AVRAM BOGDAN ȘTEFANAN I, MASTER

TEOLOGIE PRACTICA

Prezentarea apariţiei şi evoluţia muzicii bisericeşti pe teritoriul României

Arta muzicii practicate în Biserica Răsăritului ortodox creștin este cunoscută sub denumirea de muzică bizantină și, prin extindere, este cunoscută sub denumirea de muzică de tradiție bizantină. Pentru că se cultiva în Bizanț și în toate centrele mănăstirești ale Orientului ortodox din întreg Imperiul Bizantin a fost numită muzică bizantină, denumirea fiindu-i atribuită de muzicologii și istoricii epocii noastre moderne, de cei care și-au îndreptat atenția către investigarea artelor medievale.

În primele veacuri creștine, cântarea religioasă un era încă definită și nici noi astăzi, din lipsă de documente, un ne putem pronunța asupra structurii ei, asupra caracteristicilor definitorii ale acestei etape. Odată cu recunoașterea creștinismului ca religie licita, în 313, cântarea religioasă capătă noi valențe, determinante fiind dezvoltarea imnografiei creștine și evoluția oficiilor religioase.

În România, muzica religioasă s-a dezvoltat în mai multe direcții, având o bază de pornire diversificată, chiar dacă aceasta a servit cultul ortodox majoritar al țării. O anumită structură a avut-o muzica religioasă din provinciile răsăritene- Muntenia, Oltenia, Moldova, Basarabia și Dobrogea- în care fondul bizantin și de tradiție bizantină a prevalat, și o altă structură a caracterizat muzica ortodoxă din Transilvania, Banat și Bucovina, deși cultul era același.

Psaltichia bizantină a format întotdeauna sistemul de cântare în Bisericile ortodoxe, care s-au găsit în legatură canonică cu Patriarhia constantinopolitană. Îndeosebi, Biserica celor două principate românești, Muntenia și Moldova, prin condițiile istorice și legăturile cu Ortodoxia greacă, a format un teren deosebit de înflorire a psaltichiei bizantine, în diferitele faze de mai tarziu ale acestei cântari, cu progresele și cu scăderile ei. Situația aceasta a fost remarcată chiar de călători ortodocși străini, ca Dorotei al Monemvasiei, însotitorul patriarhului Ieremia din Constantinopol, în călătorie pe la noi spre sfărșitul veacului al XVI-lea, și Paul de Alep,

1

diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, în veacul al XVII-lea. Cel dintâi lăuda în notele sale pe Petru Schiopul, domnul Moldovei, "pentru că iubea și pe cântăreți și avea un iscusit dascăl de cântări". Cel de-al doilea vorbește cu multă admirație de felul în care se făcea serviciul divin și se cânta la Biserica Domnească din Târgoviște. De asemenea, în veacul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir face mențiune în Descriptio Moldaviae despre corul cântăreților greci de la Biserica curții domnești a Moldovei.

Trebuie să menționăm însă că, în întrebuințarea liturgică din diferitele Biserici ortodoxe naționale, psaltichia bizantină a suferit o localizare prin aplicarea notei geniului muzical specific fiecărui neam, fără a se desființa, desigur, spiritul și esența psaltichiei originale. Nota națională în psaltichie și-a gasit loc în amănuntele secundare de interpretare, care, de fapt, constituie punctele firești de acomodare locală a muzicii bisericești grecești în celelalte Biserici ortodoxe. În bisericile de la curțile cârmuitorilor, în bisericile mari și bogate din orașe, la mitropolii și episcopii, se executa de obicei psaltichia țarigrădeană chiar de către psalți greci. La celelalte biserici mai modeste și chiar în mănăstiri, cântarea bizantină era interpretată în spiritul fiecărei națiuni. Așa s-a petrecut lucrul în primul rând în țările slave de la sud (Serbia și Bulgaria). Cu această particularitate slavă s-a generalizat psaltichia și în bisericile românești, pe timpul cât a durat la noi ritul slav în biserică.

