Organizatia Tărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) este o organizatie internatională alcătuită din Algeria, Angola, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite si Venezuela. Sediul central al OPEC (din 1965) este situat în Viena, Austria. Organizatia este considerată de multi observatori drept un cartel.

Ideea existenţei acestei organizaţii datează din anii ’60, când companiile monopoliste au luat măsuri de scădere la jumătate a preţului petrolului brut exportat de ţările producătoare. Acest lucru a dus la semnificative pagube materiale în economiile ţărilor producătoare care au fost astfel obligate să se gândească la noi modalităţi de asigurare a intereselor lor supreme şi de prevenire a irosirii surselor lor de venit.

Scopul principal al organizatiei, conform statutului ei, este determinarea celor mai bune modalităti pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual si colectiv; întocmirea si adoptarea metodelor pentru a garanta stabilizarea preturilor pe pietele actiunilor petroliere internationale în vederea eliminării fluctuatiilor dăunătoare si inutile; considerarea continuă a intereselor natiunilor producătoare si a necesitătii securizării venitului stabil a tărilor membre; sustinerea eficientă, economică si regulată cu petrol a natiunilor consumatoare si o întoarcere cinstită a capitalului pentru investitorii în industria petrolieră.

Venezuela şi Iran au fost primele ţări care s-au îndreptat spre crearea OPEC în anii ‘60, prin abordarea tarilor ca Irak, Kuweit şi Arabia Saudită urmand ca în 1949 sa sugereze un schimb de opinii şi explorarea unor căi de comunicare regulate tot mai strânse între naţiunile producătoare de petrol.Membrii fondatori sunt Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită, şi Venezuela. Mai târziu, s-au alaturat ca membrii si Algeria, Ecuador, Gabon, Indonezia, Libia, Qatar, Nigeria, şi Emiratele Arabe Unite.

Influenta OPEC pe piată nu a fost întotdeauna una de stabilizare. Ea a alarmat lumea favorizând inflatia atât în tările în curs de dezvoltare, cât si în cele dezvoltate prin folosirea „armei petrolului” în criza petrolului din 1973. Capacitatea OPEC de a controla pretul petrolului s-a diminuat considerabil de atunci, ca urmare a descoperirii si dezvoltării unor mari exploatări de petrol în Golful Mexic si Marea Nordului, Canada, deschiderea la Rusia, şi a modernizarii pieţei.

Pe data de 14 septembrie 1960 Ministru Juan Pablo Alfonzo Pérez si Ministru Minelor Abdullah al-Tariki,impreuna cu guvernele din Irak, Iran, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela s-au întâlnit la Bagdad pentru a discuta despre modalităţi de sporire a preţului ţiţeiului produs de catre tarile lor

În mai 2008, Indonezia a anunţat că va pleca atunci când va expira statutul de membru OPEC, si anume la sfârşitul acelui an.Indonezia a ajuns în imposibilitatea de a îndeplini cota sa

de producţie. O declaraţie eliberată de către OPEC, la 10 septembrie 2008 a confirmat retragerea Indoneziei, menţionând că aceasta declara urmatoarele:"Acceptăm cu regret suspendarea Indoneziei ,membru deplin în organizatie şi înregistrata dar avem speranţa că ţara va fi în măsură să se alăture organizaţiei în viitorul apropiat." Indonezia este încă in lumina exportatorilor.

Începând din noiembrie 2010, membrii OPEC deţin 79% din rezervele mondiale de petrol brut şi 44% din producţia mondială de petrol brut, ceea ce le conferă un control considerabil asupra pieţei globale. Cel mai mare grup de producători, membre ale OCDE şi statele post-sovietice a produs doar 23,8% şi 14,8%, respectiv, din producţia mondială de petrol totală în 2003, ceea ce denota faptul că membrii OPEC au avut puţin exces de capacitate de pompare stârnind speculaţii cum ar fi ca influenţa lor asupra preţurilor petrolului brut ar putea începe să se strecoare. Oricum, OPEC are încă o mare influentă asupra pretului petrolului.

Evolutia OPEC intre 1960 – 2000

1960-1970: Acestia au reprezantat anii de formare a OPEC.

