/ N

Istori’a Basericei Ronnesciunite cu Rom’a

delà

ineeputulu creştinismului pana in dilele nostre

de

Dr. ALESANDRU V. GRAM'Aprofessoriu.

P r e t i u l u : 1 esemplariu brosiuratu 1 fl. 50 cr. v. a.

Elasiu, 1881.

V

Cu t i p a r i u l u S e m i n a r i u l u i A r c h i d i e c e s a n u .

J

Istori’a Basericei Romanesciunite cu Rom’a

delà

ineeputulu creştinismului pana in dilele nostre

de

Dr. ALESANDRU V. CffiAM’Aprofessoriu.

BCU Cluj-Napoca

RBCFG201800029

Blasiu, 1881C u t i p a r i u l u S e m i n a r i u l u i A r c h i d i e c e s a n u .

MEMORIEI

MARELUI ARCHIPASTORIU

TANASIU I ANGHELUNOBILU DE CIU&UDIU

PREA DEMNULU PĂRINTE ALÜ SÂNTEI UNIRI

DUPA MULTI SECULI PRIMULU METROPOLITU ROMANE UNITU DE ALB’A-JULI’A.

AUTORIULÜ.

Prefatiune.

Inca in prefatiunea Istoriei universali a basericei edate in anulu 1881 amu fostu promisu, cà deçà ne va ajutá

Bunulu Domnedieu, nu preste múltú tempu vomu edà si Isto ri’a particularia a basericei nostre romanesci. Bunulu Domnedieu in M area Sa Indurare ni a ajutatu, câtu éta opulu promisu lu potemu astadi pune in aintea onoratului publicu cetitoriu. Dorinti’a nostra este, cá Onoratulu Publicu

cetitoriu se considere opulu acest’a numai de ace’a, ce voiesce a fi, va se dîca de unu opu istoricu, in care ce’a ce a fostu imprasciatu prin diverse opuri, este adunatu laolalta in unu

totu sistematicu, éra nice de cum de unu opu, ce relativu la istori’a basericei nostre contiene lucruri cu totulu noue si pana acum necunoscute, ce’a ce nu se pote aştepta decâtu delà unu scrutatoriu istoricu de profesiune, care onore noi nu ni o adrogamu.

Pre unde istori’a basericei nostre cu privire la unele

cestiuni este de totu întunecata, pre acolo dupa potintia ne amu silitu a stator! unele ipotese, carora nice nu voimu se

li se. dé mai multa valore, decâtu a tâ t’a, câta se cuvine unei ipotese.

Cu cugetulu, cà prin opulu acest’a amu facutu una

încercare de a dâ in manile clerului si a poporului nostru unu opu sistematicu pentru istori’a basericei nostre, care lipsieâ pana acum, si in sperarea, cà dupa noi alţii voru duce lucrulu si mai departe, rogamu pre Onoratulu Publicu se-lu primesca cu bunavointia.

B la s iu Sambat’a lui Lazaru 1884.

Autoriulu.

CuprinsuliLpag.

§. 1. Noţiunea si i m p a r t î r e a ...............................................1§. 2. Caracterulu istoriei basericei romane . . . . 2

I §. 3. Folosulu istoriei basericesci a Romaniloru . . . 4§. 4. Fontânile si literatur’a istoriei basericei parti-cularie romane . . ...............................................7I Periodulu antâiu.

Delà inceputulu creştinismului pana la Mîhailu Cerulariu? anulu 1— 1053 d. Chr.§. 5. Starea religiosa a Romaniloru in ainte de in-

creştinare . . .........................................................10ji §. 6. Increstinarea Romaniloru din Daci’a Traiana . . 1 1ţ §. 7. Propagarea ulteriora a religiunei creştine intre

Români dupa descălecarea loru in Daci’a Traiana . . 20, §. 8. Increstinarea Romaniloru din Daci’a Aureliana . . 22

§. 9. Martirii romani in ambele Dacie antice . . . 2 4§. 10. Ierarchi’a R om aniloru ...................................................... . 2 6

I § .1 1 . “Delaţiunea canonica a Romaniloru facia cu scaunulu\ Romei si facia cu Patriarchulu din Constantinopoln . . 33, § .12 . Ritulu si limb’a rituale a basericei romanesci in

periodulu a n t â i u .............................................................35§. 13. Literatur’a basericésca...........................................................40

; § .14 . Moravurile Romaniloru in periodulu antâiu . . . 4 1

Periodulu II.Delà rumperea Romaniloru de baseric’a Romei pana la unirea

Romaniloru Ardeleni 1053—1700.§. 15. Caderea Romaniloru delà baseric’a Romei . . . 4 3§. 16. Urmările caderei Romaniloru delà baseric’a uni

versala . ...............................................45§. 17. încercările Romaniloru de a se reuni cu ba

seric’a m a m a ........................................................ 50§. 18. Unirea Romaniloru din coló de Dunăre . . . 5 2§. 19. încercările de unire in Romani’a si Moldov’a . . 54§. 20. încercările de unire făcute la Romanii din Ardelu . . 58§. 21. Episcopiele catolice in tierile din coce de Dunăre

locuite de R o m a n i ........................................................61§. 22. Nicolau Oláh Archiepiscopulu delà Strigonu . . 64§. 23. Metropoli’a de Alb’a-Juli’a in Transilvani’a . . . 6 5

II

Periodulu III.Delà .Unirea Romanüoru ardeleni pana in dîlele nostre 1700- §. 24. Introducere . . . . .§. 25. Starea basericei romaneşti in Ardealu pre tempulu

Sântei U niri......................................................§. 26. Inceputulu unirei. Metropolitulu Teofilu §. 27. Continuare. Metropolitulu Atanasiu §. 28. Sinodulu celu mare delà 1700, in care s’a înde

plinita u n i r e a ...............................................§. 29. Urmările u n i r e i ........................................................§. 30. Starea unirei dupa sinodulu celu mare pana la

mortea Metropolitului Atanasiu . . . .§. 31. Teologulu Jesuitu de langa Episcopulu §. 32. Redicarea episcopiei Fagarasiului §. 33. Sant’a Unire delà mortea Metropolitului Atanasiu

pana la episcopulu Joanu Inocentiu Clain .§. 34. Statulu Unirei sub Episcopulu Inocentiu Clain §. 35. Castigarea dominiului delà Blasiu si mutarea re-

siedintiei episcopesci acolo . . . .§. 36. Istori’a B la s iu lu i.......................................................§. 37. Monastirea Basilitiloru delà sant’a Treime din Blasiu .§. 38. Statulu Unirei in dîlele Episcopului Petru Paulu

Aronu de Bistr’a . . . .§. 39. Scolele din Blasiu V* . . . . .§. 40. Episcopulu Atanasiu Rednicu . . . .§ .41 Episcopulu Gregoriu M aioru.....................................§. 42. Episcopulu Joanu Bobu . . . . .§. 43. Capitululu diecesei Fagarasiului . . . .§. 44. Episcopulu Joanu L e m e n i .....................................§. 45. Reactivarea Metropoliei gr. catolice de Alb’a-Juli’a .§. 46. Originea diecesei gr. cat. de Oradea mare .§. 47. C o n tin u a re ........................................................§. 48. Diecesele cele noue a Gherlei si a Lugosiului§. 49. Romanii din dieces’a Muncaciului§. 50. Legislatiunea basericésca si modulu de gubernare

alu b a s e r i c e i ........................................................§. 51. C o n tin u a re .................................................................§. 52. Implerea beneficieloru, cualificatiunea si modulu

de sustienere alu c le ru lu i.....................................§. 53. S i n o d e l e .................................................................§. 54. Literatur’a basericésca . . . .§. 55. Literatur’a basericésca mai noua . .§. 56. Ritulu in baseric’a romanésca unita §. 57. Datin’a Pasciloru in baseric’a romanésca§. 58. Fundatiunile p i i ........................................................§. 59. Moravurile p o p o ru lu i ...............................................

pag. -1883. . 77

. 78

. 80

. 83

. 87

. 94

. 100

. 104 . 106

. 109

. 110

. 116 . 119 . 125

. 127

. 138

. 144

. 148

. 150

. 154

. 156

. 161

. 167

. 169 . 175

. 178

. 181

. 187

. 192

. 199

. 206

. 210

. 216

. 219 . 222

•CHS»-

§. 1. Noţiunea si impartîrea.Sub istori’a particularia a basericei romanesci intielegemu

istori’a basericésca a poporului aceluia locuitoriu in tierile, ce ocupa teritoriulu anticeloru Dacii, Traiana si Aureliana, care dupa resultatele unanime a toturoru scrutatoriloru istorici, justi si nepreocupati, este descendentele colonieloru aduse de imperatulu Traianu dupa debelarea Daciloru la anulu 105., si care pana in dîu’a de astâdi ’si pastréza numele anticu si legitimu de: popom romanu. Nu va tractâ asia dara istori’a particularia a baserecei romanesci nice numai fasele, prin cari a trecutu baseric’a creştina la Romanii din coce de Dunăre, nice numai fasele, prin cari aceasi a trecutu la Romanii din colo de Dunăre, ci ea, deca e menita a fi istoria basericésca a poporului romanu, trebue se enareze fasele, prin cari baseric’a a trecutu la ambele aceste ramuri, cari laolalta constituescu unu singuru poporu, poporulu rotnanu. Impregiurarea, că din unii secuii avemu documinte mai numai despre Romanii din tierile anticei Dacie Aureliane, éra in alţii mai numai despre Romanii din tienuturile anticei Dacie Traiane, nu alteréza intru nemicu definitiunea de mai susu, din causa, ■ cà impregiurarea acésta ’si are căuşele sale istorice bine cunoscute. Din tempurile, ce au fostu mai favorabili unui din acestea doue ramuri, avemu documinte istorice mai numai despre acel’a. Inse de aci nu urméza, cà eelu alaltu seau nu ar’ fi esistatu, seau a r’ fi peritu cu totulu, pentrucâ precum vomu vedé in decursulu istoriei acesteia, tempulu schim- bandu-si favorulu seu, numai decâtu incepu a se ivi date istorice si despre celu alaltu ramu, crediutu mai peritu de totu. Istori’a basericei romanesci cuprinde asia dara in sine baseric’a toturoru Romaniloru din drépt’a si din stang’a Dunărei.

Ce atinge impartîrea istoriei basericei romane, si in specie impartîrea cronologica, câ de mai mare momentu, nu avemu de câtu se aplicamu si la ea regul’a generala, dupa care toti istoricii se indatenéza a face impartîrile in istoria. Se dau eveneminte chiaru si in istori’a omenimei, câ se nu dîcemu in istori’a unei naţiuni si a unei baserice, cari influintiéza asia de adêncu in vieti’a

1

2

omenimei, respective a unei naţiuni seau baserice, câtu de atunci in coló vieti’a loru, déca si nu escMsivu in tote privintiele si in tote manifestările, dar’ celu pucinu in cea mai mare parte, se pare, că a luatu cu totulu altu cursu, altu sboru si alta direptiune. Evenemintele acestea s’au indatinatu istoricii a le consideră de elementele cele mai logice* vase dîca de metele cele mai naturali la impartîrea istoriei.

Ore se dau si in istori’a basericei romanesci atari eveneminte afundu taiatorie in viéti’a basericésca a poporului romanu ? Si déca se dau, cari suntu acelea? De siguru că se dău, si inca de asia mare momentu, precum la pucine alte popore din Europ’a. — Ce evenementu mare, de si de trista memoria este caderea Romaniloru in desbinarea grecésca de una parte, de alta parte reintorcerea unei parti însemnate din éli érasi la comuniunea cu mam’a baserica a Romei! Dupa celu de antâiu viéti’a basericésca si literaria a Romaniloru se pare, că a voitu a apune pentru totu de a un’a, dupa celu de ălu doile din contra a resaritu érasi că din mormentu. Din care causa acestea doue eveneminte ni voru servi de indreptariu in impartîrea istoriei basericei romane.

