MY HOURSROȘU STACOJIU – Povestiri taoiste din China antică

STUARD WILDE

CEI TREIZECI ȘI TREI DE ÎNȚELEPȚI AI ROBELOR STACOJII

Însă discipolul bătrânului înțelept simțea că poate rezista. El era puternic. Își amintea secretele pe care i le revelase bătrânul înțelept. Cunoștea existența fluxurilor naturale de energie. Înțelesese că ideea de căldură nu ține neapărat numai de o anumită temperatură, ci era legată de o anumită stare interioară. Și astfel el se concentra asupra căldurii luminii lăptoase a zilei de iarnă, după care o aducea în inima sa. Astfel a reușit să rămână centrat în sine chiar și în ele mai vitrege condiții. Aflase despre TAO și despre natura eternă a lucrurilor. Știa despre lumina celestă prezentă în toate lucrurile, care crește și scade odată cu trecerea anotimpurilor. Tânărul discipol cunoștea toate aceste lucruri.

În anumite momente, el vizualiza căldura propriei inimi, măreția ei, am putea spune. O privea ca pe o formă de căldură spirituală care îi încălzea tot trupul. Simțea că deține controlul, indiferent cât de vitrege ar fi fost condițiile din afară. Nu se opunea aproape deloc. Stătea acolo pentru că simțea că i-a fost scris în destin să stea acolo.

Discipolul bătrânului înțelept putea simți toată această transformare, în vreme ce stătea pe scaunul său de lemn. El știa cum spiritul viu al lui Tao dădea viață plantelor, în vreme ce acestea dădeau primii colți și creșteau. Își imagina sunetul creșterii plantelor, și astfel putu simți acea regenerare și în el însuși. În inima sa, el putea să se expansioneze și să atingă un copac, să îi îmbrățișeze, fără a se ridica de pe un scaun, deoarece în adâncul ființei tale, în esența lui, EL ERA ACEL COPAC. Urmărea zborul păsărilor și se minuna de felul grațios în care acestea se mișcau, când ele urcau sau coborau în zbor. Putea să simtă grația totului, fiecare mișcare a lor, fiecare bătaie a aripilor. El simțea toate acestea în interiorul ființei sale. Era ca și cum păsările ZBURAU ADÂNC ÎN PROFUNZIMILE SUFLETULUI SĂU.

Tânărul a învățat să se detașeze și să accepte viața, înțelesese cum să transceandă circumstanțele exterioare. Atinsese și cunoscuse eroismul spiritului său uman. A cunoscut și a înțeles măreția călătoriei noastre spirituale. A dat dovadă de curaj, și în același timp de puritate, compasiune și dăruire de sine. În timp ce contempla căderea frunzelor de pe ramuri, el a rememorat momentele de cotitură din viața sa, gândindu-se uneori la famila și la satul său, comparându-le cu situația în care se găsea acum. I se părea că fiecare frunză care cădea reprezenta un aspect al ființei sale interioare, sau o etapă a călătoriei vieții lui.

Solstițiul de iarnă se apropia din nou, iar discipolul se simțea încă și mai echilibrat, împăcat, una cu el însuși și cu frumusețea care îl înconjura. El învățase arta așteptării, puterea simplă a faptului de a nu se aștepta gândindu-se dacă bătrânul înțelept va veni sau nu va veni. În schimb, și-a focalizat mintea să aștepte în eternitatea din care știa că va face parte și el. Știa că dacă așa a fost nevoie, ar fi fost dispus să aștepte pentru totdeauna, și să moară așezat pe acel scaun. El era una cu TAO, adierea dimineții, briza verii. Era spiritul viu care animă toate ființele. Era yang-ul cuibărit în ying.

Ceilalți discipoli s-au întrebat atunci: ”Oare eu o să fiu acela?” În schimb, tu ți-ai spus: ”Eu voi fi acela”.

GRĂDINARUL CEL MISTERIOSNu poți răsplăti soarele, TU EȘTI SOERELE. Nu poți răsplăti ploaia, TU ESȚI PLOAIA.

Nu poți răsplăti pământul, TU EȘTI PĂMÂNTUL. Și să încerci să îl răsplătești pe TAO, nu este cu putință deoarece nu este oare scris că tu ești TAO, chiar și spiritul viu care se află în toate lucrurile, etern și nemuritor?

Când bronzul și jadul îți umplu adăpostul

Acesta nu mai poate fi păzit.

Avuția și atașamentul nasc insolență

Care aduce distrugerea.

Atunci când totul s-a încheiat, retrage-te!

Aceasta este calea Paradisului. (Tao Te Ching)

UN LEGĂMÂNT SACRU DE IUBIRESe desprinseră de toate îngrijorările, vulnerabilitățile și îndoielile lor umane, fricile

și incertitudinile pe care amândoi le experimentaseră. Și cum se îmbăiau în acel bazin, limitările tărâmului fizic și ale corpului fizic nu îi mai constrângeau și duse erau și amintirile durerii și tristeții. Amândoi deveniră încarnări ale grației și iubirii necondiționate.

”Trebuie să ne amintim permanent că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi”. Ea îi zâmbi și-i strânse mâna cu tandrețe și pășiră înainte către lumină, două ființe transformate într-una singură. Pășiră înainte deoarece aceasta fusese dorința și destinul lor.