Organizaţia si-a început viaţa ca un grup de cinci producătoare de petrol, ţările în curs de dezvoltare, care doresc să-şi afirme drepturile legitime într-o piaţă internaţională a petrolului dominată de "Ţările sale membre, societăţile comerciale Seven Sisters" multinaţionale. Activităţile au fost, în general, cu caracter de profil redus. OPEC s-a mutat de la Geneva, la Viena, în 1965, adoptat rezoluţii şi s-a angajat în negocieri cu societăţile.

1970-1980: Acesti ani au dus la o crestere semnificativa a pretului petrolului.

OPEC a crescut până la proeminenţă internaţională în cursul acestui deceniu, pe măsură ce ţările membre ale acesteia au preluat controlul asupra industriilor lor petroliere interne şi a achiziţionat un cuvant important de spus în stabilirea preţului ţiţeiului pe pieţele mondiale.

Au fost două crize de stabilire a preţurilor petrolului, declanşată de embargo_ul asupra petrolului arab în 1973 şi izbucnirea Revoluţiei iraniene cinci ani mai târziu, dar alimentate de dezechilibre fundamentale în piaţă; atât a dus la creşterea preţurilor petrolului abrupt. Summit-ul a avut loc la Alger in martie 1975.

1980-1990: Deceniu reperezentat de cea de-a treia criza a pretului petrolului.

Preţurile au atins un maxim la începutul deceniului, urmat de un declin dramatic, care a culminat cu un colaps în 1986 .

Preţurile s-au adunat în ultimii ani ai deceniului, neajungand la niveluri ridicate pentru începutul anilor 1980.Totusi,au crescut datorita necesitatii unei acţiuni comune în rândul producătorilor de petrol în cazul în care stabilitatea pe piaţă cu preţuri rezonabile urma să fie realizata în viitor. Problemele de mediu au inceput sa apara pe agenda in 1990.

1990-2000: Deceniu reprezentat de a patra criza a petrolului.

A patra criza a petrolului a fost evitata la începutul deceniului, datorita izbucnirii ostilităţilor în Orientul Mijlociu, atunci când o creştere bruscă a preţurilor pe pieţe a fost moderata de creşterea producţiei de la membrii OPEC.

Preţul apoi a rămas relativ stabil până in 1998, atunci când a existat un colaps, în urma recesiunii economice în Europa de Sud – Asia de Est. O acţiune colectivă a OPEC şi unele de conducere non-OPEC au adus o recuperare.

Deoarece deceniu s-a încheiat, a existat un val de mega-fuziuni printre cele mai mari companii petroliere internaţionale industriale fiind confruntate de progresele tehnologice majore.

PRINCIPALELE OBIECTIVE ALE OPEC

OPEC si-a stabilit inca de la inceput anumite obiective dupa care se ghideaza.Pentru un demers favorabil,evolutia acestei organizatii tine cont de:►Coordonarea şi unificarea politicii petroliere a statelor membre şi găsirea celor mai bune metode de apărare a intereselor individuale şi colective, astfel încât să se asigure preţuri corecte şi stabile pentru producătorii de petrol;►Asigurarea unei aprovizionări regulate, economice şi eficiente cu petrol a ţărilor consumatoare;►Acţionarea în vederea stopării modificărilor iraţionaole privind preţurile petrolului pe piaţa mondială şi apărarea intereselor statelor exportatoare de petrol;►Asigurarea unui venit stabil; asigurarea de dobânzi proporţionale cu capitalul investit de către statele membre, precum şi o redistribuire corectă a veniturilor obţinute către cei care investesc în industrie;

CAPACITĂŢILE DE PRODUCŢIE ŞI PRODUCŢIA OPEC

Dupa cum am precizat anterior,O.P.E.C. s-a format dintr-un grup de ţări exportatoare de ţiţei, scopul acestei organizaţii fiind promovarea controlului asupra producţiei, pieţei şi preţurilor la ţiţei.

În anii ’50, ’60 si ’70 cererea mondială de ţiţei a fost în continuă creştere, acest fapt determinând extinderea puternică a capacităţilor de producţie în vederea acoperirii necesităţilor mondiale de consum. Aceste capacităţi de producţie au fost construite pe baza concesiilor de producţie în zonele, în care costul exploatării era cel mai mic. Astfel, cele mai importante câmpuri petroliere exploatate erau concentrate în ţările O.P.E.C.

La sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 ţările O.P.E.C. au reuşit să obţină controlul asupra propriilor lor resurse de ţiţei preluat de la marile companii internaţionale de ţiţei. Această preluare a controlului a determinat ţările din O.P.E.C. să aducă schimbări importante cu privire la abordarea cererii mondiale de ţiţei.

Astfel, dacă marile companii internaţionale au promovat o politică de preţuri mici, obţinute prin ajustarea capacităţilor de producţie la cererea mondială în creştere, prin preluarea controlului de către O.P.E.C.,pentru a obţine venituri mai mari, ţările O.P.E.C. au decis creşterea preţurilor.

Prima creştere de preţuri a avut loc în anii 1973-1974, cererea mondială de ţiţei continuând să crească.

Cea de-a doua majorare a preţurilor s-a produs în 1979-1981. Aceasta din urmă creştere a produs un impact dramatic asupra dezvoltării economice.

În ceea ce priveşte producţia de ţiţei a ţărilor O.P.E.C., aceasta a reprezentat până în 1976 51,8% din totalul producţiei mondiale, şi 65,8% din totalul producţiei ţărilor din afara blocului comunist. În 1977 ţările O.P.E.C. produceau 31,68 mil. bbl/zi, care reprezentau 50,6 % din totalul producţiei mondiale şi 64,5% din producţia ţărilor din afara blocului comunist.

În următorii 2 ani, producţia O.P.E.C. avea să se menţină peste nivelul de 30 mil. bbl/zi, cu 30 mil. bbl/zi în 1978 şi 31,47 mil. bbl/zi în 1979. Acest nivel al producţiei reprezenta 47,8% din total producţiei mondiale şi 61,4% din producţia ţărilor ne-comuniste.

Începând cu 1979 O.P.E.C. avea să piardă o parte a pieţei mondiale, prin promovarea unei creşteri semnificative a preţurilor, ţările non-O.P.E.C. fiind stimulate prin aceasta majorare de preţuri să-şi crească producţia.

În ceea ce priveşte capacităţile de producţie în exces, acestea se situau până în 1973 la nivelul de 7-8%. Adică, excesul de capacităţi era de 7% din totalul capacităţilor şi 8% din totalul producţiei. După prima creştere a preţurilor, excesul de capacitate s-a majorat până la 10-12% în 1974 şi până la 19-25% în 1975. Adică, excesul de capacitate este de 19%, dacă este raportat la totalul capacităţilor, şi 25%, dacă este raportat la totalul producţiei. Revoluţia din Iran din 1978-1979 a permis o diminuare a capacităţilor excesive, prin scoaterea din funcţiune a unor capacităţiproductive din această ţară.

Astfel, în aceşti ani excesul de capacităţi se situa la nivelul de 9-10%. Acest fapt a permis O.P.E.C. să declanşeze noi creşteri de preţuri.

Nivelul producţiei acestei organizaţii avea să înregistreze în 1977, pentru prima dată de la constituire, o scădere până la nivelul de 31,7 mil. bbl/zi, producţie care la acea dată reprezenta 64,5% din producţia realizată în afara blocului comunist. În 1982, tot pentru prima data în istoria sa, O.P.E.C. producea sub 50% din producţia ţărilor ne-comuniste (47,4%). În acel an, producţia acestei organizaţii se situa la nivelul de 19,93 mil. bbl/zi.

Începând cu 1979 scăderea cererii de petrol, corelată cu punerea în funcţiune de noi capacităţi în ţările non-O.P.E.C., a generat dezvoltarea unui exces masiv de capacităţi. Această dezvoltare a fost cu atât mai mare, cu cât şi O.P.E.C. a pus în funcţiune în 1977 noi capacităţi. Numai revoluţia din Iran şi conflictul Iran-Irak au “permis” cumva ţinerea sub control a situaţiei excesului de capacităţi. Dar, în 1983 excesul de capacităţi se cifra la nivelul de 15,6 mil. bbl/zi, reprezentând 29% din totalul capacităţilor de producţie şi 41% din totalul producţiei realizate. Acest exces a generat puternice presiuni asupra preţurilor.

