A. Magina – Creşterea animalelor în Banat

255

MULTITUDO PECORUM: CONSIDERAłII ASUPRA CREŞTERII ANIMALELOR

ÎN BANATUL MEDIEVAL

Adrian MAGINA

De la bun început trebuie menŃionat că tematica e oarecum neobişnuită, cel puŃin pentru mine. Tipul acesta de abordare era mai degrabă specific discursului istoriografic din epoca comunistă, atunci când se discutau problematicile sociale ale Ńărănimii ori diverse aspecte econo-mice printre care şi creşterea animalelor. Cu toate că era un subiect dezirabil, istoriografia românească transilvăneană din perioada comunistă nu l-a abordat decât tangenŃial, în contexul discutării marilor teme privind iobăgia ori în cazul publicării unor izvoare documentare cu caracter economic1. Câmpul de investigaŃie era limitat la secolele XVI-XVIII, acolo unde izvoarele permiteau astfel de introspecŃii. În ceea ce priveşte perioada medievală, este suficient să ne uităm la cele mai importante sinteze dedicate spaŃiului intracarpatic pentru a observa că tematica a fost tratată tangen-Ńial2. Privind retrospectiv, problematica creşterii animalelor în Banatul medieval e dificil de analizat. Istoriografia interesată de arealul dintre Mureş, Dunăre, Tisa şi CarpaŃi, cu foarte puŃine excepŃii3, nu a investigat deloc acest fenomen, fiind axată în general pe studiul problematicilor sociale şi instituŃionale. Lipsa studiilor legate de aspectele economice m-a determinat să fac apel direct la sursele documentare, ceea ce a condus mai degrabă spre prezentarea informaŃiilor brute, în detrimentul analizei.

În investigaŃia de faŃă am pornit de la un aspect evident: acela că documentele vorbesc mult despre animale. Nu avem de-a face totuşi cu 1 În acest sens a se vedea studiile lui David Prodan, în special Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I-II, Bucureşti, 1967-1968; Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, Bucureşti 1986. 2 Spre exemplu, în cea mai amplă sinteză dedicată Transilvaniei medievale, strict creşterii animalelor îi sunt dedicate doar 4 pagini, deşi numeroase informaŃii despre aspectele menŃionate răzbat pe tot parcursul lucrării, Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj-Napoca, 1986, p. 104-108. 3 Dumitru łeicu, Banatul montan în evul mediu, Timişoara, 1998, p. 256-260.

Societate – Cultură – Biserică

256

situaŃia din vestul Europei, Anglia sau FranŃa spre exemplu, unde documentele oferă date ce pot face obiectul unor analize profunde. Deşi actele nu sunt atât de generoase în informaŃii ca în alte spaŃii geografice, în mod cert, probabil şi datorită reliefului favorabil, creşterea animalelor a fost o ocupaŃie foarte importantă în regatul medieval ungar. Pentru provincia bănăŃeană, ca parte a acestui regat, vorbim mai degrabă despre frânturi de informaŃie, care ridică de mai multe ori probleme decât oferă soluŃii. Una din aceste probleme este legată de cadrul în care sunt crescute animalele, şi asta pentru că este dificil de făcut distincŃia între sat şi oraş. Studiile istoricilor maghiari au dovedit că, deşi în Ungaria exista un cadru juridic care le delimita de sate, în foarte multe cazuri târgurile nu au depăşit bariera lumii rurale4. Chiar în oraşele recunoscute cu acest statut continua tradiŃia creşterii animalelor, existau grădini de legume, fânaŃe etc., deci o economie agricolă care nu le diferenŃia prea mult de satele din proximi-tatea lor. SituaŃia nu s-a schimbat nici secolul al XVIII-lea, după cum reiese din mărturia lui Martin Schwartner: „Toate oraşele Ungariei (nici chiar Pesta şi Presburg nu fac excepŃie) trăiesc, pe lângă industria urbană, din agricultură şi din creşterea animalelor, iar în acest sens se aseamănă mai mult sau mai puŃin cu satele”5. În acest context merită amintite aserŃiunile lui Henrik Ottendorf care descrie în cazul Timişoarei numeroase grădini şi spaŃii verzi6. În aceeaşi epocă a secolului al XVII-lea, documentele legate de oraşele Caransebeş şi Lugoj dezvăluie o lume urbană care şi-a păstrat suficiente caracteristici rurale (grădini, fânaŃe-evident pentru animale, prezenŃa grajdurilor etc.), cu toate că, cel puŃin din secolul al XVI-lea, cele două centre deŃineau caracteristicile specifice unui oraş, inclusiv incinte fortificate7. Creşterea animalelor nu trebuie legată exclusiv de mediul rural sau cel Ńărănesc. O parte însemnată din actele bănăŃene ce aduc în prim