Astu feliu istori’a basericei romane o vomu imparti in trei période. Periodulu antâiu se va estinde delà inceputulu increstinarei Romaniloru pana la caderea loru in desbinarea grecésca pre tempurile Patnarcului Constantinopolitanu Michailu Cerulariu, adecă delà an u lu i—1053. Periodulu alu doile delà caderea loru in desbinarea grecésca pana la unirea Romaniloru ardeleni cu baseric’a Romei delà 1053—1700. Periodulu alu treile delà unirea Romaniloru ardeleni pana in dîlele nostre 1700— 1882.

Ce atinge impartîrea sistematica îndatinata a se face in tote istoriele basericesci, trebue se marturisimu, că ace’a trebue se o omitemu cu totulu din caus’a obscuritatei celei de multe ori mari, ce domnesce in istori’a basericei romanesci mai cu séma in cele doue période de antâiu.

§. 2. Caracterulu istoriei basericei romane.Romanii că locuitori in orientulu Europei dupa parasirea

Daciei de catra imperatulu Aureliânu, n’au potutu remané scutiti de tote nenorocirile acele, ce le au ajunsu pre tote poporele Europei orientali pana in tempulu mai nou. Ma Romanii că locuitori ai Daciei antice, ce eră port’a Europei, au fostu cu multu mai tare

espusi ataroru nenorociri, cá alte popore. Mai bine de una mia de ani delà desiertarea Daciei prein Aurelianu a fostu tier’a acést’a

> cutrierata, si câte odata sí domnita de mai tote poporele barbare, î ce au incursu preste Europ’a. In tempurile acestea de trista aducere> aminte nu numai institutiunile civili, dara nice cele basericesci n’au

potutu la Romani se se desvolte in unu modu naturalu, pentrucâ in totu decursulu celu lungu alu seculiloru acestor’a antâi’a cugetare a poporului roinanu, carea le absorbieâ pre tote celelalte, erâ si

; trebuieâ se fia, aperarea patriei in contr’a poporeloru celoru multe,; ce cá una tempestate de mare se versâu in continuu preste elu.• De aci a urmatu, cà viéti’a basericésca a Romaniloru in tempulu \ acestu lungu a trebuitu se decurgă tare linu si fara de a face î scomotu mare in lume. Afara de ace’a comerciulu basericescu alulI Romaniloru cu celelalte popore, si cu deosebire cu cele din apusulu I Europei inca a trebuitu se fia de una insemnatate tare pucina. [•' Urmarea naturala a impregiurariloru acestora este , cà istori’a ; basericei romane in tempulu acest’a indelungatu este mai preste [ totu obscura si in mare parte neseeura.I In sedii celi doi in ainte de Aurelianu impregiurarile Romaniloru ̂ si déca nu se potu numi preste totu favorabili, dara la nice unu

j casu nu au fostu asia nefavorabili si vitrege cá in seculii următori. { Si totuşi istori’a basericei romane si in seculii aceştia este mai I obscura, mai necunoscuta si mai neseeura cá in seculii următori. I Caus’a aparintiei acesteia este de a se cautâ in relatiunile de pre I atunci a le basericei creştine preste totu. In seculii celi trei din I inceputu baseric’a creştina cu pucine intrerumperi fiendu mai in I continuu persecutata si asuprita, de sine se intielege, cà si vieti’a I ei a trebuitu se fia ascunsa in mare parte. Din caus’a acést’a I istori’a basericei creştine preste totu in aceşti trei secuii este pucinu I cunoscuta, si mai nu avemu alta foutâna despre ea de câtu istori’a I basericesca a Iuu,Eusebiu. Istori’a basericei romane cá parte a i istoriei basericei creştine universali inca trebue se aiba aceasi nota I si caracteristica de obscuritate si nesecuritate in seculii aceştia cá ; si istori’a basericei universali.f Abié in tempurile mai noue, si mai cu séma delà unirea s Romaniloru ardeleni in coce istori’a basericei romane incepe a fi

mai cunoscuta si mai secura, deşi chiaru si in tempulu acest’a elassieu alu basericei romane mai esistu întrebări si cestiuni -nu

; de pucinu momentu, ce nu se potu deslegâ inca cu securitate deplina.

4

Afara de aceste una caracteristica nu de pucinu momentu a istoriei basericei romane este, ca in tempurile cele vechi mai tote cunoscintiele; ce le avemu despre baseric’a romana, se reducu la Romanii de preste Dunăre, éra in tempurile mai noue la Romanii de din coce de Dunăre. Caus’a aparintiei acesteia jace in im- pregiurarile tempuriloru. In seculii acelia de demultu, cându Daci’a Traiana erâ totu mereu cucerita si calcata de popore barbare, viéti’a baserieésca s’a potutu desvoltá mai bine la Romanii de din colo de Dunăre din Daci’a Aureliana. Din caus’a acést’a seculii aceştia ni subministra mai multe date cu privire la viéti’a baserieésca a Romaniloru de din colo de Dunăre. In tempurile mai târdii inse impregiurarile s’au schimbatu cu totulu. Romanii de din colé de Dunăre au cadiutu la olalta cu Grecii si cu celelalte popore in manile Turciloru. Prin acést’a viéti’a loru baserieésca a fostu multu împiedecată, si datele istorice cu privire la baseric’a loru incepu a fi mai rare. Inse din contra totu pre atunci Romanii de din coce de Dunăre au incetatu de a mai fi in continuu espusi incursiuniloru barbare, vieti’a loru civila, politica si baserieésca a inceputu a lua unu sboru ore care. Din caus’a acést’a si datele istorice cu privire la baseric’a Romaniloru de din coce de Dunăre incepu a fi mai dese si mai secure. Astufeliu deçà voimu a subsumâ pre scurtu caracterulu istoriei basericei romaneşti, atunci trebue se dîcemu, că caracterulu ei preste totu pana la unirea Romaniloru ardeleni cu baseric’a Romei este leganarea produsa de oresicare obscuritate si nesecuritate, ce până la Aurelianu ’si are caus’a in impregiurarile triste a le basericei universali, éra dupa Aurelianu mai pana la unirea Romaniloru ardeleni' in impregiurarile politice nefavorabili ale Romaniloru. De alta parte obscuritatea si nese- curitatea acést’a in tempurile vechi este mai mare cu privire la Romanii din coce de Dunăre, éra in tempurile mai noue cu privire la Romanii din colo de Dunăre.

§. 3. Folosulu istoriei basericesci a Romaniloru.Folosele împreunate cu unu studiu seriosu alu istoriei basericesci

universali suntu împreunate si cu unu atare studiu alu ori cărei istorii basericesci particulari, si prin urmare si cu istori’a particularia a basericei romane. Precum preabunulu Domnedieu conduce intréga omenimea prin s. baserica spre unu scopu ultimu, chiaru asia

5

Í conduce prin s. baserica pre una fia care naţiune, pre unulu fia ;■ care poporu, si prin urmare si pre poporulu romanu. De aci Í urméza, câ precum din istori’a universala a basericei invetiamu a I cunosce câlile cele sublime aleProvedintiei domnedieesci in conducerea I omenimei, chiaru asia din istori’a partieularia a basericei romane î invetiamu a cunosce câlile cele minunate ale Provedintiei domnedieesci f in conducerea acestui poporu, ce in vieti’a lui de 18 sute de ani i a avutu a indura atâte nefericiri. Una urmare naturala din aceste 1 apoi este de una parte crescerea confidintiei in Provedinti’a ' domnedieésca facia cu poporulu romanu, carea, precum dîce S.

Apostolu Paulu : „nu m lasă se ne ispitimu mai multu de câtu rnrnu foté sustiené“, de alta parte crescerea iubirei catra baserica si stimei facia cu naţiunea, câ câtra unu opu a lui Domnedieu, si

: inca câ câtra unu opu, ce-si are cbiamarea sa sublima in consiliele : cele minunate a Ie Provedintiei domnedieesci.; Afara de ace’a proietiele cele multe din Testamentulu Vechiu ■ si Nou, ce se implinescu in continuu in s. baserica, s’au implinitu . si se implinescu totu mereu si in baseric’a romana. Contemplarea

implinirei acesteia atâtu de minunate nu o potemu face fara de unu studiu alu istoriei basericei romane. Astufeliu studiulu istoriei basericei nostre devine pentru noi unu argumentu momentosu alu convictiunei despre adeverulu religiunei creştine.

Mai incolo precum istori’a universala a basericei, si cele particulari ale uneia fia cărei naţiuni ni aréta una mulţime de esemple strălucite de pietate, de virtute si de constantia, in cari se edifica sufletulu celu piu crestinu, chiar’ asia si istori’a partieularia a basericei romane ni aréta in abundantia atari esemple strălucite, la cari sufletulu celu piu romanescu şe pote edifică cu atâtu mai placutu, cu câtu ele suntu date de barbari, ce suntu osu din osele

i nostre si sânge din sângele nostru.In specie pentru unu teologu este istori’a basericei romane

; de mare folosu, pentrucâ ea este unu campu, in care si pote inavutî cunoscientiele in tote celelalte discipline teologice. Astufeliu istori’a partieularia a basericei romane aréta, cum s’au pastratu in poporulu romanu, in cărţile lui rituali, in datinile si usantiele lui

f religiöse in tote tempurile chiaru si articlii aceia de credintia, ce !.. sedusu de alţii separeá, cà nu voiesce se-i primésca. Impregiurarea ! acést’a este de mare momentu pentru cunoscintiele dogmatice ale I unui teologu. Mai departe studiulu istoriei particularie a basericei

6

romane ni aréta institutiunile si legile basericesci ale poporului romanu de una parte, de alta parte pre acele ni-le manifestéza in deplina consonantia eu principiele basericei, pàna candu élu a remasu unu corpu eu baseric’a marna. Acést’a nu pote se nu reverse lumina mare preste cunoscintiele juridico-canonice ale unui fia-carui teologu.

Nu de mai pucinu momentu este studiulu istoriei particularie a basericei romane si pentru istoriculu -profanii. Acést’a, pentrucà precum delà intemeiarea creştinismului istori’a civila, sociala si politica a unui fia-carui poporu din Europ’a este in strinsa legătură cu istori’a lui basericésca, chiar asiá si la poporulu romanu. Si precum la tote poporele Europene multe institutiuni si multe legi civili nu au fostu altu ceva decâtu eflucsulu principieloru etice si juridice creştine, chiaru asiá si la. poporulu romanu. Studiulu legaturei si nessului acestuia profundu precum de una parte este de mare folosu pentru ori ce jurisconsulta si barbatu de statu, asia de alta parte nu se pote castigâ decâtu prin unu studiu alu istoriei basericei romane. Ma dupa ce, precum este cunoscuta, aventulu literariu la naţiunea romana a fostu totu de a un’a in cea mai strinsa legatara cu istori’a, impregiurarile si starea basericei, de ace’a studiulu istoriei particularie a basericei romane este de nespusu de mare folosu si pentru istoriculu literariu. Afara de ace’a, câta de avuta este istori’a basericei romane de obiecte din cele mai plăcute si mai nimerite pentru artile cele frumose! De unde urméza, ca nice artistului mtionalu nu i este iertata a neglege studiulu istoriei basericei romane.

In urma nimene ignoréza, cà pàna in tempurile mai noue sant’a baserica la Romani pre langa chiamarea ei cea sublima de a realisâ imperati’a lui Domnedieu in midîloculu poporului roma- nescu, a mai avuta si alta chiamare voita de Provedinti’a Domne- dieésca, chiamarea ace’a atâta de respectata si de pretiuita de toti Romanii, de a figurá câ conservatori’a si aperatori’a limbei si nationalitatei nostre in midîloculu vicisitudiniloru celoru multe, ce le au adusu preste poporulu romanu tempulu cu impregiurarile lui istorice. Astu-feliu fenomenulu acela istoricu interesanta, de dupa care poporulu romanu in unu tempu asia de îndelungata si de multe ori asiá de greu si de asupritoriu, totuşi si-a pastratu intacta limb’a stravechia si caracterulu seu nationalu, nu-lu potemu nice pricepe, nice pretiui fora de unu studiu alu istoriei basericei

— 7

particularie romane. Afora de ace’a cui i este necunoscuţii, ce parte a luatu si clerulu romanu totu de a un’a in lupt’a pentru interesele vitali ale natiunei, pentru esistintia si cultura, si cum in unele locuri pana in dîu’a de astàdi este mai uniculu elementu constantu si neperitoriu in lupt’a acest’a ? Clerulu romanu in chia- marea acést’a, ce e dreptu onorifica, inse totu de odata si grea, de nicairi nu pote suge taria, constantia, curagiu, prudintia si încredere in sine câ din studiulu istoriei basericei romane. Aici va aflâ clerulu romanu modele de imitatu in tote virtuţile, ce le pretinde una atare lupta delà ostasii sei, aici va află archirei consumaţi de iubirea sântei baserici si a natiunei, preoţi si alti barbäti, ce si-au sacrificatu totu pentru baserica si naţiune, cu unu cuventu aici va aflâ clerulu romanu nutrimentu adeveratu pentru sufletulu seu.