Ea este cunoscută sub numele de cântare bulgară sau sârbească. În ea s-au topit și accentele specifice simțirii românești, ajungând astfel la noi felul de cântare bisericească tradițională. Ea a răsunat chiar în bisericile curților domnești, alternativ cu psaltichia în limba greacă. Uneori, în limba română (mai degrabă în limba slavă) și în strana stângă, răspunzând cântării grecești din strana dreaptă, cum se petrecea lucrul la Târgoviște, după însemnarile diaconului Paul din Alep; alteori însă, chiar în strana dreaptă în limba slavonă, cum stateau lucrurile la începutul veacului al XVIII-lea la Curtea moldovenească, după informațiile date de Dimitrie Cantemir.

Ne aducem aminte și de vestita școală de cântări de la Putna. Existența școlii nu este atestată documentar direct, cercetările întreprinse în ultimele decenii însă, au dus la descoperirea unor manuscrise cu semiografie bizantină care ne-a permis să stabilim existența pe teritoriul României a câtorva școli în perioada medievală, dintre care cea mai veche a ființat la Putna. Printre compozitorii și dascălii de muzică bizantină de la Putna, alaturi de Eustatie, Ioasaf, Antonie, Ioan Diaconu, Kyr Gheorghie, ne atrage atenția Dometian Vlahu, al cărui nume vădește originea lui română. Faima școlii de la Putna mersese până dincolo de hotarele țării cum aflăm din scrisoarea lui Al. Lăpușneanu, domnul Moldovei, datată din 6 iunie 1558, adresată comunității ortodoxe din Lvov:,,Trimiteți-ne de

2

asemenea, patru cântăreți, tineri și buni și noi îi vom învăța cântarea grecească și sârbească (slavonă). După ce vor învăța îi vom trimite la voi (înapoi); trebuie numai să aibă glas bun; au fost, de asemenea, trimiși la învățătură și cântăreți din Przemysl”. Circulația cântărilor psalților putneni din cele nouă manuscrise, scoate în evidență atât valoarea muzicii cât și durabilitatea ei în timp, fiind utilizată în practica de strană a centrelor mănăstirești din Moldova în tot sec. XVI. Aceste manuscrise contin o muzică bizantină autentică, aflată în uz la Bizanț, la Muntele Athos și multe alte centre mănăstirești din Orient, fiind păstrată în manuscrise și în tradiția orală, căi prin care a pătruns și în țările române.

Paralel deci cu psaltichia bizantină în limba greacă, de la bisericile păturii mai ridicate, continuă tradițional in restul Principatelor Române o cântare bisericească trecută, e drept, prin filtrul spiritului slav, dar autohtonizată în gustul popular românesc. În bisericile mici și chiar de prin unele sate, doar Heruvicul, Axionul, Sfinte Dumnezeule etc. se cântau în grecește, după ce această influență s-a înscăunat la noi. În veacul al XVIII-lea însă, vechea cântare bisericească zisă bulgară sau sârbească începu să răsune și în limba română. Accentele și turnura ei supraviețuiesc până astăzi într-un anumit fel de cântare a canonului Floriilor, în melodiile "Marimurilor" de la polieleu și în cântecele populare de stea (Trei crai, Nunta din Cana Galileii, În Vitleem S-a născut Hristos,.etc). Asemenea cântări le regăsim și în notația hrisantică. În idiomelarul lui Dimitrie Suceveanu întalnim Canonul de Florii, cu specificația că este tradus din sistema veche dupa cum se cântau în vechime (ex.1). Apoi găsim în “Utrenierul-Liturghier” de Ioan Zmeu, catavasia “Hristos se naste”(ex.2) cu indicația că s-a așezat spre amintire după cum se cânta pe vremuri. Amintim aici pleiada de protopsalți-compozitori ce au activat în perioada prehisantică: Filotei sin Agai Jipei, care în 1713 a publicat Psaltichia rumânească, manuscris ce delimiteaza în mod concret introducerea limbii române și în cântarea religioasă.    Filothei sin Agai Jipei  se afirmă în istoria muzicii bizantine românești ca autor al Psaltichiei rumanesti , născut din părinți români însă prezentat în anumite manuscrise ca fiind de origine greacă.