4 Pentru situaŃia târgurilor ungare a se vedea Bacskai Vera, Mezıgazdasági árutermelés és árucsere a mezıvárosokban a 15. században, în Idem, Városok és polgárok Magyarországon, vol. I, Budapest, 2007, p. 73-104. 5 „Alle Städte in Ungern (selbst Pest und Pressburg nicht ausgenommen) leben, nach der städtischen industrie, vom Landbau und der Viehzucht, und nähern sich in dieser Rücksicht der Dörfern, mehr und weniger” – Martin V. Schwartner, Statistik des Königreichs Ungern, partea I, Ofen (Buda), 1809, p. 163. 6 Henrik Ottendorf, De la Viena la Timişoara, introducere I. HaŃegan, traducere M. Negrescu, Timişoara, 2006, p. 16: „de jur împrejurul oraşului sunt multe grădini care dau multe fructe...” 7 SituaŃia celor două oraşe este surprinsă în Costin Feneşan, Documente medievale bănăŃene (1440-1453), Timişoara, 1981. Pentru Caransebeş utilă este şi Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş, Caransebeş, 1909.

A. Magina – Creşterea animalelor în Banat

257

plan situaŃia animalelor, se leagă de familii nobiliare şi de curŃile deŃinute de aceştia, cadrul de referinŃă fiind mai întotdeauna unul rural (curtea/curia deŃinută într-un anume sat, locul de păşunare dintr-o posesiune etc).

Ce fel de documente ne aduc informaŃii legate de animale? Este un aspect foarte important, deoarece în cazul provinciei de la sud de râul Mureş nu s-a păstrat nici măcar un singur urbariu sau scriere cu caracter economic care să conŃină date legate de agricultură ori creşterea animale-lor. Este oarecum paradoxal, pentru că atunci când discutăm problema economiei rurale trebuie să facem apel la diverse acte cu caracter juridic: plângeri, procese, împărŃiri de bunuri, etc. Diverse familii nobiliare apelea-ză la forurile de judecată comitatense ori la locurile de adeverire de la Cenad şi Arad pentru a reclama atacuri ale vecinilor, incendieri, rapturi de oameni şi animale. Când este vorba de animale, documentele ce redau plângerile ori pagubele le prezintă în majoritatea cazurilor la modul general: turme (greges), vite (pecora, pecudes), fie ale nobililor, fie ale iobagilor, aşa cum e cazul în 1489 când un act aminteşte de pecudes et pecora iobagionum8. Sunt însă suficiente reclamaŃii ce consemnează cu exactitate toate animalele luate cu forŃa ori ucise în cazul unor conflicte inter-nobilia-re. Păgubaşii menŃionează doar ceea ce le-a fost prădat, fără să ştim cât reprezenta din totalul stocului viu deŃinut. Pe de altă parte există tendinŃa general umană de a exagera pierderile, mărturiile neputând fi considerate cu totul obiective. Documentele de acest tip se concentrează în primul rând asupra animalelor mari, de valoare, fără a face prea multe referiri la cele mici (spre exemplu păsările de curte, iepuri etc.). De aceea toate datele legate de economia medievală şi implicaŃiile creşterii animalelor sunt mai mult presupuse, cu caracter speculativ decât o certitudine.

Care era situaŃia concretă a animalelor, ce fel de specii apar în documente şi cum erau ele crescute? Sunt câteva din întrebările la care voi încerca să răspund, evident în linii mari. Aproape întotdeauna este vorba de cai, vite, oi şi porci, animale care aveau valoare din punct de vedere economic. Din păcate, aşa cum deja aminteam, nu se pot face aprecieri cantitative asupra nici asupra numărului de animale, nici asupra procentului pe care un anume tip de animale îl reprezenta din totalul deŃinut de un Ńăran sau de un nobil pe un anume domeniu. Mă voi referi pe rând la diversele tipuri de animale, în ordinea pe care le-o dă importanŃa lor în societatea medievală. În acest sens caii s-au situat pe

8 Magyar Nemzeti Levéltár Országos Levéltára (în continuare MOL), Diplomatikai levéltár (în continuare Dl.). 59777.

Societate – Cultură – Biserică

258

primul loc. Nu e cazul aici să intrăm în detalii legate de importanŃa calului pentru omul medieval. SituaŃia din vestul Europei sau cea din ariile de civilizaŃie extraeuropene este în genere bine cunoscută, fiind un subiect abordat deseori în literatura de specialitate9. În spaŃiul esteuropean cercetările legate de importanŃa calului pot fi urmărite mai ales în cazul studiilor de istorie militară sau a celor de arheologie, ultimele prin anali-zele dedicate resturilor osteologice10. Dacă urmărim legislaŃia regatului ungar observăm marea importanŃă acordată calului, considerat a fi printre cele mai de preŃ animale, un cal bun urmând a fi evaluat potrivit valorii sale11. În cazul Banatului menŃiunile legate de creşterea cailor sunt semnifi-cative, provenind chiar din secolul al XI-lea. Zona de câmpie s-a dovedit a fi excelentă pentru creşterea cailor, Ahtum fiind renumit pentru hergheliile sale de cai12. Documentele ulterioare fac distincŃie între cai (armăsari), iepe şi mânji şi lasă să se înŃeleagă că erau de mai multe tipuri. Spre exemplu în documente din 1420 sau 1436 apar menŃionaŃi caii de herghelie/călărie, probabil semi-sălbatici, neînvăŃaŃi, folosiŃi evident şi pentru luptă. În ambele cazuri este vorba de cai crescuŃi în arealul de câmpie. Locurile propice creşterii hergheliilor de cai par să fi fost situate în zonele deschise, predispuse inundaŃiilor, unde se găseau păşuni din belşug. Astfel în insula Beodra, formată din meandrele râurilor din vecinătatea Tisei, îşi creştea caii (eques equatiales) familia Csep de Gherteniş13, în vreme ce familia Dancs de