Excesul de capacităţi s-a diminuat marginal de abia în 1984 până la nivelul de 15,2 mil. bbl/zi, ceea ce reprezenta 39% din totalul producţiei mondiale şi 28% din totalul capacităţilor disponibile în ţările ne-comuniste.

În ceea ce priveşte producţia O.P.E.C., în acest an aceasta a avut în continuare o tendinţă descrescătoare, până la nivelul de 18,5 mil. bbl/zi,reprezentând doar 43% din producţia totală a ţărilor ne-comuniste.

Cotele de producţie individuale ale ţărilor membre OPEC vor varia în funcţie de viteza cu care se va reface producţia Irakului de-a lungul anului 2003 şi de măsura în care Nigeria şi Venezuela revin la niveluri normale ale exporturilor. Analiştii estimează că prevenirea unor dezechilibre şi mai accentuate ale producţiei şi preţurilor mondiale de ţiţei se datorează în special Arabiei Saudite care a produs în timul perioadei de criză o cantitate de 10,5 milioane de barili/zi, aproape cu întreaga sa capacitate, în timp ce Emiratele Arabe Unite au atins nivelul de 2,3 milioane de barili zilnic.Producţia Nigeriei era una mică, volumul acesteia atingând valori de aproximativ 2,04 mii de barili zilnic.

Situatia acestei organizatii s-a schimbat favorabil in urmatorii ani deoarece OPEC si-a majorat usor, la 88,07 milioane de barili pe zi, deci cu 0,14 milioane de barili pe zi, estimarea privind cererea de titei pentru 2011.

Pentru a explica situatia actuala, OPEC a evocat, pe de o parte, efectele devastatorului seism ce s-a produs in Japonia pe 11 martie 2011 si, de cealalta parte, “zgomotoasa” economie chineza, care a depasit toate asteptarile.

Organizatia si-a revizuit in crestere si estimarea privind cererea de petrol din 2010, de la 86,5 milioane de barili pe zi cat anuntase in aprilie, la 86,67 milioane de barili pe zi.In plus, problemele cu care se confrunta tarile din Orientul Mijlociu si cele din Africa de Nord nu influenteaza cererea la fel de mult cum o fac preturile. In luna aprilie 2011, pretul mediu al unui baril de petrol era de 118,09 dolari, cu 8,25 dolari mai mare decat cel din martie 2011.Chiar si asa, situatia de pe piata petroliera ramane extrem de volatila, dupa ce, la inceputul lunii mai, au fost observate evolutii ale preturilor atat in scadere, cat si in crestere. Aceasta volatilitate face extrem de dificila orice estimare privind evolutia de pe piete.

“Estimarile ar putea fi revizuite in scadere in lunile urmatoare, deoarece rapoartele de la inceputul lui mai 2011 sugerau ca jumatate din productia (din Yemen) a fost intrerupta de atacurile asupra oleoductelor si de situatia politica”, a avertizat OPEC.

ŢĂRILE OPEC ŞI NON-OPEC

Este un fapt cunoscut că producţia de petrol este specifică Estului Mijlociu, fostei URSS, Africii de Vest şi Americii de Sud, în timp ce consumul de petrol este specific Vestului industrializat (SUA, Canada, UE). Astfel, o parte semnificativă a volumului de petrol este comercializată pe plan internaţional. Petrolul este transportat în principal prin 2 metode: mai mult de 3/5 este transportat pe mare, prin intermediul vaselor petroliere şi sub 2/5 prin conducte de petrol. Petrolierele sunt cele care au făcut transportul global (intercontinental) de petrol posibil; transporturile realizează cu costuri relativ reduse, iar petrolierele sunt eficiente şi extrem de flexibile. Pe de altă parte, conductele sunt alegerea cea mai bună pentru transportul intercontinental al petrolului. Conductele sunt foarte importante pentru punctele petroliere din interiorul continentelor şi înlocuiesc petrolierele în anumite locaţii cheie; petrolierele trebuie să ocolească, în anumite cazuri, anumite regiuni sau zone ale globului, şi tocmai de aceea conductele sunt mult mai eficiente, fiindcă scurtează distanţele.

