MĂRĂȘTII...cap. vii MĂRĂȘTII planul luptelor celor noi. Nerăbdători erau românii să vină...

cap. vii

MĂRĂȘTII

planul luptelor celor noi. Nerăbdători erau românii să vină ceasul să apuce iar de piept pe neamț, dar au trebuit să-și roadă zăbala și să aștepte, fiindcă nu erau singuri, de capul lor.

Războiul acesta era deosebit de celelalte. Altădată, un popor se răfuia de unul singur cu dușmanul: ori îl răzbea, ori era răzbit de el și pacea se încheia la porunca celui ce biruia. De astă dată, războiul era purtat de zeci de popoare, pe multe fronturi deodată; ținea de trei ani aproape și nu se putea ști cât va mai ține. Trebuia multă răb-dare și multă chibzuială la conducerea lui, care nu era în mâna noas-tră, a celor mititei, ci a celor mari din apus. Ei își dădeau mai bine cu socoteala unde și când trebuie izbit, ca să nu fie ca lovitura pe care o

cap. vii

MĂRĂȘTII

planul luptelor celor noi. Nerăbdători erau românii să vie cea-sul să apuce iar de piept pe neamț, dar au trebuit să-şi roază zăbala şi să aştepte, fiindcă nu erau singuri, de capul lor.

Războiul acesta era deosebit de celelalte. Altă dată, un popor se răfuia de unul singur cu duşmanul: ori îl răzbea, ori era răzbit de el şi pacea se încheia, la porunca celui ce biruia. De astă dată, războiul era purtat de zeci de popoare, pe multe fronturi deodată; ținea de trei ani aproape şi nu se putea şti cât va mai ține. Trebuia multă răb-dare şi multă chibzuială la conducerea lui, care nu era în mâna noas-tră, a celor mititei, ci a celor mari din apus. Ei îşi dădeau mai bine cu socoteala unde şi când trebuie izbit, ca să nu fie ca lovitura pe care o

constantin kirițescu142

dai cu bățul în apă: sar stropi, fața apei se încrețește și apoi rămâne tot ceea ce a fost. Și atunci, păcat de osteneală, de vieți pierdute și de muniție prăpădită. Ba poate faci și rău, că te ostenești de-a surda și, când vine vremea să intri la roată cu folos, de abia îți târăști ciolanele.

De aceea, căpeteniile cele mari din Paris au hotărât ca în anul acesta, 1917, aliații să înceapă lupta toți deodată, ca să nu-și mai facă mendrele neamțul ca an, când și-a scos soldații de pe fronturile unde era liniște și tihnă, de s-a năpustit cu potop de oștire pe capul nos-tru. S-a întâmplat însă că n-au fost toți aliații gata la vreme; rusul, cu revoluția lui, tulburase lucrurile și cât pe-aici să iasă din război. Din pricina asta s-a tot amânat începerea luptei, pân-am intrat în vară. Și tocmai în luna lui Cuptor s-a dat semnul de începere.

Mare grijă era în sufletele tuturor dinspre partea rusului, dar nimănui nu-i ardea jarul pe inimă ca nouă. Nu eram numai tovarăși cu el, dar eram și vecini. Francezii, englezii, italienii și ceilalți aliați erau departe; cu noi singuri rusul își da coatele. Ce se întâmpla la el răsuna numaidecât la noi. Și de aceea, când vedeam cum se întinde nebunia printre ei, noi stăteam cu inima pierită.

Războiul se duce cu soldați care ascultă de mai marii lor și le e aminte numai de luptă și de izbândă. La ce ispravă te puteai însă aștepta de la niște soldați care nu-și mai salutau ofițerii, ba scuipau în urma lor, care nu-și mai vedeau de treabă, nu mai intrau în tranșee ca să-și schimbe camarazii și nu făceau altceva decât să țină toată ziua întruniri în care să trăncănească câte verzi și uscate, să ceară mereu să se pună pace și să amenințe că, dacă începe iar războiul, ei trag în ofi-țerii lor și se iau de gât cu nemții?

Nu că ne-ar fi fost frică să nu se molipsească și soldații noștri de la ei. Asta știam noi că nu este cu putință. Soldatul român era sănă-tos la cap; el știa că luptă pentru țara lui, pentru pământul lui, pen-tru cei de-o limbă și de-o lege cu el. Dar ce te faci, dacă rusul nu vrea să mai lupte și dacă te lasă în toiul bătăliei, cu toată nemțimea în spi-nare? De aceea, atât mai marii rușilor, cât și ai noștri, erau nevoiți să-i ia pe nebuni cu binișorul, să le cânte – și câte puțin – în strună, să le vorbească frumos și să-i facă să înțeleagă că nu merge să faci pace cu dușmanul până nu-l dobori la pământ; că altfel, te încalecă el

povestea sfântului nostru război 143

și-ți toarnă în spinare câte să nu le poți duce și atunci păcat de atâ-tea vieți răpuse și de atâtea suferințe îndurate, dacă ieșim din război mai rău decât am intrat. O astfel de pace, poruncită de dușmani, ar fi însemnat ca lumea întreagă să se dea roabă germanului. Iată de ce eram datori să luptăm înainte, până-l vom doborî, și numai atunci să facem pacea, după care tânjeam cu toții, dar o pace de dreptate, nu o pace de silnicie și de robie.

Se părea că rușilor le-a venit mintea la cap și și-au dat cu socoteala că într-adevăr așa stau lucrurile, încât s-au hotărât să înceapă iar răz-boiul. La începutul lunii lui Cuptor, au pornit-o iar la luptă în Galiția și peste o săptămână, în sfârșit, ne-a venit și nouă rândul să intrăm.

Planul luptelor fusese astfel întocmit: Oștirea care trebuia să înceapă lupta era armata a doua română,

de sub comanda generalului Averescu. Știm că această armată stă-tuse toată iarna în tranșee pe dealurile Vrancei și se hârțuise tot tim-pul, fără pic de răgaz, cu dușmanul din față. În vremea asta, armata își umpluse rândurile cu alți flăcăi, care luaseră locul celor căzuți ori răpuși de boli, își întregise armele și era aprinsă de dor de luptă. Fusese rânduit ca armata a doua să atace pe nemți, să le ia pozițiile și să înainteze înspre Focșani. În vremea asta, cealaltă armată română, armata întâia, care era mai numeroasă și mai puternică decât armata a doua, trebuia să se adune, de pe unde era împrăștiată, în lunca Siretului, mai din jos de Nămoloasa; de aici ea trebuia să treacă de-a pieptul apa Siretului și, spărgând frontul nemțesc, să pornească în inima Munteniei. După români se vor lua și rușii, ca să-și ajute tova-rășii și să desăvârșească biruința.

Cu o armată ca cea pe care o înjghebasem din nou, bine închegată și muștruluită, cu comandanți ca cei pe care-i aveam de astă dată, cu armele pe care le căpătasem și pe care învățasem așa de bine să le mânuim, cu însuflețirea și cu mânia care întărea brațul românilor și cu ajutorul lui Dumnezeu, Care nu putea să lipsească celor loviți și însetați după dreptate, cum eram noi, nu se putea ca biruința să nu fie de astă dată de partea noastră.


asaltul mărăștilor

Oștirea a doua română era înșirată pe dealurile Vrancei, de la Măgura Cașinului, în dreapta, până pe dealul Momâia, în stânga, cu fața spre miazăzi. Numai dealuri pietroase și păduroase, tăiate de văi. Pozițiile de căpetenie ale românilor erau pe dealurile Drăgoteștilor, Bourului, Vârlanului și Albei. Jos, la poalele dealurilor, erau văile Limpejoarei și Albei, cu apă limpede și rece, cum sunt pâraiele de la munte, dar mică, de puteai să o treci cu piciorul; ba pe alocurea nici nu-ți udai tălpile, dacă pășeai din piatră în piatră. Dincolo, peste apă, se înălțau însă dealurile Mărăștilor, Teiușului, Poiana Încărcătoarei, înalte și râpoase. Acolo erau nemții. Așa încât românii și nemții stă-teau față în față, pe creste de dealuri, despărțiți de o vale adâncă.

Toată iarna și primăvara, cei doi dușmani munciseră ca să-și întă-rească pozițiile. Erau ele cum erau ale românilor, dar ale nemților erau strașnice. Toată creasta dealului Mărăștilor și al Încărcătoarei fusese prefăcută de nemți într-o adevărată cetate. Șanțuri peste șan-țuri, care se încrucișau fel și chip, iar dinaintea lor garduri de sârmă cu ghimpi, împletite și încurcate de nu puteai să le mai dai de rost. Din loc în loc erau niște redute, în care gardurile de sârmă erau pe multe rânduri, iar șanțurile, săpate cu meșteșug, erau întărite cu beton, aveau adăposturi și firide pentru trăgători, podele pen-tru mitraliere și pentru tunurile de tranșee și tot felul de lucrări de apărare. În spatele redutelor erau adăposturile tunurilor celor mari. Vârâți în aceste vizuini și prin alte întărituri dintre ele, germanii se socoteau feriți de orice primejdie. Cum ar fi îndrăznit românii să treacă valea ce despărțea pozițiile, să o coboare și să o ridice apoi pieptiș sub grindina de focuri care i-ar fi secerat din întăriturile nem-țești de sus, de pe creastă?

Și doar aceasta era sarcina grea pe care trebuiau să o aducă la îndeplinire românii. De izbândirea ei atârna biruința.

La 22 iulie, începu artileria românească să bată în pozițiile nemți-lor. Două sute douăzeci și opt de guri de tun vărsau foc și fier peste redutele și șanțurile nemțești, până departe în adăposturile artile-


riei lor. Trei zile tunul românesc nu și-a domolit mânia. Cădeau ca grindina spărturile șrapnelelor în tranșeele dușmane și se vedea bine cum oamenii, năuciți, ieșeau pe patru labe din șanțuri ca să o rupă la fugă razna pe câmp. Băteau ca ciocanele obuzele pe rețelele de sârmă ghimpată și pe parii ce le țineau, de le făceau să zboare bucă-țele, bucățele, în văzduh. Plesneau barosanele trimise de obuzierele mari, de zguduiau pământul, iar când se risipea fumul și se așeza țărâna răscolită, se vedeau șanțurile năruite, pereții de beton ai redu-telor sfărâmați și prăbușiți. În ziua a treia, satul Mărăști, de pe creastă, era o văpaie de foc: se aprinseseră magaziile în care-și ținea dușma-nul muniția.

În tranșeele noastre, românii nu se puteau ține locului de bucurie. Deși era poruncă strașnică să stea tupilați în fundul șanțurilor, căci nu sosise încă vremea infanteriei, scoteau mereu capetele să vadă ce se petrece dincolo, peste vale, și de câte ori vedeau că un obuz a izbit în plin, chiuiau de răsuna valea.

Se vedea acum lămurit că s-au schimbat vremurile. Nu mai era ca an, când trebuia să stăm cu brațele încrucișate și să răbdăm ca să ne toarne neamțul în spinare cât i-ar plăcea, până a obosi.

Noaptea de 23 spre 24 iulie a fost cea mai grozavă. Toată noap-tea a bătut tunul mai mânios parcă decât oricând. Valea era luminată ca ziua de focurile de artificii ale nemților. Aici vedeai o fâșie care spinteca văzduhul până-n înaltul cerului, aici o ploaie de stele roșii, verzi, albastre, se lăsa de sus încetișor, de credeai că ești în mijlocul a cine știe ce serbare. Trăgeau nemții ca turbați cu tunurile și cu mitra-lierele, de câte ori li se năzărea că văd pe români că dau să se apro-pie de ei, dar trăgeau așa într-o părere, căci ce puteau să vadă când stăteau lipiți în fundul tranșeelor și abia în răstimpuri scoteau nasul afară? Și tocmai unde aveau ce să vadă, tocmai acolo nu le da mâna să privească, căci acolo bombardamentul tunurilor era mai năprasnic.

Pe la ceasul unu după miezul nopții, românii au început să iasă din tranșeele lor. Ca niște năluci, fără nici o vorbă, ținându-se chiar să nu șoptească, coborâră povârnișul văii, trecură prin apa rece și lim-pede, apoi începură să urce pieptul dimpotrivă. Greu de urcat malul cel prăpăstios, mai ales că dușmanul veghea sus și lumina mereu


valea, dar neștiutori de ce se întâmplă jos, trăgeau mereu în neștire spre dealul din față. Se târau românii pe burtă ca șerpii, se propteau numai în genunchi, se strecurau pe după bolovani și pe după tufi-șuri, se vârau prin viroage și, cum plesnea câte un foc de artificii, se făceau una cu pământul și înlemneau pe loc, până se risipea lumina și se lăsa iar întuneric. Așa s-au strecurat, până ce s-au apropiat la o aruncătură de piatră sub întăriturile neamțului. Odată ajunși acolo, au rămas pironiți locului, cu brațul încordat pe armă, sfredelind numai cu ochii întunericul. Peste vale obuzele tunurilor nemțești vâjâiau mereu, încrucișându-se cu ale românilor, iar rachetele spinte-cau mereu bezna, căutând pe români pe muchiile dealurilor de peste apă. Când colo, românii erau aici, dedesubtul întăriturilor dușmane, nemișcați și muți, abia întinzând câte o mână sau un picior care le amorțea, numărând minutele ce treceau grozav de încet, așteptând semnalul de atac.

În această încordare a trupului și a simțirii, trece un ceas, trec două. La răsărit începe să se crape de ziuă. Ceasornicul arată ceasu-rile patru. Atunci de pe dealul Drăgoteștilor o rachetă, ca o dâră de foc, sfâșie cerul plumburiu. E semnalul așteptat. Și deodată pe tot povârnișul dealului Mărăștilor românii, de pe unde stăteau tupilați, sar în sus și, chiuind ca la nuntă, se reped vijelie spre pozițiile nem-țești. Cât ai clipi din ochi, au și ajuns. Sârmele sunt mai peste tot rupte de bombardare și spânzură în jos. Ce-a mai rămas din ele sunt sfărâmate cu paturile puștilor. Nici nu au apucat nemții să se dezme-ticească și să înțeleagă ce e asta, că s-au și pomenit cu românii peste ei, în tranșee.

Toată Valea Albei și a Limpejoarei e acum un furnicar de soldați români. Valuri, valuri, coboară și ridică coastele văii. Tunurile și-au lungit acum bătaia; ele trag în spatele poziției dușmane, ca să taie calea rezervelor, împiedicându-le ca să nu sosească în ajutorul celor din față. În tot lungul crestei dealului Mărăștilor, șirurile de români, cum ajung sus, sar unele după altele în tranșeele și în redutele duș-mane. E o întrecere, care de care să isprăvească cu nemții lui, ca să treacă mai departe, la șanțurile din spate.

povestea sfântului nostru război 147povestea sfântului nostru război 147


Cei mai aprigi sunt vânătorii din regimentul 2. Aveau și datoria să fie așa. Sunt soldații aceluiași regiment care, cu patruzeci de ani mai înainte, în războiul neatârnării, pătrunsese cel dintâi în reduta Griviței. Nepoții trebuiau să calce pe urmele bunicilor! În dreapta și în stânga lor, soldații regimentelor de Argeș și de Gorj nu se lăsau mai prejos. Nemții, zdrobiți de paturile de pușcă pe care le cară mereu românii pe unde nimeresc, împunși de baionetele lor, înnebu-niți de grenadele pe care le aruncă în ei românii din sus, de pe mar-ginea tranșeelor, leapădă armele și încep să iasă și ei din redute cu mâinile în sus, pentru ca să se rânduiască singuri, doi câte doi, în șirul prizonierilor.

Când pe cer soarele se ridicase de o suliță la răsărit, dea-lul Mărăștilor, cu redutele lui puternice, era în mâinile românilor. Rămăseseră în urmă numai curățitorii de tranșee, care cutreierau tranșeele și redutele cucerite ca să nu mai rămână picior de dușman pe acolo. Grosul trupelor, la care se mai alăturase și un regiment de mehedințeni, pornise înainte, lovind și trăsnind în nemții care se opuneau din ce în ce mai slab.

Spre stânga dealului, soldații regimentului de Dâmbovița trebuie să atace și să cucerească satul Mărăști însuși. Acesta era strașnic întă-rit, și mai era așezat și sus pe o râpă, încât nemții nici nu se sinchi-seau de atacul românilor, atât erau de siguri că o astfel de cetate nu poate fi luată. Dâmbovițenii s-au prefăcut că-l atacă prin râpele din față, dar aici n-au fost decât două companii. În aceeași vreme însă, două batalioane au cucerit prin luptă cruntă reduta vecină și de acolo s-au răsucit spre stânga și au atacat și din coastă și din spate satul. Când au ajuns în marginea satului, românii s-au crucit. Peste tot satul șerpuiau numai tranșee: pe ulițele satului, prin ogrăzile case-lor, prin maidane și grădini. Casele erau prefăcute în fortărețe. Peste tot, numai garduri de sârmă – numai grinzi de fier și beton – numai mitraliere, tunuri de tranșee și baionete. Dar românii porniseră ca vântul și nu putea să-i oprească nimic. În capul lor era căpita-nul Coravu. Parcă era un arhanghel, totdeauna înaintea tuturor, aici arunca cu grenada, aici lua pușca din mâna unui soldat și trăgea cu ea până isprăvea toată încărcătura, aici punea mâna pe o mitralieră


pe care o împingea până în marginea unei tranșee și trăgea el sin-gur. Pe lângă el vâjâiau gloanțele, dar nici unul nu-l atingea. Casă de casă, tranșee cu tranșee, au fost cucerite, până când, la ceasurile șase și jumătate dimineața, satul întreg era în mâinile românilor.

Mai greu a fost cu dealul Mânăstioara de la aripa stângă. Toată ziua muscelenii s-au luptat aprig ca să cucerească dealul, care era tot atât de strașnic întărit ca și satul Mărăști. Spre seară, au venit într-a-jutor și dâmbovițenii, care au pornit de la Mărăști și au luat dealul Mânăstioara în coastă. Atunci muscelenii au răzbit pe nemți și au luat dealul.

Cea mai mare vărsare de sânge a fost la Poiana Încărcătoarei, care era poziția cea mai înaltă de pe creastă și unde s-a prăpădit o mul-țime de soldați din regimentul din Tecuci. De abia peste noapte nem-ții au fugit din redută, unde nu se mai puteau ține, deoarece toate celelalte forturi din jur fuseseră luate de români.

În vremea când la cele două aripi, la Mânăstioara și la Poiana Încărcătoarea, lupta dăinuia încă, la mijloc românii cuceriseră rân-dul al doilea de dealuri, Dealul Teiușului, Dealul mare și înaintau repede spre valea Șușiței, fugărind mereu pe nemți. Zeci de tunuri și de mitraliere și mii de prizonieri cădeau în mâinile românilor. Veseli, românii glumeau pe socoteala nemților, care se predau cu nemiluita, ori fugeau de le sfârâiau picioarele:

— Ia-n priviți, fraților, ce frumos a învățat Friț să ridice mâinile în sus! ziceau unii.

Iar alții strigau în urma nemților:— Ho, mai stați, măi camarazi, că ne iese sufletul și nu putem să

ne ținem după voi! Căpeteniile nemților nu se puteau dumiri că au fost înfrânți așa,

pe repezeală. Era așa de neobișnuit lucru pentru ei să fie bătuți de români! Dimineața, în zori de zi, generalul care comanda pe nemți și care stătea la Câmpurile a fost trezit din somn, spunându-i-se că românii au început atacul. „Lasă că nu e nimic”, a răspuns el și s-a întors pe partea cealaltă. Pasă-mi-te visa ceva frumos și nu vroia să-i strice firul. După două ceasuri, a fost deșteptat din nou și i s-a spus că românii au rupt frontul și că se apropie de Șușița. Atunci genera-


lul s-a uitat pe fereastră și a văzut pe dealul din față câteva mogâldețe cu baionete. Să fie nemți de-ai lui or te pomenești c-or fi români? N-a mai stat să se lămurească, ci a îngălbenit și a rupt-o la fugă numai în halat și în papuci, sărind gardurile prin grădinile oamenilor. Când românii au intrat în casa în care fusese popota ofițerilor, au găsit pe masă ceștile cu cafeaua băută numai pe jumătate. Nici lor nu le mai dăduse mâna să stea pe loc ca să o bea până-n fund, și au luat-o la fugă. Oamenii din sat au ieșit după ei, minunându-se să vadă pe nemți cum fug de le sfârâie picioarele. Apoi bieții săteni au izbucnit în blesteme și ocări, căci mult pătimiseră de pe urma dușmanului.

A doua zi, când a intrat în sat generalul Văitoianu, care comanda pe românii din această parte, i-a ospătat pe gazetarii străini care erau cu el cu vinuri bune, cu șampanie și cu țigări groase de foi, găsite în casa în care își aveau ofițerii nemți popota.

Un gazetar englez l-a întrebat pe un ofițer neamț, prizonier:— Unde or fi nemții dumitale, că de ieri, de când a început lupta,

n-am văzut nici unul?Neamțul a răspuns:— Dacă or fugi și azi ca ieri, apoi trebuie să fie pe aproape

de Budapesta!Ce e adevărat este că a doua zi de dimineață biruința românilor

era desăvârșită; pe toată linia, nemții se retrăgeau, trecuseră și Șușița și fugeau spre Putna, cu baioneta românului în spinare.

În sfârșit, soarta războiului începuse să ne zâmbească și nouă.După o jumătate de an de necaz, de trudă și de încordare, româ-

nul apucase țeapăn arma în mână și izbise în plin.

fugărirea nemților

Se vede însă că fusese scris în cartea războiului nostru ca nicio-dată bucuria să nu fie deplină și de lungă durată. Pe când la Mărăști soldații, plini de avânt, urmăreau pe dușmanul căruia-i pierise piui-tul, iar la Iași era sărbătoare, deodată veni o veste care îngheță tutu-ror veselia din inimi.

Rușii ne făcuseră iarăși pocinogul.


Știm că pe frontul rusesc, în Galiția, rușii porniseră lupta cu bine. Bătălia noastră de la Mărăști era în legătură cu bătălia rușilor din Galiția, așa cum se leagă verigile unui lanț una de alta. Tragi o verigă înainte ori înapoi, se simte de lanțul întreg. Luptaseră ei bine rușii câteva zile, dar mai apoi se plictisiră de atâta luptă și o porniră înapoi, ba începură să dea foc și să jefuiască orașele. Atunci de frică să nu se întâmple și mai rău, guvernul rus de la Petrograd hotărî să oprească lupta pe tot frontul, deci și pe al nostru, fiindcă e mai ușor să te întărești în pozițiile tale și să te aperi împotriva dușmanului care te atacă, decât să-l ataci tu pe el.