9 John Clark, The Medieval Horse and its Equipment: c. 1150-c. 1450, ed. 2-a, Boydell Press, 2004; J. Edward Chamberlin, Horse: How the Horse Has Shaped Civilizations, Blue Bridge, 2006. 10 Cazul Ungariei la Matolcsi János, Állattartás ıseink korában, Budapest, Gondolat Könyvkiadó, 1982 sau în studiile lui Bartosiewicz László, People and animals: The archaeozoologist`s perspective, în People and nature in Historical perpective, ed. Laszlovsky József, Szabó Péter, Budapest, 2003; Are “Autochthonous” Animal Breeds Living Monuments?, în Archaeological and Cultural Heritage Preservation, ed. Erzsébet Jerem, Zsolt Mester and Réka Benczes, Budapest, 2006; Ex oriente equus… A brief history of horses between the early bronze age and the middle ages, în A Móra Ferenc Évkönyve, XII, 2011. 11 The Customary Law of the Renowned Kingdom of Hungary: a work in three parts, Tripartitum (în continuare The Customary Law), ed. & trans. János M. Bak, Péter Banyó & Martyn Rady, Idyllwild, CA, & Budapest, 2005 (= DRMH 5), p. 222-223: „equus sellatus secundum valorem eius estimatur”. 12 Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, ed. Ioan Dimitrie Suciu, Radu Constantinescu, vol. I, Timişoara, 1980, p. 28 (text latin) şi 45 (traducerea românească): „Equorum etiam indomitorum multitudinem habeat innumerabilem, exceptis his, quos pastores in domibus sub custodia servabant”. 13 Adrian Magina, Câteva documente privind comitatul Torontal în prima jumătate a secolului al XV-lea, în Banatica, 2012, p. 63 (în continuare Magina, Câteva documente).

A. Magina – Creşterea animalelor în Banat

259

Macedonia deŃinea acelaşi tip de cai pe domeniul din arealul Saravale-Periam14. Tot în zona de câmpie, la Berini, în anul 1400, Sigismund, fiul lui Ştefan Cholnok a jefuit a 41 de cai, faptul fiind reclamat ca atare15. Fără îndoială este vorba de o herghelie importantă, chiar dacă protestul recla-mantului nu foloseşte termenul respectiv. Nu trebuie uitat că nobilimea sârbă refugiată în zonă, celebrii husari, luptau aproape exclusiv călare. La începutul secolului al XVI-lea erau în număr de aproximativ 1500, însărcinaŃi cu apărarea graniŃelor sudice ale regatului16. Dar nu toŃi aceşti cai, amintiŃi de documente, erau folosiŃi pentru lupte. Aproape sigur tipul respectiv de cabaline trebuie să fi fost crescut la mai toate curŃile nobiliare din Banatul medieval, în afara campaniilor militare fiind folosit la deplasările nobililor în teritoriu. Deplasarea călare nu era numai un atribut masculin. În anumite situaŃii doamnele călătoreau în acest mod, aşa cum reiese dintr-un document din a doua jumătate a sec. al XV-lea. La fel ca în multe alte cazuri informaŃia de faŃă provine tot din actele unui proces. Este vorba de o familie de mici nobili, care pe când se călătoreau spre o altă curte nobiliară, au fost atacaŃi de către iobagii unui nobil vecin iar doamna a fost trasă de pe cal „ca o stricată”17. Printre alte categorii de cabaline apar şi caii destinaŃi tracŃiunii la căruŃă (equi curriferi). Ei sunt menŃionaŃi în documente regatului ungar încă din secolul al XIV-lea, însă în zona de la sud de Mureş mărturiile sunt mult mai târzii. Nobila doamnă Barbara Moise, ce a trăit în arealul Caransebeşului la finele veacului al XVI-lea, îşi număra printre bunurile sale un cal cu harnaşament, evaluat la 25 de florini şi 4 cai de trăsură împreună cu atelajul aferent, caii şi trăsura fiind apreciaŃi la 60 de florini18. E de presupus că aceste animale, în afară de tracŃiunea diverselor atelaje, erau folosite la muncile agricole. Cu certitude existau diferenŃe semnificative între cei destinaŃi folosirii în luptă şi cei din