Membrii OPEC sunt cei mai importanţi exportatori de petrol ai lumii. Sunt foarte mari producători şi foarte mici consumatori. Fără a include Indonezia, exporturile nete ale membrilor OPEC au atins 85 % din totalul producţiei de petrol în anul 2001. Tocmai de aceea, interesele ţărilor membre OPEC sunt net diferite de majoritatea ţărilor non-OPEC, chiar dacă şi unele dintre acestea din urmă sunt şi mari producători de petrol, cum ar fi SUA (care sunt cel mai mare producător, consumator şi importator din lume).

Industriile de petrol ale membrilor OPEC sunt majoritatea naţionalizate, permiţând ţărilor membre OPEC stabilitate politică pentru a creşte sau a scădea producţia de petrol. Prin administrarea rezervelor de petrol ale lumii, OPEC poate influenţa majorarea sau reducerea preţului petrolului în vederea atingerii obiectivelor economice şi politice ale grupului. Aproape toate surplusurile de petrol provin din ţările OPEC, cele non-OPEC producând cantitatea necesară pentru consum şi pentru export, nemaiavând şi surplusuri. Astfel, capacitatea de economisire a OPEC la nivelul anului 2002 a fost estimată la maximum 5,6 milioane barili/zi (inclusiv Irak).

Având în vedere estimările din ianuarie 2002, 80 % din rezervele mondiale de petrol sunt localizate în ţările membre OPEC. Producţia costă mult mai puţin în ţările OPEC decât în majoritatea ţărilor non-OPEC.

PARTICULARITATI ALE TARILOR EXPORTATOARE DE PETROL DIN CADRUL OPEC

1. Arabia Saudită:

Arabia Saudită are o economie bazată pe petrol, care generează 45 % din Produsul Intern Brut. Economia se bazeaza pe exploatarea si, mai recent, prelucrarea petrolului. Este un exemplu tipic de tara care a cunoscut o dezvoltare economica substantiala ca urmare a valorificarii acestui combustibil, solicitat intens pe plan mondial. In ultimii ani ai secolului al XX-lea Arabia Saudita a devenit cel mai mare producator si exportator de petrol din lume. Mai mult de o treime din productia sa de petrol provine din exploatari submarine. Paralel si-a dezvoltat o industrie petrochimica proprie, in prezent platforma de la Dhahran fiind cea mai mare din lume.

Arabia Saudita are si o productie industriala diversificata: metalurgie feroasa si neferoasa (aluminiu), constructii de masini (inclusiv electronica si electrotehnica), ciment, textile s.a. Fiind deficitara in resurse de apa, Arabia Saudita si-a dezvoltat cea mai puternica industrie de desalinizare a apei de mare din lume. Apa astfel obtinuta asigura peste doua treimi din necesarul tarii, iar sarea rezultata este folosita ca materie prima in industria chimica. Agricultura, traditional axata pe cresterea nomada a animalelor, s-a diversificat datorita irigatiilor, cultura plantelor capatand o pondere mai mare. De pilda, din importator Arabia Saudita a ajuns exportator de cereale. Un loc important il ocupa plantatiile de curmali. In zootehnie predomina cresterea cornutelor (ovine si caprine) si a camilelor. Arabia Saudita este una dintre cele mai moderne retele de transport din regiune si totodata de pe continent. Se reamarca reteaua de autostrazi si aeroporturi moderne (din Riyadh, Jiddah si Mecca), precum si porturile petroliere Ras Tannurah, la Golful Persic, cel mai mare din lume, si Yanbu, la Marea Rosie. De asemenea, dispune de mari conducte care transporta petrolul spre Marea Mediterana si Marea Rosie, de unde, imbarcat in petroliere, acesta ia calea Europei si Americii.

2. Iran:

Rapida dezvoltare economică a tării în deceniile VII-VIII, în declin în deceniul următor si în refacere în prezent se datorează, în principal, exploatării si prelucrării petrolului, care asigură 1/5 din produsul national brut (PNB) si cvasitotalitatea exporturilor (peste70%). Având mari rezerve de petrol, Iranul si-a sporit productia în ultimii ani tinzând să redevină unul din principalii producători si exportatori mondiali în domeniu, cum era înainte de 1980. Posedă

importante capacităti de rafinare a petrolului a căror extindere o vizează. Are imense rezerve de gaze naturale, tot mai mult valorificate.

Industria prelucrătoare, relativ diversificată (îndeosebi rafinarea petrolului, chimică, metalurgică, textilă, alimentară , masini , trenuri si tramvai ), si fortă de muncă.