Când a ajuns ordinul de oprire la armata a doua română de la Mărăști, a fost o jale. Cum să nu fie, când soarta ni se arătă și de astă-dată vitregă? După atâta vreme de așteptare și de muncă, venise în sfârșit românului ceasul să înceapă iar lupta. Când colo, tocmai când ai început-o bine, când ai culcat la pământ pe dușman și i-ai pus genunchiul în piept și mâna în beregată, să te pomenești cu ordinul să-l slăbești din strânsoare și să-l lași să-și vină în fire, ca pe urmă să te păzești ca nu cumva tot el să-ți sară în cârcă, când i-o veni bine? Averescu l-a rugat pe Regele Ferdinand ca cel puțin să-i fie îngă-duit să mai ducă lupta câteva zile, ca să gonească pe dușman peste valea Putnei și să-l scoată din munții care străjuiesc dinspre apus țara Vrancei. Regele a îngăduit acest lucru generalului Averescu, așa că în dimineața zilei de 26 iulie românii au pornit-o din nou în urmărirea nemților.

Urmărirea a început cu același iureș ca în cele dintâi două zile. Năvăleau românii, dar mai tare fugeau nemții, părăsind prizoni-eri, tunuri, chesoane, bucătării. Ici, colea, se opreau ca să se agațe de câte o poziție mai bună, unde socoteau să le fie mai la înde-mână să lupte, dar nu puteau să țină piept românilor îndârjiți mai mult de două-trei ceasuri. Soldații regimentelor de peste Olt au tre-cut ca vârtejul peste vârfurile Răchitașelor și peste vechile așezări ale Vrancei: Soveja și Negrilești. Câte lucruri frumoase n-au găsit solda-ții din Muntenia în acest colț de străveche țară moldovenească? La Rucăreni și Dragosloveni au dat de sămânță de musceleni, strănepoți de-ai celor pe care, cu două sute de ani mai înainte, îi adusese Matei


Basarab Vodă din Rucărul și Dragoslavele Muscelului, și-i așezase aici, dându-le pământuri, ca semn de frățietate între munteni și mol-doveni. La Bârsești au dat de monumentul pe care vrâncenii îl înălța-seră spre pomenirea lui Ștefan cel Mare, care și el era de pe aproape. Când marele voievod, înfrânt de urgia turcească, a pornit-o prin răze-șiile de la munți, ca să strângă oștire nouă, o vrâncioaie bătrână l-a întâmpinat și i-a zis: „Șapte feciori am, Măria ta, și pe toți șapte ți-i dau, ca să scapi țara de păgâni”.

Când a fost să cucerească dealul Teiului, două companii din regimentul de Dâmbovița, cel care cucerise satul Mărăști, au rătă-cit printr-o vale și au fost băgați într-o râpă, din cauza unei călăuze trădătoare. Dar viteazul căpitan Coravu, care-i comanda, a pornit în frunte la asaltul dealului cu câte o grenadă în fiecare mână și cu buzunarele pline. Căpitanul a căzut ciuruit de gloanțe, dar soldații lui, încurajați de pilda căpitanului lor, nu s-au mai oprit și au cuce-rit dealul.

La asaltul Dealului Lozei, de lângă Vizantea, când a sunat goarna de atac, au pornit numai comandanții de plutoane și câțiva oameni. Căpitanul Damian Asanache, care comanda compania vecină din regimentul I, vede primejdia și se repede în mijlocul companiei care șovăise. Pune mâna pe arma unui soldat, așa cum era, cu capul gol, strigă: „După mine, băieți!” și pornește înainte. Îmbărbătați, solda-ții se țin după el și valul întreg își ia vânt spre dușman. Un snop de gloanțe de mitralieră curmă viața căpitanului, care cade strigând încă o dată: „Nu vă lăsați, băieți!” Și într-adevăr soldații nu se mai opresc decât când au cucerit poziția dușmanului, care fuge, înspăimântat.

La aripa lor dreaptă, românii au urcat muntele și, în lupte grele prin păduri străvechi, au cucerit toate culmile și crestele, până la Măgura Cașinului. De pe înălțimea lor, ei puteau să stăpânească toată valea și să aibă și ochiul ațintit asupra munților și văilor dinspre apus, pe unde-și avea dușmanul pozițiile de luptă și drumurile de legătură.

Aici au trebuit să se oprească soldații armatei a doua. Nu mai era îngăduit să meargă mai departe fără primejdie. Erau semne că nem-ții, mirosind cum stau lucrurile la ruși, se pregăteau să dea o lovitură mare în altă parte a frontului, și ar fi fost o nesocotință din partea


noastră să mergem aici prea departe. Căpeteniile armatei erau îngri-jorate de soarta ce amenința din pricina purtării rușilor și au hotărât să aibă la îndemână toată oștirea, ca să poată să o trimită acolo unde s-o ivi primejdia.

Așa încât la 31 iulie Averescu a oprit bătălia.Fusese o mare biruință românească. Armata a doua rupsese fron-

tul dușman pe o întindere de 30 de kilometri și-l împinsese cu două-zeci de kilometri mai înapoi, scăpase de sub robia nemțească treizeci de sate și luase dușmanului trei mii de prizonieri și 70 de tunuri.

Ce era însă mai de seamă, se făcuse dovada că românul nu-i sol-dat mai slab decât neamțul și că, dacă fusese înfrânt în toamna tre-cută, era din pricină că nu avea arme ca dânsul. Acum, când avea și el armele neamțului și învățase de la francezi meșteșugul războiului, lucrurile au început să meargă într-altfel. Dinaintea tunului și a baio-netei românești, neamțul a învățat să meargă și pe de-a-ndărătelea, ba și să o ia la fugă și să ridice amândouă mâinile-n sus, în semn că se predă.

Războiul din 1917 începuse cu bine.


noastră să mergem aici prea departe. Căpeteniile armatei erau îngri-jorate de soarta ce amenința din pricina purtării ruşilor şi au hotă-rât să aibă la îndemână toată oştirea, ca să poată să o trimeată acolo unde s-o ivi primejdia.

Aşa încât, la 31 iulie, Averescu a oprit bătălia.Fusese o mare biruință românească. Armata a doua rupsese fron-

tul duşman pe o întindere de 30 kilometri, şi-l împinsese cu două-zeci de kilometri mai înapoi, scăpase de sub robia nemțească treizeci de sate şi luase duşmanului trei mii de prizonieri şi 70 de tunuri.

Ce era însă mai de seamă, se făcuse dovada că românul nu-i sol-dat mai slab decât neamțul, şi că, dacă fusese înfrânt în toamna tre-cută, era din pricină că nu avea arme ca dânsul. Acum, când avea şi el armele neamțului şi învățase de la francezi meşteşugul războiului, lucrurile au început să meargă într-altfel. Dinaintea tunului şi a baio-netei româneşti, neamțul a învățat să meargă şi pe de-a-ndărătele, ba şi să o ia la fugă şi să ridice amândouă mâinile-n sus, în semn că se predă.

Războiul din 1917 începuse cu bine.

cap. viii

MĂRĂȘEȘTI

cum s-a oprit bătălia la nămoloasa. În timp ce armata a doua răzbea și punea pe fugă pe nemții cei trufași pe dealurile și în munții Vrancei, cealaltă armată română nu stătea nici ea cu mâinile în sân.

Armata întâia română, sub comanda generalului Christescu, por-nise de prin Moldova de sus, unde iernase și unde-și umpluse iar șirurile, și le adunase în lunca Siretului, la Nămoloasa. De aici fusese rânduit să-și ia avântul, ca să rupă frontul dușman și să înainteze în pământul ocupat. Niciodată de la începutul războiului nu se adunase la un loc atâta oștire românească; afară de rezerve, ea avea 170.000 de oameni, cu 581 de tunuri de câmp, cu 52 de avioane și cu 37 de bate-rii de artilerie grea.

cap. viii

MĂRĂȘEȘTI

cum s-a oprit bătălia la nămoloasa. În timp ce armata a doua răzbea şi punea pe fugă pe nemții cei trufaşi pe dealurile şi în munții Vrancei, cealaltă armată română, nu stătea nici ea cu mâinile în sân.

Armata întâia română, sub comanda generalului Christescu, por-nise de prin Moldova de sus, unde iernase şi unde-şi umpluse iar şirurile, şi le adunase în lunca Siretului, la Nămoloasa. De aci fusese rânduit să-şi ia avântul, ca să rupă frontul duşman şi să înainteze în pământul ocupat. Niciodată de la începutul războiului, nu se adu-nase la un loc atâta oştire românească; afară de rezerve, ea avea 170.000 de oameni, cu 581 de tunuri de câmp, cu 52 de avioane şi cu 37 de baterii de artilerie grea.


Odată cu bombardamentul de la Mărăști a început și bombarda-mentul de la Nămoloasa. A ținut trei zile în șir și a fost năprasnic. Tunurile românești au aruncat în pozițiile dușmane atâta muniție câtă încarcă 220 de vagoane de cale ferată. Toată lunca Siretului nu se mai vedea din pricina fumului negru – galben – roșcat și a vârte-jurilor de țărână ce se răscoleau în locul exploziilor. Bombardarea pustiise pozițiile dușmanului; zburaseră parii ce țineau gardurile de sârmă ghimpată, arseseră până în temelie satele din spatele frontului. Dușmanul, care simțise ce i se pregătea, răspundea și el, dar nu era de potriva noastră.

Soldații români așteptau cu nerăbdare ziua când trebuia să înceapă atacul. Se hotărâse această zi la 26 iulie. Când colo, în ajun, sosește telegrama de la Petrograd, care oprise bătălia de la Mărăști și o oprește și pe cea de la Nămoloasa. Mâna rusului a dat la o parte degetul românului, care tocmai începuse să apese pe trăgaciul armei. Păcat de atâta pregătire, de atâta vaiet, de atâta inimă câtă se pusese pentru a face din bătălia care începuse cea mai mare biruință a oști-rii românești!

germanii pun la cale bătălia de la mărășești

Ce era mai rău era că germanii prinseră curaj și începură să se gândească, cu drept cuvânt, că le-a venit acum lor apa la moară. Dacă rușii nu vor să mai lupte, atunci de ce nu ar lua-o germanii înainte și să-i atace ei? Dacă și aici s-or purta rușii tot ca în Galiția – cum era de așteptat – apoi o să le meargă germanilor treaba strună: vor trece peste pozițiile rusești cum treci cu plugul prin ogor.

Pe frontul românesc rușii aveau înșirate trei armate, iar românii numai două. Socoteala germanilor era, prin urmare, să atace prin-tr-unul din locurile unde era armată rusească și să-și croiască pe aici drumul înainte. Odată frontul rupt într-un loc, o să le fie greu rușilor și românilor să mai înnoade căpătâile. Dacă frontul românesc se pră-bușește, germanii vor cuprinde cu ușurință toată Moldova, cu Iași cu tot, apoi vor trece Prutul în Basarabia și vor merge tot înainte până la Odessa. Cu aceasta, ei dădeau deodată trei lovituri:


Întâia, dacă ocupau Moldova și goneau pe rege, sfârșeau cu țara românească; așadar, se împuțina numărul dușmanilor cu unul.

Al doilea, puneau mâna pe Moldova și pe Basarabia, două țări bogate în pâine, de care aveau atâta nevoie.

Al treilea, înfricoșau pe ruși, care și așa abia dacă se mai țineau pe picioare, și-i făceau să se lase de război.

Ca să fie siguri de biruință, își aleseră să atace în bucata de front dintre Vrancea și Siret. Acolo era o armată rusească, armata a patra, cuprinsă între cele două armate românești. Spre și mai mare sigu-ranță, iscoadele nemțești se luară cu binișorul pe lângă soldații ruși. Le-au dat rachiu și i-au bolmojit cu vorba, că și ei sunt pentru revo-luție și pentru pace, dar că ofițerii lor sunt de vină că lungesc mereu războiul. Așa i-a descântat de bine, încât rușii proști au căzut în cap-cana neamțului șiret și au iscălit chiar o hârtie prin care se legau că, dacă o începe iar lupta, rușii să nu se mai bată, ba chiar să tragă în ofițerii și în artileria lor proprie, ca să se isprăvească odată războiul! Când neamțul a pus-o și pe asta la cale, și-a frecat mâinile de bucurie. Era de-acum sigur că peste o săptămână va fi la Iași, și peste încă una la Chișinău. Au strâns la Focșani oștire multă și din cea mai aleasă și au dat comanda lui Mackensen, care a venit de la București ca să înceapă lupta, la 6 august.

Vremurile cumplite de astă iarnă începură din nou să ne ame-nințe. Țara era la mare ananghie. Moldova era acum primejduită din două părți. Dinspre miazănoapte, o amenința armata germană care urmărea pe rușii ce fugiseră din Galiția. Dușmanul intrase în Bucovina, se apropia de Cernăuți și era la trei-patru zile de Iași. Dinspre miazăzi, de la Siret, amenința cealaltă armată dușmană, a lui Mackensen. Moldova era, așadar, între două focuri.

Zice un proverb: fiecare rău e spre bine. Tocmai primejdia mare în care se găsea Moldova ne-a fost într-ajutor. Și iată cum: s-au soco-tit căpeteniile armatelor rusești și românești din ce parte să fie oare primejdia mai amenințătoare, și au chibzuit că cea dinspre Bucovina, deoarece e mai aproape de Iași, unde era capitala țării și inima pute-rii noastre. Atunci s-a hotărât să se ridice armata a patra rusească, de unde stătea ea în tranșee, în Moldova de miazăzi, de la Vrancea


până în Siret – și să o ducă în Moldova de sus, ca să fie pusă stavilă împotriva înaintării neamțului. Iar în locul armatei a patra rusească să vină armata întâia românească, ce se găsea în lunca Siretului de la Nămoloasa, acolo unde fusese vorba să se dea bătălia cu o săptămână mai înainte. Din pricina acestei schimbări plănuite, socoteala pe care o făcuseră nemții acasă o să iasă altfel în târg: în loc să atace armata a patra rusească, cu care aveau înțelegere tainică, o să dea peste armata întâia românească, cu care n-o să le meargă tot așa de neted!

Schimbarea plănuită între ruși și români trebuia să înceapă în noaptea de 6 spre 7 august. Și tocmai în ziua de 6 august, Mackensen începu bătălia cea mare.

germanii atacă pe ruși, dar dau peste români

În ajunul bătăliei, Mackensen plecă din București la Focșani ca să ia comanda marii armate cu care își pusese în gând să străpungă frontul Moldovei. Atât era de sigur de izbândă, încât, urcându-se în tren în Gara de Nord a capitalei, și-a luat ziua bună de la ofițerii care veniseră să-l salute, spunându-le:

— Să ne vedem cu bine, peste două săptămâni, la Iași!Când a ajuns generalul la Focșani, bătălia începuse de cu noapte.

Germanii atacaseră cu potop de tunuri și cu aburi otrăvitori pozi-țiile rusești din Pădurea Neagră, între râul Putna și malul Siretului. Nici n-au început germanii bine atacul și rușii, oameni cinstiți, au și rupt-o la fugă, așa cum le fusese învoiala. Unii s-au mai împotrivit oleacă, alții au fugit peste podul de vase care era în partea asta peste Siret; cei mai mulți au luat-o la goană înapoi, spre satul Străjescu. Până seara, nemții înaintaseră cu zece kilometri, aproape fără împo-trivire. Parcă n-ar fi fost la război, ci în țara lui Cremene!

Speriați de ce s-a întâmplat și de ce se mai poate întâmpla, coman-danții ruși au cerut ajutor românilor. Românii n-au stat pe gânduri, că doar era în primejdie pământul românesc și soarta Moldovei. Pe celălalt mal al Siretului de răsărit se adunase divizia a cincea româ-nească, așteptând să vină noaptea ca să treacă Siretul dincoace, să schimbe pe rușii care trebuiau să înceapă a pleca în Moldova de sus.


Divizia a primit poruncă să iuțească pasul și să treacă pe dată din-coace, ca să umple golul și să lege frontul la loc.

Pe înserate, regimentul 32 Mircea a și început să treacă pe podul cel mare de fier de la Cosmești. Dar parcă era lucru ușor de tre-cut? Cât ținea podul de lung și în vecinătățile lui, locul forfotea de rușii dosiți de pe frontul de luptă, fugind care încotro, fără arme, cu capul gol, unii pe jos, alții călări câte unul ori câte doi pe un cal. Chesoanele tunurilor alergau în goana mare încărcate ciucure cu sol-dați. Ca să-i întoarcă din cale, comandanții ruși puseseră cazacii să-i fugărească de-a călare cu bicele, iar la capul podului Siretului puse-seră o mitralieră, care trăgea mai în vânt, mai în plin. Același lucru și mai jos, pe podul de vase din dreptul Furcenilor, pe unde trecea regi-mentul 8 din Buzău.

Pe întunericul ce începuse să se lase, abia au putut românii să-și facă loc și să treacă podurile. Au mers câteva ceasuri pe orbecăite, dumirindu-se numai când plesnea câte un artificiu de-al nemților și au ajuns pe la miezul nopții la Gârla Morilor, unde s-au înșirat, au făcut front și au început să-și sape șanțuri de adăpost. Când au dat să ocupe satul Străjescu, cum fusese porunca, l-au găsit plin de germani. Rușii fugiseră și de aici, fără să dea de știre românilor, așa că româ-nii înaintând s-au văzut deodată atacați de dușman. În puterea nop-ții, după miezul nopții, până la ceasurile patru dimineața, românii au luptat pe întuneric cu nemții, care-și urcaseră mitraliere prin copacii pădurii vecine cu satul. Din când în când, rachetele luminau noaptea și dușmanii se vedeau care pe unde sunt.

Așa au petrecut românii toată noaptea, săpându-și tranșee și lup-tând cu dușmanul. Dar când a început să se crape de ziuă, germanii s-au crucit, când au văzut că în fața lor nu mai au pe rușii cei iuți la picior, ci, în locul lor, răsăriseră ca din pământ românii. Iar aceștia nu erau dintre cei care dau chitanță la mână că aruncă armele ori că-și împușcă ofițerii. Românii le dovediseră de cu noaptea că au de gând să-și apere țara.

Dacă a simțit comandantul german cum stau lucrurile, s-a hotărât să o ia în coarne și să se năpustească cu toată puterea asupra români-lor. Până la ceasurile unsprezece dimineața și-a tot strâns și rânduit


neamțul armata, până a împlinit trei divizii întregi, adică nouă regi-mente de pedestrime și cu un mare număr de tunuri. În fața lor erau numai patru regimente românești din divizia a cincea. La 11 a înce-put bombardarea. Era de o grozăvie care întrecuse tot ce fusese până acum. După un ceas tunul își lungește bătaia, iar soldații germani pornesc la atac împotriva poziției în care s-au așezat soldații regimen-tului 32 Mircea.

Dar nici de partea noastră românii n-au stat cu mâinile în sân. Trag tunurile noastre de pe malul înalt al Siretului, trag mitralierele, răpăiesc puștile. Rândurile nemților se răresc, dar alții vin mereu din spate și umplu golurile. Unde ajung să se apropie unii de alții, cei doi potrivnici se aruncă la luptă cu baioneta și cu paturile de pușcă.

Bombardarea cea năprasnică a stârnit un fum atât de gros și a răscolit atâta praf, încât ajunge de nu se mai vede nimic. Tunul își oprește bătaia, căci nu poate să mai deosebească pe unde-i priete-nul și unde-i dușmanul. De sus, soarele lunii lui Cuptor trimite și el sulițele lui încinse care dogoresc pe luptători. Căldura e înăbușitoare. Șiroaie de sudoare curg ca pârâiele pe fețele înnegrite. Aburii otrăvi-tori orbesc vederea și îneacă respirația.

Deodată, din pâcla deasă se ivesc niște șiruri de arătări ciudate. Înnegriți la față, numai cu cămășile albe pe ei, cu capul și cu pieptul gol, învârtind puștile pe deasupra capetelor, ca pe niște ciomege, așa se reped românii la atac. De căldură, ei își aruncaseră coifurile grele de metal, se dezbrăcaseră de tunici, își suflecaseră mânecile cămășilor și o porniseră înainte voinicește.

Nemții încremenesc pe loc, spăimântați. „Sunt draci”, își dau cu părerea unii. ,,Ba nu, sunt harapi din Africa, pe care i-au adus france-zii din colonii și i-au băgat aici în luptă”, spun alții, mai umblați prin cele străinătăți. Draci, africani, ori români mânioși, orice ar fi fost, ei dau de zvântă, și rândurile nemților se clatină, se răresc și caută mai mult înapoi decât înainte.

Germanii atacă satul Doaga. Tunurile lor cele mari prăpăstu-iesc casele satului. Ca să-l apere, se reped vânătorii regimentului 3. În fruntea companiei de atac era căpitanul Dumitriu Florea. Era un soldat îndrăzneț și viteaz. În vremea luptelor din Carpați, pătrun-


sese într-o noapte în tranșeele nemțești, întovărășit numai de trei sol-dați. Nemții dormeau, dar santinela l-a zărit și i-a poruncit să stea, punându-i arma în piept. Dumitriu, care știa nemțește, i-a răspuns că e ofițer german în patrulare și i-a dat arma la o parte. Apoi, ajutat de oamenii lui, a pus mâna pe santinelă și pe încă una, a luat două mitraliere nemțești, care necăjiseră toată ziua pe români, și s-au îna-poiat cu toții în pozițiile românești.

Tot așa de viteaz se poartă căpitanul Dumitriu Florea și la ata-cul satului Draga. Pătrunde în tranșeele nemțești, ia o armă de la un soldat și străpunge cu ea trei dușmani unul după altul. Lovit de un glonț în coapsă, soldații îl scot afară și-l pun pe-o targă. Pe când îl duc la ambulanță, plesnește lângă ei un obuz, care-l rupe în bucăți. Generalul dă ordin să fie îngropat pe loc, pe câmpul de bătaie. Și pe când soldații îl așează într-un crâmpei de tranșee, care să-i slujească de groapă de mormânt, patru sute de tunuri bubuie fără contenire, parc-ar da onorul cel din urmă eroului.