Tote aceste ni aréta invederatu, câtu de mare este momentulu si insemnatatea, ce o are astàdi studiulu istoriei basericei romane pentru clerulu si poporulu romanu.

§. 4. Fontânile si literatur’a istoriei basericei particularie romane.

I. Ce se dîce preste totu in ori si ce istoria universala a basericei despre fontânile istorice, ace’a are valore si despre fontânile ori si cărei istorie particularie, a ori si cărei baserice, si prin urmare si despre istori’a particularia a basericei romane. Pre langa ace’a din legatur’a cea intima, in care a fostu la Romani viéti’a baseri- césca cu viéti’a civila, urméza, ca in mare parte mai nu se potu deosebi de olalta fontânile istoriei civili de fontânile istoriei baseri- cesci. Astu-feliu, câ se tacemu de altele, mai tote elucubratiunile barbatiloru romani erudiţi, a caroru objectu este istori’a civila, politica si sociala a Romaniloru, in mare parte se potu consideră si câ totu atâte fontâni ale istoriei basericei romane. Si in adeveru elucubratiunile aceste i si prestéza istoricului basericescu unu ajutoriu forte mare.

In specie ce atinge istori’a basericei romane in decursulu periodului antâiu, pucinele date, ce le avemu din tempulu acest’a suntu mai tote scose din scriitorii creştini, ce au infloritu pre atunci. Éra ce atinge mare parte din istori’a tempuriloru din periodulu alu doile, ace’a, deşi pucina, mai câ nu o potemu culege de aiure, decâtu din istoricii bizantini. In urma ce atinge periodulu alu treile delà unirea Romaniloru ardeleni până in dîlele nostre,

8

fontân’a cea mai însemnata suntu archivele ordinariateloru episco- pesci, si in specie celu dio Blasiu si Oradea Mare.

. Lips’a *ea mare de date istorice, ce o intempinàmu in unele période a le basericei romanesci, ne silesce, cà se facemu usu si de analogia, cá de una fontâna istorica, fora inse de a pretinde, câ deductiuniloru făcute cu ajutoriulu analogiei se li se dé valore mai maré, de câtu cum potu se aiba ori ce deductiuni de genulu acest’a.

II. Ce atinge literatur’a istoriei basericei romane avemu de insemnatu, câ numai târdîu in coce au inceputu a se állá si intre Romani barbati erudiţi, cari dupa ostenele multe si îndelungate au luatu asupra-si sarcin’a cea grea de a compilâ in modu sistematicu unele parti ale istoriei basericei romane, seau a culege si edâ datele relative la ea. Cu aceştia se incepe literatur’a istorica a basericei romane. Intre aceştia mai însemnaţi suntu celi trei părinţi ai literatu ra romane preste totu, Sincai, Maioru si Clain, cari au fostu celi de antâiu, ce cu poterea spiritului si a diligintiei si-au ruptu cale prin intunereculu istoriei basericei romane. Pana in dîu’a de astâdi scrierile acestoru trei barbati epocali, pre langa tote defectele, ce se afla si prin scrierile loru, nu si-au pierdutu mai nemicu dein meritulu si insemnatatea, ce o au pentru studiulu istoriei basericei si a natiunei romane. Până in dîu’a de astâdi opurile loru forméza bas’a si prestau ajutoriulu celu mai mare ori si cărui istoricu romanu, fia civilu, fia basericescu. Din care causa numele loru in literatur’a romana si in specie in literatur’a basericei romane nu vâ peri nice odata. Nu de pucinu momentu pentru cunoscerea istoriei basericei romane este si miculu opsioru alui Teodora Aronu canonicu onorariu alu diecesei de Oradea mare intitulatu : Anotari din istovi’a eclesiastica despre urdîrea si lotir eacredintiei creştine intre Romani. Multu a desudatu in adunarea de documinte istorice relative labaseric’a romana si veteranulu literatu si prepositu in capitululu metropolitanu din Blasiu Timoteu Cipariu, care resultatele scrutariloru sale îndelungate si le-a publicatu in Archiva pentru filologia si istoria, dara mai cu séma in opulu intitulatu : Acte si fragmente latine romanesci pentru istovi’a basericei romane mai alesu unite. Afora de ace’a.in tempulu mai nou au inceputu a se prelucra istorii scurte ale basericei romanesci prin siematismele celoru patru diecese romane unite. In istori’a universala a basericei au intercalatu câte ceva si despre baseric’a romanésca Prepositulu metropolitanu din Blasiu Basiliu Batiu si Metropolitulu

I -t

ís

IF

Andrem Siayun’a. Cu adunarea acteloru sinodali si cu scrutarea mai multoru cestiuni de ale basericei romane s’a ocupatu canoniculu cancelariu din Blasiu Joanu M. Moldomnu, care si-a publicatu resultatele scrutariloru sale parte in opuri separate, parte in Archivulu pentru filologia si istoria. Mai departe unele cestiuni din istori’a basericei romane suntu tractate si prin foile romane, prin cari au esitu din candu in candu chiaru si biografii de ale barbatiloru mari basericesci. Intre aceste mai însemnate suntu: Fora pentru minte, inima si literatura, si: Transilvania ambele sub redactiunea neobositului Publicistu Itomanu Georgiu Baritiu. Unu opu voluminosu, ce se ocupa cu baseric’a romana mai cu séma din Ardealu, este opulu archimandritului Nicolau Popia intitulatu : Vechi’a Metropolia romana. Opulu acesta inse in diuma- tatea antâia pentru tendintiele lui confesionali prea marcate, precum si pentru superficialitatea, ce-lu caraeteriséza, este de pucina valore istorica, prin urmare si de pucinu folosu pentru studiulu adeveratu alu istoriei basericei romane. Era in Romani’a s’au ocupatu ex professo cu studiulu istoriei basericei romanesci Archireulu Filaretu Scribanu in opulu seu: istori’a basericésca a Romaniloru si I. D. Petrescu professoriu la seminariulu din Argesiu in opurile Mitropo- liele tierei si Martirii crucei in ambele Dacie. In urma in Banatu mai insemnatu este Tincu Velea in opulu seu : Istori’a basericésca politica-nationala a Romaniloru.

Dintre scriitorii străini mai de mare momentu pentru istori’a basericei romane este opulu francesului Mihailu Le Quien intitulatu : Oriens Christianus, si autoriulu opului : ortus ei progressus variarum in Dacia gentium et religionum, Clusiu 1744; éra in tempulu moderau dintre străini se ocupa cu scrutarea istoriei. basericei romanesci mai cu séma delà unire in coce, Professoriulu de teologia delà universitatea din Innsbruck N. Nittes, care din candu in candu sî publică câte ceva mai cu séma- in foi’a redactata in Innsbruck numita „Zeitschrift für katholische Theologie". Mai departe J. Fiedler „die Union der Walachen in Siebenbürgen unter Kaiser Leopold I. Wien 1858“ octavu. Nu pucinu s’a ocupatu cu istori’a basericei mai cu séma pre tempulu principiloru calvini si conciona- toriulu reformata din Ighiu Petru Bodu. Acest’a inse nu este destulu de obiectivu in apretiarile sale.

10

Periodulu antâiu.

Delà inceputalu creştinismului pàna la Mihailu Cerulariu anulu 1— 1053 d. Chr.

§. 5. Starea religiosa a Romanii oru in ainte de increstinare.

Dupa ce, precum vomu vedé mai tardîu, Romanii au adusu cu sine din Rom’a credinti’a creştina in Daci’a, asià de sine se intielege, ch statulu religiosu alu Romaniloru inainte de increstinare a fostu acelaşi cu alu poporului intregu din imperiulu celu vastu Romanu. Imperiulu celu vastu alu Romei pre tempulu pasîrei prime a creştinismului in lume erá adictu paganismului nascutu din vechi’a mitologia italica amestecata cu eleminte grecesci si cu altele împrumutate delà alte popore, pre cari seau le a subjugatu, seau a venitu in contactu cu ele. Inse pre tempulu venirei Mantui- toriului clasele cele inalte si avute ale imperiului Romei venindu in contactu cu Grecii si cu literatur’a loru, erâu cu multu mai civilisate, cugetarea dominanta in ele cu multu mai filosofica, mai adenca si mai seriosa, decâtu se fia potutu aflâ nutrimentu de ajunsu si linişte deplina in religiunea cea pagana a masei poporului. Poporulu • celu de diosu din contra lipsitu de multe ori si de cunoseintiele cele mai elementarie gemeâ sub sarcin’a cea grea si deonestatoria a paganismului, ce pre atunci in desvoltarea sa ajunse pàna la absurditate. Astu-feliu in clasele cele. inalte ale poporului romanu domnieá necredinti’a, éra in cele de diosu super- stitiunea. Ambele ni ce pre departe nu erâu in stare a multiumi nice mintea, nice inim’a omenésca. De aci a urmatu, ca poporulu romanu preste totu a trebuita se fia mai aplicata câ altulu la primirea sincera a religiunei creştine. Pre langa ace’a viéti’a civila si politica cea misïcata a poporului romanu, cu splendorea, pomp’a si interesulu ei celu mare, atrageâ asupra-si atenţiunea lumei intregi, si prin urmare si a creştinismului, ce pre atunci se

11

aflá in dorerile nascerei. Ma caracterulu eelu placutu alu poporului romanu, care desi judecá impregiurârile sale politice cu sânge rece si cu liniştea unui barbatu de statu, totuşi se entusiasmâ iute si cu succesu pentru ori si ce idealu frumosu, a trebuitu se atrâga atenţiunea predicatoriloru Evangeliului asupra s’a. De aci a urmatu, ca desi crestinismulu s’a nascutu in resaritu, totuşi sânţii Apostoli, primii predicatori a lui, candu au pasîtu in lume pentru a predică Evangeliulu primitu, in mare parte nu si-au intorsu privirile spre resaritu, spre Persi’a, Arabi’a si Indi’a cea departata, ci din contra cu pucine esceptiuni au purcesu spre apusu, spre imperiulu celu vastu alu Romei, in care au cugetatu, câ voru aflá pamentulu celu mai bunu si mai acomodatu pentru semenarea fructifera a Evangeliului. Astu-feliu s’a intemplatu fenomenulu acela maretiu, ce insufletiesce pre ori si ce romanu piu, ca intre tote poporele si naţiunile pamentului, poporulu romanu a fostu celu antâiu chiamatu la primirea Evangeliului. Pentru ace’a dîce santulu Apostolu Paulu catra creştinii din Rom’a in epistol’a sa tramisa catra eli : „ca credinţi’a vostra se vestesce in tota lumea“.

§. 6. Increstinarea Romaniloru din Daci’a Traiana.Atâtu scrietorii romani, câtu si străini professéza mai in

unanimitate opiniunea, cumcâ Romanii au adusu cu sine credinti’a creştina din imperiulu romanu in Daci’a, asia câtu pre tempulu, candu au descălecata eli in tierile ce le locuescu astâdi, la totu casulu voru fi fostu printre eli creştini.