  Prin activitatea și credința lui partiotică, nu se abătea nicio clipă de la lupta ce se dădea pentru românirea cântărilor bisericești, care se adresau păturilor celor mai largi ale poporului, aceasta având loc într-o vreme în care însuși mitropolitul Theodosie -  față de care Filothei sin Agai Jipei avea respectul datorat celui ce îi fusese ucenic – susținea cu vehemență ca slujba să se săvârșească numai în slavonește, întrucât limba română este „proastă, săracă și îngustă, față de cea elină și slavonă”.

3

  În asemenea condiții este cu atât mai meritorie activitatea desfășurată de acesta, alături de alți membri ai „academiei brâncovene”.         Cunoscând bine limbile greacă și slavonă, după cum reiese din prefața Psaltichiei, unde precizează că a alcătuit cântările sale „nu după meștesuguri latinești și rusăști”, Filothei sin Agai Jipei se dovedește un perfect mânuitor al metaforelor, comparațiilor și subtilităților dogmatice din cele două limbi, reușind să găsească cel mai potrivit corespondent în limba lui maternă, româna.

  Într-o vreme când tot mai mult se impunea nevoia de libertate a neamului, lupta pentru omniprezența limbii române se constituie ca parte integrantă a luptei naționale. În acest context, Filothei sin Agai Jipei reușește să învingă piedicile inerente. Limba expresivă, bogăția de procedee lingvistice artistice ni-l impun drept un mare om de cultură, care ne-a lăsat ca  moștenire de valoare adevărate monumente de limbă românească. Și astăzi, după scurgerea atâtor ani de schimbări ale limbii române, lucrări literare ale lui se citesc ușor, cu plăcere și interes.

   Cele trei cărți traduse de Filothei sin Agai Jipei – Învățături creștinești, Floarea Darurilor și Catavasierul – oglindesc în mod real cea mai îngrijită formă pe care o avea limba română literară la sfârșitul secolului al XVII –lea și începutul secolului al XVIII –lea. Prin aceste cărți cuprinzatoare de limbă românească, clară, simplă și armonioasă, cu filoane puternice izvorâte din limba rostită de popor, se consolidează unitatea de limbă și de cultură pe întreaga arie romanească.

 Cărțile și cântările traduse sau alcătuite de Filothei sin Agai Jipei au o mare circulație. Astfel, Floarea Darurilor s-a răspândit – prin multe retipăriri și prin copii manuscrise – în toate ținuturile românești, înlocuind traducerile mai vechi făcute după texte slavone, iar Catavasierul – carte de strană intens folosită, cu o largă întrebuințare în cultul bisericii ortodoxe române – este retipărit, de la întâia ediție a lui Filothei sin Agai Jipei, 1714, până la1826, în cel putin 38 de ediții românești bilingve sau trilingve. Și un număr mare de cântări din Psaltichia sa a circulat în toate cele trei provincii românești. Putem considera Prefața lui Folothei Ieromonahul la a sa Psaltichie rumănească din 1713 ca pe una dintre primele însemnări cu caracter istoriografic și chiar estetic ale muzicologiei românești. Filothei, ucenicul lui Theodosie din Sf. Mitropolie a Bucureștilor,mărturisește că a tălmăcit cântările, nu pre alte meşteşuguri latineşti şi ruseşti, ci pre aceleaşi musichii ale dascălilor bisericii noastre a răsăritului…care cu nevoie din grecie s-au scos, prin cuvinte rumăneşti şi prin glasuri greceşti, ca să se înţeleagă ceea ce se cânta în biserică. Alți compozitori: Șărban Protopsaltul, Mihalache Moldovlahul.

4

Din prefata Irmologhionului lui Macarie Psaltul avem un fragment care se referă la Sarban, unul dintre marii protopsalți ai Țării Românești: “În zilele fericitului întru pomenire dascălului Sarban Protopsaltul, viind cel mai desăvârșit și cel mai vestit dascăl al vremii aceia dintre greci, Anastasie Rapsaniotul cu socoteala ca să-și găsească norocul și să rămâie în țara noastră, când au văzut desăvârșirea meștesugului și au auzit prea dulcea firească glăsuire a lui Sarban, a lui Constandin și a celorlați dascăli din neamul nostru s-au înspăimântat și singur judecându-se că nu iaste trebuincios, nearătându-se în multe zile, s-au întors și au murit în țara lui”. Despre Mihalache Moldovlahul amintesc succinct că a compus Anastasimatarul în românește. Părintele profesor Sebastian Barbu-Bucur susține în ultimul lui studiu apărut la editura muzicală, că el ar fi compus acest Anastasimatar direct în limba română și se pare înaintea apariției cu același titlu a profesorului său Petru Lampadarie. Așadar o lucrare originală, respectând canoanele de compoziție ale muzicii bizantine.