Pretutindeni unde dușmanul se înfățișează, e respins. Regi men-tul 32 Mircea, după o luptă crâncenă, e aproape nimicit. Colonelul însuși cade lovit de un glonț în pântece, iar risipiturile regimentu-lui, câteva sute de oameni, au fost adunate de un căpitan francez în pădurea Prisaca.

Până seara târziu, comandantul german a cărat mereu în moara morții trupe proaspete când la dreapta, când la stânga, pipăind mereu pe unde o fi apărarea mai slabă, ca să dea acolo lovitura.

La aripa stângă a câmpului de bătălie, unde frontul rămăsese să fie ținut de risipiturile rușilor care luptaseră ieri, nemții au izbutit să-i gonească și să le-apuce locul. Au sosit însă în goana mare cele din-tâi șiruri ale unei divizii noi românești, care începuse să treacă și ea Siretul – divizia a noua – și i-a oprit pe loc.

Pe înnoptate, când nu se mai zărea deloc, nemții s-au putut stre-cura printr-un lan de porumb și au căzut deodată în spatele româ-nilor, la dreapta câmpului de bătălie. După o luptă cumplită la baionetă, ei au izbutit să intre în satul Doaga. Românii erau rupți de oboseală. De trei zile și trei nopți nu dormiseră, mereu în marșuri și în lupte grele. Nu mai era chip să contraatace ca să cucerească iarăși


satul. Unii nu mai puteau să deschidă gura ca să vorbească. Cădeau la pământ și adormeau ca morții. De aceea, comandantul s-a mulțu-mit să întărească linia nouă pe care se retrăseseră în spatele satului, în marginea pădurii Prisaca. Neamțul, obosit și el, a zis bogdaproste și i-a lăsat în pace.

Câștigul nemților din această zi nu era deloc potrivit, nici cu pute-rile mari pe care le băgaseră în luptă, nici mai ales cu jertfele de oameni nemăsurate pe care le suferiseră. Un sătuleț sărman, cu casele dărâmate, și atâta tot. Pentru atâta lucru era păcat de sumedenia de morți și de miile de răniți care gemeau risipiți pe câmp, în întuneri-cul nopții, de ți se încrețea carnea.

Ba, să fim drepți, câștigase neamțul un lucru de preț. Învățase să știe cum luptă dușmanul. Că, adică, rusul nu luptă deloc, aruncă armele și fuge. Dimpotrivă, românul luptă cu furie și cu deznădejde. Atunci neamțul a hotărât cum să se poarte de aici înainte. O să atace numai pe acolo pe unde sunt ruși și o să-i ocolească pe români.

germanii se împiedică de divizia a noua română

Cu acest plan a dat lupta în ziua cea de-a treia. Românii au fost lăsați în pace, iar nemții au atacat mai spre stânga, spre Pătrășcani, unde au lovit în ruși, de i-au împins până în valea Șușiței. Dar nici românii n-au stat cu mâinile în sân. Au adus pe front toată divizia a noua și au luat locul rușilor, așa încât erau acum două divizii românești pe linia de luptă: divizia a cincea lângă Siret și divizia a noua la dreapta ei.

În ziua aceasta nemții au început și bătălia de la Oituz. Ei dădeau acum deodată două bătălii mari, una la Mărășești și alta la Oituz, cu gândul să cuprindă armata română între două focuri, strângând-o între armata ce suia de-a lungul Siretului spre Mărășești și cea care cobora de la Oituz.

Ziua a patra a bătăliei a întrecut în groază și sânge chiar pe cea de-a doua. A fost botezul de foc al diviziei a noua. Germanii, socotind că au în fața lor tot pe ruși, pe care-i snopiseră ieri, începură din nou lupta, dar în loc de ruși dau iar peste români. Și încă ce români! Era divizia eroică de la Amzacea, de la Topraisar și de la Neajlov, neînfri-coșații luptători ai lui Scărișoreanu, ai lui Poetaș și ai lui Rasoviceanu.


Toată ziua artileria dușmană a tunat împotriva liniei frontului român. Nu era cine știe ce grozav de tare această linie. Era doar șan-țul șoselei care duce de la Tecuci la Panciu, în care se vârâseră noap-tea bieții soldați, cum ajunseseră la locul bătăliei. Munciseră ei toată noaptea ca să-l sape mai adânc, dar tot nu era mare lucru. Vărsa foc și pară artileria dușmană, dar nici artileria română nu s-a ținut mai prejos. Așa că spre seară, când germanii au pornit atacul de infante-rie, românii i-au primit cu armele întinse. Scărișoreanu, ca om chib-zuit, așezase în șanțul șoselei doar câte un batalion din regimentele 36 și 34; pe celelalte batalioane ale acestor două regimente le ținea în rezervă la spate, ca să le bage în luptă când s-o simți nevoia. Au încer-cat germanii să se strecoare ba la dreapta, ba la stânga, ba printre cele două regimente. Degeaba, de peste tot au trebuit să se întoarcă ruși-nați și cu capetele sparte. Dacă au văzut că nu le iese cu șiretenia, au luat-o în coarne.

Pe la 7 seara, germanii au dat atacul hotărâtor. Cu trei batalioane deodată, au atacat aripa din stânga diviziei a 9-a, unde se făcea legă-tura cu divizia a 5-a vecină. Atacul dușman e atât de năprasnic încât românii, care erau de trei ori mai puțini, au dat înapoi. Din neno-rocire, un alt bucluc se întâmplă în același timp și la aripa dreaptă. Rușii încetaseră lupta și încep să se retragă fără nicio rânduială, lăsând pe români în gol. Astfel că frontul românesc s-a spart în două locuri; și în stânga și în dreapta. Prin cele două spărturi începe să năpădească puhoiul dușman.

Dar primejdia nu ținu mult. În spatele diviziei române pândeau rezervele și tot acolo, printre soldați, veghea și colonelul Stan Poetaș. Numai să-l vezi și prinzi curaj. O namilă de român spătos, să frângă omul în două doar cât l-ar atinge. D-apoi când începe să vorbească și să îndemne! Și pe morții din fundul tranșeelor îi ridică iar pe picioare. Călare pe un cal alb, tot așa de uriaș ca și el, Poetaș aleargă din soldat în soldat; vorba îi tună, dar ochii lui mângâie și îmbărbă-tează. Și pe când nemții cred că și-au găsit poarta de trecere, trupele din rezervă sosesc în fuga mare la locul de primejdie, adună și pe cei risipiți și, cu ofițerii în frunte, contraatacă pe nemți.

Căpitanul Ștefănescu, comandantul batalionului I din regimentul 34 Constanța, cade mort străpuns de gloanțe, dar soldații au pornit


ca vijelia, lovesc cu baioneta, aruncă cu grenada, seceră cu mitraliera, și fără să bage în seamă pânza de foc pe care le-o așterne în cale arti-leria dușmană, zvârle pe nemți înapoi, ia prizonieri vreo 60 dintr-în-șii, împreună cu căpitanul care-i comanda, și nu se opresc decât când au sărit în tranșeele nemțești de pe malul Sușiței seci.

La stânga, în golul dintre regimentele 34 și 36, se avântă celălalt batalion din rezerva regimentului 34. Ca și tovarășii din dreapta, soldații înaintează într-o năvală năprasnică, prin ploaia de gloanțe și de grenade. Ofițerii dau pildă prin nepăsarea lor de moarte; toți cad, unul după altul; chiar și comandantul, maiorul Gheorghiu, a căzut rănit; n-a rămas teafăr decât un singur ofițer. Toate batalioa-nele regimentului sunt acum pe o linie, ce înaintează în luptă aprigă. Dușmanul e scos din pozițiile noastre, unde se colăcise, și e gonit din-colo de tranșeele din care ieșise la atac.

Mai mare era primejdia la dreapta, unde fugiseră rușii. Acolo nemții răzbiseră peste șanțurile șoselei Tecuci – Panciu și românii luptau din greu înșirați de-a lungul taluzului liniei ferate Mărășești-Cosmești. Batalionul din rezerva regimentului 36 aleargă, îmbăr-bătează pe cei ce luptă pe linie, îi ridică și pornesc iar la contraatac. Lupta e cumplită; amândoi comandanții de batalioane, maiorii Baroți și Georgescu Dumitru, cad morți. Colonelul Georgescu Ioan, coman-dantul regimentului, e rănit și el de două ori, la braț și la genunchi, dar nu iese din luptă, comandă contraatacul și cade, cu pieptul stră-bătut de un glonț. Comanda regimentului o ia acum un căpitan, iar un locotenent francez ia comanda unei companii care rămăsese fără ofițeri. Unul după altul cad și ceilalți ofițeri. Dar jertfa nu e zadar-nică. Dușmanul e scos și de aici și aruncat peste râpa Șușiței seci.

Până în noapte târziu a tot încercat dușmanul să dea atacuri. Cum se ivea câte un gol pe undeva, nemții se strecurau pe aici, căutând să ia pe români din coastă, ori din spate. În unele șanțuri, românii și nemții erau amestecați, de nu se băgau de seamă decât când scli-peau focurile de armă. Abia se puteau cunoaște, ca să se strângă la un loc. În chip de apărare, au târât morții și, așezându-i unii peste alții, au făcut parapete de stârvuri, de la adăpostul cărora se pândeau și se împușcau, până a venit dimineața, când în sfârșit le-a izbândit româ-nilor să-i gonească cu totul pe nemți din șanțuri.


Românii biruiseră și în ziua aceasta. Dar cu ce jertfe! Numai vred-nicul regiment 34 Constanța pierduse 35 de ofițeri și 1551 soldați morți și răniți. Cam tot pe atâta pierduse și regimentul 36; aproape toți comandanții de batalioane erau morți ori răniți. Dar divi-zia a noua dovedise că rămăsese aceeași care luptase la Neajlov și în Dobrogea.

contraatacul român și trădarea rușilor

De patru zile bătălia de la Mărășești pisa în loc. Germanii câștiga-seră pământ în ziua întâi, când avuseseră de-a face cu rușii, dar din momentul în care s-au ivit românii, înțepeniseră; numai la aripa de răsărit, unde luptau tot rușii, mai mișcaseră ceva din loc. Acum, după patru zile, generalul Christescu a chibzuit că nu poate să o scoată la capăt cu dușmanul, dacă românii stau numai în apărare și așteaptă să fie atacați. Trebuie schimbat felul luptei. Românii să pornească ei la atac împotriva germanilor, să-i scoată din poziții și să-i respingă spre Focșani. Comandantul de căpetenie al armatei a dat încuviințare generalului Christescu să înceapă el atacul. Zilele de-a cincea și de-a șasea ale bătăliei vor fi zilele grele ale contraatacului român.

Christescu nu avea însă pentru acest contraatac decât trupele divi-ziilor 5 și 9. Încă și acestea erau slăbite, în urma cumplitelor lupte date în zilele trecute. Jumătate din ele erau în linia de luptă; pe cea-laltă jumătate, trupe proaspete, le ținuse în rezervă, anume: regimen-tele 9 vânători și 40 Călugăreni din divizia a 9-a, și regimentele 3 de vânători și 9 R. Sărat din divizia a 5-a. Ce e drept, dincolo peste Siret mai era încă oștire multă. Dar Christescu era om băgător de seamă și chibzuit; el nu vroia deocamdată să se atingă de cei de aici, ca să-i aducă dincoace și să-i vâre în luptă. Bătălia care începuse era mare, și dușmanul strânsese armată multă. Cine știe cât va dura lupta și ce nevoie mare o să aibă mai târziu de trupe noi? Așa încât el lucrează cu zgârcenie. Nu vrea să risipească vieți și sânge. De aceea se bizui numai pe cele două divizii pe care le avea trecute dincoace, pe rezer-vele lor și pe artileria puternică pe care o avea înșirată pe creasta malului dimpotrivă al Siretului și care bătea în coastă pe germani.


Toată ziua de 10 august s-a făcut pregătirea atacului, după regula războiului de astăzi, adică cu bombardament de artilerie și cu zbo-ruri de avioane, pentru a se spiona pozițiile dușmanului. Acesta, bineînțeles, răspundea și el la fel, încât aerul se cutremura de detu-năturile tunurilor, iar văzduhul era spintecat de aeroplanele care se urmăreau și se goneau, împroșcându-se cu mitralierele. Când și când, câte un corb de oțel izbutea să se strecoare printre ulii noștri, care-i țineau calea, și se abătea peste liniile soldaților ca să-și lepede ouăle pe care le purta în pântece. Iar acestea, când se spărgeau jos, nu sco-teau la lumină puișori nevinovați, ci zburături ucigașe, care se înfi-geau adânc în carnea oamenilor, de-i trimitea în chinuri și vaiete pe lumea cealaltă. De aceea, cum se ivea dinspre dușman pasărea cobi-toare, numai ce începea alaiul tunurilor, iar avionul plutea pe deasu-pra, printre norișorii albi și creți ai șrapnelelor trimise de tunuri ca s-o roage să facă cale întoarsă. Uneori, câte o zburătură mai noro-coasă lovea în plin, și atunci avionul dușman, ca și pasărea atinsă de plumb în aripă, se rostogolea din înaltul cerului, înfășurată în fum și flăcări, în chiuiturile de bucurie ale celor de jos. Alergau oamenii s-o vadă de aproape și găseau o amestecătură de fierărie răsucită și înne-grită de foc, iar dedesubt scotea stârvul schilodit al zburătorului.

La ceasurile cinci seara, românii încep să iasă din tranșeele lor și se reped la atac. N-au însă noroc. Șanțurile dușmane nu fuseseră destul de bine lovite peste tot locul. Dușmanul avea mitraliere meș-teșugit ascunse și, când românii au pornit-o la atac, în câmp neted, grindina de gloanțe a început să-i culce la pământ, cum se culcă spi-cele fragede când le bate piatra. Un batalion din regimentul 9 vână-tori, care pornise năvalnic, a fost nimicit de mitralierele ascunse sub o podișcă de pe râpa Șușiței seci, după ce făcuse abia o sută de pași. O seamă de ofițeri viteji s-au prăpădit în fruntea vânătorilor; printre cei mai de seamă, maiorul Vârtejeanu și căpitanul rezervist Brutus Drăgescu, judecător în București. Frânturile ce mai rămă-seseră ieri din regimentele 34 și 36 s-au topit și ele astăzi cu totul.

Soldații regimentului 8 Buzău și ai regimentului 3 de vânători primesc ordinul să atace satul Doaga, pe care-l luaseră nemții în ziua de-a doua a bătăliei. Dar nemții îl întăriseră cu șanțuri adânci și cu garduri de sârmă ghimpată, îl împănaseră cu atâtea mitraliere


ascunse prin podurile caselor și prin pomii din marginea satului și puseseră în spatele lui atâtea tunuri, încât toate sforțările buzoieni-lor și vânătorilor sunt zadarnice. Val după val, pornesc românii la atac. Ca să se ferească de pânza de gloanțe, se culcă la pământ și îna-intează așa, pe brânci, ori târându-se cu pântecele la pământ. Cu cât se apropie de întăriturile nemților, cu atât focul se întețește. Val după val e secerat. Toți comandanții cad morți ori răniți. Goarnele sună mereu atacul. Alte valuri sosesc, dar și acestea se prăbușesc dinaintea sârmelor cu ghimpi.

Ziua fusese sângeroasă și adusese românilor puțin câștig de pământ, dar fusese plătit cu prea mult sânge. Românii nu izbutiseră să scoată pe germani din pozițiile lor cele tari și nici satul Doaga nu-l luaseră. Generalul Christescu a hotărât să urmeze cu atacul a doua zi, băgând în foc regimentele pe care le ținuse până acum în rezervă, iar pe cele ce luptaseră și suferiseră atât de mult până acum le-a tras pe rândul al doilea, în rezervă. Alte trupe proaspete, dintr-o divizie care nu intrase până acum în luptă, divizia 13, erau pregătite ca să intre și ele la moara morții, la nevoie. Ce era mai însemnat era că, de astă dată, rușii care se găseau la dreapta românilor vestiseră că o să ia și ei parte la atac. Se luase înțelegere între comandanții români și ruși, ca la ceasurile patru și jumătate seara românii și rușii să iasă deodată și să pornească laolaltă atacul.

Toată ziua, ca de obicei, cei doi dușmani s-au bombardat cu tunu-rile. Românii așteptau însă cu liniște ceasul atacului, încrezători în izbândă, cu atât mai mult că vedeau și pe vecinii lor ruși, falnici la înfățișare, cum merg hotărâți spre linia de bătaie.

Deodată însă bucuria li se schimbă în mirare. Cu opt minute îna-inte de ceasul hotărât pentru atac, românii văd pe rușii vecini că o rup la fugă înapoi, iar pe urmele lor germanii, cu baioneta la armă, îi fugăresc. Dar lucrurile stăteau și mai prost decât se putea vedea cu ochii. Scărișoreanu, comandantul diviziei a noua, primește știrea că toată linia rușilor de la dreapta câmpului de luptă este în retragere.

Ce se întâmplase?Cu câteva minute înainte de ceasul începerii atacului, germanii o

luaseră înainte și i-au atacat ei pe ruși, iar aceștia n-au stat mult la gân-duri, ci, precum le era obiceiul, au părăsit lupta și au tulit-o la fugă.


Cum se nimerise să atace nemții, așa deodată, cu câteva minute înaintea românilor? Fără să vrei, nu se putea să nu-ți vină numaide-cât în gând bănuiala că și de astă dată rușii ne-au trădat și că i-au înștiințat pe nemți de planul nostru și de ceasul atacului.

Pe când Scărișoreanu se bătea de ceasul morții cum să dreagă lucrurile, se pomenește cu încă o veste și mai rea. Generalul Ragoza, comandantul rușilor, trimisese vorbă generalului Christescu că rușii nu se mai pot bate, așa încât el a dat ordinul de retragere a întregii oștiri rusești care trebuia să ia parte la lupta din acea zi. Și într-ade-văr, din înălțimea observatorului unde stăteau comandanții români se putea vedea că toată oastea rusească era în retragere. Și ce fel de retragere? Fugeau rușii fără nici o rânduială, om peste om, ca o gloată pe care nu o mai stăpânește nimeni.

Această faptă era necinstită și rușinoasă. Nu se putea închipui ceva mai urât pentru un comandant decât să faci învoială cu tovară-șul de luptă și, tocmai când trebuie să începi lupta, tu să dai dosul și să-l lași pe el singur. Starea în care se găseau acum românii era cu atât mai grea cu cât rușii nu-i vestiseră din vreme pe români că se retrag, pentru ca aceștia să poată lua măsuri. Așa încât românii, la ceasul hotărât, neștiind de isprava rușilor, ieșiseră din tranșee și înce-puseră atacul.

Nu era însă acum vremea nici de supărare, nici de osândă. Rușii, iuți la picior când era vorba să iasă din luptă, ajunseseră departe de tot în urmă; se retrăseseră patru kilometri și nu s-au oprit decât la linia ferată îngustă ce merge de la Mărășești spre Panciu! Ținându-se după călcâiele lor, nemții înaintaseră în coasta românilor, ocupaseră halta Tișița, trecuseră dincolo de linia fabricii de zahăr, și începeau să atace gara și satul Mărășești, ca să cadă în spatele soldaților diviziei a cincea română! Așadar românii, în loc să aibă la atacul cel mare, ală-turi de ei, un prieten și tovarăș de luptă, aveau acum în coastă și în spate pe dușman. Parcă era un blestem care urmărea divizia a noua, cea mai vitează trupă, cu cel mai destoinic comandant, ca de câte ori se află în minutul cel mai greu al unei lupte să o lovească nenorocul ori trădarea. Așa fusese la Topraisar, așa a fost la Neajlov, așa și acum la Mărășești.


Scărișoreanu nu și-a pierdut capul. El și-a dat seama că trebuie să jertfească o parte din trupă, ca să scape restul și mai cu seamă să scape Mărășeștii, pe care, dacă-i pierdea, era pierdută toată bătălia și toată armata. Sorții pierzării au căzut pe regimentul 40 Călugăreni. Ca să facă față nemților, linia regimentului a trebuit să se încovoaie ca o potcoavă, astfel ca să poată ține piept și dușmanului ce lovea din față, și celui ce-l ataca din coastă și celui ce se pregătea să-i cadă în spate.

Germanii atacă cu furie; trupele lor sunt numeroase, odihnite și îmbătate de izbânda ușoară câștigată împotriva rușilor. Soldații regi-mentului 40 sunt înconjurați și secerați de focul mitralierelor duș-mane. Ofițerii și soldații români stau pe loc și luptă, până ce se abat ca snopii. Regimentul a fost măcinat întreg de moara morții; dușma-nul a prins numai 7 ofițeri și 120 de oameni, restul au rămas să înne-grească pământul Mărășeștilor. Dar jertfa lor n-a fost prisoselnică. În câteva ceasuri, cât au ținut pe loc pe dușman, Scărișoreanu a avut vreme să trimită ajutoarele din rezervă, care să astupe gaura făcută de retragerea rușilor.

Au alergat întâi soldații regimentului 35, de s-au așezat de-a cur-mezișul înaintării nemților. În spatele gării Mărășești era o mână de vânători – câteva sute – din regimentul 9; atâția mai rămăseseră din mândrul regiment al lui Rasoviceanu, după prăpădul de ieri! Se adu-naseră chipurile să se odihnească și să-și lege rănile. Veni ceasul pri-mejdiei. Dușmanul se apropia de Mărășești. Gloanțele începură să cadă în sat și în bateriile de tunuri din marginea lui. Ca înecatul, care se agață de ce-i mai la îndemână, așa se îndreptă Scărișoreanu spre vânători; era cea din urmă rezervă. Și și-a găsit oamenii! Au uitat și ei că sunt puțini și că sunt obosiți și s-au repezit la locul primej-diei. Zburau, nu mergeau, printre clădirile gării, năruite de bombar-dament, printre vagoanele ce ardeau cu flăcări, peste șinele de fier rupte și răsucite. Când au dat peste nemți, care pășeau înainte, băgă-tori de seamă, cu arma-n cumpănire, între gara Mărășești și fabrica de zahăr, vânătorii i-au izbit și cu focuri, și cu baioneta și cu patul armei, și i-au luat la goană prin via cea mare a lui Negroponte. Câte un vânător, la fierbințeală, mai punea mâna și pe câte un harac de viță,


îl smulgea din pământ și-l repezea în capul neamțului cu care lupta. Buimăciți de acest atac neașteptat, poticnindu-se printre sârmele spa-lierelor de viță, nemții fug din vie, dar când ies la lumină sunt luați în primire de focul mitralierelor din clădirea fabricii de zahăr și de al soldaților care ocupaseră gara.