Cumcâ in opiniunea acést’a jace adeverulu cu privire la increstinarea Romaniloru se pote probâ de ajunsu cu trei specii de arguminte, tote provediute cu potere convingutoria suficienta. Anume a) se pote probá din insasi tacerea toturoru scrietoriloru istorico-basericesci despre increstinarea Romaniloru in seculii posteriori, b) din scrietorii vechi basericesci, cari marturisescu, cumcâ in secululu alu doile d. Christosu, va se dîca immediatu dupa descălecarea Romaniloru in Daci’a, credinti’a creştina eră déjà latîta in Daci’a, si c) din urmele, ce le a lasatu increstinarea acést’a in limb’a basericésca a poporului romanu. Tote trei probele le vomu espune pre rendu.

a) Tacerea toturoru scrietoriloru istorico-basericesci despre increstinarea Romaniloru in seculii posteriori este singura unu argumenta dintre cele mai valide pentru adeverulu opiniunei, câ

12

Romanii la descălecarea loru in Daci’a au adusu cu sine religiunea creştina din imperiulu Romanu. Delà inceputulu migratiunei ginti- loru până tardîu in evulu mediu una mulţime de popore au cruci- siatu Europ’a in tote pàrtîle. Multe din poporele aceste s’au amestecatu si contopitu cu altele si au produsu unu poporu cu totulu nou, precum au fostu pentru esemplu Francii celi vechi, poporu de origine germana, care in parte contopinduse cu Galii si Romanii din Galia, au datu nascere poporului Francesu de astâdi. Altele din contra nu se-au amestecatu cu alte popore, ci si-au pastratu individualitatea si caracterulu loru nationalu separatu până in diu’a de astâdi, cum suntu p. es. Bulgarii si Ungurii. Despre tote aceste popore fora deosebire atâtu despre cele ce au peritu de totu contopinduse in altele, câtu si despre cele ce esista si astâdi, istoricii evului mediu ni enaréza in scrierile loru tempulu, impregiurarile, fasele si Apostolii increstinarei loru. Astu-feliu din istoricii aceştia este cunoscuta istori’a increstinarei Ostgotiloru si Vestgotiloru, a Franciloru, Angliloru Bulganloru si a Unguriloru. Dar’ nu numai atât’a, ci lucrulu merge asia departe, câtu numiţii istorici enaréza in scrierile loru de multe ori până in detaliu increstinarea unoru popore, cari proprie nice nu au fostu popore adeverate, ci numai seminţie ale unui poporu, cum suntu p. e. Burgundiig Suevii, Fridi, Longobardii si alte seminţie, cari erâu numai ramuri ale unui poporu mare, a poporului germanu. Mâ interesulu celu mare, ce l’au aretatu numiţii istorici facia cu istori’a increstinarei poporeloru, a fostu atâtu de intensivu, incâtu nu au datu uitarei chiaru nice tierile cele mai depărtate, cari atâtu pentru depărtarea loru; câtu si din alte cause eráu de altumintrule de unu momentu tare neinsemnatu pentru Europ’a. Câtu de departe de Europ’a este p. e. insul’a cea ghiatiosa a Islandiei, si ce rola pucina si subordinata a joeatu ea totu de a un’a in istori’a Europei? Si totuşi istoricii evului mediu nu o au uitatu in scrierile loru, ci din contra din eli ni este cunoscuta si istori’a increstinarei poporului din insul’a acést’a, chiaru asia ca si istori’a increstinarei altoru popore si altoru tieri cu multu mai însemnate din Europ’a.

Singuru poporulu romanu face in privinti’a acést’a esceptiune. Despre elu nu se afla nicairi nice una urma, cà dora in decursulu evului mediu, candu s’au increstinatu celelalte popore din Europ’a ar fi mersu si la elu unu Apostolu, cá selu increstinéze. Impregiu-

13

rarea acést’a este forte batatoria la ochi, si inca eu atâtu mai batetoria, cu câtu poporulu romanu nu a fostu unu poporu seau una seminţia micutia numai, ei unu poporu mare si compaetu, care astàdi numera la 10 milione de suflete; afara de ace’a nu a fostu unu poporu restrinsu numai la unu petecu micutiu si neinsemnatu de pamentu, ci a fostu unu poporu, ce locuieà unu teritoriu tare estinsu ; mai departe nu a fostu unu poporu asiediatu in una tiéra tare departata, ci unu poporu, ce locuieá asià dîcundu in port’a Europei decatra resaritu, si in urma nu erà unu poporu, care se vorbésca una limba pàna atunci necunoscuta, ci unu poporu, ce vorbieà una limba afina celei latine, pre carea o intielegeau mai toti missionarii. Missionarii celi multi, Apostolii celi zeloşi ai creştinismului din evulu mediu, déca ar fi voitu a semená undeva Èvangeliulu cu fructu, atunci anevoia ar fi aflatu undeva unu agru mai bunu si mai comodu de lucratu ca pamentulu Dadei antice cu poporulu seu romanu. Si totuşi in totu decursulu evului mediu si mai cu séma in diumetatea lui cea de antâiu, candu poporele Europene mai tote si-aveáu missionarii sei, nu s’a aflatu nice unu missio- nariu, care se mérga la Romanii celi asia de aprope, pentru-câ se li predice Evangeliulu."

Anomali’a acést’a nu se pote esplicâ, decâtu seau prin ace’a, ca Romanii nu s’au increstinatu nice odata, cea ce este evidentu falsu, dupa ce vedemu, ca Romanii suntu creştini câ şi alte popore europene, seau cà eli au adusu eu sine crestinismulu in Daci’a, inca atunci, candu au descalecatu, si astufeliu fiendu semenatu crestinismulu intre eli inca delà inceputu, nu a mai fostu mai multu nice una lipsa, se mérga la eli missionari cà la alte popore, spre a li predică religiunea creştina. Fiendu asia dara alterna- tiv’a antâia imposibila, urméza de sine adeverulu alternativei a dou’a.

Alternativ’a a dou’a, cumcà Romanii au adusu eu sine in Daci’a religiunea creştina din imperiulu romanu, devine si mai evidenta, deçà vomu consideră, cà pre tempulu imperatului Traianu religiunea creştina eră asia de latîta in totu imperiulu celu grandiosu romanu, incâtu ea eră deja una potere, ce dă de lucru si barbatiloru de statu. Astu-feliu abstragundu delà ace’a, cà inca pre tempulu Apostoliloru erău deja comunităţi creştine prin mai tote cetatîle mai însemnate ale imperiului romanu, si chiaru si in Rom’a capital’a imperiului, pre a cărei creştini i lauda S. Paulu asia de frumosu, abstragundu delà ace’a, cà inca in ainte de Traianu

14

atâtia creştini au fostu in imperiulu romanu, câtu doi imperati au fostu inceputu in contr’a loru doue persecutiuni crunte, anume Claudiu si Nero, cumcà pre tempurile lui Traianu au trebuitu se fia forte multi creştini, ni areta mai pre susu *de tota dubietatea, epistol’a lui Pliniu celu tineru, proconsululu Bitinei, care ore-si cumva uimitu de numerulu celu mare alu crestiniloru si alu mar- tiriloru, scrise lui Traianu, intrebaudulu : ca ce e de facutu cu omenii aceia, de ora-ce prea multi se ucidu, fora câ se li-se pota imputa nice una foradelege, decâtu pote moralitatea loru, ce era mai pre susu de a paganiloru.

Astu-feliu standu lucrulu, nimicu nu e mai naturalu, decâtu câ pre atunci, candu Traianu a colonisatu Daci’a cu Romani, intre coloniele aceste voru fi fostu si creştini. Dupa ce coloniele s’au asiediatu in Daci’a, apoi propagarea ulteriora a creştinismului a urmatu acelaşi cursu, ce l’a urmatu si in imperiulu romanu, va se dîca pre incetulu si fora de a observa s’a latîtu totu mai tare crestinismulu intre Romani, pana ce a disparutu paganismulu cu totulu, fiendu in continuu, ca si in imperiulu romanu, unulu fia-care crestinu una specie de missionariu in cerculu seu de activitate. In urm’a procesului acestui’a activitatea si" zelulu celu mare alu missionariloru din evulu mediu de a increstinâ pre tote poporele i-a aflatu pre Romani increstinati deja inca de multu, si asia n’au aflatu necesitatea de a merge la eli câ si la alte popore.

b) Cumcà Romanii au adusu cu sine religiunea creştina din imperiulu romanu in Daci’a, se vede si de acolo, ca scrietorii basericesci din secululu alu doiie, parte vorbescu despre estinderea religiunei creştine preste tota lumea pre atunci cunoscuta, unde de sine se intielege, câ se cuprinde sî Daci’a, parte amintescu espresu Daci’a intre provinciele, in cari se aflau deja creştini. Astu-feliu S. Justinu Martirulu in dialogulu seu cu Trifone Judeulu dîce: „câ nu este nice unu feliu de popom, nu este ori de a Greciloru, ori de a bărbariloru, in care se nu se foca rogatiune prin numele lui Isusu celui restignitu1). Se pote concede, câ unii scrietori creştini in entusiasmulu si zelulu loru celu mare pentru religiunea creştina voru fi maritu in catuva lucrulu ; se pote si ace’a concede, câ chiaru cuvintele Sântului Justinu suntu mai multu oratorice, decâtu istorice, si esprima mai multu ace’a, ce semtieá si dorieâ

f an. 167. »Niillum omnino genus est, sive Graecorum sive barbarorum, in qvţo non per nomen cmcifixi Jesu preces fiant«.

15

densulu, decâtu ace’a, ce erá in adeveru; se pote concede prin urmare, cà chiaru si pre tempurile Sântului Justinu voru fi fostu inca popore si provincii neinsemnate, in cari religiunea creştina inca nu a prinsu radecini; se pote concede in urma si ace’a, cà S. Justinu vediendu, cà in imperiulu romanu religiunea creştina prin mai tote provinciele aveá deja credincioşi mai multi seau mai pucini, a aflatu cu cale a intrebuintià una figura oratorica, si a estinde la tota lumea ace’a, ce proprie aveá valore numai despre provinciele imperiului romanu. Nimene inse nu va dîce, cà déca desbracàmu cuvintele de mai susu a Sântului Justinu de totu apa- ratulu oratoricu si de vestimentulu croitu de entusiasmulu, ce agità pre atunci sufletulu lui, atunci cuvintele lui nu suntu de a se intielege celu pucinu despre provinciele cele mai insemnate ale imperiului romanu. Apoi este cunoscutu, ce rola insemnata jocà si ce provincia scumpa si iubita erá Daci’a in imperiulu romanu immediatu dupa supunerea ei, precându a traitu si a scrisu S. Justinu. De unde urméza, cà, chiaru si la casulu, cându cuvintele Sântului Justinu le amu restringe numai la provinciele mai insemnate ale imperiului romanu, in Daci’a pre tempurile lui religiunea creştina a trebuitu se fia déjà latîta.

Catra capetulu secuiului alu doile, cându acum religiunea creştina erá una potere mare in imperiulu romanu, una potere, carea vediuse deja cateva persecutiuni aspre fara de a poté fi suppressa, Terhillianu *) unulu dintre scrietorii creştini celi mai celebri, care înflorise cá serietoriu, chiaru pre atunci, vorbindu despre propagarea cea enorma a religiunei creştine prin tote tierile, si pre la tote poporele, numesee Daci’a si pre locuitorii ei cu numele, cá si pre una provincia si pre unu poporu, la care erá religiunea creştina deja la tîta* 2). Deca Terttdlianu nu ar’ fi scrisu in unu

') t an. 220.2) Cui enim et aliae gentes crediderunt, nisi in Christum, Parthi, Medi,

Elamitae, et qui habitant Mesopotamiam, Armeniam, Phrygiam, Capadociam, et incolentes Pontúm et Asiam et Pamphiliam, immorantes Aegyptum, et regionem Africae, quae est trans Cyrenem, inhabitantes, Romani, et incolae tune Jerusalem Judaei, et caeterae gentes, ut jam Getulorum varietates, et Maurorum multi fines, et Hispanorum omnes termini, et Galliarum diversae nationes, et Britan* norum inaccessa Romanis loca, Christo verő Deo subdita, et Sarmatarmn, et Dacorum, et Germanorum, et Scytarum, et abditarum multarum gentium, et provinciarum, et insularum multarum nobis ignotarum, et quae enumerare non possumus ; in quibus omnibus locis Christi nomen, qui jam venit, régnât.