Adevărata adaptare însă a psaltichiei la firea cântării bisericești a românilor din Muntenia și Moldova este o operă realizată la începutul veacului al XIX-lea, în primul rând de către ieromonahul Macarie de la Mitropolia din București. Cele trei lucrări ale sale, Anastasimatarul, Irmologhionul și Teoreticonul, tipărite la Viena în anul 1822, precum și Utrenierul, imprimat la București în anul 1827, au rămas normative pentru cântarea bisericească din Biserica Ortodoxă Română. La baza lor stă metoda cea nouă a reformei psaltichiei bizantine de la începutul veacului al XIX-lea. După chiar mărturia lui Macarie, trecerea cântărilor în limba română și în spiritul ei au încercat-o înainte de el ieromonahul Arsenie de la Cozia și protopsaltul Calist de la Mitropolia din București. S-au izbit însa de intrigile reprezentanților curentului grec de la noi. Macarie a avut însă sprijinul mitropoliților Dionisie Lupu în Muntenia și Veniamin Costache în Moldova. Mănăstirea Neamț, unde Macarie a mers să inițieze pe călugări cu noul sistem de cântare, a ajuns al treilea centru de românizare a psaltichiei bizantine.

Direcția inaugurată de Macarie a fost continuată mai ales în Moldova. Astfel, iconomul Ioniță, mare ecleziarh la Mitropolia din Iași, a tradus în românește pe la 1837 melodiile slavelor și idiomelelor din Triod, pentru trebuințele elevilor din seminar. Lucrarea a rămas în manuscris. În anul 1840, ierodiaconul Nectarie Frimul, psalt la Episcopia din Huși, a așezat pe note cântările Liturghiei. Același lucru l-a făcut el pentru cântările Utreniei, în anul 1846, când era arhiereu. Cel mai distins reprezentant însă din Școala muzicală a lui Macarie a fost Dimitrie Suceveanu, protopsalt la Mitropolia din Iași. Afară de îmbunătățirea adusă cărților de cântări ale lui Macarie,

5

prin publicarea Anastasimatarului cu Teoreticonul și Irmologhionul (Iasi, 1848), Dimitrie Suceveanu a publicat în trei prețioase volume toate idiomelele și slavele de peste an (Mănăstirea Neamț, 1856), atât de apreciate până astăzi. În Muntenia, încercarea de a da pe românește psaltichia grecească a fost reluata de Anton Pann (1854). La început, în colaborare cu doi psalți greci așezati la noi (Petre Efesiul și Panaiot Enghirliul, protopsalt la mitropolie), iar mai pe urmă singur. El pleacă de la același sistem muzical ieșit din reforma constantinopolitană de la începutul veacului al XIX-lea. Dacă însa a reusit să dea cel mai bun manual de teorie psaltică, în lucrarea sa "Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau gramatica melodica", totuși nu se poate spune acelasi lucru despre bucățile lui de psaltichie. Traduceri și prelucrări, precum spune el însuși, iar unele chiar compoziții proprii, ele se resimt vizibil de turnurile melodiilor cunoscute de el în tinerețe prin Peninsula Balcanică și prin Rusia, pe unde a umblat. Ele nu au deci naturalețea cântărilor lui Macarie, în spiritul simțului românesc.

O împăcare a acestor două direcții a fost încercată în ediția Anastasimatarului și Irmologhionului din 1856 a episcopului Filotei al Buzăului. Ele sunt de fapt o compilație, unde se poate recunoaște opera lui Macarie în Anastasimatar, iar în cea mai mare parte din Irmologhion lucrările lui Anton Pann.