Atacul dușmanului fusese respins.Se lăsase întunericul și nemții nu mai vedeau bine, așa că au tre-

buit să oprească lupta. Satul Mărășești împreună cu gara și cu fabrica de zahăr au rămas în mâinile românilor. E meritul vânătorilor că le-au scăpat. Cu ajutorul unui regiment din divizia 13 care sosise pe câmpul de luptă, pe înserate, cu ceva artilerie, și cu ce rămăsese din-tre vânători și din regimentul 35, s-a închegat un front de luptă nou, care trecea pe dinaintea satului. Toată noaptea au trebuit să mun-cească oamenii, să sape și să adâncească șanțurile acestei poziții noi, ca să o pună la adăpost de atacurile dușmanului și să o lege de pozi-țiile în care se opriseră rușii.

Așa a trecut și această zi grozavă, în care am fost la două degete de pieire. Divizia a noua română pierduse 143 de ofițeri și 6300 de


îl smulgea din pământ şi-l repezea în capul neamțului cu care lupta. Buimăciți de acest atac neaşteptat, poticnindu-se printre sârmele spa-lierelor de viță, nemții fug din vie, dar când ies la lumină, sunt luați în primire de focul mitralierelor din clădirea fabricii de zahăr şi de al soldaților care ocupaseră gara.

Atacul duşmanului fusese respins.Se lăsase întunerecul şi nemții nu mai vedeau bine, aşa că au tre-

buit să oprească lupta. Satul Mărăşeşti împreună cu gara şi cu fabrica de zahăr, au rămas în mâinile românilor. E meritul vânătorilor, că le-au scăpat. Cu ajutorul unui regiment din divizia 13, care sosise pe câmpul de luptă, pe înserate, cu ceva artilerie, şi cu ce rămăsese din-tre vânători şi din regimentul 35, s-a închegat un front de luptă nou, care trecea pe dinaintea satului. Toată noaptea au trebuit să mun-cească oamenii, să sape şi să adâncească şanțurile acestei poziții noi, ca să o pună la adăpost de atacurile duşmanului şi să o lege de pozi-țiile în care se opriseră ruşii.

Aşa a trecut şi această zi grozavă, în care am fost la două degete de pieire. Divizia a noua română pierduse 143 de ofițeri şi 6300 de


soldați, dar comandantul ei, generalul Scărișoreanu, avea dreptul să spună că jertfa ei a închis dușmanului drumul spre Mărășești.

schimbarea comandanților

De trei ori încercaseră germanii să-și deschidă drumul înspre Mărășești, peste rândurile românilor, și de trei ori au trebuit să-și tragă înapoi ghearele pline de sânge. Nici purtarea mișelească a rusu-lui nu le-a fost de vreun folos. Când să zică: aman! răsărea ca din pământ românul și le punea baioneta în piept.

S-a gândit neamțul ce e de făcut și în cele din urmă a chibzuit că tot gândul de la început fusese cel bun. Și atunci s-a hotărât să-i lase pe români în pace și să se țină numai de rus. Dar cum românii își aveau pozițiile de-a curmezișul luncii Siretului, închizând dru-mul care ducea de-a dreptul spre Mărășești, iar rușii erau la deal, de la Panciu în sus, nemții s-au orânduit așa ca să mute bătălia mai la stânga și să dea tot în ruși, că dădeau mai cu spor. Așa încât două zile au avut românii răgaz, de s-au pus să lucreze de zor ca să-și întă-rească pozițiile cele noi; mai ales că pe lângă cele două divizii, a 5-a și a 9-a, care stăteau în foc de la început, mai intrase pe front și divi-zia a 13-a.

Necazul cel mai mare era acum că rușii, după ce se purtaseră atât de prost la luptă, mai scoteau și coarne. De când începuse bătălia, nu mai conteneau cu plângerile la căpeteniile oștirii de la Iași că nu se pot înțelege cu generalul Christescu, ca și cum din pricina lui mân-cau ei bătaie de la nemți. Ca să le facă pe plac și să nu le mai dea prilej de cârteală, Regele Ferdinand și cu comandanții cei mari s-au potrivit și au schimbat pe comandant. În locul lui Christescu au pus pe generalul Eremia Grigorescu comandant peste oastea română de la Mărășești. Ca să-i îmbuneze încă și mai mult pe ruși, au rugat pe Grigorescu să asculte de comandantul rus, generalul Ragoza, ca să meargă în bună înțelegere. Vom vedea numaidecât cum au ieșit lucrurile.

Două zile, a șaptea și a opta zi a bătăliei, nemții au snopit pe ruși în bătaie și le-au cucerit toată podgoria Panciului cu târgușo-


rul Panciu și cu o mulțime de sate, întinzându-le până în vecinătatea armatei a doua a lui Averescu, la Irești. Când a văzut ce procopseală a făcut și cât a fost de dat îndărăt, Ragoza a dat ordin generalului

Eremia Grigorescu să se retragă și el cu armata română cale de 6 kilometri, în spate, ca

să vină la linie cu rușii. Cu alte cuvinte românii, care vărsaseră atâta sânge ca

să apere și să țină Mărășeștii, acum să-l părăsească fără lupte, din pri-cina nevolniciei rușilor. Românii, care apărau cu jertfe fiecare palmă din pământul țării lor, acum să dea

nemților peșcheș, fără luptă, o fâșie lată de șase kilometri! Dar își și găsiseră rușii omul cu care

să-și joace mendrele! Grigorescu a răspuns rusului că el nici mort nu se retrage; el a fost pus în fruntea oștirii ca să lupte, nu ca să fugă. În același timp a telegrafiat la Iași, plângân-du-se că rușii prăpădesc țara; dacă i se dă pe seama lui singur oștirea, el chezășuiește cu capul lui că nemții nu mai fac nici un pas înainte. Regele și generalul Presau îl cunoșteau ei pe Grigorescu și știau cât e de destoinic și de viteaz. Greutatea era din partea comandantu-lui cel mare rus, generalul Șcerbacev. Îi cam sta greu pe inimă rusu-lui să pună oștirea rusească sub porunca unui general român; căci țara rusească, oricum i-ai fi zis, împărăție ori republică, era, față de țara românească, cum e un uriaș față de pitic. Dar poate că rusul și-a adus aminte că și în războiul neatârnării, la Plevna, oastea împără-tească rusească a stat sub porunca domnitorului Carol al României și i-a mers mai bine decât atunci când o comandaseră generalii ruși. A cumpănit el lucrurile, a văzut ce poate rusul lui și ce poate și Eremia Grigorescu al nostru și, în cele din urmă, fiind om luminat și cu gân-duri cinstite, s-a dat după păr și a făcut ce trebuia să facă. A luat comanda lui Ragoza și a dat-o generalului Eremia Grigorescu, așa încât de aici înainte generalul român să fie comandantul tuturor oști-rilor de la Mărășești, și peste români și peste ruși.


armatei a doua a lui Averescu, la Ireşti. Când a văzut ce procop-seală a făcut şi cât a fost de dat îndărăt, Ragoza a dat ordin genera-lului Eremia Grigorescu, să se retragă şi el cu armata română cale

de 6 kilometri, în spate, ca să vie la linie cu Ruşii. Cu alte cuvinte, Românii, care văr-

saseră atâta sânge ca să apere şi să ție Mărăşeştii, acum să-l părăsească fără

lupte, din pricina nevolniciei ruşi-lor. Românii, care apărau cu jertfe fiecare palmă din pământul țării lor, acum să dea nemților peşcheş, fără luptă, o fâşie lată de şase kilometri!

Dar îşi şi găsiseră ruşii omul cu care să-şi joace mendrele! Grigorescu

a răspuns rusului că el nici mort nu se retrage; el a fost pus în fruntea oştirii ca să lupte,

nu ca să fugă. În acelaşi timp a telegrafiat la Iaşi, plângându-se că ruşii prăpădesc țara; dacă i se dă pe seama lui singur oştirea, el chezăşu-ieşte cu capul lui, că nemții nu mai fac nici un pas înainte. Regele şi generalul Presau îl cunoşteau ei pe Grigorescu şi ştiau cât e de destoi-nic şi de viteaz. Greutatea era din partea comandantului cel mare rus, generalul Șcerbacev. Îi cam sta greu pe inimă rusului să pună oştirea rusească sub porunca unui general român; căci țara rusească, oricum i-ai fi zis, împărăție ori republică, era, față de țara românească, cum e un uriaş față de pitic. Dar poate că rusul şi-a adus aminte că şi în răz-boiul neatârnării, la Plevna, oastea împărătească rusească a stat sub porunca domnitorului Carol al României şi i-a mers mai bine decât atunci când o comandaseră generalii ruşi. A cumpănit el lucrurile, a văzut ce poate rusul lui şi ce poate şi Eremia Grigorescu al nostru şi, în cele din urmă, fiind om luminat şi cu gânduri cinstite, s-a dat după păr şi a făcut ce trebuia să facă. A luat comanda lui Ragoza şi a dat-o generalului Eremia Grigorescu, aşa încât, de aci înainte, genera-lul român să fie comandantul tuturor oştirilor de la Mărăşeşti, şi peste români şi peste ruşi.


De acum li se ridicase românilor o piatră de pe inimă. Comanda oștirii încăpuse pe mâini bune. Ca și la Oituz, pe la Mărășești nu se va trece.

lupta de pe dealul chicera

Ziua de 14 august era a treia zi de când germanii îi mai slăbi-seră pe români, cu care nu puteau să o scoată la capăt, și se războiau numai cu rușii, fiindcă erau oameni mai de înțeles….

Cu ei, lupta mergea strună. Neamțul ataca mereu, iar rusul se retrăgea într-una. Mergând lucrurile tot astfel, ajunsese că nemții tre-cuseră din valea Putnei, peste dealuri, în valea Șușiței, și acum se pre-găteau să cucerească și dealurile Chicera și Pârlita, ca să treacă din valea Șușiței în valea Zăbrăuțului. Dar românii nu puteau să mai stea cu mâinile în sân, ca să vadă cum rușii le prăpădesc țara. Mai ales că, dacă nemții pătrundeau în valea Zăbrăuțului, apoi treceau dincolo de linia atât a Mărăștilor cât și a Mărășeștilor și începeau să amenințe din coastă atât armata lui Averescu care era în stânga, cât și pe a lui Grigorescu, care era în dreapta. De aceea, Grigorescu a trimis o divi-zie românească, din cele pe care le ținea în rezervă, divizia a 10-a, ca să ia locul rușilor din ținutul Panciului și să pună stavilă germanilor, care se îmbulzeau spre valea Zăbrăuțului.

Românii au ajuns la locul unde trebuiau să-i schimbe pe ruși în faptul zilei de 4 august. Generalul Cihoski, comandantul diviziei, l-a rugat pe generalul rus care comanda aici să-i arate pe hartă unde e dușmanul și ce putere are; dar rusul, lasă că n-a putut să-i dea nicio astfel de știre, dar habar n-avea nici pe unde îi sunt chiar oamenii lui. A rămas ca schimbarea să se facă la noapte, căci ziua nu se pot face astfel de mișcări, fiindcă le vede dușmanul. Așa că românii s-au strâns prin valea Zăbrăuțului și prin niște viroage, așteptând să vină noaptea.

S-a întâmplat însă altfel. Germanii, care erau foarte zoriți să ispră-vească cu rușii, au început cu bombardament strașnic împotriva pozi-țiilor dușmane de pe dealurile Chicera și Pârlita. Apoi, după amiază, au pornit să urce dealurile la asalt. Erau soldați nemți din cei mai buni, alpini bavarezi, cei ce luptaseră la Sibiu și în munții Argeșului.


Rușii, ca de obicei, nu așteaptă să fie rugați mai de-aproape și o tulesc la vale, printre vii. Pe creasta dealului, încep să s-arate coifurile și baionetele nemților.

Românii, din vale, pe unde așteptau, văd priveliștea și li se strânge inima. „Fraților, fug rușii!” strigă românii din toate părțile. Văzând primejdia și fiindu-i teamă ca nu cumva rușii, fugind, să vâre spaima și în români, căci frica e grozav de molipsitoare, generalul Cihoski a dat ordin regimentului 10 de vânători, care era tot vârât într-o vâlcea, să iasă la atac. S-au repezit vânătorii cu baionetele sclipind în arșița soarelui și au început să urce în fugă dealul printre rușii care-l cobo-rau tot în fugă. Unii din ruși, rușinați, și-au venit în fire, au căpătat curaj, s-au prins printre români și s-au întors din cale.

Germanii sunt încă o dată cuprinși de mirare când văd, în locul rușilor, că se ivesc ca din pământ românii. Sus pe creastă se încinge luptă grozavă cu baioneta și cu grenada. Peste rândurile românilor, care urcă mereu dealul, cad ploaie nu numai șrapnelele dușmane, dar și ale aliaților. Artileria română nu sosise încă, iar tunarii ruși, care văzuseră pe ai lor fugind, își potriviseră bătaia așa ca să lovească în germanii care urmăreau; nu băgaseră însă de seamă că acum urcau dealul românii, și trăgeau de foc în capetele aliaților, care săriseră să le scape tovarășii. Loviți astfel și din față și din spate de cele două artilerii, atacați de alpinii bavarezi cu baioneta și cu grenada, vână-torii încep să șovăiască. Rândurile lor se răresc și soldații se retrag lăsând creasta acoperită de morți și răniți.

Ca și când mâna lui Dumnezeu se întinde să-l ajute pe omul drept tocmai când e mai la ananghie, se ivește deodată altă trupă românească. Regimentul 38, care era adăpostit dincolo de valea Zăbrăuțului, pornește și el la atac ca să-și ajute camarazii. Soldații regimentului trec apa și încep să urce dealul voinicește. Îmbărbătați, vânătorii se întorc din cale și, amestecați cu soldații regimentului 38 și cu o mână de ruși, rămași printre români, pornesc a doua oară la atac. Cot la cot, ofițerii și soldații luptă cu furie.

A căzut în fruntea oamenilor lui pe care-i îmbărbăta la atac și pe când trăgea el însuși cu pușca mitralieră viteazul căpitan Andreescu V. Ioan, comandantul unei companii de vânători. Cu o jumătate de an


înainte, luptând pe Unghia Mare și lângă Predeal, fusese ciuruit de 19 țăndări ale unui obuz! Nu se vindecase bine de groaznicele răni și a părăsit spitalul ca să-și ia locul de cinste, printre luptătorii de pe front.

Căpitanul Vasile Șerbănescu, comandantul unei companii de mitraliere, e în fruntea soldaților săi. Pune singur umărul ca să împingă mitralierele, trage focuri în dușman, îmbărbătează pe oameni și împinge iar la mitralieră, până ajunge sus pe coastă. Oamenii mitralierelor cad unul după altul, căpitanul se repede el în locul lor ca să nu stea mitraliera din tras, până când în cele din urmă e fulgerat și el și moare cu degetul pe trăgaci.

Abia pe la ceasurile opt seara s-a sfârșit lupta. Nici unul din cei doi dușmani n-a izbutit să-l răzbească pe celălalt. Nici românii n-au putut să-i dea peste cap pe germani, care apucaseră să urce dealul, dar nici aceștia n-au putut să-l mai coboare spre valea Zăbrăuțului. Au rămas amândoi dușmanii pe creasta Chicerei, la o azvârlitură bună de pia-tră unul de altul. Toată noaptea, și în nopțile care au urmat, au tre-buit românii să muncească din greu ca să croiască șanțuri și să le adâncească bine, spre a se pune la adăpost de atacurile dușmane.

Și astfel, încă o dată, românii au scăpat frontul de la Mărășești, pe care rușii erau gata-gata să-l dea de mal cu bicisnicia lor.

încercările germanilor de a-și întinde frontul pe de lături

În cele patru zile care au urmat după lupta de la Chicera germanii s-au opintit din răsputeri ca să-și întindă frontul pe de lături.

La aripa lor dreaptă, pe malul Siretului, au vrut să pună mâna pe podul cel mare de la Cosmești. Au adus aici putere mare de artilerie, au slobozit gaze înecăcioase și au izbutit să fărâme rămășițele diviziei a cincea românească, care păzeau pădurea Prisaca. În timpul bătăliei s-a înecat în apele Siretului și un căpitan francez care lupta cu româ-nii. Dar când să pună germanii mâna pe pod, se pomenesc cu solda-ții diviziei a 14-a română, care erau dincolo peste apă, că aleargă, se pun strajă înaintea podului și, luptând cu îndârjire, îi reped înapoi. Podul a rămas tot al românilor. Fiindcă era greu de păzit acum, când


nemții erau atât de aproape, românii l-au stricat a doua zi, rupân-du-l de la mijloc și prăbușindu-l în apă. În locul diviziei a cincea, care ținuse de la începutul bătăliei apărarea luncii Siretului, și din care se prăpădiseră mai mult de trei sferturi, a venit divizia a 14-a.

Și mai greu le-a fost nemților la celălalt capăt al câmpului de bătă-lie, în stânga. Tot gonind pe ruși, germanii întinseseră frontul bătăliei până în marginea frontului armatei lui Averescu și ocupaseră podișul Străoanilor și al Muncelului. Aceasta primejduia pozițiile armatei a doua română. Încetul cu încetul, germanii se îndesau în coasta gene-ralului Averescu și amenințau să-i cadă în spate. De aceea, generalul a luat măsuri de apărare. La 15 și 16 august, când nemții începură să urce valea Șușiței spre Varnița, gonind dinaintea lor pe ruși, care nici ei nu cereau altceva, se pomenesc iar cu românii în față. Erau de astă dată trupe din armata a doua. În lupte crâncene, care au durat două zile, românii i-au respins pe germani, au ocupat Muncelul și înălți-mile vecine și au pus barieră înaintării germane.

Astfel germanii, după treisprezece zile de lupte, izbutiseră numai să treacă din valea Putnei, unde fuseseră la începutul bătăliei, în valea Șușiței și să urce pe dealurile cu podgorii de peste acest râu. Toată această înaintare au făcut-o câtă vreme au avut de-a face cu rușii. Cum se iveau românii, frontul rupt se închega la loc, germa-nii se mai zvârcoleau câtva, apoi, dacă vedeau că nu mai e chip să înainteze, se astâmpărau aici și iscodeau prin vecinătăți alt loc, până adulmecau poziții ținute de ruși. Aici se petrecea același lucru. Și așa s-au dat luptele, când ici, când colo, până când pe tot frontul bătă-liei n-au mai rămas ruși decât în colțul dinspre apus, între Străoani și Muncelu. Acolo rușii au trimis o divizie proaspătă, cu care se lău-dau grozav că nu s-a molipsit de la ceilalți și de care erau siguri că o să lupte bine. Încolo, peste tot frontul schimbarea rușilor prin români era săvârșită; nu mai era picior de rus pe frontul Mărășeștilor. Cinci divizii ale armatei I-a a generalului Eremia Grigorescu erau trecute acum pe partea dreaptă a Siretului și erau înșirate făcând un perete de fier în fața nemților, închizând drumul spre Mărășești și apărând țara Moldovei.


bătălia de la răzoare

Foaie verde meri domnești,Lupte ca la Mărășești Pământul n-a mai văzut, Și nici nemții n-au avut,C-așa iad de foc și fumN-a fost decât la Verdun.(cântec popular din tranșee)

Mackensen era înciudat de neizbânda de la Mărășești. Marele general german fusese poreclit „spărgătorul de fronturi” când cu ves-titele lui biruințe din Galiția, Polonia și Dobrogea. Acum, renumele începea să i se cam clatine. De treisprezece zile se opintea să spargă frontul român de la Mărășești și nu izbutea. Zadarnic mută el locul de atac când la dreapta, când la stânga. Totdeauna începea bine cu rușii, dar se poticnea îndată ce răsăreau românii și zidul rămânea mereu în picioare. Mânios, marele general se hotărî să sfârșească odată cu batjocura asta. Mai ales că-i veneau știri de pe acasă că piz-mașii – căci ce om mare n-are pizmași – începeau să-și cam frece mâinile și să-și bată în pinteni de bucurie. Și fiindcă șiretenia lui de până acum, cu atacarea părților din front unde erau ruși, se dove-dise că nu slujește la mare lucru, Mackensen se hotărî să ia taurul în coarne. Nu va mai umbla cu ocoluri și cu șiretlicuri. Va ataca de-a dreptul pe români, în dreptul Mărășeștilor. Dacă-i dă peste cap aici, atunci înseamnă că a sfârșit cu Mărășeștii și și-a deschis drumul spre Moldova. Să mai poftească să mai clevetească „prietenii” care spun că a îmbătrânit și trebuie să lase locul altora mai tineri!

Generalul german își dădea seama că își joacă, de astă dată, toată faima lui și toată soarta bătăliei. Era ca jucătorul de cărți care, mânios de nenorocul care l-a păscut o noapte întreagă, adună tot ce i-a mai rămas prin buzunare, mai împrumută și de pe la prieteni și joacă totul pe o carte. Dacă câștigă își întoarce tot ce a pierdut, și-și umple și buzunarul. Dar dacă pierde și de astă dată? Mackensen nu vrea să piardă; de aceea, nu vrea să joace la noroc, ci la sigur. A adunat


în fața poziției românilor cele mai bune trupe pe care le avea: cinci divizii nemțești împotriva a două românești, pe bucata de front de la Panciu la Mărășești. El însuși a plecat din București și a venit din nou să poruncească de-a dreptul lupta. Puterea germanilor era atât de zdrobitoare față de a românilor, încât generalul nu putea să mai stea la îndoială: de astă dată va fi biruitor.

În ziua de 6/19 august, ziua sfintei sărbători a Schimbării la Față, generalul Mackensen s-a urcat pe Măgura Odobeștilor. De acolo, de sus, câmpul bătăliei se vedea ca în palmă. La șase și jumătate de dimi-neață, generalul dădu semnalul să înceapă bătaia. Și de la un capăt la celălalt al frontului o mie de tunuri dușmane începură să bubuie, aruncând fier și flăcări împotriva liniilor românești. Cădeau cu nemi-luita obuzele și șrapnelele peste tranșeele și gardurile de sârmă care adăposteau infanteria română, cădeau peste satul Mărășești și peste fabrica de zahăr, năruind zidurile, omorând și îngropând pe apără-tori. Dar și tunurile românești trăgeau vârtos, mai ales că, pe ici pe colo, se vedeau șiruri de trăgători nemți cum se strecurau printre vii și porumburi ca să se apropie de tranșeele românești.