14 Pesty Frigyes, Diplome privind istoria comitatului Timiş şi a oraşului Timişoara/ Oklevelek Temesvármegye és Temesvár város történetehez, vol. II, 1430-1470, ediŃie, note şi comentarii /Magyarázó jegyzetekkel kiadta Livia Magina, Adrian Magina, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2014, nr. 39, p. 60 (în continuare Diplome). 15 Dl. 48093. 16 Thallóczy Lajos, Jajca (bánság, vár és város) története (Magyarország melléktartományainak oklevéltára. Codex diplomaticus partium regno Hungariae adnexarum 4), Budapest, 1915, p. 189-191. 17 Dl. 19589: „de equo retrahentes tamquam meretricem”. 18 Livia Magina, Un destin feminin în Banatul sfârşitului de secol XVI: Barbara Moise, în Analele Banatului, S.N., Arheologie-Istorie, XIX, 2011, p. 288. La finalul secolului al XIV-lea un cal bun era evaluat la suma de 14 florini - Maria Holban, Mărturii aupra rolului cnezilor de pe marile domenii din Banat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, II, 1957, p. 409.

Societate – Cultură – Biserică

260

gospodărie. Nobilul sârb Miloš Belmuzević face distincŃie clară între tipurile de cai pe care îi lasă prin testament: de rasă turcească, aproape sigur folosiŃi în cazul campaniilor militare, şi cei folosiŃi la muncile agricole19.

Despre iepe sau mânji informaŃiile sunt mai rare, dar oferă indicii asupra importanŃei lor. Spre exemplu Tripartitumul prevede că o iapă costa o marcă, iar o iapă cu mânz între o marcă şi jumătate şi două. Cu acelaşi preŃ puteau fi cumpăraŃi, dacă acceptăm valorile din lege, doi boi sau mai multe vaci, cu sau fără viŃei20. Tocmai pentru că reprezenta un bun valoros, într-o plângere din prima jumătate a secolului al XV-lea, printre sutele de animale prădate, era reclamată şi pierderea unor iepe cu mânji21.

Relieful Banatului medieval era propice în egală măsură creşterii cailor cât şi a cornutelor. În acest fel ajungem la următoarea categorie de animale, vitele. Ele apar cel mai des în documente, foarte multe reclamaŃii pe care diverse personaje nobiliare le fac, au legătură cu prinderea, mânarea ori uciderea vitelor. În cadrul violenŃelor între nobili o practică destul de comună s-a dovedit a fi atacarea vitelor adversarului. Foarte frecvent actele menŃionează boii. Folosirea lor s-a dovedit viabilă în cazul transportul pe uscat. CăruŃele cu mărfuri trase de boi nu erau deloc ieşite din comun. Două astfel de care, trase fiecare de câte 4 boi, au fost obiectul unei dispute desfăşurată în anul 1442 pe unul din drumurile comitatului Torontal22. Aceste animale erau de bază în agricultură, fiind folosiŃi intens la arat. În anul 1341 un plug tras de boi, împreună cu cele 10 animale care îl deserveau, erau răpiŃi propritarilor de drept, doar şase dintre boi fiind returnaŃi23. Un secol mai târziu la Cseri locuitorii târgului s-au plâns că ortodocşii şi sârbii le-au furat 8 boi24. Pare un număr nesemnificativ faŃă de cazul iobagilor din din Mezth, cărora în 1475 le erau mânaŃi 45 de boi ce au fost apoi jupuiŃi25. Similară e situaŃia în 1499 când capitlul de Arad reclama uciderea şi jupuirea a 17 animale ale iobagilor săi, doi dintre boi fiind ciopârŃiŃi şi luaŃi pentru mâncare26. Este de înŃeles că atunci când un

19 Adrian Magina, Un nobil sârb în Banatul secolului al XV-lea: Miloš Belmužević, în Analele Banatului, S.N., Arheologie-Istorie, XVIII, 2010, p. 141-142. 20 The Customary Law, p. 222-223. 21 Dl. 56716. 22 Magina, Câteva documente, p. 72-73. 23 MOL P 1732 Fekete Nagy Antal hagyatéka, A temesi bánság oklevéltára, Heimiana, nr. 79 (în continuare Heimiana). 24 Diplome, nr. 163, p. 197. 25 Dl. 17660. 26 Dl. 29891: „decem et septem boves iobagionum... abigi et depelli, ac duos ex eis potiores mactari fecisset”.