Ca o continuare în direcția începută de ieromonahul Macarie, pot fi privite și traducerile, prelucrările și compozițiile din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, ale lui Ștefanache Popescu, profesor de muzică bisericească la cele două seminarii din București. În ele se vede preocuparea de adaptare a psaltichiei bizantine la felul și gustul de cântare ale poporului român. Bucățile lui Ștefanache Popescu sunt mult mai apropiate de cele ale lui Macarie. În plus, prin introducerea tactului îndoit, el a dat cântării un ritm mai modern, îngăduind ca imnele să fie cântate ceva mai repede, iar nu atât de melismatic, ca mai înainte. Aceasta însemna deci o simplificare a cântării care, între altele, a creat și avantajul de a face textul mai clar la auz. În acest din urma sens, Ștefanache Popescu a fost continuat de elevul și urmașul său la cele două catedre, I. Popescu Pasarea.

O problemă de mare însemnătate, nerezolvată până astăzi, pentru bisericile ortodoxe de altă limbă decât cea greacă este eventualitatea unei traduceri ritmate a textului și melodiei imnelor. Câtă ușurință ar rezulta dintr-o astfel de realizare atât pentru cântăreți, cât și pentru edificarea credincioșilor nu este greu de înțeles. Afară de imnele stărilor din Prohodul sDomnului, nu s-a putut face nimic mai mult în această direcție. Negreșit, o astfel de lucrare se înfățișează covârșitoare atât prin dimensiunile și

6

proporțiile materialului, cât și prin însușirile ce se cer de la cei ce ar întreprinde-o.

Totuși, ea a fost încercată în a doua jumătate a veacului trecut de către fostul episcop de Argeș, Ghenadie (Țeposul). Sub titlul de "Albina muzicală'', el s-a silit să traducă în metru silabic o mare parte din prosomii sau podobii. Metoda fiind însă greșită, n-a dus la nici un rezultat practic. Păstrând întocmai notația originalului grecesc, el se silea să adapteze la ea textul românesc. În chipul acesta, a fost constrâns la modificarea textului din cărțile de ritual și chiar la introducerea de expresii noi.

Nu putem trece cu vederea însă și continuatorii în ale compoziției, interpretării, dar și studiului asupra muzicii psaltice în secolul XX. Reprezentați de seama ca: Anton Uncu, Victor Ojog, Filotei Morosanu, Gherontie Nicolau, Evghenie Humulescu și mai aproape de zilele noastre profesorul Nicolae Lungu, ne dau certitudinea că muzica psaltică, de tradiție bizantină nu s-a pierdut ci a fost cultivată necontenit. În încheiere voi da trei exemple de cântare psaltică autentică românească posthrisantică:

Gherontie Nicolau “ Veniți să ne închinăm!” glas V (ex 3).Evghenie Humulescu “ Iubite-voi Doamne” glas V (ex 4).Ghelasie Basarabeanul” Sfinte Dumnezeule” glas V (ex 5).Toate aceste trei cântări(și exemplele sunt numeroase) au intrat în

repertoriul curent al slujitorilor, fiind considerate tradiționale.

7

8

9

Ex.5

10

Bibliografie:

1 Moisescu Titus, Cultura muzicală românească de tradiție bizantină în secolele XV-XVIII, în“ByzantionRomanicon”,vol.IV, Ed.Artes, Iasi,1998, p. 12-14.

2 Idem, Muzica bizantină în spațiul cultural românesc, Editura Muzicală UCMR, București,1996.

3 Idem, Cântarea monodică bizantină pe teritoriul României, Prolegomene bizantine II, variante stilistice şi de formă în muzica bizantină, Editura Muzicală, 2003.

4 Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine,vol I și II, Editura Interprint, București,1997.

5 Sebastian Barbu-Bucur,Cultura muzicală de tradiție bizantină pe teritoriul României în sec. XVIII și începutul sec. XIX și aportul original al culturii autohtone”, București, Editura Muzicală, 1989, pag. 23-30.

6 Idem, Mihalache moldovlahul-Anastasimatar, Editura muzicala, Bucuresti, 2008.

7 Catrina Constantin, Ipostaze ale muzicii de tradiţie bizantină din România, Editura Muzicală, 2003.

11