Pe la ceasurile nouă, atacul dușmanului e în toi! Soldații germani vin în rânduri lungi, care urmează unul după altul, întocmai cum vin valurile unei mări mânioase ca să se spargă de țărm. În rândul întâi al unui val sunt aruncătorii de grenade; în rândul al doilea pușcașii, în rândul al treilea mitraliere; la spatele lor, ofițerii germani, cu revol-verele în mâini, trag îndată ce văd că vreunul șovăie sau cată înapoi. După acest val urmează altul la fel, apoi altele. Toate se îndreaptă înspre locurile unde gardurile de sârmă ale pozițiilor românești au fost sparte de focul năprasnic al tunurilor.

Dar și focurile de artilerie și infanterie române trag în plin în gloatele dușmane. Valurile de atac se poticnesc, se încurcă, se culcă la pământ. Când se ridică în sus, sunt din ce în ce mai puțini. Rândurile dintâi sunt secerate. Dar altele din urmă le iau locul. Sunt atât de mulți încât de ce mor, de-aia răsar mai numeroși, până când răzbesc cu numărul și iată-i că au ajuns la tranșeele românilor.

În fața satului Mărășești luptă rămășițele eroicei divizii a 9-a a generalului Scărișoreanu: vânătorii regimentului 9 și ai regimentului


40 Călugăreni. Zdrobiți de puterea artileriei dușmane și copleșiți de năvala soldaților, care-i năpădesc din toate părțile, apărătorii trebuie să părăsească fabrica de zahăr, ai cărei pereți s-au năruit cu totul, și se retrag pe marginea satului Mărășești, din care au jurat să nu iasă cu nici un preț. Și într-adevăr oricât se opintesc germanii până seara, nu pot să mai facă nici un pas. Mai la dreapta satului, nemții izbu-tesc să se apropie de gară și chiar să pună mâna pe câteva magazii ruinate ale gării, dar și aici au dat vânătorii un contraatac cu baio-netă și i-au respins, încât gara a rămas tot în mâinile românilor.

În mijlocul câmpului de bătaie era și miezul luptei. Aici era, de partea românilor, divizia a 13-a, sub comanda generalului Ioan Popescu, apărând frontul care se întindea de la viile Negroponte, la stânga, până la păduricea La Răzoare, în dreapta. Împotriva acestei linii s-a prăvălit grosul puterii germane. O divizie întreagă de nemți, divizia a 113-a, a atacat partea din frontul român în care e un singur regiment, al 51-lea. Pe aici dușmanul s-a folosit că pe o bucată lip-seau gardurile de sârmă și s-a năpustit cu gloată de oameni. Fără să le pese de morții și răniții ce cădeau grămadă, doborâți de pânza de foc a românilor, au izbutit să pătrundă în liniile de apărare româ-nești. Lupta care s-a încins e năprasnică. De o parte și de alta, oame-nii se încleștează în luptă trup la trup. Cu sutele cad morții și răniții. Pădurea la Răzoare e aprinsă de focul tunurilor. La ceasurile 11, ger-manii au pus stăpânire pe linia de apărare a românilor și înaintează, luptând aprig, către un dâmbușor, care pe hartă poartă însemnarea: cota 100. Acest dâmbușor e cheia întregului câmp de bătaie. Cine-l stăpânește e stăpân peste tot podișul Mărășeștilor. Dacă nemții pun mâna pe el au căzut în spatele diviziei a 9-a, care luptă în vecinătățile satului și gării Mărășeștilor, și au tăiat linia de legătură și de retragere a vitezelor trupe. Aceasta ar însemna prăbușirea oștirii românești. Cu nici un chip dușmanul nu trebuie lăsat să ajungă la cota 100. Generalul Popescu dă ordin soldaților regimentului 51, care se retră-gea de la Răzoare, să împiedice cu orice preț înaintarea dușmanului. În aceeași vreme, dă ordin celor două batalioane care se găseau în spatele frontului, la Rateșul lui Haret, ca rezervă a diviziei, să alerge la locul primejdiei ca să izbească și să dea înapoi pe năvălitori.


Fi-vor în stare soldații regimentului 51 să țină pe loc puhoiul? Ajunge-vor la vreme soldații batalioanelor de rezervă ca să înfrângă pe năvălitor? De aceasta atârnă acum soarta bătăliei și a Moldovei.

mitralierele căpitanului ignat

Germanii înaintează spre cota 100 în rânduri dese, care parcă nu mai au sfârșit. O mână de soldați, care alcătuiau rezerva batalionului întâi din regimentul român 51, le iese în cale și încearcă să-i oprească printr-un contraatac. Zadarnică împotrivire! Copleșit de numărul mare al dușmanului, contraatacul român e zdrobit. Toți ofițerii cad, în frunte cu comandantul lor.

Dar compania de mitraliere a batalionului e și ea aici. Căpitanul Ignat Grigore își așezase mitralierele într-o tranșee și adunase în jurul său sfărâmăturile batalionului. Căpitanul Ignat primise și el, ca și cei-lalți, ordinul să țină pe loc înaintarea dușmanului „cu orice preț”. El a înțeles care e singurul preț cu care se poate plăti oprirea inamicului și nu i s-a părut că e prea mare.

Mitralierele încep să țăcăne, iar dușmanul e pironit în fața tran-șeei. Artileria germană țintește tranșeea și aruncă ploaie de șrap-nele peste compania de mitraliere; ea stă neclintită și țăcăniturile ei repezi parcă numără viețile pe care le răpune și tot nu prididește. De două ori dușmanul amenință cu împresurarea; de două ori și com-pania își schimbă așezarea și secerișul nu contenește. Rândurile apă-rătorilor scad văzând cu ochii; trupurile moarte ale dușmanilor și camarazilor îngreuiază mânuirea mașinilor. Din când în când, încă o mitralieră amuțește, încă un soldat cade fulgerat. Acum nu mai e nici un soldat care să poată înlocui pe cei căzuți. Căpitanul Ignat dă o poruncă scurtă:

— Ofițerii și gradații la piese!Și el însuși se așează la piesa numărul unu. Sub mâna dibace a

maestrului, glasul mitralierei izbucnește mai mânios decât oricând.Dar ceasul din urmă a sunat. Puhoiul dușman a trecut peste mor-

manul de stârvuri grămădite în fața companiei eroice și s-a năpustit înverșunat în linia ei de fier și foc. Cei din urmă servanți rămași în viață sunt țintuiți cu baionetele pe mitralierele lor.

povestea sfântului nostru război 181povestea sfântului nostru război 181


La locul său de frunte, căpitanul Ignat, străpuns de zeci de baio-nete, cade îmbrățișând țeava înroșită a mitralierei pe care o mânuise până în cea din urmă clipă.

A doua zi, sanitarii au găsit pe câmpul de luptă o tranșee acoperită cu două rânduri de stârvuri de dușmani. Dedesubt, printre mormane de benzi și de tuburi arse, opt mitraliere îngropate subt dărâmăturile tranșeei. Era compania de mitraliere a batalionului întâi. Căpitanul Ignat și toți servanții pieselor erau la locul de datorie, cu mâinile încleștate pe trăgaci și cu capetele plecate peste țeava piesei lor. Pe fața de ceară a șefului, moartea încremenise pentru veșnicie zâmbetul de mulțumire al omului care izbândise să împlinească porunca.

Căci jertfa nu fusese de prisos. Un ceas de oprire pe loc a înaintă-rii dușmanului însemnase câțiva kilometri de apropiere a rezervelor diviziei, care soseau în pas alergător la locul primejdiei.

lupta pentru patru mitraliere nemțești

Dinspre pădurea Răzoare sosește, în rânduri tot mai dese, grosul trupelor dușmane. Trei companii ale regimentului 51 român, cele din urmă rezerve ale sectorului, atacă pe dușman cu deznădejde.

Într-o tranșee părăsită de români și pe jumătate dărâmată de bom-bardare se vârâseră resturile unei companii germane de mitraliere. Nemții trăgeau de foc din cele patru mitraliere ce le rămăseseră și nu-i lăsau pe români să se apropie.

Sergentul Iliescu Ignat luă câțiva oameni hotărâți ca și el din com-pania a noua, ocoli pe departe tranșeea, când încovoiat, când pe brânci, până când ajunse la coada ei. Atunci își îndreptă deodată tru-pul, se aruncă în șanț și repezi două granate într-o duzină de nemți care erau adunați în jurul celei dintâi mitraliere. Câțiva nemți picară morți ori răniți. Ceilalți rămaseră cu gura căscată. Până să se dezme-ticească, sergentul Iliescu i-a apucat de guler și i-a aruncat afară din tranșee, cu mitralieră cu tot, în primirea celorlalți camarazi. Iute ca fulgerul, se repezi apoi la cea de a doua mitralieră. Cu câteva lovituri de baionetă se încheie și socoteala acesteia. Dar în toiul luptei Iliescu fu rănit la podul palmei și trebui să iasă din șanț.


În fruntea tovarășilor de luptă, sergentul se întoarse la postul de comandă al companiei a noua și predă locotenentului Negru cele două mitraliere și pe cei vreo douăzeci de prizonieri, apoi plecă la postul sanitar, să fie pansat.

— Dă-i repede, domnule sanitar, că mai am treabă la mitralierele nemților, se rugă Iliescu stăruitor.

— Ce vrei să mai faci, omule, nu vezi că ești rănit? Trebuie să te evacuezi.

— O să fie vreme și pentru asta, răspunse Iliescu. Deocamdată dă-i dumneata zor și nu mă ține mult, c-au mai rămas două mitraliere și parcă-mi stau în gât…

Și lăsând pe sanitar crucindu-se, Iliescu fugi cu mâna banda-jată înapoi spre locul de luptă. Locotenentul întorsese mitralierele nemțești spre stăpânii lor de adineauri și trăgeau cu ele de nădejde. Dar resturile companiei a noua erau încolțite rău de dușmani din toate părțile.

— După mine, secția mea! strigă Iliescu ridicând în sus mâna bandajată.

Într-o clipă, soldații se adunară iar în jurul sergentului lor, și cu același ocol sar din nou în tranșeea nemțească. Cu grenada, cu baio-neta, cu patul de pușcă, servanții nemți sunt culcați la pământ. În vreme ce camarazii judecau pe nemți, Iliescu apucă în brațe mitralie-rele și le scoate pe rând afară.

De jur-împrejur plouă gloanțe, ca grindina. Și în mijlocul vârteju-lui de foc se zărește retrăgându-se o coloană ciudată: patru mitrali-ere cu vreo treizeci de soldați germani prizonieri cu ofițerii lor cu tot, escortați de o mână de soldați români, în fruntea cărora pășește mân-dru sergentul Iliescu Ignat, cu mâna bandajată.

A doua zi, Regele Ferdinand a pus cu mâna lui pe pieptul sergen-tului cea mai deosebită decorație „Steaua României” și l-a sărutat pe obraji. Iar un ministru, care se pricepea ce-i mai trebuie omului, i-a vârât în buzunarul tunicii și un pumn de hârtii albastre, ca să-i încăl-zească inima. Bietul sergent s-a scărpinat în cap și a spus tovarășilor de vitejie:


— Nu mi-ar fi trăsnit prin cap, măi camarazi, că mitralierele noastre să fie marfă atât de subțire, ca să merite atâta cinste și atâ-tea parale!

contraatacul român

Pe când în tranșeea mitralierelor românești și a celor nemțești se întâmplau luptele povestite, între valurile dușmane și soldații celor trei companii românești lupta se încinsese sălbatică. Nimeni nu are timp să mai ochească, ci lovește cu baioneta și cu patul puștii. Dușmanul își dă seamă că ține în palmă biruința și nu vrea s-o lase să-i scape. Românii, copleșiți, se retrag pas cu pas, luptând deznădăjduit.

Deodată, fața lucrurilor se schimbă. Mai înainte ca germanii să ajungă la cota 100, au sosit pe câmpul de luptă rezervele diviziei, de la Rateșul lui Haret.

Batalionul întâi din regimentul 50 e comandat de un căpitan rezervist, inginerul Miclescu de la Căile Ferate. Soldații batalionu-lui, rânduiți după regula luptei în linii de trăgători, fără să le pese de ploaia de șrapnele dușmane care-i ia în primire, se reped în dușman. La vederea acestor musafiri nedoriți și nebănuiți, dușmanul își pierde cumpătul, începe să șovăie și să dea înapoi spre păduricea Răzoare. Pădurea e plină de mitraliere. De după copaci și din copaci o ploaie de gloanțe începe să toarne în capetele românilor. Dreapta batali-onului șovăie, înaintarea se oprește un minut, dar comandantul se aruncă în fruntea trupei, care pornește iar, vijelioasă, la atac.

Din spate, artileria română tună și ea în rândurile nemților. Printre tunurile românești au rămas și câteva baterii rusești, care ar fi trebuit să plece de azi noapte, dar își amânaseră plecarea pe noap-tea viitoare. Tunarii ruși, care pierduseră obiceiul să vadă soldați de ai lor atacând, sunt în culmea uimirii văzându-i pe români cum îna-intează cu avânt, fără să-și piardă rânduiala, ca la manevră, în vârtejul morții. De bucurie și-au aruncat șepcile și tunicile și, în cămăși, trag nebunește, fără să mai țină seama de regulă și să-și numere încărcă-turile. Rezervele dușmane sunt țintuite de tragerea artileriei și nu pot să mai vină să-și ajute camarazii pe care i-au luat românii la judecată.


Batalionul român de atac înaintează mereu. Comandantul a căzut rănit, dar soldații lovesc și urmăresc fără cruțare pe dușman, intră după el în pădurea Răzoare și-l fugăresc cu baioneta.

În acest timp sosește și cel de-al doilea batalion, cel din regimen-tul 48, comandat de maiorul Tomescu, care a făcut un ocol. El cade în coasta dușmanului, care era prins în luptă cu batalionul Miclescu, și-l pun pe fugă.

Ca din pământ, se ivește acum a treia trupă de atac românească. În porumbiștea de dincolo de pădurice stă la pândă un batalion din regimentul 47, comandat de căpitanul rezervist, inginerul hotarnic Drăgănescu. Acesta, văzând încurcătura nemților, își dă seama cum stau lucrurile, iese la lumină și pornește și el la atac, fără să fi primit vreun ordin. Artileria dușmană îl ia în primire și românii cad ca spi-cele. Compania a noua își pierde toți ofițerii, și comanda o ia un ser-gent; comandantul companiei a zecea cade ucis. Dar comandantul nu se înfricoșează, dă ordin să se pună baioneta la armă și soldații se aruncă furioși, prin pânza de foc, asupra dușmanului care, lovit din toate părțile, o ia la fugă prin pădure aruncând armele și coifurile de metal, ca să le vină mai ușor la fugă.

Acum toată linia dușmană e zdruncinată și ruptă. Goniți de con-traatacul celor trei batalioane românești, germanii își părăsesc pozi-țiile și încep retragerea. În spaima lor rătăcesc calea și în loc să o ia spre miazăzi o iau pieziș spre dreapta și intră în câmpul de bătaie al diviziei a zecea română a generalului Cihoski – care-și avea locul în dreapta diviziei a 13-a. De dimineață, artileria acestei divizii bătuse mereu în pozițiile dușmane și ușurase astfel lupta diviziei vecine. Când au văzut pe dușman croind-o la fugă prin viile din fața pozi-ției lor, soldații au sărit afară din tranșee și i-au luat la împușcătură și la goană.

Câteva sute de prizonieri cad în mâinile soldaților diviziei a 10-a. Acest atac nou mărește spaima dușmanului. Tunarii germani

înhamă și fug de pe poziție în galopul cailor. Groaza s-a întins numai-decât până la Focșani. Pe străzi e o forfoteală nebună de oameni, de căruțe și de automobile. Răniții nemți, care zăceau întinși de-a lun-gul trotuarelor, se vaită în gura mare și se roagă să fie ridicați mai

repede până nu intră românii în oraș. Comandantul garnizoanei dă poruncă să se facă pregătiri de plecare, iar la închisoarea militară comandantul neamț dă ofițerului român prizonier cu gradul cel mai mare comanda peste închisoare. Abia pe înserate au băgat de seamă că sperietura a fost degeaba și și-au venit oamenii în fire.

Generalul Grigorescu fusese într-adevăr înștiințat de generalul Popescu de înfrângerea și de fuga speriată a nemților, dar cum nu mai avea rezerve însemnate la îndemână a chibzuit că e bine să se mulțumească cu biruința câștigată în apărare și să nu înceapă o nouă luptă, care ar fi fost primejdioasă.

Astfel trecu și ziua Schimbării la Față, cea mai grea zi a bătăliei de la Mărășești. A fost și cea din urmă. Mackensen privea îngându-rat, cu capul în mâini, pătimirea soldaților săi, apoi a coborât Măgura Odobeștilor rușinat. Pierduse bătălia, pierduse și faima lui de general care până atunci fusese totdeauna biruitor.

Vrednicia comandanților români, vitejia soldaților și jertfa tuturor au dat oștirii române biruința, au scăpat Moldova de năvala dușma-nului, iar țara, au scăpat-o de prăbușire.

până nu intră românii în oraş. Comandantul garnizoanei dă poruncă să se facă pregătiri de plecare, iar la închisoarea militară, coman-dantul neamț dă ofițerului român prizonier cu gradul cel mai mare, comanda peste închisoare. Abia pe înserate, au băgat de seamă că sperietura a fost de geaba şi şi-au venit oamenii în fire.

Generalul Grigorescu fusese într-adevăr înştiințat de generalul Popescu de înfrângerea şi de fuga speriată a nemților, dar cum nu mai avea rezerve însemnate la îndemână, a chibzuit că e bine să se mulțumească cu biruința câştigată în apărare şi să nu înceapă o nouă luptă, care ar fi fost primejdioasă.

Astfel trecu şi ziua Schimbării la față, cea mai grea zi a bătăliei de la Mărăşeşti. A fost şi cea din urmă. Mackensen privea îngândurat, cu capul în mâini, pătimirea soldaților săi, apoi a scoborât Măgura Odobeştilor ruşinat. Pierduse bătălia, pierduse şi faima lui de general care până atunci fusese totdeauna biruitor.

Vrednicia comandanților români, vitejia soldaților şi jertfa tuturor, au dat oştirii române biruința, au scăpat Moldova de năvala duşma-nului, iar țara, au scăpat-o de prăbuşire.

cap. ix

OITUZ

cleștele neamțului. Trecătoarea Oituzului căpătase o faimă mare în războiul nostru, încă din toamna anului 1916, din pricina luptelor cumplite ce s-au dat prin valea ei și pe înălțimile ce o mărgi-nesc. Vitejia soldaților ce au apărat-o și vrednicia generalului Eremia Grigorescu n-au lăsat pe dușman să treacă pe acolo. Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns sângele ce s-a vărsat în 1916 pentru renumele ei, în 1917 s-a aprins din nou focul, iar munții și văile ce o înconjoară au început iar să răsune de bubuitul tunului.

În același timp când, în lunca Siretului și în podgoria Panciului, oștirea germană a lui Mackensen se opintea din răsputeri să sfarme zidul românesc ce închidea drumul spre Moldova, o altă bătălie, tot

cap. ix

OITUZ

cleștele neamțului. Trecătoarea Oituzului căpătase o faimă mare în războiul nostru, încă din toamna anului 1916, din pricina lup-telor cumplite ce s-au dat prin valea ei şi pe înălțimile ce o mărgi-nesc. Vitejia soldaților ce au apărat-o şi vrednicia generalului Eremia Grigorescu, n-au lăsat pe duşman să treacă pe acolo. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns sângele ce s-a vărsat în 1916 pentru renumele ei, în 1917 s-a aprins din nou focul, iar munții şi văile ce o înconjoară au început iar să răsune de bubuitul tunului.

În acelaşi timp când, în lunca Siretului şi în podgoria Panciului, oştirea germană a lui Mackensen se opintea din răsputeri să sfarme zidul românesc ce închidea drumul spre Moldova, o altă bătălie, tot


atât de înverșunată, începu mai spre stânga, în munți. O oștire duș-mană a pornit din munții Oituzului, Slănicului și ai Cașinului ca să înfrângă apărarea românească din aceste ținuturi și s-o spulbere. Ținta acestei oștiri era s-ajungă pe aici în valea Trotușului, ca să cadă apoi în spatele armatei lui Averescu de pe valea Putnei și al armatei întâia de la Mărășești.

Așadar, planul dușmanului fusese să dea două lovituri deodată. Una pe la Mărășești și a doua pe la Oituz. Dacă ne-am uita pe hartă și am însemna cu câte o trăsătură de condei cum trebuiau să înainteze cele două armate, am vedea că cele două trăsături s-ar întâlni cam prin dreptul Adjudului. Chiar așa chibzuise dușmanul. Cele două armate trebuiau să împingă pe români, una pe la dreapta, alta pe la stânga, să-i grămădească la mijloc, apoi să-i ocolească pe la spate și, închizându-se ca un clește de scos cuie, să apuce la mijloc pe români. Ar fi urmat de aici ca oștirea românească să fie sfărâmată între bra-țele cleștelui.

Oștirea dușmană care a pornit bătălia de la Oituz era amestecată. Pe la margini erau honvezi unguri, adică oaste ungurească coman-dată de ofițeri unguri, deosebită de oastea împărătească, unde ungu-rii erau amestecați cu austriecii și comandați de ofițeri austrieci; erau apoi soldați de munte: bosniaci, cavaleriști austrieci, care luptau des-călecați. La mijlocul frontului era armată de frunte germană: bavarezi și soldați de munte wurtenberghezi.

Mari meșteri or fi fost nemții la război, dar nici românii nu erau piroane pe care să le smulgi cu cleștele și să le arunci la o parte. Erau stejari voinici, care stăteau înfipți de veacuri în pământul țării lor, și de acolo nu puteau fi scoși cu clește nemțesc, oricât de oțelit ar fi fost el.