A. Magina – Creşterea animalelor în Banat

261

domeniu era atacat, iar boii sau vitele erau luate ori măcelărite, indiferent că era vorba de animalele nobilului sau de cele ale iobagilor, cel păgubit suferea o pagubă evidentă. Valoarea vitelor se observă şi din scrisoarea lui Petru Pony către socrul său, căruia îi trimite 32 de florini pentru a fi investiŃi în diverse bunuri. Cei mai mulŃi bani, reprezentând jumătate din sumă, urmau a fi investiŃi în cumpărarea de vite27. La finalul secolului al XVI-lea 12 boi de jug şi o căruŃă de fier valorau 90 de florini, în vreme ce 9 vaci ajungeau la doar 20 de florini28. Indiferent că erau folosite pentru lapte sau carne, vitele au fost crescute în număr mare, în special în zona de câmpie a Banatului. Nu întotdeauna erau sacrificate propriile animale, carnea putând fi procurată facil prin cumpărarea de la măcelăriile specializate. Socotelile curŃii fostului ban Benedict Himfy precizează că s-au cheltuit 37 de dinari pentru achiziŃionarea unor cantităŃi de carne de vită, deşi printre venituri se numărau şi 24 de boi29. La fel ca şi în câmpia ungară, tipul de cornute din Banat făcea parte probabil din celebra rasă a surei de stepă. Spre finalul evului mediu şi în perioada premodernă rasa a fost ameliorată, datorită dimensiunilor sale dovedind un bun potenŃial la exportul pe piaŃa de carne, mai ales spre lumea germană, dar şi consumată pe plan local30. Vitele din Banatul medieval se pare că şi-au păstrat caracteristicele iniŃiale, fiind de rasă destul de mică, cu înălŃimi medii de circa 1,2 metri. Analizele osteologice ne arată că cele mai multe erau sacrificate după vârsta de 4 ani, ceea ce denotă că o bună bucată de vreme erau folosite în gospodărie. În zona sudică a Banatului, în perioada secolelor XII-XIV, bovinele s-au situat pe primul loc în ceea ce priveşte consumul31. Disputele juridice indică faptul că din totalul

27 Diplome, nr. 141, p. 173. 28 L. Magina, op. cit., p. 288. 29 Documenta Romaniae Historica C. Transilvania (în continuare DRH. C), vol. XIV, ed. A. RăduŃiu, V. Pervain, S. Andea, L. Gross, Bucureşti, 2002, p. 105-106. 30 Despre importanŃa vitelor în cadrul economiei şi a exporturilor maghiare a se vedea Rácz Lajos, Magyarország környezettörténete az újkorig, Budapest, 2008, p. 113, 162-163 (inclusiv harta) şi Bartosiewicz László, Turkish Period bone finds and cattle trade in south-western Hungary, în Historia animalium ex ossibus. Beitrage zur Palaoanatomie, Archaologie, Agyptologie, Ethnologie und Geschichte der Tiermedizin. Festschrift für Angela von den Driesch zum 65. Geburtstag herausgegeben, ed. Comelia Becker, Henriette Manhart, Joris Peters, Jörg Schibler, Verlag Marie Leidorf GmbH, Rahden/Westf, 1999, p. 47-56; Bartosiewicz László, Erika Gál, Animal Exploitation in Hungary during the Ottoman Era, în Archaeology of the Ottoman period in Hungary, ed. Ibolya Gerelyes, Gyöngy Kovács, Budapest, 2008, p. 365-376. 31 D. łeicu, op. cit., p. 258. Probabil că rasa neameliorată din Banat se apropia de caracteristice pe care le aveau vitele crescute în Ungaria epocii arpadiene - Matolcsi János, Állattartás ıseink korában, Budapest, 1982.

Societate – Cultură – Biserică

262

reclamaŃiilor în legătură cu prădarea animalelor, în Banatul medieval ponderea vitelor şi a porcilor era cea mai mare.