Tértiül, contra Judaeos cap. VII.

16

tempu cá acel’a, din care preste totu avemu date mai secure despre estinderea basericei creştine cá in tempurile anteriore, atunci tare usioru i ar poté veni omului a crede, cumcâ elu vorbesce aci mai multu cá oratoru, de câtu cá istoricu, si prin urmare câ in cuvintele aceste nu este de a se urgitâ prea tare sensulu literalu. De aci ar unná, cà in multe din tierile enumerate, si la multe din poporele aduse de elu religiunea creştina pote nu erâ nice cunoscuta, ci elu totuşi le a insiratu, inse mai multu pentru a dâ prin ace’a cuvinteloru sale una splendore si unu farmecu mai mare oratoricu. Si cumcâ Tertullianu in loculu acest’a ar fi mai multu oratoru elocentu de câtu istoricu sinceru, s’ar poté deduce si din ace'a impregiurare, câ precum pote observă numai de câtu ori ce cetitoriu alu testului cuvinteloru lui, Tertulliami voiesce a imitâ in loculu acest’a naraţiunea ace’a frumosa istorica din faptele Apostoliloru c. 2. v. 1 uu., despre mirarea, ce a cuprinsu pre tote poporele adunate in Jerusalimu, cându Sânţii Apostoli dupa scoborirea Spiritului Santu au inceputu a grai in tote limbele. Inse presumptiunea acest’a, câ Tertullianu vorbesce mai multu câ oratoriu, de Câtu câ istoricu, ’si pierde tota valorea indata ce vomu poté aretá din alti autori, cumcâ in adeveru in mai tote provinciele enumerate de elu, pre tempulu cându a scrisu, religiunea creştina erá déjà latîta. Astufeliu in provinciele si in tierile din Âsi’a si Afric’a enumerate de elu, eràu déjà multe baserice creştine inca pre tempurile Apostoliloru. Remane asia dar’ numai Europ'a. Aici amintesce Tertullianu mai antâiu Spani’a. Cumcà in adeveru in Spani’a in secululu alu doile erâ propagata religiunea creştina se vede de acolo, câ pre atunci esistá déjà baseric’a din Caesaraugusta. Dupa Spani’a amintesce Tertullianu Galli’a. Cumcà in Galli’a pre tempurile lui eràu déjà multi creştini, se vede de acolo, câ in secululu alu doile S. Irenen a fostu episcopu in Lionu. Urméza apoi Britani’a cu locurile ei cele impenetrabili. Cumcâ si in Britani’a erâu creştini nu pucini pre tempurile lui Tertullianu, marturisesce S. Ireneu1). Dupa Britani’a insira Tertullianu Germani’a, unde pre tempurile lui erâu déjà cunoscute basericile din Trieru si Coloni’a. Mai restâu asia dara Daci’a, Sarmati’a si Scythi’a, despre cari nu avemu alte date secure de pre tempulu acest’a. Inse déca Tertullianu vorbindu in loculu acest’a despre celelalte provincie si tieri, precum amu vediutu in *)

*) Beda hist. Angl. I. 3. Baron. an. 183.

17

cele de mai in ainte, nice decum nu vorbesce numai cá oratoriu, ci din contra enaréza numai adeverulu istoricu, atunci nu ayemu nice una causa de ajunsu pentru de a nu admite, ca vorbindu despre Daci’a inca numai adeverulu istoricu ’lu spune, va se dîca adeverulu, ca chiaru si in Daci’a cea atâtu de departata de tier’a Sa inça erâu creştini pre tempurile lui. Prin urmare nu a adausu in contestulu cuvinteloru sale provinci’a Daciei numai pentru frumseti’a oratorica, ci pentrucà aveâ date secure, că in Daci’a se aflau déjà creştini, cá si in celelalte tieri. Ma din impregiurarea, ca faim’a despre esistinti’a crestiniloru in Daci’a a potutu străbate pana in Cartagen’a din Afric’a, unde traiea Tertullianu, ne laşa a conchide nu cu pucina probabilitate, ca in Daci’a erâu chiaru multisiori creştini.

La aceştia se mai potu adauge si alti scrietori basericesci, cari toti in unanimitate completa marturisescu, câ in secululu primu si alu doile religiunea creştina era deja latîta prin intregu imperiulu romami, precum Eusebiu Pamphilir), S. Gregoriu din Niss’a 2), Origene, Arnobin, Jeronimu, Lactantiu s. a. — Fiendu dara latîta religiunea creştina inca in seculii aceştia prin totu imperiulu romanu, este cu nepotintia a admite, cumcâ singura Daci’a va fi facutu esceptiune.

c) Cumcâ Romanii au adusu cu sine din imperiulu romanu in Daci’a religiunea creştina se vede in urma si din limb’a nostra basericésea, carea contiene multi termini, espresiuni si cuvinte, cari mai tardîu nice candu si nice in unu modu nu s’ar fi potutu introduce in limba. Limb’a romana basericésea cuprinde in sine doue specie de cuvinte. Anume unele prin cari se esprima essenti’a religiunei creştine, prin urmare Romanii au avutu lipsa de ele si le au intrebuintiatu indata, ce au inceputu a fi creştini. Aceste suntu mai tote fara deosebire de origine latina, precum p. e. cuventulu creştinii dedusu delà Ohrestus, cum numieâu latinii celi vechi pre Mantuitoriulu3) cruce, delà latinesculu crux, cuminecare

J delà latinesculu communicare, domineca, delà latinesculu dominica,-, serhatorio si a serbd delà latinesculu observo4), paresimi delà qua-

‘) Demonstr. Evang. III. 7.2) De S. Stephano.s) Suetoniu in Claudiu XXV. »Judaeos, impulsore Chresto assidue

tumultuantes, Roma expulit«.4) Vulgata Deuteron. V. 12. »Observa diem sabbati«.

a

18

dragesima, paganu delà paganus. Mai departe cuventulu santu delà sanctus, care in serbatorile si santii celi mai vechi ai crestinatatei ocure curatu si neprefacutu in slavonesculu sfantu, precum in; Sampietru, Sampaulu, Santa Maria, Sangeorgiu, San Juane (acum pentru vechime Sunzuene)1). Alte cuvinte din limb’a basericésca a Romaniloru esprima numai lucruri accidentali, cari nice nu an fostu de lipsa in limba decâtu numai dupa-ce ritulu si ceremoniele basericesci au fostu ajunsu până la unu gradu ore care inaltu de desvoltare. Despre aceste avemu de insemnatu, cà suntu mai tote fara deosebire seau grecesci seau slavonesci, asia câtu pre multe poporulu nice nu le intielege. De clasea acést’a se tiene sîrulu celu lungu de termini rituali pr. ectenia, polileu, tropariu, condacu, bohorodicina, chvalite, slavoslovia, priceasna, utrenie, vecernie s. a. Impregiurarea acést’a este de mare momentu pentru probarea locului si tempului increstinarei Romaniloru. Că antâiu, déca Romanii in limb’a loru esprima essenti’a religiunei creştine prin cuvinte latine, atunci e lucru invederatu, cà eli delà latini, va se dica din imperiulu romanu au primitu religiunea creştina. A dou’a, deca Romanii in limb’a loru esprima cu cuvinte grecesci si slavice lucrurile accidentali mai cu séma rituali ale religiunei creştine, cari numai tardîu au inceputu a se folosi preste totu in baserica, atunci e semnu invederatu,' cà pre tempulu, câudu s’au introdusa aceste, religiunea creştina erâ déjà cunoscuta in essentia Romaniloru, si inca de multu, câce altumintrule si pentru cuvintele, ce esprimu essenti’a religiunei creştine, ar’ trebui se aiba termini grecesci seau slavici. Acum ritulu basericei romane, care astàdi este ritulu grecu s’a desvoltatu tare târdîu, mai cu séma incependu delà secululu alu sieptele. Prin urmare religiunea creştina in essentia a trebuita se strabata la Romani multu in ainte de tempulu acest’a, va se dîca a trebuita se se faca inceputulu celu pucinu pre tempulu descalecarei loru in Daci’a. Astu-feliu si considerarea limbei romane, câ una fantana istorica, inca ni areta destulu de invederatu, cà Romanii au dusu cu sine din imperiulu Romanu in Daci’a religiunea creştina.

‘) Vedi Teodora Arona iu : anotâri din istori’a ecclesiastica despre urdîrea si latîrea eredintiei creştine intre Romani. Pest’a 1850 pag. 79 si 80. Mai departe dissertatiunea despre inceputulu increstinarei Romaniloru publicata in Siematismulu adiecesanu de pre anulu 1865 XXIII, XXIV, XXV.

19

La întrebarea inse, óre fostáu cunoscuta religiunea creştina si Daciloru in ainte de ce Traianu a colonisatu tier’a loru cu Romani, nu potemu dâ nice unu respunsu securu, de ora-ce ni lipsescu mai tote datele istorice. Una traditiune vechia se aflâ in baseric’a creştina inca din tempurile cele mai vechi, cumcâ S. Andrem Apostolulu celu antâiu chiamatu si fratele Sântului Pietru ar fi predicatu in Europ’a prin tierile acele din resaritu, intre cari se cuprindeâ si Daci’a. Deçà este adeverata traditiunea acest’a, atunci nu este lipsita de tota probabilitatea opiniunea ace’a, cumcâ si intre Daci va fi strabatutu câtuşi de pucinu numele Mantuitoriului. Traditiunea acest’a despre predicarea Sântului Andrem in Daci’a este spriginita si de impregiurarea, cà elu a moritu morte de martiru in Achaja, una provincia aprope de Daci’a *) la anulu 70. d. Chr. Si fiendu-câ Sânţii Apostoli de comunu au moritu toti morte de martiri cam prin tierile acele, pre unde au predicatu, de alta parte fiendu-câ nice unulu din eli nu a predicatu numai in una tiera, ci in unu complexu de mai multe tieri ale unei párti întregi a lumei pre atunci cunoscute, de ace’a nu este chiaru inprobabilu, câ S. Andreiu se fia predicatu si in Daci’a. Candu facemu inse conjectur’a acest’a, atunci suntemu cu tota reserv’a, cu carea trebue se fie ori ce istoricu atunci, candu primesce traditiuni vechi si nesecure in cadrulu scrutariloru sale.

Alta traditiune cu privire la increstinarea Daciloru este, cumcâ in Daci’a antica ar fi predicatu si Santulu Apostolu Paulu. Din impregiurarea, câ precum ni este cunoscuta din faptele Apostoliloru si din epistolele Apostolului acestuia mare, Santulu Paulu a amblatu multa si de multe ori prin tierile vecine cu Daci’a antica de câtra miedia dî, se pote vedé, câ traditiunea acést’a nu este cu totulu improbabila. Pote câ Santulu Apostolu Paulu fiendu ver-odata aprope de Daci’a antica va fi trecuta Dunarea si va fi predicatu si intre Daci. / Traditiunea acest’a despre predicarea Sântului Apostolu Paulu intre Daci este spriginita si de alte doue traditiuni, ce s’au pastratu pana mai in dîlele nostre. Anume in Romani’a a esistatu pana prin secululu trecutu una secta óre care, ce dîceâ, cumcâ si trage originea delà Santulu Apostolu Paulu. Sect’a acest’a si avea si templulu seu in satulu Nemoiesci. In apropiarea templului acestuia se afla si unu arbore, sub care dîceâ poporulu din Romani’a,

‘) Eusebiii h. e. III. 36. Natal. Alexander h. e. saec. I. c. 8. art. 10.2*

20

cumcà ar fi predicatu Santulu Apostolii Paulu1). Alta traditiune cu privire la predicarea Sântului Apostolu Paulu intre Daci s’a pastratu nu atât’a intre Români câtu mai multu intre poporele, cu cari locuescu Românii la olalta. Astu-feliu Ungurii pana in dîu’a de astadi, cându i se intempla cuiva ver o nenorocire, se indatinéza a dîce: „elhagyta ölet mint Szent Pál az oláhokat“, éra Sasii: „er hat ihn verlassen wie Sand Paul die Bloch“ * 2). De aci se vede, cà intre Români a fostu ore cându traditiunea, câ Santulu Paulu a predicatu la strămoşii loru, ce pote suntu si Dacii. Pote cà S. Paulu i-a parasita in contr’a dorintiei loru avendu de a predică si airea, si fiendu prevenita de morte nu s’a mai reintorsu. De aci s’au indatinatu a dîce Românii, cându li se intempla ver o nenorocire: „ni-a parasita cd Santulu Paulu“. Delà Români apoi au luata adagiulu acest’a si poporele conlocuitorie. Ma insusi Românii in seculii trecuti, deca-i intrebâ cineva, ca de ce religiune suntu, se indatinâu a respunde : sum Bomânu de legea lui Sampaulus). Respunsulu acest’a indica una predicare ore cânduva a Sântului Paulu intre strămoşii Româniloru si are tare mare asemenare cu dîcerea unoru Corinteni de pre tempurile Sautîloru Apostoli: eu sum alui Paulu, éra eu alui Apollo, fiendu-cà predicase la eli atâta S. Paulu, câtu si Apollo. Autoriulu opului citata Or tus et progresus la pag. 15 sustiene, ca in ainte de anulu 1699 erau mai multe semne in Români’a, delà cari se poteâ conchide, cà S. Apostolu Paulu a predicatu intre Daci.