Românii erau hotărâți să se apere cu deznădejde și să nu lase pe dușman să ocupe nici o palmă de pământ. Căci chiar dacă dușma-nul n-ar fi izbutit să-și închidă cleștele, așa cum își făcuse socoteală, ci numai să pătrundă în valea Trotușului, și încă paguba noastră ar fi fost nemăsurat de mare. Aici, în valea Trotușului, erau ocnele de căr-buni și puțurile de păcură ce ne mai rămăseseră, căci celelalte erau în pământul Munteniei, ocupat de nemți. Tot în lungul văii Trotușului erau șoseaua și calea ferată prin care se făcea legătura și aprovizio-


narea armatei noastre din munți. Ne închipuim ce prăpăd ar fi fost dacă rămâneam și fără ele.

Pe frontul Oituzului se aflase mai înainte armată rusească. Cu câteva zile înainte de începerea bătăliei au sosit românii, ca să ia locul rușilor, și anume diviziile 6 și 7 din armata a doua a generalu-lui Averescu. Înlocuirea rușilor prin români a stricat socotelile nem-ților, care se aveau bine cu rușii. Parc-ar fi fost tovarăși, nu dușmani și parcă erau aduși acolo să facă chefuri, nu să poarte război. Ofițerii ruși ieșeau din tranșee, săreau peste gardurile de sârmă ghimpată și mergeau la băile Slănic, care se găseau în partea nemților, și trăgeau cu ei beții la toartă, cu lăutari. Prin tranșeele rușilor, românii au găsit tot felul de cărți și chemări, pe care le tipăreau nemții în rusește și le aruncau soldaților ruși, ca să le zăpăcească mințile și mai rău. A doua zi după ce românii au luat locul rușilor, nemții, neștiind ce se întâm-plase, au aruncat ca de obicei sticle cu băutură în tranșeele noastre și au făcut semne cu basmale albe. Sigur că-i chemau pe ruși să vină să stea la taifas cu ei. Dar în loc de ruși, s-au pomenit că la îmbierile lor răspund românii cu focuri de armă. Atunci, nemții s-au tras iute în fundul tranșeelor lor, zăpăciți.

zilele grele ale oituzului

În ziua de 8 august, pe când bătălia ce se dădea la Mărășești era în cea de a treia zi, nemții au dezlănțuit-o și pe cea de la Oituz. Cu putere multă de artilerie și cu năvală mare de infanterie germană, mai cu seamă bavarezi și wurtenberghezi, dușmanul a izbutit să rupă fron-tul românesc în valea Oituzului. Soldații regimentului 11 Suceava au luptat cu deznădejde, dar au fost năpădiți și copleșiți din toate păr-țile. Companiile 9 și 10 au dat contraatacuri și au respins pe dușman. Dar acesta a pornit împotriva celor două companii românești un bom-bardament așa de groaznic, încât a sfărâmat cu totul întăriturile pe care și le făcuseră bieții soldați ai noștri în pripă, de i-au îngropat sub dărâmături. Când dușmanul a înconjurat fărâmăturile companiei, ca să-i ia prinși, cei trei ofițeri care mai rămăseseră în viață, locotenentul Chisilievschi Alexandru și sublocotenenții Ardeleanu Constantin și


Timu Constantin, și-au întors armele spre tâmplă și și-au zburat creie-rii, ca să nu dea dușmanului decât trupurile lor moarte.

S-a văzut de la început că dușmanul e mai tare aici decât noi, că are trupe mult mai numeroase și tunuri mai multe. Nu era nimic de făcut decât să căutăm să-l ținem pe loc cât mai mult, să nu-l lăsăm să înainteze decât pas cu pas, până ce vom aduce și noi atâtea ajutoare cât să-l ajungem, ori chiar să-l întrecem. Câte jertfe au trebuit să facă românii, câte fapte de vitejie, ca să izbutească să țină pe un dușman puternic și nerăbdător s-ajungă în valea Trotușului?

Cele dintâi trei zile ale bătăliei de la Oituz au fost din cele mai grele și mai sângeroase ale întregului război.

Pe dâmbul Muncelului se adunaseră în seara zilei de 28 iulie vreo 400 de oameni, frânturi de pe la diferite regimente și batalioane, fără nici o legătură cu restul oștirii. Înconjurați din toate părțile de duș-mani, ei au luptat voinicește și au respins toate atacurile. Dușmanul obosit, știind că-i are în palmă, a încetat atacurile până a doua zi dimineața. Dar pe la mijlocul nopții soldații s-au aruncat pe întune-ric asupra dușmanului, care ocupa creasta din spate, și-au făcut loc cu baioneta și au izbutit să se retragă pe dealul Coșna.

Regimentul 16 Suceava, care se afla în partea cea mai primejduită, a fost aproape nimicit. Comandantul lui îi adună pe cei ce mai rămă-seseră în viață pe dealul Coșna, îi rânduiește în trei companii și por-nește cu ele la atac împotriva dealului Muncelului. În fruntea unei companii de atac se așază căpitanul francez Paul Berge, care strigă pe românește soldaților: „Înainte băieți, mereu înainte!” și cade ucis de gloanțe. Atacul n-a reușit.

Ziua de 10 august a fost ziua cea de grea cumpănă a bătăliei de la Oituz. Dușmanul își adusese pe linia de luptă toate puterile și se zorea să isprăvească cu românii. Artileria lui bombardase Târgu Ocna și Grozești, aprinsese și dărâmase casele și îi silise pe bieții locuitori să-și ia lumea în cap și să pornească în bejenie. Din nou se umplură drumurile de șirurile de căruțe, încărcate în pripă cu sără-cia de prin case. Soldații români fuseseră împinși până pe dealurile dinspre apus de Târgu Ocna; de-abia se mai țineau, sfârșiți de obo-seală, descurajați și cu rândurile așa de rărite, încât unele regimente mai ființau abia cu numărul și cu câte o companie-două de soldați.


Din toate părțile, ochii cercetau spre răsărit, dincotro trebuiau să sosească oștile de sprijin. Dar aceasta nu era treabă așa de ușoară. De unde să scoți altă oaste ca s-o trimiți la Oituz, când toată, câtă aveam, era prinsă în luptă? Totuși, cu chibzuială și cu zgârcenie, s-a mai sub-țiat și s-a mai rărit linia frontului și s-a lăsat numai ce era de neapărată nevoie. Tot ce s-a putut scoate, s-a trimis la Oituz. Ba încă, pe frontul Mărăștilor s-a tras mai înapoi linia frontului care ajunsese tocmai în valea Putnei, și s-a adus pe pârâul Vizantea. În loc de o linie arcuită, frontul era acum o linie dreaptă. Fiind linia mai scurtă, era nevoie de armată mai puțină. S-au scos și de aici două regimente, care s-au tri-mis tot la Oituz. Așa că din toate părțile alergau spre Oituz trupele de ajutor: infanterie, cavalerie, grăniceri, vânători de munte, gonind care cu trenul, care călări, care cu vagonetele Decauville ale fabricilor de cherestea, care în marșuri pe jos, silindu-se din răsputeri să ajungă cât mai e timp, până nu se rupe frontul. Căci primejdia amenința de aproape. Comandantul român dăduse ordin să se ridice artileria grea și s-o treacă dincoace de Trotuș. Iar în Târgu Ocna, cartierul corpului de armată stătea cu camioanele încărcate în curte, ca să părăsească târgul și să se mute într-altă parte.

sosesc ajutoarele

În noaptea de 10 spre 11 august încep să sosească ajutoarele și vin mereu toată ziua. Și cum ajung pe câmpul de luptă, nici nu se mai uită ce-o fi în dreapta ori în stânga, pe cine au în față și dacă îi mai ajută cineva din spate, ci își fac cruce și s-aruncă în luptă.

Un batalion din regimentul 46–31 a ajuns noaptea la pârâul Lupului, pe unde dușmanul vrea să ocolească dealul Coșnei. Trebuie ca cineva să plece numaidecât în recunoaștere, să iscodească puterile dușmanului. Sublocotenentul Moga Alexandru se înfățișează coman-dantului și cere să i se dea lui această cinste. A plecat cu încă șase oameni, tot atât de curajoși ca și el. Ajung la tabăra dușmanului, se târăsc în jurul ei, prind pe vreo câțiva soldați nemți de la care află ce trebuiau să știe. Dar dușmanul l-a simțit și pornește împotriva lui. Moga își dă seama că e pierdut, dar vrea cel puțin să nu-i fie moartea


de prisos. Scrie repede știrile pe care le-a aflat și care sunt de mare însemnătate și le dă unuia din cei șase oameni care-l însoțeau, ca să se strecoare cum o ști și să le ducă la batalion, iar el și ceilalți cinci încep lupta cu dușmanul. Agentul izbutește să se facă nevăzut și duce răspunsul. A doua zi, românii știu pe cine au în față și unde tre-buie să atace. Dușmanul e respins de la pârâul Lupului și poziția lui e cucerită de români. Pe locul încăierării de astă-noapte au găsit trupu-rile moarte ale sublocotenentului Moga și ale celor cinci tovarăși, iar în jurul lor alte 14 trupuri de dușmani.

În zori de zi, a sosit în Onești divizia de cavalerie, care fusese întoarsă din drumul Romanului, încotro fusese trimisă ca să întovă-rășească pe ruși, pentru apărarea împotriva năvalei dușmanului ce venea din Bucovina. Caii sunt numai spume, iar călăreții frânți de oboseala a două nopți și a unei zile de călărie. Totuși, n-au niciun ceas răgaz. Pe loc, au descălecat și au alcătuit două batalioane ce vor lupta pe jos. Ca cei mai strașnici pedestrași, roșiorii descălecați încep să urce dealurile și dau năvală pe dușmani.

Nedeprinși cu chipul de luptă mai ferit al pedestrașilor, împinși de avântul inimii lor, roșiorii dau buzna, nepăsători de primejdia morții ce-i pândește. Pe de laturile lor, infanteriștii noștri, cuprinși de grijă, le strigă:

— Ho măi, că nu sunteți călare!În fruntea unui escadron, căpitanul Brăileanu, răpus de o gre-

nadă, cade strigând: „Înainte, băieți!” Roșiorii șarjează cu baioneta, trec ca vijelia prin ploaia de gloanțe, gonesc pe dușman din muchie în muchie și cuceresc dealurile Stiborului și Poiana lui Boboc.

La Bogdănești a sosit și regimentul 1 de vânători. Unii au venit cu vagonetele trenului de cherestea. Alții au venit pe jos, mergând 80 de kilometri, mai ales noaptea, pe cărări rele de munți, numai ponoare și bușteni. Așezați pe două șiruri, ei au atacat satul Grozești și, lup-tând cumplit o zi întreagă, au ocupat dealurile ce străjuiesc satul de o parte și de alta; satul a rămas împărțit între cei doi potrivnici, jumă-tate al românilor și jumătate al nemților.

În gara Onești încep să sosească trenurile care aduc brigada de grăniceri. Se apropie în marșuri repezi vânătorii de munte. A sosit


la Târgu Ocna și generalul. Încrederea începe iar să se anine în sufle-tele românilor. Averescu vestește că a doua zi începe contraatacul pe toată linia. Nu s-a putut da însă a doua zi, fiindcă nu sosiseră toate trupele de ajutor așteptate și s-a mai amânat încă o zi. S-a dat luptă numai lângă Târgu Ocna, unde dușmanul se strângea mai de aproape și unde nu era chip de amânat.

vânătorii de munte la cireșoaia

Pe malul de apus al Trotușului, în fața Târgului Ocnei, se înalță Măgura Vrânceanului. De pe vârful ei cel mai înalt, Cireșoaia, se vede valea Trotușului, până hăt departe. Cine stăpânește Cireșoaia e mare și tare pe tot ținutul dimprejur. Dușmanul izbutise să pună mâna în ajun pe dealul Vrânceanului, cu Cireșoaia cu tot. Patrulele lui cobo-râseră pe furiș văile și viroagele ce se lăsau în jos spre vale, scotoceau și știriceau prin satele Poienile și Mosoarele și chiar se apropiaseră de bariera dinspre apus a Târgului Ocnei. Calea ferată, gările și șoseaua din valea Trotușului erau bătute de focul mitralierelor și puștilor sol-daților dușmani, cuibărite pe povârnișurile Măgurii. Încă o opintire, și Târgul Ocnei cădea în mâna lui.

Cu nici un chip aceasta nu trebuia să se întâmple. De aceea, în ziua de 12 august, cu toată amânarea contraatacului pe a doua zi, românii trebuiau să cucerească Cireșoaia. Sarcina aceasta a căzut în seama soldaților regimentului 27 Bacău, care se găseau la poalele dealului, și a batalionului vânătorilor de munte, care erau pe drum, așteptați să sosească dintr-un minut pe altul.

Toată ziua tunurile noastre s-au războit cu ale dușmanului și abia pe la ceasurile cinci și jumătate seara, când li s-a dat de știre c-au sosit vânătorii de munte, soldații regimentului 27 au început să urce voi-nicește dealul. În dreapta trebuiau să le țină tovărășie și două batali-oane de ruși, dar, la scurtă vreme după plecare, ia-i pe ruși de unde nu sunt! Românii, care erau învățați cu de-alde astea din partea ruși-lor, nu s-au speriat și au urcat mereu; după un ceas, iată-i sus pe Cireșoaia. Aici își dăduseră întâlnire și cu tovarășii vânători de munte și cu dușmanul.


Vânătorii de munte erau o trupă proaspătă, înjghebată în pripă în lunile triste ale retragerii din Muntenia. În Moldova fuseseră adăpos-tiți în Târgul Neamțului și aici, în preajma cetății lui Ștefan cel Mare și a lui Vodă Cantemir, se închegaseră bine și ardeau de dorința de a intra în foc, ca să arate țării și lumii că nu sunt deloc mai prejos de faimoșii alpini francezi și germani. Zilele grele ale Oituzului le-au dat în sfârșit prilejul mult așteptat.

Zoriți de veștile rele ce soseau de pe frontul Oituzului, vânăto-rii de munte zburau, nu mergeau. În trei zile au mers 160 de kilo-metri, urcând munți și dealuri și apoi de-a lungul văii Tazlăului. La 11 august, noaptea, au ajuns la Brătești, la cinci kilometri de Târgu Ocna. N-au închis ochii decât trei ceasuri și, cum a început să crape de ziuă, au luat iarăși drumul, ca să intre în linia de foc, unde-i aștep-tau ca pe Dumnezeu. Dar și ei, cu cât se apropiau, de aceea parcă le creșteau aripi.


Vânătorii de munte erau o trupă proaspătă, înjghebată în pripă în lunile triste ale retragerii din Muntenia. În Moldova fuseseră adăpos-tiți în Târgul Neamțului şi aci, în preajma cetății lui Ștefan cel Mare şi a lui Vodă Cantemir, se închegaseră bine şi ardeau de dorința de a intra în foc, ca să arate țării şi lumii că nu sunt deloc mai prejos de faimoşii alpini francezi şi germani. Zilele grele ale Oituzului le-au dat în sfârşit prilejul mult aşteptat.

Zoriți de veştile rele ce soseau de pe frontul Oituzului, vânăto-rii de munte zburau, nu mergeau. În trei zile au mers 160 de kilo-metri, urcând munți şi dealuri şi apoi de-a lungul văii Tazlăului. La 11 August noaptea au ajuns la Brăteşti, la cinci kilometri de Târgu Ocnei. N-au închis ochii decât trei ceasuri şi, cum a început să crape de ziuă, au luat iarăşi drumul, ca să intre în linia de foc, unde-i aştep-tau ca pe Dumnezeu. Dar şi ei, cu cât se apropiau, de aceia parcă le creşteau aripi.


În fața lor se înălța Măgura. Acolo sus era dușmanul, de acolo împroșca moartea pe toată valea și pe munții din față.

Ca să scape din vederea dușmanului, șirurile de vânători de munte s-au strecurat pe la spatele dealurilor și au făcut un ocol mare. În dreptul vărsării gârlei Dofteana, au trecut Trotușul cu apa până-n subsori. Răceala apei i-a înviorat și i-a făcut să le piară și cel din urmă pic de oboseală. La ceasurile patru după amiază erau în satul Mosoarele, la poalele Cireșoaiei. Numai un ceas au stat în tihnă, ca să le vină răsuflarea la loc și au și pornit-o la urcușul dealului, la stânga camarazilor din regimentul 27. Din toate părțile vâjâiau gloanțe pe la urechile lor; câte unul se poticnește și cade. Dar vânătorii de munte n-au făcut două sute de kilometri ca să se sperie de nimica toată. Mai cu seamă că, din spatele lor, de pe celălalt mal al Trotușului, artile-ria noastră tună fără preget și răbufneala ei regulată îi încurajează pe vânători. De ce urcă, de-aia se iuțesc, strecurându-se ca șopârlele de-a lungul viroagelor și surpăturilor, pe unde le vine mai la îndemână și sunt și mai feriți. Au trecut cea din urmă muche și acum sunt sus, în luminiș. Deodată dau cu ochii de dușmani. Vânătorii îi cuprind din-tr-o privire. Sunt trei valuri lungi de soldați, care înaintează cu pas regulat, ținând arma la șold. Fiecare val are trei rânduri de luptători: unul de grenadieri, unul de pușcași și unul cu mitraliere. După ei urmează cai și catâri încărcați cu muniții.

O clipă, vânătorii și dușmanii au rămas încremeniți, față în față. Parcă ar vrea să facă cunoștință și să-și dea bună ziua. Nemții sunt nedumeriți. Cine ar putea fi cei care le ies în cale și care sunt parcă altfel îmbrăcați decât cei cu care erau obișnuiți de o săptămână? Dar vânătorii de munte s-au învățat cu zorul și n-au vreme de stat pe gân-duri. În loc să se recomande cine sunt și să-i întrebe de sănătate, se reped ca vârtejul în rândurile dușmanului și, cât ai clipi din ochi, îi împrăștie și-i spulberă, de nu le lasă nici măcar timpul să pună arma la ochi. Dinspre dreapta, încep să sosească alte pâlcuri de soldați aus-trieci, cu mutrele speriate, căutând încoace loc de scăpare. Erau cei loviți de soldații regimentului român vecin 27, care începuseră și ei atacul. Vânătorii de munte îi iau și pe aceștia în primire cu focurile de grenadă și-i gonesc, până-i bagă într-o râpă, cu numele de valea


rupturilor, unde-i prind ca într-o capcană. Mereu înainte, neobosiți de parcă n-ar fi după patru zile de marșuri neîntrerupte, vânătorii lovesc mereu fără nici un răgaz în dușmani cu focuri, cu grenade și cu baioneta.

Nemții sunt zăpăciți și neputincioși, parcă le-a și luat apa de la moară; nici nu mai încearcă să lupte și fug, împrăștiindu-se în toate părțile. Când cred că au scăpat, cad peste alți români; atunci ridică mâinile în sus, dându-se prizonieri. În poiana după colnic, vânăto-rii își dau mâna cu camarazii din regimentul 27, care sosesc dinspre dreapta. Zeci și sute de prizonieri germani și austrieci trec cu capul în jos și cu mâinile goale, printre rândurile vânătorilor, îndreptân-du-se la vale spre Trotușul pe care, numai cu câteva ceasuri înainte, socoteau că-l vor trece ca biruitori.

Când întunericul se lăsă peste dealuri, toată Măgura Vrâncea nului, cu piscurile Cireșoaia, Cuprianul și Grohotișul erau în mâna soldați-lor noștri. Atât de năprasnic fusese atacul și într-atâta luase piuitul dușmanului, încât vânătorii n-au avut decât doi morți și 19 răniți! Pe când crestele și văile dealurilor erau presărate de morții și răniții duș-manului, bașca de cei peste 400 de prizonieri!

Ce era mai însemnat era că dușmanul fusese împins înapoi cu câțiva kilometri. Valea Trotușului scăpase de primejdie!

românii pornesc la contraatac

Ziua de ieri însemnase o întorsătură în bătălia de la Oituz. Primejdia mare trecuse. Românii începeau să se simtă tari. Nu mai era vorba acum de retragere, ci de atac pentru câștigarea pământu-lui pierdut. Ieri se făcuse începutul. Averescu hotărâse ca astăzi, la 13 august, să dea atacul cel mare, pe toată linia frontului: la dreapta pe Cireșoaia, la mijloc pe Coșna și la stânga, pe dealul Leșunțului. Peste tot, românii au luptat voinicește.

Lupta cea mai îndârjită a fost la Coșna, unde roșiorii descălecați, împreună cu două batalioane de grăniceri, cu alte două din regimen-tul 22 Dâmbovița și cu ce mai rămăsese din luptătorii celor dintâi zile au izbutit să cucerească din nou vârful Coșna. A căzut, în frun-


tea escadronului său din regimentul 9 roșiori, căpitanul Demetriad, cu pieptul străpuns de gloanțe de mitraliere și cu pântecul spart de explozia unei grenade; cele din urmă cuvinte ale lui au fost: „Tot îna-inte, băieți!”

La asaltul Coșnei a căzut un soldat cum rar s-au aflat în războ-iul cel mare. Grănicerul Mușat Constantin luptase în tot timpul cam-paniei din toamnă și din iarnă, până când, în munții Vrancei, un glonț i-a sfărâmat osul brațului. Dus în spital la Iași, au trebuit să-i taie mâna din umăr. La ieșirea din spital, au voit să-l reformeze. Dar Mușat s-a rugat, aproape a plâns, să nu-l facă de ocară. El vrea încă să-și servească țara și nu în vreun serviciu auxiliar, prin vreun birou ori la vreo magazie, ci ca luptător pe front.

— Cum ai să mai lupți – l-au întrebat șefii – nu vezi că nu mai poți să ții arma cu o singură mână, cât ți-a rămas?

— Mă fac grenadier, a răspuns Mușat; ca s-arunc cu grenada, n-am nevoie de două mâini: una îmi ajunge.

În fața voinței lui neînduplecate, șefii n-au mai avut ce zice. Cu ochii în lacrimi și cu inima plină de bucurie, au trecut peste legile militare și l-au primit din nou în oștire.

Mușat a învățat meșteșugul aruncării cu grenada și, când grăni-cerii au intrat iar în foc, nu era grenadier mai iscusit și mai plin de foc ca sergentul Mușat Constantin, cel cu o singură mână. La asaltul Coșnei, la Viorești a căzut eroul Mușat, doborât de un glonț dușman, dar a lăsat nepieritor un nume care astăzi e cunoscut și prețuit de toată suflarea românească ca o pildă a îndeplinirii datoriei până din-colo de marginile pe care le pun și legile firii și cele făcute de oameni.

