.

Şi, mai presus de toate acestea, amin-tește-ți că însăși moartea este ca un hoț

care vine pe neașteptate, încât nu știi ni-

ciodată când vine la tine. Se poate să vină

în această zi, în acest ceas, în această cli-

pă, și tu, care te simțeai bine ziua, să nu apuci să mai vezi seara, și tu, care ai ajuns

până seara, să nu mai apuci a doua zi,

după cum a grăit Domnul: „Drept aceea,

privegheați, că nu știți ziua, nici cea-

sul când vine Fiul Omului” (Matei

25:13). Trage învățătură din acestea, frate al meu, și spune așa în sinea ta: „Dacă eu

am să mor, și poate de o moarte năprasni-

că, ce am să ajung, nefericitul de mine?

Ce-mi va folosi atunci că m-am bucurat de

toate plăcerile lumii? Ce voi câștiga dacă săvârșesc acest păcat? Ce-mi va rămâne

dacă voi făptui această ticăloșie? Mergi

înapoia mea, satano, și tu, gând viclean!

Nu vreau să te ascult, și să cad în păcat!” (Sfântul Nicodim Aghioritul, „Dulce sfătuire”,

Ed. Credința Strămoșească, 2000)

Prețul timpului

G ândiți-vă numai cum ar fi dacă am

conștientiza că fiecare clipă a vieții

noastre ar putea fi și cea din urmă, că

acest moment ne e dat pentru a atinge o

anume desăvârșire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi și

ultimele, și că ele trebuie

să exprime toată frumu-

sețea, înțelepciunea, cu-

noașterea și, mai presus de orice, toată dragostea

pe care am dobândit-o de

-a lungul întregii vieți,

oricât de lungă sau scur-

tă ar fi fost ea! Cum ne-

am comporta unii față de alții dacă mo-mentul prezent ar fi singurul moment de

care dispunem și dacă acest moment ar

trebui să exprime toată dragostea și grija

ce-o avem pentru celălalt! Am trăi cu o

intensitate și cu o profunzime pe care alt-fel nu am putea să le atingem vreodată.

Dar nu suntem conștienți de ceea ce

reprezintă momentul prezent. Trecem de

la trecut la viitor fără să trăim cu intensi-

tate momentul prezentului. Dacă am fi

conștienți de aceasta, cum ne-am trata unii pe alții, și chiar pe noi înșine! (…)

Experiența arată că în fața morții orice

resentimente, amărăciuni, antipatii reci-

proce se șterg și dispar. Moartea este

prea mare față de ceea ce ar trebui să ne apară nesemnificativ chiar și la scara vie-

ții vremelnice. Văzând moartea din acest

unghi, gândul și aducerea aminte de

moarte ar fi singura putere ce ar face ca

viața să fie intensă. A trăi pentru a fi la

înălțimea morții, a trăi în așa fel încât, oricând ne-am întâlni cu moartea, să ne

găsească pe culme, pe creasta valului, nu

în groapă, pentru ca ultimele noastre cu-

vinte să nu fie inutile și ultimul nostru

gest să nu fie zadarnic! (Mitropolitul Antonie al Surojului, „Viața, boa-

la, moartea”, Editura Sf. Siluan)

3

supune pentru că nu are încotro. El nu

poate să opteze între libertate și sclavie.

Pe câtă vreme, regele are această liberta-te, se bucură de această prerogativă nobi-

liară. Iar Dumnezeu l-a vrut pe om rege, l-

a făcut rege, înzestrat cu libertate. Numai

că acest rege al Universului și-a folosit-o

prost, așa cum și noi o facem în ziua de

astăzi, și-o simțim pe pielea, pe oasele și pe sufletul nostru. Noi credeam că liberta-

tea este facultatea de a face ce vrei. Nu

este adevărat! Libertate absolută nu

este decât la Dumnezeu. Trebuie să

ținem seama că libertatea mea este condi-ționată, limitată de libertatea celui de lân-

gă mine.

Şi pe de altă parte, să știți că moartea

în sine nu are substanță veșnică pentru că

nu ea are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl

are tot viața. Iar prin învierea fiicei lui Iair, Domnul a vrut să ne demonstreze

că Dumnezeu, de îndată ce moartea a

fost creată de om și introdusă în ome-

nire prin păcat, a inventat - dacă vreți

- un remediu, un antidot: învierea. Dacă moartea n-ar fi existat și n-ar fi in-

trat în lume prin păcatul primilor oameni

și moștenită pe urmă de urmașii lor, învie-

rea n-ar fi avut loc, că nu era nevoie. Cum

să învie un trup care este viu sau un om care este viu?! Dar de îndată ce a interve-

nit moartea, Dumnezeu intervine

și el cu antidotul, repet, cu reme-

diul și anume învierea.