§. 7. Propagarea ulteriora a religiunei creştine intre Români (lupa descălecarea loru in Daci’a Traiana.

Fiendu aruncata seminti’a creştina intre Români inca pre tempulu descalecarei loru in Daci’a, de sine se intielege, câ ea a urmatu mai departe procesulu acel’a, ce lu-a urmata si in imperiulu romanu, va se dîca s’a latîtu totu mai tare pana ce a strabatutu nu numai tote clasele societatei, ci si intregu poporulu. Ea s’a propagata din familia in familia până ce a strabatutu intregu poporulu, chiaru asia, precum a profetîtu Mantuitoriulu despre propagarea religiunei sale, cându o a asemenatu cu aluatulu, care

0 Ortus et progressus variaram in Dacia gentium et religionufö pag. 16.2) Hasdeu Istori’a tolerantiei religiöse in Romani’a pag. 22.s) Totu acolo.

: este micutiu, inse pre incetulu strabate farin’a intréga. In Daci’a ? cà si in imperiulu romanii fia-care crestinu erà una specie de j missionariu in cerculu, pana unde se estindeà poterea lui. Astu-feliu f comerciantulu, soldatulu, oficialulu de statu, artistulu, filosofulu,

sclavulu se silieà a propaga religiunea creştina in societăţile, printre * cari traieáu.í Ma procesulu acest’a alu increstinarei întregului poporu a ! tiebuitu se decurgă in Daci’a mai rapede si cu mai multa intensitate

cá in imperiulu romanu. Si acest’a din mai multe cause. Anume este cunoscutu din istori’a civila a imperiului romanu, ca Daci’a cea frumosa delà cuprinderea si colonisarea ei prin Romani a fostu in continuu espusa incursiunei poporeloru barbare, ce atunci incepuru a inundă preste Europ’a, din care causa imperatulu Aurdianu s’a vediutu mai pre urma necessitatu a o paraşi cu totulu, fiendu-câ aperarea ei in contr’a barbariloru erâ una sarcina prea grea pentru finantiele si sângele imperiului. Astu-feliu stându lucrulu pana la Aurelianu (f 275.) de sine se intielege, câ Romanii au trebuitu se-si concentreze in Daci’a tote cugetele si tota poterea spre aperarea ei in contr’a barbariloru, si pucinu au potutu cugeta la persecutiuni in contr’a crestiniloru, deşi prin celelalte provincii ale imperiului romanu, ce nu erâu asia espuse invasiunei barbariloru, chiaru in tempulu acest’a au fostu suscitate persecutiunile cele mai aspre in contr’a crestiniloru. De aci a urmatu, câ religiunea creştina in Daci’a Traiana a trebuitu se se propage cu mai mare rapediune si potere câ in cealalta parte a imperiului romanu. Acest’a se vede si din pucinatatea martiriloru, ce ni-i amintesce istori’a, câ au suferitu morte violenta in Daci’a, facia cu numerulu celu mare, ce ni-i aréta de prin tote celelalte provincii ale imperiului romanu fara deosebire.

Dupa Romani au cuprinsu Daci’a pre rondu, Goţii, Hunii, Gepidii, si Avarii. Pre tempulu câtu au domnitu in Daci’a poporele aceste barbare, au avutu Romanii, ce e dreptu, forte multu de suferitu din partea loru. Inse nu pentru ace’a, câ dora poporele aceste ar fi persecutata religiunea creştina, câci ele de religiune nu se interesâu, ci au avutu de a suferi, pentrucâ poporele numite predau totu ce li stâ in cale. Astu-feliu pre langa tote suferindele cele îndelungate si multe, ce le au indurata Romanii delà poporele aceste, totuşi religiunea creştina, pre tempulu domnirei loru in Daci’a, s’a potutu propagă intre eli mai departe neimpedecata.

22

Afora de aceste desi Aurelianu a parasita Daci’a Traiana, si a desiertatu-o de poterea armata, lasandu-o préda barbariloru, totuşi dupa ace’a Constantinu Marele érasi a cuprinsu una parte însemnata din ea indaraptu delà Goti, si o a tienutu sub domnirea s’a. Asemene mai tardîu a cuprinsu una parte din Daci’a Traiana si imperatulu Justinianu (527—565). Despre aceli doi imperati este cunoscutu din istoria, câtu de tare au zelatu eli pentru latîrea religiunei creştine, sî câtu de tare s’au silitu a sterpi cu totulu cultulu paganescu. De unde urméza, cà cea ce au facutu aceşti doi imperati pentru propagarea religiunei creştine in imperiulu - romanu, si chiaru si afora de acel’a, ace’a voru fi facutu si in partea ace’a a Dadei, ce au recuprinsu-o delà barbari.

Considerandu asia dara mai antâiu, cà persecutiunile cele mari si fiorése suscitate in imperiulu romanu in contr’a crestiniloru sub totu decursulu celoru trei secuii de antâiu ai erei creştine in Dad’a seau nu voru fi esistatu de locu, seau deçà au si esistatu, la totu casulu nu voru fi fostu asia crunte cá in cealalta parte a imperiului romanu, avendu Romanii in Dad’a a portâ in continuu lupta cu unu inimicu adeveratu alu imperiului, cu barbarii; considerandu cà dupa desiertarea Dadei poporele, ce au domnitu in Dad’a nu au persecutata nice odata pre creştini; considerandu in urma cà doi imperati zelanti pentru crestinismu au tienutu câtuva tempu sub propri’a loru domnia una parte a Dadei Traiane, potemu cu multa probabilitate trage conclusiunea, cà la totu casulu religiunea creştina a strabatatu la intregu poporulu romanu din Dad’a Traiana in unu tempu mai scurtu decâtu in celelalte provincii ale imperiului romanu, asia incâtu celu pucinu pre tempurile lui Justinianu, pre candu, deca si nu in apusu, la totu casulu in resaritulu Europei mai nu mai erâu pagani de locu, pre atunci in Dad’a Traiana intre Romani inca va fi incetatu de totu cultulu paganescu l).

§. 8. Increstinarea Romaniloru din Daci’a Aureliana.Propagandu-se religiunea creştina intre Romanii din Daci’a

Traiana, si facundu ore-cari progrese pana pre tempurile lui Aurelianu, nemicu e mai naturalu, decâtu ace’a, cà atunci candu la mandatata lui Aurelianu multi dintre Romanii din Dad’a Traiana au trecuta *)

*) cf. P. Maioru ist. bas. Partea I. c. 1. §. 3.

23

preste Dunure, si s’au asiediatu in Dad'a Aureliana, voru fi trecutu si multi creştini, cari au pusu inceputulu la increstinarea Bomaniloru din Daci’a kurdiam . Nu multu dupa acést’a, religiunea creştina fu dechiarata in imperiulu romanu de religiune de statu prin Cmstantinu Marde. Fiendu Romanii de dincolo de Dunăre in comunicatiune mai strinsa si continua eu imperiulu romanu, si delà decretulu din Milanu din anulu 312 alui Constantinu Marele fiendu religiunea creştina inaltiata la rangulu de religiune de statu, de sine se intielege, cà procesulu increstinarei Bomaniloru Aureliani a mersu inca si mai rapede decâtu in Daci’a Traiana. Acést’a se vede de acolo, cà mai la tote conciliele ecumenice si particulari, ce s’au tienutu in resaritu in seculii următori au luatu parte si episcopii Romaniloru din Daci’a Aureliana.

Multu a ajutatu atâtu increstinarea Romaniloru de preste Dunăre câtu si intarirea in credintia a celoru increstinati deja si S. Niceta, mai antâiu preotu in Aquileja si dupa ace’a episcopu in Romatiana. Despre S. Niceta scrie Paulinu Episcopulu din Nol’a Campaniei, cumcà locuitorii Daci din Daci’a mediterana si ripensa *) ambele dincolo de Dunăre si parti ale Daciei Aureliane, ascultau cuvintele lui cá si cuvintele unui părinte, din care causa i-a si cantatu faptele lui in una oda saphica. Renumit’a oda a Sântului Paulinu suna astu-feliu :

Te Patrem dicit tota plaga Boreae Ad tuos fatus Scytha mitigatur,E t sui discors fera te magistro

Pectora ponit.E t Getae currunt, et uterque Dacus,Qui colit terrae medio, vel iile Divitis multo bove pelleatus

Accola ripae.Orbis in muta regione per te Barbari discunt resonare Christum Corde Romano placidamque casti

vivere pacem.

Din impregiurarea, cà S. Paulinu vorbindu in od’a acést’a despre faptele Sântului Nicet'a, dîce, cumcà barbarii in urm’a i)

i) Yedi J. M. Moldovanu in critic’a Vechiei Metropolie. Archivu pg. 783. precum si autorii citati de densulu in loculu acest’a.

24

predicarei lui invetiau a resuná pre Christosu cu inim’a romana, adeca a se face creştini cä Romanii, unii s’au vediutu îndemnaţi a conchide, cà S. Nicet’a numai intre barbari ar fi predicata reli- giunea creştina si nu si intre Romanii de preste Dunăre, fiendu-câ eli pre tempurile acele aru fi fosta creştini deja *). Abstragundu inse delà ace’a, cà din cuvintele numite ale lui Paulinu nice decum nu se pote deduce, cà dora elu ar sustiené, cà Romanii pre tempurile lui aru fi fosta toti creştini, insusi istori’a caderei paganismului ni aréta, cà pre tempurile Sântului Nicet’a au fosta inca multisiori pagani prin totu imperiulu romanu. Santulu Aicet’a a infloritu la capetulu secuiului alu 4-le si inceputulu secuiului alu 5-le. Acum in secululu alu 5-le erau inca destuii pagani prin imperiulu romanu delà resaritu, éra in alu 6-le pre tempulu lui Jmtinianu, desi acest’a i-a fostu sterpitu mai de totu prin resaritu, câta numai pre ascunsu se mai tieneáu, totuşi au mai remasu inca desi nu multi prin pro- vinciele fostului imperiu romanu delà apusu, cari si profesâu cultulu neimpedecati de nimene. Ma printre remasitiele Romaniloru de prin insulele Sardini’a si Corsic’a au mai esistatu pagani chiaru si in seculii mai tardîi * 2). — Deçà acum S. Nicet’a a predicata prin Daci’a mediterana si ripensa in secululu alu 4-le si 5-le, atunci de siguru, cà a predicata si Romaniloru, fiendu-cà la totu casulu pre tempurile lui mai erâu destuii pagani printre Romani.