În prezent Iranul încearcă dezvoltarea unui ambitios proiect energetic pe baza construirii unor centrale atomoelectrice. Acest proiect este puternic contestat de S.U.A si alte tări occidentale pe motiv că se încearcă de fapt dezvoltarea unui proiect nuclear militar de realizare a armei nucleare (încercări declarate de altfel de către autoritătile statului iranian). Agricultura concentrează încă o bună parte a populatiei active (2/5) si asigură 1/5 din PNB, principalul sector fiind productia vegetală. Se cultivă îndeosebi grâu si orz (aproape 3/5 din suprafata cultivată), de asemenea orez, sfeclă de zahăr, trestie de zahăr, bumbac si alte plante. Există plantatii arborescente de curmali, smochini si citrice. Balanta comercială a tării este deficitară.

În prezent (mai 2008), Iranul este al IV-lea producător de petrol din lume, cu rezerve estimate la 136 miliarde de barili. Are o productie de 4,21 milioane de barili pe zi, si a obtinut 70 miliarde de dolari în anul 2007, din vânzarile de petrol. Înainte de războiul cu Irakul vecin, între 1980 si 1988, Iranul producea aproape 6 milioane de barili de petrol pe zi.

3. Emiratele Arabe Unite:

Bogătia Emiratelor Arabe Unite este bazată in mare măsură pe exploatarea petrolului si a gazului natural, ce reprezintă aproximativ 40% din PIB. Tara arabă este al treilea producător de petrol din Golful Persic după Arabia Saudită si Iran (productia în Irak s-a diminuat considerabil din cauza războiului). Din 1973, Emiratele Arabe Unite au suferit o profundă transformare, trecând de la a fi o regiune a săracelor emirate într-un stat modern cu standarde de viată ridicate. PIB-ul pe cap de locuitor nu este cu mult sub cel a tărilor din Europa Occidentală. Generozitatea pentru reinvestirea sumelor câstigate din petrol si politica sa externă moderată i-a permis să joace un joc important în problemele regiunii.

De curând, Guvernul încearcă să îsi diversifice punctele de crestere economică pentru a-si diminua dependenta fată de rezervele limitate de petrol. Un rezultat al acestor eforturi este cresterea sustinută a turismului, bazată pe infrastructura hotelieră, desertică si de agrement. Pretul relativ scăzut al materiilor prime, clima caldă ce durează pe aproape tot anul, minunile arhitecturale precum Burj al-Arab si Insula Palmier si atitudinea prietenoasă a locuitorilor au făcut ca Emiratele Arabe Unite să fie denumite Hong Kong-ul sau Singaporele Orientului mijlociu.

Emiratele Arabe Unite s-a alaturat la OPEC in 1967.

4. Kuwait:

Promovarea unor relaţii bune cu celelalte state membre ale Consiliului de Cooperare al statelor din Golf (CCG) – Arabia Saudită, Bahrain, EAU, Oman şi Qatar – este forţa motrice a politicii externe a Kuwait-ului. Având asigurate acorduri vamale cu celelalte state membre ale CCG, Kuwait-ul se concentrează pe consolidarea acestor tratate şi probabil le va intensifica, aspirând totodată la o cooperare militară mai strânsă în cadrul organizaţiei.

Kuwait_ul are o economie prosperă. In mare parte,banii provin din petrol : 93% din veniturile de export, iar 80% din veniturile Guvernului. Pe langa petrol in economia Kuwait_ului intalnim resurse naturale ca gaze naturale şi produse alimentare.

5. Libia:

Libia este de circa patru decenii o mare producătoare și exportatoare de petrol, ceea ce a dus la ridicarea nivelului de trai a locuitorilor ei. În prezent, Libia a fost declarată ca având populația cu cea mai mare speranță de viață din Africa.

Pe langa petrol, Libia este cunoscuta pentru resursele naturale ca gaze naturale şi gips. Economia sa este bazata in primul rand pe veniturile din sectorul de petrol, care contribuie cu circa 95 % din veniturile din exporturi (aproximativ un sfert din produsul intern brut) , iar 60 % din salariile din sectorul public. Libia detine totodata venituri substanţiale in sectorul energetic.

Libia s-a alaturat la OPEC in anul 1962.