În acest fel ajungem ultimele două categorii de animale: porcii şi oile. Porcii erau crescuŃi în număr foarte mare, în mod clar pentru hrană. Turmele de porci, uneori impresionante ca număr (50-100 de exemplare), păzite de porcari, erau de multe ori îngrăşate în pădurile cu ghindă, fapt ce dădea naştere la conflicte. Un astfel de caz provine din anul 1437, când banul Severinului cerea soluŃionarea disputei între locuitorii din VârşeŃ şi castelanul cetăŃii Sf. Ladislau (Szentlászló) în privinŃa accesului turmelor de porci la pădurile cu ghindă32. Nobilii, la rândul lor, aveau tot interesul să îşi conserve pădurile cu ghindă pentru uzul propiilor turme de porci. Aşa se explică de ce în 1455 nobilii de Firiteaz s-au împotrivit în faŃa autorităŃilor comitatului Timiş pătrunderii altora cu porcii în pădurea ce le aparŃinea33. Mai rar, se înregistrează adevărate pendulări ale turmelor de porcine. În 1517 porcii de pe pertinenŃele bănăŃene (din comitatul Timiş) ale domeniului Hunedoarei au ajuns să fie ŃinuŃi, poate pentru îngrăşat, in deserto de Crasso, unde 67 dintre ei au murit34. Este aproape imposibil de stabilit ce semnificaŃie ar putea avea sintagma „pustiul Caraşului”, sau unde poate fi plasat acel loc din punct de vedere geografic. În aceeaşi măsură ca şi vitele, şi porcii se numărau frecvent printre prăzile luate în disputele nobiliare. Câteva conflicte de acest fel ne pot da o imagine destul de corectă asupra numărului mare de suine prezent în Banatul medieval. Astfel în 1331 de pe moşia Remetea a familiei Himfy erau luaŃi cu forŃa 50 de porci. Doisprezece ani mai târziu tot de acolo au fost prădaŃi alŃi 94 porci ai iobagilor de pe domeniu, din care 15 nu au mai putut fi recuperaŃi35. Un număr de 57 porci graşi, aparŃinând iobagilor din Grădiştea, au fost prădaŃi în anul 140936 iar în 1449, cu ocazia unui conflict, iobagii nobililor din Firiteaz au fost păgubiŃi de 12 porci, ucişi de către iobagii familiei Posa de Szer37. ApariŃia acestor animale în multe dispute denotă că au fost crescuŃi intens atât la curŃile nobiliare cât şi în mediul iobăgesc, probabil fiindcă erau şi mai puŃin pretenŃioşi. Cercetările 32 Pesty Frigyes, Krassó vármegye története (în continuare Krassó) vol. III, Budapest, 1883, p. 363. 33 Diplome, nr. 250, p. 289. 34 Iosif Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1973, p. CIII, 24. 35 Krassó, III, p. 14. 36 Pesty Frigyes, Oklevelek Temesvármegye és Temesvár város történetehez, vol. I, ed. Ortvay Tivadar, Pozsony, 1896, p. 405: „quinquaginta septem porcos crassatos”. 37 Diplome, nr. 179, p. 211.

A. Magina – Creşterea animalelor în Banat

263

osteologice au demonstrat că porcii crescuŃi în Banat erau la rândul lor o rasă mai apropiată de porcul sălbatic, cu o înălŃime cuprinsă între 70-80 cm. Pe domeniul Remetea al familiei Himfy, porcul era de departe cel mai consumat animal, urmat fiind de vite şi la mare distanŃă de oi sau păsări de curte38. Foarte importantă în acest sens pare să fi fost slănina (lardos), aliment care datorită procesului de conservare prin care trecea putea fi păstrat vreme îndelungată. Pe domeniul Hunedoarei socotelile identifică în anumite cazuri porcul întreg cu slănina39. Nu e de mirare deci că printre bunurile de valoare de pe un domeniu erau reclamate şi slăninile40. Şi la finalul veacului al XVI-lea slănina avea aceeaşi valoare ridicată. Cele 30 de slănini aflate în proprietatea Barbarei Moisei erau evaluate la nu mai puŃin de 60 de florini, mai mult decât 60 de porci vii, ce costau doar 50 de florini41.

Una din ocupaŃiile considerate azi tradiŃionale în Banat este aceea a creşterii oilor. Istoriografia românească, dar în egală măsură şi cea maghiară, leagă creşterea oilor de populaŃia românească din regatul Ungariei, un aspect evident fiind plata celebrei quinquagesima ovium pe care românii o datorau regelui. Pentru perioada medievală, actele în care sunt menŃionate oile din Banat sunt mai reduse numeric decât cele referitoare la vite. InformaŃii ca cea din 1499, când se vorbeşte despre turmele de oi (greges ovium) care păşteau pe păşunile libere şi comune (liberis et communibus pascuis) din satul Chalya (comitatul Arad, azi înglobat în oraşul Arad)42, sunt o raritate. Mărturiile pe care le avem nu se referă însă doar la mediul românesc. Într-adevăr oile aveau o relativă importanŃă în mediul românesc, dar nu reprezentau un aspect ocupaŃional definitoriu. O dovadă în acest sens ar putea fi un caz din 1392. În acel an nobilii din familia Des de Temeşel au plătit pentru cumpărarea a două moşii 200 de florini, 100 de boi şi 300 de oi43. Este de remarcat că oile sunt menŃionate aici după boi. Trebuie să ne închipuim că lipsa de numerar i-a determinat pe nobili români să uzeze de stocul animalier avut la dispoziŃie, nu că ar fi vorba de o practică comună. Tot de familia Dees se leagă şi una din puŃinele, dacă nu cumva printre singurele informaŃii pe care le avem în legătură cu plata quinquagesimei în Banat, la finalul secolului al XIV-lea44.

38 D. łeicu, op. cit., p. 258. 39 I. Pataki, op. cit., p. LXXXII-LXXXIII. 40 Diplome, nr. 39, p. 60. 41 L. Magina, op.cit., p. 288. 42 Dl. 29891. 43 D. łeicu, op. cit., p 257. 44 D. Prodan, Iobăgia sec. XVI, vol. I, p. 71.