§. 9. Martirii romani in ambele Dacie antice.Desi, precum amu amintita deja, persecutiunile cele mari

suscitate sub diverse preteste in contr’a crestiniloru in imperiulu romanu, la totu casulu in Daci’a Traiana din caus’a indigitata in §. 7. si deca au esistatu, nu voru fi fostu asiá fiorose câ afara de ea in celelalte provincie, totuşi una impregiurare ore care, ne face a conchide nu cu pucina probabilitate, cà si in Daci’a voru fi fostu martiri mai cu séma prin baiele cele multe de auru si arginta ale ei 3).

*) Petru Maioru ist. bas. Partea I. c. 1. §. 4.2) Vedi Tzschirner. Fall des Heidenthums. Leipzig 1829. Y. Chastel,

histoire de la destruction du paganisme dans l’Empire d’Orient. Paris 1850.8) Sub martiri, precum este cunoscutu, in sensu crestinu nu intielegemu

numai pre acele persone, ce au patimitu morte pentru religiunea creştina, ci si pre acele, cari au induratu alte suferintie pr. inchîsore, batài, batujocuri, esilie s. a.

25

Un’a din pedepsele cele mai mari in imperiulu romanu era condamnarea la lucrarea bailoru de metale. In actele martiriloru condamnaţi pre tempurile persecutiuniloru se face amintire si de celi condamnaţi Ia lucrare in băile de metalu ale imperiului : damnaţi ad metalla. Astu-feliu se scie din istoria, că S. Soteru I. Pap’a (168—177) a tramisu ajutorie însemnate crestiniloru „in metallis constitutis 1). In -Dacia inca erâu băi destule, precum se vede din inscriptiunile aflate in Transilvani’a cu deosebire in diverse locuri, precum la Abrudu, Turd'a, Zlatn’a * 2 3), si din Tablele cerate aflate in băile delà Rosi’a Abrudului 8). Băile aceste se lucrâu mai cu séma prin celi condamnaţi, precum se vede si de acolo, că Aurari’a Romana delà Rosi’a Abrudului, numita Cetate, forméza una specia de crateru, carea dupa opiniunea arcbeologiloru eră astu-feliu întocmită, câ condamnaţii se nu mai pota scapă de acolo 4). Astu-felin standu lucrulu, nemic’a nu ne împiedeca, se conchidemu cu multa probabilitate, că de una parte si in băile din Daci’a voru fi lucratu pre tempurile Romaniloru condamnaţi la pedéps’a acést’a, de alta parte, că intre celi condamnaţi voru fi fostu si creştini, si deca nu toti din Daci’a. Acést’a o potemu conchide cu atâtu mai vertosu, că S. Ciprianu in epistol’a a 77-a indreptata catra lucratorii episcopi in băile Signense din Numidi’a dîce apriatu, că creştinii se condamnău si la lucrarea in băile de auru si argintu. Apoi băile de auru si de argintu ale Daciei erâu intre cele de antâiu in imperiulu romanu. Inse afora de martirii aceştia, despre cari nu cu pucina verosimilitate deducemu, că au fostu in băile de auru si de argintu din Daci'a avemu date secure despre martiri ai Daciei cunoscuţi cu numele. Astu-feliu sub Diocletianu (248—305) pre la anulu 303 a suferitu morte de martiru S. Dasiu espiscopulu Dorostorului in Mesi’a de diosu. Totu in loculu acest’a ceva in ainte de S. Dasiu s’au incununatu că martiri veteranulu Juliu Hesychiu sub Alesandru Severu, precum si Pasicrate, Valentin s. a. In Marcianopole, metropoli’a aceleiaşi provincie, numita dupa Maräan’a, sor’a imperatului Traianu, aflămu a fi suferitu martiriu S. Melitin’a inca sub Antoninu, éra in Ratiari’a metropoli’a Daciei ripense a

*) Eusebiu h. e. IV. 23.2) Dr. Neugebaur. Dazien pg. 171 uu.3) T. Cipariu. Archivu Nr. III. si uu. a. 1867.4) Dr. Neugebaur 1. c. pg. 185.

26

suferitu martiriu S. Herme, esocistu 1). Unii numera intre martirii romani si pre S. Sab’a, care a suferitu martiriu preia anulu 372, fiendu aruncatu in riulu Museu, unde s’a si innecatu. Despre elu inse se scia mai cu certitudine, că a fostu Gotu de origine. Afora de ace’a sub Goti’a, in carea se dîce, cà a suferitu martiriulu, se pote intielege si Goti’a cea din coce de Dunăre, si si cea dincolo de Dunăre, carea pre atunci se numiâ si Scythi'a. Din epistol’a sântului Basiliu Nr. 333, s’ar paré in adeveru, cà e a se intielege Goti’a cea din coce de Dunăre. In casulu acest’a riulu Museu, despre care amintesce Fleury * 2 *), nu e altulu fora riulu Buzeu din Romani’a. Inse nu este certu de ajunsu, cà s. Basiliu in loculu citatu vorbesce despre acestu martiru, si din cuvintele lui. numai atâta se pote deduce cu securitate, cumcâ in secululu alu 4-le crestinetatea era introdusa chiaru si la barbarii din coce de Dunăre 8).

In vieti’a santiloru la 20 Juniu se amintescu si trei martiri Daci, discipuli ai sântului Andrem, anume hm, Pinu si Rimu.

§. 10. Ierarchi’a Romaniloru.In seculii celi de antâiu ai crestinetatei nice vorba nu potea

se fia despre una ierarchia organisata a Romaniloru. Din care causa in desiertu amu si aşteptă ceva date secure cu privire la ierarchi’a romanésca din seculii aceştia. Si nice nu ne vomu mirâ de acést’a, deçà vomú considera, câtu de pre incetulu si câtu de târdîu s’a desvoltatu pretotindene ierarclii’a basericésca in form’a ei, ce o vedemu in seculii posteriori ai basericei. Cu aceste inse nu voimu a negâ nice decum, cumcâ fiendu unii dintre Romani increstinati inca delà descălecarea loru in Daci’a, nu voru fi fostu printre eli si preoţi pre ici colo, ma cbiaru si ver unu episcopii. Cá se admitemu acést’a ne indémna analogi’a altoru popore si tienuturi, pre unde s’a propagatu religiunea creştina in celi trei secuii de antâiu, pre la cari pre ici coló printre creştini vedemu si câte unu preotu, ma si câte unu episcopu. Inse la totu casulu Romanii cá si mai tote celelalte popore au fosu in seculii celi de antâiu inca departe de a avé una ierarchia organisata. Cu deose-

') Yedi despre martirii aceştia dissertatiunea tipărită in Siematismulu archidiecesanu de pre anulu 1865 pg. V.

2) Fleury hist. ecel. tom. IY. pg. 246. ed. Paris 1724.Yedi dissertatiunea numita pg. XXI.

27

bire institutiunea metropolitiloru, carea prin alte tieri mai favorite de sorte decum a fostu Daci’a Iraiana, de abié dupa cele de antâiu sinode ecumenice a inceputu a se organisé si consolida, de siguru cà inainte de tempulu acest’a nice intre Romani n’a potutu prinde radecini.

Ierarchi’a preste totu in baserica a inceputu a se organisa mai eu séma delà Constantinu Marele, sub care si-a castigatu baseric’a libertate deplina, sub scutulu careia de aci in coló s’a potutu desvoltá. Indata dupa periodulu acest’a incepemu a aflà urme si despre ierarchi’a Romaniloru, cu deosebire despre episcopatele loru. Adeveratu cà urmele aceste mai tote se referescu la Romanii din coló de Dunăre din Daci’a lui Aurelianu. Inse din comnnicatiunea continua a Romaniloru din coló de Dunăre cu cei din coce de Dunăre din Daci’a Trauma, urméza, cà déca delà aceia vomu face eonclusiune cu privire la aceştia, conclusiunea nu va fi prea audace.

Astu-feliu in Daci’a AureUcma aflamu mai multe episcopate din tempulu acest’a, dintre cari cele mai vechi suntu cele de antâiu douesprediece. Anume ;

1. Abritulu, pre care Cassiodoru lu numesce Apsitiuin, cetate in Mesi’a de diosu. Cumcâ episcopatulu acest’a a fostu romanu se vede din subscriptiunea latina alui Mardanu episcopulu ei in epistolii sinodului Mesiei delà anulu 458 indreptata catra imperatulu Leonu 474—491, care episcopu a fostu de facia si in sinodulu ecumenicu III delà Efesu 431. — Mai in coló se vede din subscriptiunea lui Ursu episcopulu Abritului la actele sinodului alu sieptele (787). Numele Ursu precum a observatu Le Quien aréta, cà élu a fostu romanu.

g2. Nobe. Cumcà si aici a fostu episcopatu romaneseu se

vede érasi din subscrierea latina a episcopului ei Petru in epistol’a amintita mai susu. Asemenea in sinodulu delà Constantinopolu tienutu in caus’a eresiei lui Eutichiu la anulu 439 s’a subscrisu Secundinu, episcopulu din Nobe, care nume este curatu romanu.

3. Nicopolu numita astu-feliu delà învingerea lui Traianu reportată asupr’a lui Decebalu regele Daciloru. Episcopi de a cetatei acesteia ni suntu cunoscuţi doi cu numele, anume Marcellu subscrisu in epistol’a amintita si Amantiu in una alta epistola a sinodului delà Constantinopolu indreptata catra Joanu din Antiochi’a.

28

Din numele curatu romanu alu episcopiloru acestor’a se vede, cà si episcopi’a acést’a a fostu romana.

4. Odem. Episcopulu Dittas alu cetatei acesteia inca este subscrisu in limb’a latina in epistol’a desu amintita indreptata càtra Leonu.

5. Appiaria. Episcopi de ai cetatei acesteia ni suntu cunoscuţi doi cu numele, anume Martialu in epistol’a de mai susu, si Lupicinu in epistol’a Sântului Joanu Gura-de-auru indreptata càtra Pap’a lnnocmtiu. Ambe numele aceste curatu romane aréta invederatu, cà episcopi’a din Appiari’a a fostu romana.

6. Come. Mariu, nume romanu, episcopulu cetatei acesteia este subscrisu in actele sinodului primu ecumenicu delà Nicea.

7. Dorostoru astâdi Silistri’a. Monofilu episcopulu cetatei acesteia inca este subscrisu in limb’a latina in epistol’a amintita a episcopiloru dinsinodulu Mesièi indreptata catra imperatulu Leonu. In sinodulu ecumenicu III delà Efesu 431. a fostu de facia Jacobu episcopulu Dorostorului.

8. Marcianopolu. Dupa Ammianu Marcellinu numita astu-feliu delà Maróan’a, sor’a imperatului Traianu. Pistu, nume érasi curatu romanu, episcopulu cetatei acesteia este subscrisu in actele conciliului primu delà Nicea ; Martiriu episcopulu cetatei acesteia fii de facia si subscrise in conciliulu ecumenicu II. delà Constantinopole 381.; Sa- turninu in sinodulu particulariu din Constantinopolu ; Valerianu in epistol’a desu amintita si Doroteiu in sinodulu ecumenicu III. delà Efesu.

9. Sexantaprista.10. Tiberiopolu.11. Sugdea.12. Axiopolu.13. Ape. In sinodulu delà Sardica 347. a fostu de facia si s’a

subscrisu Vitale episcopulu Apeloru.14. Bonoma.15. Castra Marti. Calvu episcopulu Castra Martiéi a fostu de

facia si s’a subscrisu in sinodulu delà Sardic’a.16. Iscu. In acelasiu sinodu a fostu de facia Valente episcopulu

Iscului.17. Sardic’a, metropolea Daciei mediterane. In sinodulu

amintitu din Sardic’a a fostu de facia si s’a subscrisu intre cei de antâiu Protogene episcopulu Sardicei. Acest’a a fostu de facia si in sinodulu antaiu ecumenicu delà Nicea 325; e'ra in sinodulu

29

ecumenieu III delà Efesu 431. aflàmu pre Júliám episcopulu Sardicei a fi fostu de facia, desi suspectu de eresulu Nestorianu.

18. Naisu, patri’a marelui Constantinii. In sinodulu delà Sardic’a aflamu pre Gaudmtiu episcopulu Naisului. Éra Pap’a Innocentiu I. îndrepta una epistola catra Marcianu episcopulu Naisului.