6. Nigeria:

Dispunând de o producție de petrol importantă, Nigeria rămâne o țară relativ săracă, fapt datorat în principal corupției. Conform valorii PIB-ului său, se plasează ca a treia țară din Africa, după Africa de Sud și Algeria. Cu toate că au loc scrutine electorale cu vot universal, democrația nu este încă stabilită.

În afară de petrol, Nigeria detine resurse naturale ca gaze naturale, cositor, minereu de fier, cărbune, calcar, niobiu, plumb, zinc şi terenuri arabile. Venturile din sectorul petrolier sunt de 20 % din produsul intern brut, 95 % din câştigurile de schimb valutar, şi aproximativ 65 % din veniturile bugetare.

Nigeria s-a alaturat la OPEC in anul 1971.

7. Algeria:

Sectorul hidrocarburilor reprezinta coloana vertebrală a economiei , acesta creează 60% din veniturile pentru buget, 30% din produsul intern brut și peste 95% din veniturile din export. Algeria este al doilea mare exportator de petrol din lume; este a 14-a țară din lume după rezervele de petrol. Alte resurse naturale ale Algeriei includ minereu de fier, fosfati, uraniu şi plumb.

Indicatorii financiar-economici ai Algeriei s-au îmbunătățit la mijlocul anilor 1990, în parte datorită politicii reformatoare a Fondului Monetar Internațional. Finanțele Algeriei în 2000

și 2001 au beneficiat de mărirea prețurilor petrolului și politica fiscală a Guvernului care a dus la mărirea exportului și micșorarea datoriilor externe.

Algeria s-a alaturat la OPEC in anul 1969.

8. Angola:

Angola beneficiază de o largă ieșire la Oceanului Atlantic. Această fostă colonie a Portugaliei este bogată în numeroase resurse naturale, dintre care petrolul și diamantele sunt cele mai importante.

Veniturile din producţia de petrol sunt de circa jumătatea natiunii din produsul intern brut şi 90% din exporturi. Producția petrolului formează o parte crucială din economie, în procentaj de 45% din PIB și 90% din exporturi. Controlul industriei petroliere este deținut de Grupul Sonangol, un conglomerat controlat de guvernul statului.

Angola s-a alaturat la OPEC in anul 2007.

9. Ecuador:

Economia Ecuadorului a depins foarte mult pe exportul de resurse, cum ar fi petrolul, peștele, creveții, lemnul și aurul.Pe langa petrol Ecuador exporta banane, creveţi, cafea, cacao, flori tăiate şi peşte.Ţară este un refugiu pentru multe animale şi păsări exotice, cum ar fi gură-cască cu picior albastru, portocaliu si iguana.

 Ecuador s-a alaturat la OPEC în anul 1973. Nouăsprezece ani mai târziu, în 1992, a fost suspendata. Acesta a redevenit membră a Organizaţiei în anul 2007.

10. Qatar:

În afară de petrol, Qatar este cunoscuta pentru resurse naturale ce includ gaze naturale şi produse alimentare. 60 % provin din produsul intern brut, în jurul valorii de 85 % din veniturile din export şi 70 % din veniturile Guvernului. Qatar este cunoscuta de asemenea pentru cresterea impresionanta a vanzarilor petrolului precum si a veniturilor.

Qatar s-a alaturat la OPEC in anul 1961.

11. Venezuela:

Veniturile Venezuelei sunt de aproximativ 94 % din exporturi, mai mult de 50 % din veniturile bugetului federal, şi în jurul valorii de 30 % din produsul intern brut. Pe langa petrol resursele naturale ale ţării includ gaze naturale, minereu de fier, aur, bauxita, diamante şi alte minerale.

În anul 2006, Venezuela era numărul opt în topul celor mai mari producători mondiali de petrol și numărul cinci în topul celor mai mari exportatori de țiței, cu o producție estimată la 3,2 milioane barili pe zi. Din această producție, 1,5 milioane barili de petrol pe zi erau exportați spre SUA și 150.000 de barili pe zi către China.

12. Irak:

A doua țară de pe Pământ ca rezerve de petrol (după Arabia Saudită) a fost invadată în anul 2003 de către trupele a peste 50 de state coalizate, sub conducerea Statelor Unite și a Regatului Unit.