Societate – Cultură – Biserică

264

De altfel tranzacŃionarea oilor apare în foarte puŃine cazuri, şi nu întotdeauna legată de mediul românesc. Atunci când documentele amintesc oile o fac în acelaşi context al rapturilor inter-nobiliare. Spre exemplu în 1430 autorităŃile Banatului de Severin au cerut restituirea a 33 de oi, luate cu forŃa unui locuitor din Almăj45, mult mai puŃine decât cele prădate de pe domeniile puternicelor familii Himfy sau Dancs46. În prima jumătate a secolului al XVI-lea în zona Mehadiei creşterea oilor pare să fi avut o relativă importanŃă. Într-o ascultare de martori din 1539 sunt evocate de mai multe impozitele ce se luau pe pe urma oilor, ori rapturile făcute pe seama acestora. Se vorbeşte constant de decimă (oves decimales, oves decimasset), dar numărul de oi luat în contul acesteia era foarte mic. Să fie o altă denumire pentru quinquagesimă sau e vorba efectiv de decimă? Acelaşi act relevă faptul că era vorba de un păstorit local/pendulator, oile fiind păşunate în munŃii din zonă47. Ce diferenŃă faŃă de łara HaŃegului, unde la începutul secolului al XVI-lea erau crescute în jur de 40.000 de oi, cam două treimi din numărul total al ovinelor de pe domeniul Hunedoara48. După cucerirea Banatului de către otomani, defterele consemnează proprietarii de oi. Turcii au avut tot interesul să încurajeze o atare ocupaŃie astfel că registrele fiscale înregistrează personaje ce deŃineau turme de sute de capete. Dintre aceşti proprietari de oi cei mai mulŃi par a avea nume de origine sud-slavă. E drept că vorbim de fostele comitate medievale din zona de câmpie, Cenad şi Torontal, unde ponderea populaŃiei sârbeşti era destul de mare, cea românească fiind mai redusă numeric49. Pe lângă oi caprele sunt pomenite mai ales la modul general – capres, de obicei crecute în aceleaşi turme cu oile. Este cazul pe domeniul de la Saravale-Periam, stăpânit de familia Dancs ori pe domeniul Himfy, unde la 1380 sunt pomeniŃi nu mai puŃin de 40 de Ńapi, fără să ştim raŃiunea ce a determinat creşterea atâtora.

Despre celelalte categorii de animale datele sunt mult mai sumare. Păsările de curte au fost identificate mai mult din resturile osteologice decât din informaŃii documentare. Este aproape exclus să nu fi fost crescute în număr destul de mare, însă datorită valorii lor reduse nu erau

45 Pesty Frigyes, A szörényi bánság és Szörény vármegye története, vol. III, Budapest, 1878, p. 23-24. 46 Dl. 56716; Diplome, nr. 39, p. 60. 47 MOL, R 287 Sólyom Fekete Ferenc-győjtemény maradéka, 1539. 48 I. Pataki, op. cit., p. XLVIII-XLIX. 49 Kaldy-Nagy Gyula, A csanadi szandzsak 1567. es 1579. evi osszeirasa, Szeged, 2000, passim.

A. Magina – Creşterea animalelor în Banat

265

menŃionate în documente decât arareori. Este oarecum de neînchipuit şi chiar hilar ca un nobil ori iobagii săi să atace o proprietate a rivalilor şi să fure sau să facă pagubă păsărilor de curte. La fel de hilar ar fi fost şi păgubitul care ar fi îndrăznit să reclame la comitat sau la un capitlu un astfel de furt.

Cu totul alta este situaŃia creşterii albinelor. Albinăritul era o ocupaŃie destul de răspândită în Ungaria medievală, atât mierea cât şi ceara fiind intens folosite, indiferent de mediul social sau etnic50. Nici Banatul nu a făcut excepŃie, cu toate că informaŃiile documentare nu sunt foarte generoase. Există o serie de acte în care sunt pomeniŃii stupi, cum e cazul la finalul secolului al XIV-lea pe moşia Remete, ori în 1410 când era reclamată o moştenire ce consta printre altele şi în 20 de stupi51. Fiind bunuri de valoare stupii făceau obiectul jafului între nobili. Aşa s-a întâmplat în prima jumătate a secolului al XV-lea, când au fost furaŃi numeroşi stupi de pe domeniul Cosgya, ori în 1437 când, profitând de un atac turcesc, mai mulŃi stupi erau luaŃi cu caii şi căruŃele şi duşi pe posesiunea Vasiova, de unde nu au mai fost recuperaŃi52. Lipsa înscrisurilor economice ne privează de analize amănunŃite asupra creşterii animalelor. La momentul actual, cred că este imposibil de estimat numărul real al animalelor domestice din Banat, nici măcar ca o supoziŃie de lucru. Fără urbarii sau conscripŃii va trebui să ne mulŃumim cu aprecieri parŃiale, cu cifrele ce transpar din jafurile de pe anumite domenii. Prăzile constând în bunuri şi animale indică faptul că acestea din urmă erau printre principalele avuŃii ale Banatului medieval. Exemplele următoare, cred eu, sunt concludente.