19. Bmnatian’a. In episcopi’a acést’a a fostu episcopu S. Niceta delà anulu 332—420.

20. Scupi. Peregoriu episcopulu Scupiloru a fostu de facia si a subscrisu in sinodulu Sardicenu.

21. TJlpian’a. In desu amintitulu sinodu Sardicenu a fostu de facia si a subscrisu Macedoniu episcopulu TJlpianm.

22. Develtu. Episcopulu Develtului cu numele Justinu a fostu de facia si a subscrisu la anulu 459 in Constantinopolu.

23. Singidunu. Episcopulu Ursaciu alu Singiduuului a jocatu nu pucina rola in certele ariane.

24. Mursa. Aceasi rola o a jocatu in certele ariane Valente episcopulu Mursei1).

Nu tote episcopatele enumerate pana aci au fostu in cele doue provincie din coló de Dunăre numite per excellentiam Daci'a, ci unele din ele au fostu in Mesi’a. Inse fienducă si in Mesi’a locuieâu multi romani, ca si in Daci’a, de ace’a pre dreptulu le computâmu intre episcopatele romane, dupace numele rornanu alu episcopiloru cunoscuţi ne indreptatiescu la asia ceva. Afara de ace’a in seculii celi de antâiu ai crestinetatei pana tardîu prin secululu alu nouele si diecele era datin’a, că mai una fia-care cetate de ceva momentu, era si locuinti’a unui episcopu. De unde pre calea analogiei potemu conchide, ca si in Daci’a , afara de episcopatele enumerate, voru mai fi fostu si altele prin alte cetâti, despre cari inse pentru vechimea tempuriloru numai pucine urme istorice s’au potutu păstră pana la noi.

La întrebarea inse, ca ore episcopatele aceste deimpreuna cu cele ce ni suntu necunoscute fostu-au organisate in mai multe metropolie, si in ce forma, nu potemu respunde, decâtu ca de una parte, si deca va fi esistatu in tierile aceste ver una alta metropolie afara de cea din Sardic’a, ace’a numai in seculii mai târdii a potutu

‘) Yedi despre episcopatele aceste dissertatiunea citata pg. VI si uu. si Hardouin acta conciliorum, la couciliulu delà Nice’a si Sardic’a, Efesu, Calcedonu si Constantinopolu, éra despre epistol’a episcopiloru din partile Mesiei de diosu acelaşi tom. II pg. 720. u.

30

se se intemple, fiendu institutiunea metropolitiloru celu pueinu in form’a loru de prin seculii VI si VII mai de totu necunoscuta seculiloru celoru primi, de alta parte lips’a mai totala de urme istorice despre esistinti’a atatoru metropolie ne face se fimu tare reservati si in conclusiuni si deductiuni cu privire la obiectulu acest’a. Totu ce scimu securu este, cá imperatulu Justinianu pre la anulu 535 redicandu patri’a sa Justinianea prima din Bar dani'a la demnitatea de scaunu Metropolitanu i-a supusu tote episcopiele din Mesi’a I I si Macedonia I I din Prevalitan’a si din Dacia ripensa si mediterana. Demnitatea acést’a trecü mai tardíu la episcopulu Lychnidului seau Acridei, delà care pana in tempurile mai din cóce depindeau episcopatele din principatele romane de din cóce de Dunăre. Inse pre la anulu 594 Felice episcopulu Sardicei din Daci’a mediterana nu voi a se supune esarcatului acestui nou din Justinian’a prima, fienducâ deroga dreptului metropolitanu alu scaunului seu, pâna-ce insusi Pap’a Gregoriu Marele supranumita dialogulu s’a vediutu silitu a-lu mustră si a-i demanda se se supună ’).

Precandu din D ada Aureliana avemu cunoscintia celu pucinu despre unele episcopate, ce au esistatu in periodulu acest’a, pre atunci din Daci’a cea mare Traiana nu avemu nice pre departe nice baremu atâte cunoscintie, ci câ-si cum Daci’a Traiana ar fi peritu cu totulu de pre faci’a pamentului, asia nu se amintesce de catra istorici mai nemicu de referintiele ei basericesci. Cumcâ la inceputulu periodului acestuia au trebuitu se fia esistatu creştini prin Daci’a Traiana credemu a fi probata nu cu pucina verosimilitate in §. 6, a caroru numeru a trebuitu se crésca in continuu. Si pre langa tote aceste istori’a tace mai de totu despre eli, deşi in periodulu acest’a nu au lipsita eveneminte mari, ce au misicatu intréga baseric'a, cum au fosta pentru .esemplu certele ariane, cari au strabatutu mai prin tote clasele poporului pana si la cele mai inferiore2). Se pote ore, ca numai Romanii din Daci’a Traiana fara causa se nu fia voitu a luá parte la evenemintele acele mari, si se fia traita numai cá spectatori? Acést’a este cu nepotintia. Pre tempulu certeloru ariane pentru esemplu incependu din Siri’a pana in Spani’a

‘) Védi dissertatiunea amintita pag. XVIII, si XIX. si Petru Maioru 1. e. c. IV. §. 1. 2. 3. 4.

s) S. Atanasiu se plânge, cà in Alesandri'a si in celelalte cetàti ale Africei pre tempulu certeloru ariane chiaru si cofaritiele tieneáu dispute teologice prin piatie si pre strade despre generatiunea eterna a Fiului delà Tatalu.

31

! tota baseric’a erá misicata si agitata prin tote provinciele. Cum l este cu potintia, cá numai Romanii din Daci’a Traiana se fia pastratu I in tempulu acest’a una leniste filosofica, cá si care nu a mai : pastratu nice unu poporu, pre la care au strabatutu certele aceste ?

Numai doue alternative se dau, cu ajutoriulu caror’a se pote lamuri [ incâtuva si esplicâ sengularitatea acest’a. Anume seau pre tempurile l acele Romanii din Daci’a Traiana nu au cunoscutu de locu cresti- [ nismulu, si cá atari nu s’au interesatu nice câtuşi de pucinu de Í certele, ce agitâu pre atunci baseric’a creştina. Acést’a inse nu : este de crediutu, pentrucâ precum amu vediutu in §. *6. pre I tempurile aceste la totu casulu religiunea creştina a trebuitu se fia

facutu déjà progrese nu neinsemnate printre Romanii din Daci’a Traiana. Déca asia stà lucrulu, nu ni mai remane alt’a decâtu a primi de probabile cealalta alternativa, confirmata in câtu-va si de impregiurarile politice de pre atunci ale Daciei Traiane, cumcâ pre tempurile certeloru acestor’a Daci’a Traiana fiendu in continuu cuprinsa si domnita pre rondu de mai multe popore barbare, prin ce de o parte vieti’a basericésca deşi nu potemu dîce, că a fostu împiedecată, dar la totu casulu a stagnatu, de alta parte comerciulu crestiniloru din Daci’a Traiana cu cealalta lume creştina a fostu tare restrinsu, asia au remasu neatinsi de certele, ce sfasiâu pre atunci baseric’a, pastrandu-si credinti’a, ce o au avutu mai in ainte. Alternative acést’a o potemu sprigim si cu alte caşuri analoge din istori’a basericésca. Cumcâ au mai fostu in baserica popore de altumintrule creştine, cari împiedecate de impregiurarile politice nu au potutu se lié parte seau de locu, seau in mesura forte mica la eveneminte de mare momentu pentru baserica, ni areta istori’a in diverse epoee Este destulu pentru esemplu a aminti numai atâta, că la sinodulu ecumenicu alu optule tienutu la anulu 869. in Constantinopolu, deşi pre atunci tota baseric’a erá agitata, celi trei patriarchi din resaritu fiendu déjà supusi mohamedaniloru, nu s’au potutu presentâ decâtu numai dupa-ce imperatulu din Bizantiu s’a intrepusu multu la Muhamedani, cá se li concéda. Ma impregiurarile politice suntu caus’a, de din seculii celi de antâiu ai religiunei creştine, cându ea erá proscrisa, avemu asia pucine date despre multe eveneminte de ale basericei, despre cari de altumintrule scimu securu, ca au esistatu.

Ne luandu Romanii din Daci’a Traiana parte la vieti’a cea de multe ori agitata a basericei in periodulu acest’a, de sine se intie-

32

lege, cà si urmele istorice despre episcopatele loru trebue se fia de totu neînsemnate. Nu urme za inse de aci nice decum, cumca Romanii in Daci’a lui Traianu in seculii mai tardîi ai periodului acestuia, nu-si voru fi avutu si eli episcopii si preoţii loru. La totu casulu inse cliiaru nice in seculii mai tardîi, candu prin alte párti ale lumei baseric’a era deja organisata, cu greu voru fi potutu Romanii din Daci’a Traiana in impregiurarile loru politice cu totulu nefavorabili se-si aiba ierarchi’a loru basericésca organisata. Ma si episcopii, ce i voru fi avutu in tempurile acele, cu greu voru fi potutu fi legaţi de câte una cetate anumita câ resie- dintia. Seau mai bine dîsu, Romanii voru fi avutu episcopi ca toti celialalti creştini, deşi nu asia multi, inse cu greu voru fi avutu episcopate in sensulu modernu alu cuventului. Cu atâtu se pote crede mai pueinu, ca Romanii in Daci’a Traiana voru fi avutu Metropoliti si Metropolii in tempurile, candu provinciele locuite de eli erâu supuse poporeloru barbare. Acést’a pentrucâ organisarea Metropolieloru in imperiulu romanu s’a facutu dupa impartîrea politica si dupa insemnatatea politica a cetatiloru. Daci’a Traiana de sine se intielege, că nefiendu pre tempurile acele supusa imperiului romanu, impartîrea politica numita in teritoriulu ei nu s’a potutu face, si prin urmare nice cea basericésca.

Din totu periodulu acest’a de mai una mia de ani nu ni suntu cunoscuţi decâtu doi episcppi, ce au petrecutu si in Daci’a Traiana, si si cu privire la aceştia, despre unulu se scie securu, câ a fostu grecu, si a avutu de a face mai multu cu Goţii, decâtu cu Romanii, éra despre celulaltu, deşi nu se scie securu, cumca de ce naţiune a fostu, dara se scia, cà nu pentru Romani a venitu in Daci’a. Aceşti doi episcopi suntu : TJlfil’a, episcopu arianu in secululu alu patrule si apostolu intre Goţi, pentru cari a si tradusuS. Scriptura pre limb’a gotica ’), si Jeroteiu adusu in Ardealu din Constantinopolu de principele ungurescu Giul’a in secululu alu 10-le. Cu deosebire despre Jeroteiu se făcu multe conjecturi si deductiuni, câ ore nu cumva a fostu episcopu si la Romani? Inse fiendu-cà in privinti’a acést’a nu este nemicu securu, si casulu este prea specialu, pentru cá se ne potemu ajută celu pueinu cu analogi’a, de ace’a trecemu preste elu.

!) Vedi despre VlfiVa: W. Bessel »Über das Leben des Ulfila und die Bekehrung der Gothen zum Christenthum. Göttingen 1860 si Spicuiri in istori’a basericésca a Romaniloru de J. M. Moldovanu pg. 49—62.

33

§. 11. Relatiunea canonica a Romaniloru facia eu scaunulu Romei si facia cu Patriarchulu din

Constantinopolu.Conscienti’a despre Primatulu Sântului Pietru si a urmatoriloru

lui legitimi in baserica o aflàmu destulu de chiaru esprimata pana si in celi mai vechi scrietori basericesci, si in fapte si intemplari din anticitatea creştinismului. Si desi nu potemu dîce, cumcà conscienti’a despre primatulu acest’a, incâtu élu este unu adeveru de credintia, in tempurile cele vechi va fi strabatutu chiaru si in mas’a poporului, caruia in tempurile acele a fostu mai de lipsa se i se propună adeverurile despre misteriulu rescumperarei, decâtu cele despre constitutiunea basericei, carea inca nice s’a fostu potutu organisé deplinu dupa principiele primite delà Mantuitoriulu nostru, totuşi claseloru celoru mai inalte mai cu séma a cleru