Cea mai sângeroasă luptă a fost cea pe care au dat-o grănicerii colonelului Zizi Cantacuzino pe dealul Chioșurile. Poziția dușmanu-lui era așa de tare, pe un deal acoperit cu păduri, apărat de o râpă adâncă și de atâta încolăcitură de sârmă cu ghimpi, încât grănicerii, cu toată vitejia lor, cu toate că s-au jertfit, dând atacuri unul după altul, de s-au prăpădit mai mult de jumătate, n-au putut să răzbească să taie sârmele și să năvălească în poziția dușmanului. Au murit aici sumedenie de ofițeri și soldați. Printre ei maiorul Caracas, coman-dantul batalionului 3, un viteaz care mai fusese de două ori rănit în lupte, o dată la Predeal și a doua oară în Vrancea.


A mai căzut și caporalul Bordeianu Gheorghe. Ei și! – vor zice unii – mare lucru, pe lângă atâția ofițeri, să moară și un caporal! Dacă avea Bordeianu grad mic, avea însă suflet mare, și de aceea merită să nu dăm uitării numele lui. Era furier al companiei a 10-a, deci avea un post ferit de primejdie. El singur a cerut să fie trecut pe front ca luptător și și-a făcut datoria, luptând totdeauna în rândul dintâi, până când, la asaltul dealului Chioșurile, a căzut ca un adevărat erou.

N-au izbutit să ia poziția dușmanului în luptele de peste zi, dar nici dușmanul n-a putut să o clintească cu un deget pe a românilor, măcar peste noapte, cu toate că nu mai puțin de zece atacuri a dat împotriva grănicerilor. A doua zi, grănicerii au fost retrași la Onești, iar în locul lor a venit o brigadă de călărași.

Crâncena bătălie din ziua de 13 august a dovedit că bătălia de la Oituz se înțepenise iar pe loc. Cei doi dușmani erau acum cam deo-potrivă de tari și nici unul nu putea să nădăjduiască că o să poată răzbi pe celălalt, așa încât să-i spargă frontul. Deoarece însă nemții începuseră bătălia, cu gândul să sfarme frontul român și să ajungă în valea Trotușului, faptul că și-au luat nădejdea de la biruință înseamnă că au pierdut bătălia.

atacul cel mare din ziua de 19 august

Câtă vreme bătălia de la Mărășești nu se sfârșise, nemții nu s-au dat bătuți nici la Oituz. Erau prea legate cele două bătălii, ca să pună capăt uneia din ele, pe cât timp dincolo era încă nădejde de biruință. De aceea, comandanții dușmani și-au ținut trupele pe pozițiile lor, le-au întărit și au stat la pândă. Iar în ziua de 6/19 august, sărbătoa-rea Schimbării la Față, când pe frontul Mărășeștilor Mackensen a dat cel din urmă și cel mai mare atac împotriva românilor, s-a aprins din nou focul și pe toată linia Oituzului. De la un capăt la celălalt al fron-tului, dușmanul a atacat pe români cu nădejdea că astăzi va izbuti să rupă frontul Oituzului, așa cum și Mackensen era sigur că-l va rupe pe al Mărășeștilor.

La dreapta, pe Cireșoaia, dușmanul a atacat cu putere mare de ger-mani și cu honvezime ungurească. Soldații regimentelor române 27


și 15 au fost împinși înapoi; ei s-au agățat cu deznădejde de Cuprian, cea din urmă înălțime a Măgurei. Comandantul trimise după vână-torii de munte. Abia în aceeași dimineață vânătorii fuseseră scoși de pe Cireșoaia și trimiși la odihnă în pădurea de la Aur, dinapoia Târgului Ocnei. Nici n-ajunseseră bine să-și lepede armele și efectele și să se întindă oleacă, ca să-și dea ochii în gene, când vine poruncă să plece iar pe Cireșoaia, unde se-ncurcaseră lucrurile. Și întinde-o iar la drum, coboară o vale și începi iar urcușul Cireșoaiei, împroșcați de sus mereu de bombele aeroplanelor! Dar a fost de ajuns trupelor române ce luptau greu cu dușmanul să-i vadă pe vânătorii de munte urcând coasta, cu cele patru companii ale batalionului răsfirate ca o cruce, ca să le vină curajul.

Iată-i sus pe poiană. Lupta se încinge din nou voinicește, cum știu vânătorii. Artileria noastră se întrece cu a dușmanului. Ofițeri și sol-dați cad unul după altul. Aduc dușmanii rezerve, aducem și noi. Un pluton de vânători se strecoară până la dușman și ajunge până în valea Slănicului. Zadarnic bagă dușmanul rezerve în foc. Din ce au apucat vânătorii să țină cu piciorul, nu mai dau o palmă. Tocmai pe seară, pe întunecate, s-a oprit lupta. Poiana de pe culmea Cireșoaiei a rămas împărțită între cei doi potrivnici.

Cum nu era să biruie vânătorii de munte, când nu numai coman-danții, dar și cei din urmă soldați nu se mai uitau la viață?

Gornistul Căldăraru, din batalionul 2, sună atacul din goarnă în fruntea companiei lui. Un glonț îi străpunge mâna dreaptă și goarna-i cade jos. Căldăraru nu iese din luptă ci s-apleacă, apucă goarna cu stânga și trâmbițează mereu, ținându-și pasul cu camarazii. O schijă de obuz îi străpunge goarna și țeasta capului și-l doboară la pământ.

Soldatul Brânză Iancu, din batalionul 2, e rănit greu la pântece și se târăște la o parte, într-un stufiș. Îl arde setea pe piept și n-are o picătură de apă în bidon. Vede pe un camarad din compania lui, tre-când repede pe lângă el. Îl strigă și-l roagă să-i aducă oleacă de apă. Camaradul se oprește și vrea să-i aducă apă, dar îi spune că duce un ordin urgent căpitanului care comandă linia întâia a plutonului de atac. Atunci Brânză îi zice camaradului:


— Nu-ți mai pierde vremea cu mine; du-te, frate, și du ordinul, că-i mai de preț decât setea mea.

Camaradul pleacă, iar soldatul Brânză rămâne și-și dă sufletul, chinuit de sete și de durerile rănilor.

La mijlocul frontului de bătaie e Coșna, care a devenit tot atât de faimoasă ca și sora ei bună, Cireșoaia. Pe la amiază, dușmanul a năvă-lit deodată în pozițiile românilor, fără să fi început, ca de obicei, cu bombardament de artilerie. Luați așa, fără veste, roșiorii descălecați ai regimentului 9 sunt spulberați, cu comandant cu tot, colonelul Popsea, care e rănit de moarte și cade în mâna dușmanului. Până să se dumirească ai noștri, dușmanul a trecut dincolo de Coșna, până în Poiana lui Boboc. Acum însă își vin și românii în fire, și artileria por-nește o trâmbă de foc, care țintuiește pe dușmani pe loc și le prăpă-dește și lor un regiment întreg, al 6-lea de ulani din divizia a șaptea de cavalerie austriacă.

Și acum, până în seară, întinde-te luptă! Au adus ai noștri călă-rași descălecați, au adus grăniceri și nu i-au mai lăsat pe nemți să îna-inteze. Dar mai ales au început să gătească înapoia frontului o altă oștire, cu care să pornească mâine un atac în toată legea.

Și mai sângeroasă încă a fost lupta de la aripa stângă, pe dealul Sticlăriei. Aici au luptat grănicerii din răsputeri, pe viață și pe moarte, căci dușmanul își sporea mereu puterile cu rezerve. Măcelul a ținut până a înnoptat, când dușmanul, obosit și scurs de puteri, a fost nevoit să dea înapoi.

Ziua de 6/19 august fusese tot atât de sângeroasă pe frontul Oituzului cum fusese și pe al Mărășeștilor, dar, ca și acolo, dușmanul n-a izbutit să facă ce plănuise. Pe ici, pe colo a câștigat câteva palme de pământ, pe care le-a plătit scump de tot. Dar pretutindeni româ-nii și-au adus la vreme rezervele, așa că dușmanul a fost oprit și n-a putut să străpungă nicăieri.

lupta de la coșna

Cu toate că nu făcuse ispravă mare, totuși dușmanul ocupase Coșna și pusese piciorul pe Poiana lui Boboc. Dacă mai făcea o sări-


tură, ajungea în valea Trotușului. Averescu și-a dat seama de primej-die. Chiar din ziua de ieri, a alcătuit din regimentul 17 de Mehedinți, grăniceri și vreo 30 de tunuri, o oștire pe care a pus-o sub comanda generalului Obogeanu și i-a dat însărcinarea să ia înapoi dealul Coșna. Dacă nu va fi cu putință, cel puțin să zădărnicească așa calea nemților, încât să nu le mai dea voie să se miște.

Bine chibzuise comandantul român, căci nemții, la rândul lor, socotiseră că aici e cheia bătăliei. Sprijiniți pe Coșna, puteau să-și ia vânt înspre valea Trotușului. De aceea, căraseră și ei aici mari întăriri, încât trei zile a ținut bătălia crâncenă în preajma dealului Coșna. Au mai adus și românii un batalion de vânători, au mai adus și pe vână-torii de munte și au dat și unii și alții atac peste atac.

Numai în ziua de 21 august au dat nemții șapte atacuri, unul după altul, iar la 22 august atacurile au fost atât de dese, încât nici nu mai știau ai noștri când se sfârșea unul și începea altul; val după val se urmau șirurile de soldați cu grenade, puști și mitraliere. Cumplită a fost lupta, mari au fost pierderile de oameni, dar nici o ispravă n-au putut să facă dușmanii.

Românii ridicaseră acum barieră de neînfrânt. De necaz, nemții s-au apucat în seara de 22 august să bombardeze orașul Târgu Ocna, cu obuze aprinzătoare. Mahalaua dinspre închisoare a luat foc și a ars. Dacă n-au putut sfărâma armata, au vrut cel puțin să-și sare sufle-tul, prăpădind agonisita bieților oameni ce-și aveau gospodăria lor săracă prin marginea târgușorului.

Mai știi, poate că aveau nemții nevoie de lumina acestui pârjol ca să vadă lămurit, înaintea ochilor, ce n-au vrut să cunoască până atunci, că au fost înfrânți și au pierdut bătălia de la Oituz, așa cum o pierduseră și pe cea de la Mărășești. Cleștele nemțesc pe care-l pre-gătiseră, ca să apuce la mijloc și să smulgă oștirea românească de pe pământul pe care-l apăra, nu se arătase sculă de seamă. Se dovedise că a fost marfă țigănească, bună cel mult să strângă tăciunii focului pe care-l aprinseseră în Târgu Ocna!

cap. x

RĂCHITAȘUL ȘI COCOȘILA

o retragere meșteșugită. Între cele două mari câmpuri de bătă-lie, al Mărășeștilor și al Oituzului, era înșirată, pe o linie arcuită, par-tea din oștirea generalului Averescu care, după izbânda de la Mărăști, înaintase până în valea râului Putna. Aci, ea trebui să se oprească, nu pentru că n-ar mai fi putut înainta, dar, precum știm, din cauza buclucului pricinuit de ruși. Din această oștire s-a tot luat să se tri-mită ajutoare la Oituz, până se subțiase de tot linia apărătorilor. Rămăsese numai o divizie, a 12-a, comandată de generalul Moșoiu. Așa, cum rămăsese singură, cu soldații cam rari și cu tunuri puține, divizia era în primejdie, mai cu seamă că și în dreapta și în stânga, la Oituz și la Mărășești, oștirile românești cu care se lega divizia a 12-a

cap. x

RĂCHITAȘUL ȘI COCOȘILA

o retragere meșteșugită. Între cele două mari câmpuri de bătălie, al Mărăşeştilor şi al Oituzului, era înşirată, pe o linie arcuită, partea din oştirea generalului Averescu, care, după izbânda de la Mărăşti, înaintase până în valea râului Putna. Aci, ea trebui să se oprească, nu pentru că n-ar mai fi putut înainta, dar, precum ştim, din cauza buclucului pricinuit de ruşi. Din această oştire s-a tot luat să se tri-mită ajutoare la Oituz, până se subțiase de tot linia apărătorilor. Rămăsese numai o divizie, a 12-a, comandată de generalul Moşoiu. Aşa, cum rămăsese singură, cu soldații cam rari şi cu tunuri puține, divizia era în primejdie, mai cu seamă că şi în dreapta, şi în stânga, la Oituz şi la Mărăşeşti, oştirile româneşti cu care se lega divizia 12-a


făcuseră câțiva pași înapoi. Căpetenia oștirii a chibzuit atunci că e bine să tragă mai înapoi și divizia a 12-a, ca să vină pe linie cu veci-nele ei și cu soldați mai îndesați.

În noaptea de 4 august, soldații diviziei au părăsit binișor poziți-ile de pe valea Putnei și s-au dat cu zece kilometri mai înapoi, de s-au așezat pe valea Vizantei. Dușmanul n-a simțit nimic, căci românii, ca să-i păcălească, au făcut mereu larmă cu câteva tunuri și i-au necă-jit toată noaptea cu atacuri de patrule, în vreme ce grosul se muta cu tot calabalâcul spre Vizantea. Dimineața, nemții cască ochii mari, se freacă la ochi, cată în dreapta și în stânga, dar ia-i pe români de unde nu-s. Crezând că au plecat de frica lor, pornesc și ei să-i ajungă de pe urmă. Dar românii se și vârâseră în tranșeele pe care și le pre-gătiseră din vreme, își așezaseră tunurile în meterezele de pe coas-tele de dealuri, și când începu să se ivească cercetășimea nemțească în bătaia tunurilor ori a puștilor, românii i-au primit cu un „bine-ați venit sănătoși” de s-au dat nemții înapoi, scuturându-se.

Trei zile au tot dat târcoale nemții, cercând să găsească în pozi-țiile românilor vreun locșor gol pe unde să-și vâre coarnele. Nu-și puteau închipui să fi făcut românii o retragere cu atâta rânduială. Comandantul nemților era generalul Gerock, cel care mâncase bătaie la Mărăști. Acum, el credea că i-a sosit apa și lui la moară, ca să-și spele rușinea. Dar ori pe unde a încercat să se îndese, n-a făcut nici o ispravă, decât să-și omoare oamenii. Abia după trei zile, după ce s-a lovit cu capul de pereți, s-a dumirit că retragerea românilor fusese de bunăvoie, cum fac deseori armatele ca să-și întărească frontul.

atacul răchitașului

Dac-au văzut nemții că nu fac nimic cu atacurile pe furiș, s-au gătit să dea atacul cu toată puterea. Ei și-au făcut socoteala că toată oștirea românească trebuie să fie grămădită la Mărășești și la Oituz, unde e primejdia mare, așa că în partea aceasta n-au de unde să mai aducă românii alte ajutoare. Ba încă, iscodiseră ei bine că chiar au ridicat de aici românii oaste ca s-o întărească pe cea care se găsea prinsă în cele două lupte crâncene. Pentru atac au ales muntele Răchitașul, care e


tocmai în mijlocul poziției românești; este și cel mai înalt vârf din inima Vrancei, straja de pe care se putea veghea peste toată întinde-rea ținutului.

La 19 august, atacurile cele mari date de germani la Mărășești și la Oituz au dat greș. Atunci s-au întors cu toată nădejdea împotriva Răchitașului, pe care l-au atacat în ziua de 20 august. Răchitașul are două vârfuri înalte și golașe, unul mai înalt și altul ceva mai scund, despărțite printr-o vâlcea ca o șea. Românii se opriseră pe cel mai scund, dinspre miazănoapte. Atacul nemților, dat cu multă putere de artilerie și cu soldații a trei regimente de infanterie, a izbutit la înce-put, așa că dușmanul a pus piciorul pe vârful Răchitașului. Românii s-au agățat de povârnișurile muntelui, s-au înțepenit pe loc și toată ziua, până seara, i-au certat pe nemți cu mitralierele.

moartea actorului

Dis-de-dimineață, în ziua de 21 august, s-a aprins din nou lupta crâncenă. Toată creasta Răchitașului e acoperită de nouri de fum și de praf. Soldații regimentului român 62, luptând vajnic, au izbân-dit să cucerească din nou piscul muntelui. Dar germanii nu se dau bătuți; ei atacă cu grenada și cu mitraliera, iar românii le răspund cu baioneta. Artileria tace, căci în vălmășagul ăsta nu mai poate să deo-sebească pe prieten de vrăjmaș. La tot minutul, pozițiile își schimbă stăpânul. Fiecare din cei doi luptători cucerește poziția potrivnicului, apoi acesta contraatacă și o ia din nou.

O companie din regimentul 62 a pus piciorul pe unul din piscurile muntelui, care e însemnat pe hartă „cota 891”. Germanii izbutesc să-l împresoare. Jumătate din oamenii companiei sunt uciși: alții, după ce au tras până și-au isprăvit toată muniția, sunt luați prinși. Nemții se cred stăpâni pe „cotă” și pătrund în poziția românilor, dar abia intră și nu nimeresc cum să iasă iar dintr-însa, pe jumătate de câți intraseră.

Ce se întâmplase?Locotenentul Constantin Constantinescu adunase zece soldați,

atâția câți mai rămăseseră din companie, s-a pus în fruntea lor și a năvălit în poziție, aruncând în dreapta și în stânga cu grenade de


mână. În câteva minute, a gonit pe năvălitori și a pus din nou mâna pe cota 891. E drept că nu sunt decât zece inși, dar comandantul lor e atât de inimos, încât curajul lui înzecește puterea fiecăruia. Nu e militar de meserie, ci rezervist. În timp de pace era actor la Teatrul Național din București. De câte ori nu jucase el seara roluri de erou! De câte ori nu strigase, luptase și murise, de moarte prefăcută, ca să înmoaie inimile celor care-l priveau și-l ascultau! Acum se schimba-seră vremurile. Actorul nu mai juca pe scenă lupte închipuite. El juca în piesa războiului adevărat, și nu ca să facă lumea să petreacă și să bată din palme, ci ca să-și scape țara de primejdie.

Cu cei zece oameni ai lui, Constantinescu a întărit poziția și a res-pins într-una pe nemți, miruindu-i cu grenadele ori de câte ori aceș-tia încercau să se apropie. Astfel a ținut-o el până pe seară, când grosul regimentului 62, adunându-se și punându-și soldații la rându-ială, a dat un atac nou și a ocupat poziția cu putere îndestulătoare.

Când s-a încredințat că, de-acum, poziția nu ne mai scapă din mână, locotenentul Constantinescu s-a urcat pe locul de strajă, s-a înălțat cu tot trupul și a privit trufaș spre dușman. Așa făcea și acto-rul când juca pe scenă, după ce-și răpunea potrivnicul. O fi așteptat el să izbucnească larma aplauzelor, pentru ca să-și scoată coiful cu o mână, și, apăsând-o pe cealaltă pe inimă, să mulțumească cu o plecă-ciune meșteșugită publicului care-l aclamă? Dar în locul aplauzelor privitorilor, o răpăială de gloanțe porni de la dușman și eroul-actor se prăvăli în șanț. De astă dată murea cu tot dinadinsul. Mai înainte de a-și da sufletul, se opinti voinicește, se sprijini într-un cot și, ridicân-du-și coiful în mână, strigă:

,,Să trăiască România, fraților!”Fusese un strigăt pornit din inimă, căci la picioarele lui nu mai

era sufleorul, care să-i șoptească niscai cuvinte învățate pe de rost din rolul pe care-l juca în tragedia războiului neamului.

Actorul a murit frumos, de moarte de viteaz. Păcat că lipsea lumea care să privească și să aplaude ca la teatru, dar dac-ar fi fost cineva care să întindă urechea, ar fi auzit inimile camarazilor lui de luptă care băteau mai tare decât palmele privitorilor din teatru. Iar când trupul actorului a fost îngropat în fundul tranșeei, au fost bubu-


ituri adevărate de tun care l-au salutat, și nu rostogoliri de drugi pe podelele scenei; iar deasupra cerul era roșu de flăcările exploziilor, și nu de foc bengal.

După două zile, când lupta s-a potolit, ofițerii și soldații regi-mentului 62 au înfipt în locul în care căzuse și fusese îngro-pat actorul-erou o tablă care spunea tuturor că, de aici înainte, înălțimea însemnată pe hartă cota 891 se va numi „cota locote-nent Constantinescu”.

cei doi potrivnici își împart răchitașul

Noaptea de 22 spre 23 august, cei doi potrivnici au dormit – vorba vine – pe piscul Răchitașului, la o aruncătură de băț unul de celălalt, stând la pândă și iscodindu-se, gata în orice minut să sară din nou la luptă. Cum se lumină de ziuă, începură să-și care la trupe de aju-tor. La ceasurile 11 cele două artilerii se puseră din nou la lucru, iar spre seară infanteria română a pornit iar la atac. Dar atacul merge și mai greu astăzi decât ieri. Germanii au întărit strașnic vârful pe care-l ocupaseră. În timp ce soldații lor luptau, alții pe lângă ei cărau sârmă ghimpată și săpau șanțuri. Au lucrat ei toată noaptea și dimineața, încât când ai noștri au ajuns dinaintea poziției nemțești, s-au crucit de cetatea care parcă crescuse peste noapte din pământ. Au împins și ai noștri mitralierele până în fața gardului de sârmă al nemților, i-au tot ciocănit și i-au fulgerat, dar degeaba. Nemții se vârâseră în ascun-zători de nu-i mai puteai scoate de acolo – vorba românului – nici cu tunul. Iar tunurile lor, multe și mari, trăsneau de moarte între români și așa a ținut lupta cumplită toată noaptea, până în zori de zi.

Dacă au văzut românii că nu-i chip să-i dea peste cap pe nemți, au făcut și ei la fel. Au adus soldați de corvoadă și și-au întins și ei garduri de sârmă cu ghimpi în fața nemților, iar la spatele garduri-lor și-au săpat tranșee. Încât Răchitașul a rămas împărțit între români și nemți, purtând pe culmea lui, de-a curmezișul, cele două rânduri de întărituri, din care oștile dușmane își aruncau toată ziua priviri crunte și, în răstimpuri, plumbi ucigași.


atacul cocoșilei

Trei zile, germanii n-au mai mișcat. După neizbânda încercării de a cuceri Răchitașul, păreau că s-au cumințit. Dar a fost chiar numai o părere. Le intrase în suflet gândul că trebuie numaidecât să pună mâna pe Răchitaș, și nu le mai ieșea de-acolo. Și-au schimbat numai planul. Au chibzuit că a fost greșită ideea să atace muntele pieptiș, și că era mai bine să-l ia pe ocolite, așa cum le plăcea lor de obicei să lupte.