Iar cele trei învieri pe care le-a

făcut Mântuitorul Hristos - a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și

a lui Lazăr - au vrut să demonstre-

ze că învierea este nu numai posi-

bilă, dar și necesară pentru om. Şi

a dat exemplul Său propriu. Şi El ca om a trecut prin moarte. Adică

și-a asumat întreaga condiție a

omului, inclusiv trecerea prin

moarte. Dar după moarte a urmat

propria Sa înviere, demonstrând

prin aceasta că și noi suntem sortiți învie-

rii. Şi așa cum va spune Sfântul Apostol

Pavel: „Dacă nu credem că Hristos a învi-at, atunci zadarnică este predica noastră

și zadarnică este credința noastră”.

Învierea lui Hristos este pârga,

este certitudinea a ceea ce se va pe-

trece mai târziu. Așadar, Iisus Hristos, și

prin Sine Însuși și prin învierile pe care le-a făcut, este garanția supremă a învierii

noastre. Această înviere se va produce la

vremea cea de apoi, la sfârșitul veacului. (IPS Bartolomeu Anania, Transcrierea predicii

la Evanghelia Învierii fiicei lui Iair, 2000)

Unde duce îndreptățirea de sine?

H ristos ne învață cum să ne cură-

țim, prin mijlocirea sfintelor po-runci, și de înseși patimile, ca să nu că-

dem iarăși, prin ele, în același păcate. În

cele din urmă, ne arată și pricina de la

care ajunge omul la nepăsare și neasculta-

rea de înseși poruncile lui Dumnezeu, și în felul acesta ne dă doctorie și împotriva

acestei pricini, ca să putem deveni ascul-

tători și să ne putem mântui.

Dar care este doctoria aceasta și

care-i pricina nepăsării? Ascultați ce

spune Însuși Domnul nostru: „învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu

inima, și veți afla odihnă sufletelor

voastre” (Matei 11, 29).

Iată că aici ne-a arătat pe scurt

rădăcina și pricina tuturor relelor, precum și doctoria împotriva lor,

care este pricina a tot binele; ne-a

arătat că semeția ne-a doborât, că

nu este cu putință să fim miluiți

altfel decât prin lucrul potrivnic

ei, adică smerita cugetare. Pentru că semeția naște ne-

păsare, neascultare și pierzare,

după cum și smerita cugetare

naște ascultare și mântuire a

sufletului. Am în vedere adevăra-ta cugetare smerită, nu cea care

4

este numai în vorbe sau în înfățișare, ci

simțământul cel smerit care a prins rădă-

cini în inimă. Așadar cel dorește să afle adevărata smerenie și odihnă pentru sufle-

tul său trebuie să deprindă smerita cuge-

tare, și va vedea că în aceasta e toată bu-

curia, și toată slava, și toată odihna, după

cum în mândrie sunt toate cele dimpotri-

vă. Pentru că, de ce am ajuns noi supuși

tuturor necazurilor acestora? Oare nu din

pricina nebuniei noastre? Oare nu din pri-

cină că nu ne înfrânăm reaua noastră vo-

ie? Oare nu pentru că ne ținem de sama-volnicia noastră amară? Și de la ce altce-

va? Oare nu era omul, îndată după zidirea

sa, în toată desfătarea, în toată bucuria, în

toată odihna, în toată slava? Nu era, oare,

în Rai? I s-a poruncit să nu facă cutare

lucru, iar el l-a făcut. Vezi ce mândrie? Vezi ce încăpățânare? Vezi ce nespunere?

După aceea, Dumnezeu, văzând atâta

nerușinare, zice: „Este nebun, nu știe să

se îndulcească de bucuria Raiului. Dacă

nu trece prin restriști, va merge și mai departe și va pieri cu desăvârșire. Căci

dacă nu află ce este necazul, nu va ști

nici ce e odihna”.

Atunci, Dumnezeu i-a dat plata de care

era vrednic, și l-a alungat din Rai. Și omul a fost lăsat în seama iubirii sale

de sine și a voii sale, ca acestea să sfă-

râme oasele lui, ca să se învețe să nu

mai urmeze sieși, ci poruncilor dum-

nezeiești, ca însă suferința neascultării

să-l învețe odihna ascultării, precum s-a zis prin proorocul: „lepădarea ta de cre-

dință te va pedepsi” (Ier. 2, 19).

Totuși, bunătatea lui Dumnezeu, pre-

cum am zis deseori, îl cheamă iarăși:

„veniți la Mine, toți cei osteniți și îm-povărați, și Eu vă voi odihni pe

voi” (Mt. 11, 28). Ca și cum ar zice: „Iată

că ați ostenit, iată că ați pătimit, iată că

ați cunoscut relele urmări ale nesupunerii

voastre; veniți acum, întoarceți-vă; veniți,

cunoașteți-vă neputința, ca să intrați întru

odihna și slava voastră. Veniți de luați via-

ță prin cugetarea cea smerită în locul se-meței cugetări, cu care v-ați omorât”.

„Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și

smerit cu inima, și veți afla odihnă suflete-

lor voastre” (Mt. 11, 29). („Cum să biruim mândria” – Schiigumenul

Sava – Editura Sofia – București 2010)

DESPRE CELE OPT GÂNDURI ALE RĂUTĂȚII

I. Despre înfrânarea pântecelui

M ai întâi deci vom vorbi despre

înfrânarea pântecelui, care se

împotrivește îmbuibării pântecelui; apoi

despre chipul posturilor și despre felul și cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la

noi le vom spune, ci după cum le-am pri-

mit de la Sfinții Părinți.