În anul 1343 cnezul Bratan a pătruns pe moşia Remetea a familiei Himfy, de unde a luat 25 de vite, 50 de oi şi 30 de porci, cu această ocazie fiind ucişi doi cai buni, evaluaŃi la 20 de mărci53. Douăzeci de ani mai târziu Pethö de Farkasfalva a fost prădat de 4 cai buni, 6 boi, 4 vaci, 60 de oi şi 40 de scroafe, adică toate bunurile sale imobile54. În acest caz este vorba un mic nobil fără importanŃă, domeniul său fiind unul modest. Numărul de

50 Pentru importanŃa apiculturii medievale a se vedea Emil Lazea, Apicultura în Transilvania în secolele XI-XIV, în Revista de Istorie, tom 32, nr. 3, 1979, p. 481-503. 51 Mályusz Elemér, Zsigmondkori oklevéltár, vol. II (1400–1410), második rész (1407–1410), Budapest, 1958, nr. 7578. 52 Diplome, nr. 50, p. 73. 53 Heimiana, nr. 87. 54 DRH. C, vol. XII, ed. Ş. Pascu, A. RăduŃiu, V. Pervain, S. Belu, I. Dani, M. Wolf, Bucureşti, 1985, p. 306-307.

Societate – Cultură – Biserică

266

animale deŃinut este cu puŃin mai mare decât al unui iobag, care în prima jumătate a secolului al XV-lea era proprietar a 50 de oi, 2 vaci gestante şi 12 porci55. O jumătate de secol mai târziu, în jurul anului 1400, domeniul Berini era atacat de către Sigismund, fiul lui Ştefan Cholnok, care a luat de acolo 41 de cai şi 31 de vite56. Şi aici pagubele sunt însemnate, dacă e să calculăm numai preŃul cailor.

În 1436, în conflictul avut cu capitlul de Oradea, nobililor de Macedonia le sunt luate, de pe moşiile Pariam şi Saravale, 26 de vite, 383 de oi şi capre, cai de herghelie, porci şi 30 de slănini57. Avem de-a face cu o familie nobiliară importantă, reprezentativă la nivelul teritoriului bănă-Ńean, aşa că animalele deŃinute sunt prezente în număr mare. Dacă pe un singur domeniu erau înregistrate atâtea animale e de la sine înŃeles că şi pe celelate moşii, unele poate mai importante, numărul lor trebuie să fi fost la fel de mare.

Cele mai reprezentative cazuri în privinŃa numărului de animale mi se par cele legate de domeniile familiei Himfy. În primul caz este vorba o plângere a cnezilor şi oamenilor de pe domeniul Remetea-Ersig, spoliaŃi de către reprezentanŃii stăpânului. Socotind toate categoriile de animale amintite în document, ajungem la cifrele următoare: 64 de boi, 10 vaci, 23 de porci, 40 de Ńapi (ircos), 2 cai şi un număr oarecare de pui, posibil şi oi58. Pe un alt domeniu al familiei, la Cosgya, sunt înregistrate numeroase animale prădate, probabil unul dintre cele mai impresionante cazuri de jaf ce apar într-un document din Banatul medieval. Cu ocazia unui conflict cnezii din Almăj şi Ilidia au luat de pe acest domeniu 1200 de stupi, 60 de porci, 500 de oi, 50 de boi, 30 de vaci, 10 viŃei precum şi iepe cu mânji59. Trebuie neapărat menŃionat că domeniul respectiv era unul marginal, departe de moşiile principale, dar cu toate astea numărul animalelor răpite este impresionant. În concluzie, mult mai pregnant decât în prezent, omul medieval a interacŃionat cu regnul animal, care îi oferea elementele atât de necesare vieŃii. SituaŃia nu era cu nimic mai deosebită în regatul medieval maghiar. Fiind aproape în exclusivitate o zonă rurală, teritoriul bănăŃean s-a dovedit propice creşterii tuturor tipurilor de animale domestice, de la păsări la

55 Krassó, III, p. 357. 56 Dl. 48093: „quatraginta et unum equos, triginta novem pecudes” 57 Diplome, nr. 39, p. 60. 58 M. Holban, op. cit., p. 408- 410. 59 Dl. 56716: „milius ac ducentos apes, necnon sexaginta porcos et quingentos oves, quinquaginta boves, triginta vaccas, vitulinas decem, equas cum filiis illius”

A. Magina – Creşterea animalelor în Banat

267

vitele mari. Deşi cele mai multe mărturii de acest tip provin din documente cu caracter juridic – procese, vânzări-cumpărări ori încălcări de hotare, reuşesc să surprindă impactul pe care creşterea animalelor l-a avut la nivelul teritoriului. Chiar disparate, informaŃiile documentare oferă indicii interesante despre imaginea societăŃii bănăŃene, în principal asupra nobilimii rurale, bine ancorată într-o activitate economică a cărei tradiŃii s-au perpetuat până în epoca modernă.