Pe langa petrol Irak_ul este cunoscut pentru resursele naturale ce includ gaze naturale, fosfaţi şi sulf. Irakul este pe locul trei în lume ca rezerve de petrol și pe locul zece ca rezerve de gaz, dar are nevoie de investiții de miliarde de dolari pentru a recupera handicapul provocat de anii de sancțiuni și război. În anul 2010, economia Irakului a avut o creștere de 7,9%.

REZERVELE DE PETROL ALE OPEC

Conform estimărilor actuale, mai mult de 80% din rezervele mondiale de petrol dovedite sunt situate în ţările membre OPEC, cu cea mai mare parte a rezervelor de petrol OPEC din Orientul Mijlociu, în valoare de 65% din totalul OPEC. Ţările membre au făcut adăugiri semnificative la rezervele de petrol în ultimii ani, de exemplu, prin adoptarea celor mai bune practici din industrie, realizarea explorari intensivă şi consolidarea recuperări. Ca rezultat, rezervele de petrol se ridica acum la peste 1190 de bine miliarde de barili.

Pe parcursul perioadei 2001-2010, ţările membre OPEC adaugă 347.2 miliarde de barili la totalul rezervei de petrol brut, ceea ce reprezinta o completare de 10 ori mai mare fata de capacitatile altor producători de petrol brut.

CONCLUZII

Asadar,tinand cont de situatia OPEC din prezent (12 octombrie 2011) putem preciza faptul ca OPEC a redus estimarea privind cererea mondiala de petrol din cauza incetinirii cresterii economice in tarile dezvoltate si a eforturilor Chinei si Indiei de a limita consumul de carburanti, potrivit Mediafax.

"Problemele economice isi pun amprenta pe cererea de petrol la nivel global. Incetinirea avansului in Statele Unite, somajul ridicat si incertitudinile percepute de consumatori au afectat cererea de petrol in SUA", se arata in raportul lunar al OPEC.

Potrivit OPEC, cererea de petrol din Europa va stagna anul viitor,respectiv 2012.

"Incertitudinile tot mai mari referitoare la problema datoriilor din zona euro si incetinirea substantiala a avansului economic in SUA au marit semnificativ riscul unei contractii sau decelerari a cresterii productiei mondiale", avertizeaza raportul.

Petrolul este o marfa tangibila, cu cerere fizica. Cel mai mare consumator si importator de petrol din lume sunt  Statele Unite ale Americii urmate de China si Japonia. Orice eveniment care perturba oferta de petrol influenteaza  inevitabil pretul acestuia. Factori cum ar fi conditii atmosferice extreme, razboaie, terorism, framantari politice, decizii OPEC privind productia, au darul de a misca pretul petrolului in sus si in jos.

Evaluarile facute de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) arata ca pana in 2020 cererea pentru energie va fi de trei ori mai mare decat cea din 1970,cererea fiind in principal axata pe petrol,gaze natural si carbine.Aceleasi estimari arata ca cererea mondiala de petrol va fi de peste 115 milioane barili in 2020.

Pe plan intern, modenizarea şi dezvoltarea industriei de petrol este dependentă de atingerea obiectivelor strategice privind: creşterea economică, creşterea puterii de cumpărare, dezvoltarea sectoarelor consumatoare de produse petroliere şi petrochimice.

Implementarea strategiei industriei de petrol, adaptarea şi perfecţionarea direcţiilor şi obiectivelor strategice la evoluţia conjuncturii interne şi externe impun pe viitor o strânsă conlucrare între Ministerul Industriei şi Resurselor, patronatele şi/sau asociaţiile profesionale,sindicatele de ramură şi agenţii economici din cadrul sectorului.

Asadar,petrolul este motvul numeroaselor conflicte,dar si forta dezvoltarii din ultimele secole,facand posibil progresul,iar stadiul actual de dezvoltare nu ar fi posibil fara energia ieftina furnizata de hidrocarburi.

Indiferent de importanta sa,fluxul de petrol se va sfarsi mai devreme sau mai tarziu,iar problema care se pune este “cand”se va intampla acest lucru.

Bibliografie:

1. http://www.opec.org 2. http://en.wikipedia.org/wiki/Opec 3. http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=273&idb 4. http://www.wall-street.ro/tag/OPEC.html