Aceștia n-au lăsat un singur canon de

postire, nici un singur chip al împărtășirii

de bucate, nici aceeași măsură pentru toți. Fiindcă nu toți au aceeași tărie și aceeași

vârstă; apoi și din pricina slăbiciunii uno-

ra, sau a unei deprinderi mai gingașe a

trupului, însă un lucru au rânduit tuturor:

să fugă de îmbuibare și de saturarea pântecelui.

Iar postirea de fiecare zi au socotit că

este mai folositoare și mai ajutătoare spre

curăție, decât cea de trei sau de patru

zile, sau decât cea întinsă până la o săptă-mână. Căci zic: cel ce peste măsură în-

tinde postirea, tot peste măsură se

folosește adeseori și de hrană. Din pri-

cina aceasta se întâmplă că uneori, din

covârșirea postirii, slăbește trupul și se

face mai trândav spre slujbele cele duhov-nicești; iar alteori, prin prisosul mâncării,

se îngreuiază și face să se nască în suflet

nepăsare și moleșire.

Au cercat Părinții și aceea că nu tutu-

ror le este potrivită mâncarea verdețurilor sau a legumelor și nici posmagul nu-l pot

folosi ca hrană toți. Şi au zis Părinții că

5

unul mâncând două litre de pâine e încă

flămând, iar altul mâncând o litră, sau

șase uncii, se satură. Deci, precum am zis mai înainte, le-a

dat tuturor o singură regulă pentru înfrâ-

nare: să nu se amăgească nimeni cu

saturarea pântecelui și să nu se lase

furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că

nu numai deosebirea felurilor, ci și mări-mea cantității mâncărurilor face să se

aprindă săgețile curviei.

Căci cu orice fel de

hrană de se va umplea

pântecele, naște să-mânța desfrânării; ase-

menea nu numai aburii

vinului fac mintea să se

îmbete, ci și saturarea

de apă, precum și priso-

sul a orice fel de hrană o moleșește și o face somnoroasă.

În Sodoma nu aburii vinului, sau ai

bucatelor felurite au adus prăpădul, ci

îmbuibarea cu pâine, cum zice Proorocul.

Slăbiciunea trupului nu dăunează curăției inimii, când dăm trupului nu ceea ce vo-

iește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea.

De bucate numai atât să ne slujim,

cât să trăim, nu ca să ne facem robi

pornirilor poftei. Primirea hranei cu mă-sură și cu socoteală, dă trupului sănăta-

tea, nu îi ia sfințenia.

Regula înfrânării și canonul așezat de

Părinți, acesta este: Cel ce se împărtă-

șește de vreo hrană să se depărteze de

ea până mai are încă poftă și să nu aștepte să se sature. Iar Apostolul zi-

când: «Grija trupului să nu o faceți spre

pofte», n-a oprit chivernisirea cea trebuin-

cioasă a vieții, ci grija cea iubitoare de

plăceri. De altfel pentru curăția desăvârșită a

sufletului nu ajunge numai reținerea de la

bucate, dacă nu se adaugă la ea și celelal-

te virtuți. De aceea smerenia prîn asculta-

rea cu lucrul și prin ostenirea trupului

mari foloase aduce, înfrânarea de la iubi-

rea de argint călăuzește sufletul spre cu-

răție, când înseamnă nu numai lipsa bani-lor, ci și lipsa poftei de-a-i avea. Reținerea

de la mânie, de la întristare, de la slava

deșartă și mândrie, înfăptuiește curăția

întreagă a sufletului.

Iar curăția parțială a sufletului, cea a

neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea și postul. Căci este cu

neputință ca cel ce și-

a săturat stomacul să

se poată lupta în cu-

get cu dracul curviei. Iată de ce lupta noas-

tră cea dintâi trebuie să

ne fie înfrânarea stoma-

cului și supunerea trupu-

lui nu numai prin post, ci

și prin priveghere, osteneală și cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad și la dorul

după împărăția cerurilor. (va urma)

(„Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, Vol. 1, Ed. Harisma, București, 1993)

Aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi

F olosește cea de a patra păzire, fra-te, ca să-ți amintești de cele de la

sfârșitul vieții tale, adică să cugeți necon-

tenit la moartea ta, la înfricoșata Judecată

a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veșnică

și la veșnica desfătare a Raiului. Fiindcă aducerea aminte și teama de acestea pa-

tru se face întru tine ca un frâu puternic,

care nu te lasă să păcătuiești. După cum

grăiește Duhul Sfânt, prin Isus Sirah 7:38:

„În tot ce faci, adu-ți aminte de sfârși-

tul tău, și nu vei păcătui niciodată” Așadar, atunci când gândul cel viclean

și diavolul, ca și patimile tale, se luptă cu

tine și te îndeamnă să păcătuiești fă așa:

întâi, pune în fața ta moartea și cugetă că

însuși acest trup al tău - care acum pofteș-te să curvească, sau să ucidă, sau să fure

sau să săvârșească vreun alt păcat - va