Mai la o parte, tocmai lângă locul de vărsare a pârâului Dumicușului în valea Sușiței, era un deal mai mic, căruia îi zicea Cocoșilă, fiindcă aducea cu o spinare gheboasă. Dacă puneau mâna pe dealul Cocoșilă, erau stăpâni pe cele două văi, și atunci, înaintând de-a lungul lor, cădeau în coasta și în spatele Răchitașului, încât ar fi silit pe români să-l părăsească și să fugă, ca să nu fie împresurați și prinși. Astfel se rupea frontul.

Atacul Cocoșilei a fost hotărât pentru ziua de 26 august. Germanii au adus aici mulțime de artilerie grea și dis de dimineață au început să bombardeze valea Dumicușului și piscul Cocoșilei. De mult nu se mai văzuse așa potop de bombardament. Într-un ceas, șapte mii de obuze au căzut peste pozițiile românilor, de le-au făcut zob. Soldații regimentului 44 Argeș au fost îngropați sub năruiturile șanțurilor, de au trebuit să se strecoare, câți au putut, ca râmele care ies la lumină din brazda răsturnată de fierul plugului. După ce s-au odihnit oleacă, tunurile au început iar bătaia la ceasurile unsprezece, și apoi iarăși la nămiezi. Două aeroplane zburau prin văzduh și făceau semne tunari-lor unde să bată, ca să lovească în plin.

Potopul de fier era atât de năprasnic și de ucigător, încât coman-dantul român a chibzuit că nu-i de seamă să țină soldații în tranșee, ca să moară acolo fără de niciun folos. De aceea i-a scos și i-a ascuns pe coasta dimpotrivă a dealului, unde nu-i ajungeau obuzele vrăjma-șului, ca să stea acolo la pândă. Când, după miezul zilei, trei batali-oane germane au pornit-o la atac, au găsit tranșeele românești năruite și goale, și s-au culcușit într-însele cum au putut. Tunul nemțesc și-a


oprit acum bătaia, ca să nu lovească pe ai lor. Dar prin aceasta le-a venit bine și la ai noștri. Românii se reped la atac. Bate tunul nem-țesc, bate și al nostru, atac urmează după atac, poziția trece din mână în mână și până noaptea, biruința tot nu s-alege. Culmea dealului e plină de stârvuri și de răniți care se vaită.

Comandantul român hotărăște atunci ca să-i atace pe nemți dis-de-dimineață pe furiș, ca la Mărăști. După ziua grea de astăzi, nemții sunt obosiți și vegherea e slabă. Soldații noștri încep să urce pe brânci, prin întuneric, povârnișurile Cocoșilei. Când au ajuns la câțiva metri de tranșeele dușmanului, se tupilează la pământ și rămân așa lungiți, până începe să se lumineze de ziuă. Când se dă semnalul de atac, soldații sar în sus, parcă ar fi scăpat din strân-soarea unor teluri, și se azvârlă asupra dușmanului. Luați așa, fără veste, nemții dau buzna afară și-o croiesc la fugă. Dar în spatele lor e puzderie de mitraliere și sumedenie de tunuri. Până să pună româ-nii piciorul bine în tranșee, mitralierele încep să latre, tunul începe să grohăie. Coasa morții începe să secere prin rândurile românilor. Artileria română începe și ea să tune și pe toată culmea Cocoșilei se întinde învălmășeala și măcelul, întocmai ca în ziua de ieri. Parcă niciodată tunurile noastre n-au bătut cu atâta socoteală; artileria a pus în spatele dușmanului o trâmbă de foc peste care nu pot să treacă ajutoarele. Germanii dau două contraatacuri, pe care româ-nii le resping. Ai noștri iau cu asalt o căscioară, din care dușmanul făcuse un cuibar de mitraliere. Spre seară, românii au gonit pe nemți de pe toată culmea dealului; sleiți de puteri, nemții se dau bătuți și nu mai încearcă nimic.

Cu aceasta s-au sfârșit și luptele de aici. Generalul german a tre-buit să înghită în sec și să-și lase nerăzbunată pățania de la Mărăști.

cap. xi

CELE DIN URMĂ LUPTE

iar bucluc cu rușii! Germanii nu se puteau mângâia așa de ușor de înfrângerea de la Mărășești. Prea trâmbițaseră cu vuiet atacul liniei Siretului și cucerirea Moldovei, pe care credeau că o au în palmă. În Germania, vestea înfrângerii făcuse mult sânge rău conducătorilor. Lumea începuse să cârtească împotriva lui Mackensen. Pizmătăreții mareșalului șopteau la urechea celor ce voiau să-i asculte:

— Nu mai e nimic de făcut cu mareșalul. A îmbătrânit! Chiar aliații nemților începuseră să-i ia peste picior. În București,

pe calea Victoriei, un ofițer german se luase la ceartă cu un camarad

cap. xi

CELE DIN URMĂ LUPTE

iar bucluc cu rușii! Germanii nu se puteau mângâia aşa de uşor de înfrângerea de la Mărăşeşti. Prea trâmbițaseră cu vuiet atacul liniei Siretului şi cucerirea Moldovei, pe care credeau că o au în palmă. În Germania, vestea înfrângerii făcuse mult sânge rău conducătorilor. Lumea începuse să cârtească împotriva lui Mackensen. Pizmătareții mareşalului şopteau la urechea celor ce voiau să-i asculte:

,,Nu mai e nimic de făcut cu mareşalul. A îmbătrânit!”. Chiar ali-ații nemților începuseră să-i ia peste picior. În Bucureşti, pe calea Victoriei, un ofițer german se luase la ceartă cu un camarad bul-


bulgar, care s-apuce o trăsură la care se repeziseră amândoi. Neamțul a îmbrâncit pe bulgar și s-a urcat el în trăsură. Bulgarul, înciudat, i-a dat cu tifla, apoi bătându-și cotul cu palma, i-a strigat neamțului, așa ca să audă lumea:

— Na, Siret! Na, Moldovă!Mânioși, germanii s-au hotărât să înceapă din nou lupta de stră-

pungere a frontului român. Au căutat să vadă care e locul cel mai priel-nic. Negreșit, tot pe acolo pe unde se găseau rușii! Pe toată întinderea frontului, de la Siret până la Târgu Ocna, nu se mai aflau acum decât români. Într-un singur loc, pe podișul Muncelului, în care-și săpa Șușița o albie râpoasă, mai rămăsese corpul al optulea rusesc, alcătuit din două divizii. În dreapta rușilor era armata a doua română, spre Vrancea și Oituz, în stânga era armata întâia română, spre Mărășești.

Aici hotărî neamțul să încerce din nou lovitura. Dacă izbutește să-l dea pe rus peste cap, ceea ce era mai mult ca sigur, până n-o prinde românul de veste, apoi, prin spărtura făcută neamțul pătrunde până în valea Zăbrăuțului și de acolo poate să se întoarcă ori spre dreapta, ori spre stânga, spre a sări în coasta și în spatele uneia din cele două armate române. Pentru ca să izbândească să facă această spărtură, și-a strâns aici, în dreptul Muncelului, o oștire de asalt alcătuită din patru divizii, alese din cele mai bune care luptaseră la Mărășești. Li s-a dat și o artilerie strașnică.

În dimineața zilei de 15/28 august, de Sântă-Mărie, când se împli-nea un an de la intrarea noastră în război, nemții au bombardat pozi-țiile rusești și, după scurtă vreme, alpinii bavarezi au pornit-o la atac. Nici n-au ajuns bine la tranșeele rusești, și ce era de prevăzut s-a și întâmplat. Rușii au sărit afară din șanțuri și au luat-o la fugă îna-poi. De rușine și de necaz, comandantul rușilor a trimis cazaci călări cu bice ca să-i adune pe rușii fugari, dar abia pe seară a putut să-i oprească, tocmai în valea Zăbrăuțului.

Se făcuse în front o spărtură largă de câțiva kilometri.Nemții au pătruns prin ea, au ocupat dealul Ireștilor și au început

să se întoarcă spre stânga, ca să ocolească aripa armatei a doua române.În fața primejdiei a alergat din toate părțile oștire românească din

rezerve, ca s-astupe spărtura și să ridice barieră împotriva înaintării


nemților. Averescu a trimis regimentele 18 Gorj și 2 Vânători, ca să se așeze de-a curmezișul văii Șușiței, iar Grigorescu a trimis divizia a noua să închidă drumul spre valea Zăbrăuțului. Toate aceste trupe erau din acelea ce stătuseră mereu în lupte grele și pierduseră mul-țime de lume, de nu mai aveau nici jumătate din oamenii lor. De aceea fuseseră trase în rezervă ca să se odihnească și să-și împlinească iar numărul. Dar s-a întâmplat și cu ele vorba românului: unul te lasă de obosit și altul te ia de odihnit. Așa că românii trebuie iar să alerge la locul primejduit. Pe drum, la tot pasul, se încrucișează cu cetele de ruși ce nu mai voiau să lupte și, în loc de bună ziua, își strigă unii la alții, după cum le e sufletul:

— Nazat, romanski tavarași, nazat! Vin ghermanski și vă prăpă-desc! le strigă românilor rușii, miloși de îngroziți ce sunt.

— Înapoi, na poziție, înapoi la luptă! le răspund românii în batjo-cură, și-și văd de drum spre linia de foc părăsită de aliatul nevrednic.

Pe înserate, au ajuns românii la locurile de luptă și noaptea întreagă au trebuit să muncească ca să-și sape adăposturi. Iar a doua zi, așază-te iar la luptă din greu, ca să aperi și să ții pozițiile cele noi! Greutatea venea mai ales de acolo că printre români erau presărați și ceva ruși, câți aduseseră cazacii cu nagaicile de dindărăt. Dar decât cu astfel de tovarăși, mai bine lipsă; nu se mai putea pune pe ei nici un temei. La cel dintâi atac al dușmanului, ei aruncau armele și fugeau, iar românii, care se bizuiau că în stânga ori în dreapta au sprijin de luptă, se pomeneau deodată cu nemții în coastă, ba chiar în spate.

Așa încât abia pe seară au putut românii să lege bine o linie de apărare care trecea prin satul Varnița, pe creasta dealului Porcului și pe podișul Muncelului, deasupra satului.

lupta de la varnița

Ziua de 30 august se vestește ca o zi grea. Vremurile de urgie de la Mărășești și de la Oituz s-au întors iarăși. Nemții dau atacuri cu puteri copleșitoare. Din ce în ce se vede mai lămurit că comandan-tul german socotește că bătălia care a început aici e urmarea ace-leia de la Mărășești. Dumnezeu să dea minte limpede comandanților


români, iar soldaților să le dea piept și brațe voinicești ca să treacă și prin încercarea asta!

S-au orânduit lucrurile astfel ca Averescu să apere din răsputeri intrarea în valea Sușiței, de la Varnița, ca să nu poată răzbi pe acolo germanii înspre Mărăști, în spatele armatei a doua. În același timp, se va alcătui o nouă oștire, din rezerve și din trupe proaspete, sub comanda generalului Ioan Popescu, biruitorul de la Răzoare, care să izbească în dușman pe podișul Muncelului. Dacă va fi cu putință, Popescu îi va împinge înapoi pe nemți, așa ca să aducă din nou fron-tul pe linia cea veche, de la Irești la Muncelu.

Luptă crâncenă s-a dat în jurul satului Varnița. Apărătorii români sunt soldați din divizia a treia, cea care luase cu asalt creasta Mărăștilor: gorjeni, musceleni și vânători din regimentul 2. Cheia poziției românești e dealul Porcului, un deal lung, acoperit de pădure deasă, care se întinde de-a lungul văii Sușiței. Pe el s-au așezat și și-au săpat la repezeală adăposturile soldații regimentului 30 Muscel.

Toată noaptea bombardamentul artileriei germane nu s-a îmblân-zit, iar când s-a luminat de ziuă s-a întețit și mai tare. Șuierau și vâjâ-iau șrapnelele și obuzele printre copacii bătrâni, pe care-i frângeau și-i retezau ca pe niște vreascuri uscate.

La zece și jumătate dimineața, a pornit infanteria dușmană să dea atacul. Șiruri de soldați dușmani s-au strecurat de-a lungul văii Sușiței, pe după muchiile dealurilor, printre dărâmăturile căsuțelor din sat. Vânătorii se găsesc aproape înconjurați de trei părți; între ei și gorjeni, dușmanul s-a înfipt ca o pană care se afundă din ce în ce mai adânc în spintecătura trunchiului. Artileria românească trage și ea fără pic de răgaz. Valurile dușmane se primenesc mereu, pe măsură ce sunt doborâte cele din față. De cinci ori au purces germanii la atac cu trupe proaspete, și tot de atâtea ori au ajuns să lupte cu românii trup la trup, cu baioneta și cu grenada. Și de câte ori au ajuns în rân-durile românilor, tot de atâtea ori au mușcat țărâna de au trebuit să o ia la goană înapoi mai repede decât veniseră.

Mulți viteji români s-au înfrățit prin moarte cu dușmanul pe dea-lurile Perjilor, Porcului, pe ulițele Varniței și în valea Sușiței. Mai pre-sus de toți, au plâns vânătorii moartea căpitanului Petre Ștefănescu.


Era un poet, care scrisese stihuri frumoase pentru însuflețirea soldați-lor. Cum îi era scrisul și vorba, așa-i era și fapta. Astă toamnă, luptase la trecerea Oltului în Ardeal și fusese rănit greu. După ce a ieșit din spital, a intrat iar pe front și a fost printre cei dintâi care, în fruntea companiei lui, a sărit în șanțurile Mărăștilor. În bătălia de la Varnița a fost împușcat în picior, dar nu a vrut să iasă din luptă și a stat între ai lui, până când o schijă de obuz l-a lovit în piept, i-a străpuns întâi caietul plin de stihuri, pe care-l purta în buzunarul tunicii, și apoi inima lui plină de simțire, care i le șoptise.

Cel din urmă atac l-a dat dușmanul pe la șase seara, dar tot fără noroc. Trupele noastre și-au păstrat toate pozițiile, au ocupat iar Varnița și au curățat satul de soldații dușmani ce se cuibăriseră într-însul. Toată linia dealurilor rămăsese în mâinile românilor.

Noaptea, zgomotul bătăliei încetează, ca să înceapă altă muncă. La spatele frontului se sapă gropile în care se cară în tăcere muce-nicii care au răscumpărat cu viața lor izbânda de astăzi. Iar căruțele care duc spre schitul Mușinoaelor trupurile țepene, ori pe cele ce se zvârcolesc în chinuri, se încrucișează cu șirurile de care ce aduc pe front colacii de sârmă ghimpată. Toată noaptea, oricât de mare era oboseala soldaților, ei au muncit să adâncească tranșeele și să așeze gardurile de sârmă. Căci e sigur că dușmanul care lucrează la fel, pe dealurile din față, Obârșia și Rotunda, nu se va lăsa bătut. El așteaptă numai revărsatul zorilor, ca să înceapă iarăși.

dealul porcului

Ziua de 31 august a trecut fără luptă. Cerul a fost mai milos decât oamenii: toată ziua a plouat, de parcă turna cu găleata, încât lupta hotărâtoare a rămas pentru 1 septembrie. În această zi a intrat la moara morții și oștirea nouă a celor trei divizii române, comandate de generalul Popescu. Nemții s-au ținut în apărare în fața acestui dușman puternic, dar și-au urmat atacul înspre Varnița. Greul l-au dus în această zi muscelenii, căci dealul Porcului a fost ținta atacu-lui dușman.

Bombardamentul tunurilor grele ale dușmanului, îndrep-tat înspre dealul Porcului, era atât de năprasnic, încât desfundă și


reteză copacii groși ai pădurii dese de pe coastele și spinarea dealu-lui. Patru regimente de infanterie nemțească au pornit apoi la atac. De-a lungul spinării dealului, românii se împotrivesc luptând dez-nădăjduit cu grenada și cu baioneta. Toată ziua au stat muscelenii neînfrânți, sub ploaia de obuze și șrapnele. Iar când valurile lungi ale dușmanului, înșirate cu regulă ca pe câmpul de instrucție, ajung la creastă, muscelenii le sparg cu aruncături de grenadă; când cete răzlețe de dușmani intră în poziția românilor, baioneta îi răpune.

Noaptea a ostoit măcelul. Dar abia s-au ivit zorile zilei, și a înce-put iarăși de-a capul, mai sălbatic decât în ajun. Toată ziua, artileria a făcut de-a schimbul cu atacurile de infanterie. Una stătea numai ca să înceapă cealaltă. Până la cinci seara germanii au dat douăspre-zece atacuri. La al doisprezecelea, germanii au izbutit să dea înapoi pe români și să pună mâna pe „cota 544”, vârful Porcului.

Românii nu se dau bătuți și nu vor să lase nemților dealul pentru care jertfiseră atâtea vieți. Un ajutor la care nu se gândiseră a venit să-i întărească. Un căpitan rus, care sosise din Petrograd cu însărcina-rea să mai înfierbânte pe ruși, a adunat din risipiturile rușilor dosiți ca la vreo cinci sute de oameni și le-a vorbit cu însuflețire, rușinân-du-i de fapta lor și îndemnându-i să ia pildă de la musceleni. Se vede ori că vorbirea căpitanului o fi fost cu rost, ori că soldații pe care i-a adunat n-or fi avut sufletul stricat de tot, fiindcă îndemnul a prins și ceata rușilor a pornit deodată cu românii la cel de-al treisprezece-lea atac pentru cucerirea dealului. Tunurile românești bat de istov în nemți. Muscelenii, întăriți și de soldații unui batalion de argeșeni, urcă și ei din greu. Rușii nu se lasă nici ei, îndemnați mereu de căpi-tan care trage vârtos dintr-o sticlă cu rom, ca să-și facă curaj și, când ajung sus, pe creastă, se aruncă cu toții, cu necaz cumplit, pe nemți, îi alungă în povârnișurile dealului și cuceresc din nou vârful 544, împreună cu toată creasta dealului Porcului.

Comandantul neamț, necăjit că i-a scăpat biruința din palmă, vrea să-și arunce iar soldații la atac. Dar se întâmplă un lucru nemaipome-nit. Soldații germani încep să cârtească și nu vor să mai pornească. Ai noștri bagă de seamă că tunul dușman, care își întețise bătaia până la vijelie de focuri, începe, pe la 8 seara, să-și lungească bătaia; era sem-


nul că pornește atacul. Dar nemții nu se ivesc, artileria se domolește și se stinge. Prizonierii nemți, care au fost luați mai târziu, au poves-tit că soldații care n-au vrut să mai pornească la atac au fost a doua zi împușcați, din cinci în cinci unul.

Astfel că în seara zilei celei sângeroase se întorsese lumea pe dos: germanii se înmuiaseră, iar rușii se iuțiseră!

Comandantul german, Von Eben, a scris în acea seară un raport către Mackensen, în care îi spunea: „Trebuie să oprim lupta aici, căci dușmanul e tare și luptă cu îndârjire, încât ne prăpădim soldații degeaba, fără nici o nădejde de biruință.”

Iar românul, tălmăcindu-și și el isprava pe graiul lui, a adus-o ast-fel din cântec:

Foaie verde trei scaieți, Din vale de Diocheți Stau germanii spărieți, Că n-au putut să răzbească Și-n țara moldovenească….

bătălia de la muncelu

În aceleași două zile sângeroase, când atacul dușman se sfărâmă dinaintea Varniței și a dealului Porcului de vitejia muscelenilor, ata-cul celor trei divizii românești se lovea de întăriturile Muncelului. Germanii, meșteri iscusiți când e vorba să întărească o poziție mili-tară, prefăcuseră podișul Muncelului într-o cetate cu neputință de luat. Poziția era tare din fire: un loc înalt, înconjurat din toate părțile de văi. Povârnișurile dealului, de pământ lutos, se înmuiaseră de ploi de se făcuseră niște derdelușuri cleioase și alunecoase. Apoi nemții nu se zgârciseră la cheltuială de săpătură, de sârmă cu ghimpi, și adu-seseră sumedenie de mitraliere și de tunuri, încât podișul Muncelului ajunsese ca un fel de arici, care-și scotea în toate părțile țepii, ori din-cotro ai fi vrut să te apropii de el.

Când soldații români porneau la atac, intrau până în glezne în glodul lipicios de pe coastele podișului și trebuiau să tragă vârtos


ca să scoată bocancii, cu două ocale de clisă pe ei. Iar când voiau să urce, trebuiau să se așeze pe brânci și tot lunecau la vale. În vremea asta, nemții le turnau cu mitralierele și cu tunurile, mai grozav decât turnase Dumnezeu alaltăieri.

Văzând comandanții că atacul nu are spor și că câștigul de pământ nu merită jertfa atâtor vieți de voinici, au hotărât să oprească lupta. La urma urmelor, bătălia de la Muncelu și de la Varnița n-o începu-sem noi, românii, ci nemții, doritori să izbândească aici ce încerca-seră de-a surda la Mărășești. Dacă n-au făcut nici aici vreo ispravă și au încetat lupta, înseamnă că s-au dat bătuți. Nu avea nici un rost să urmăm noi mai departe o luptă al cărei folos nu-l vedeam.

Pierderile germanilor au fost grele. Pe lângă mulțimea ofițerilor și soldaților prăpădiți, au pierdut aici și pe unul din comandanții lor cei mari, generalul Von Wenninger, comandantul corpului XVIII de armată. Acest general fusese adus înadins din Germania, la începutul bătăliei de la Mărășești, ca să ia comanda oștirii care a luptat cu rușii pe dealurile Panciului. Acum, când germanii hotărâseră să ne rupă frontul între Varnița și Muncelu, tot lui i se dăduse comanda armatei dușmane. El a fost ucis de explozia unui obuz românesc, pe când cer-ceta pozițiile noastre dintr-o tranșee de pe podișul Muncelului. Era al doilea general german ce-și dădea duhul pe pământul românesc; cel dintâi fusese Pecht, ucis la Dragoslavele.

moartea ecaterinei teodoroiu

Tot la Muncelu și-a dat sufletul Ecaterina Teodoroiu.Pentru vitejia de care dăduse dovadă în luptele de la Jiu, regele

țării îi atârnase pe piept „Virtutea militară”, îi dăduse rang de ofițer și-i lăsase arma cu care luptase. Îi era așa de dragă această armă, încât nu a vrut să se despartă de ea nici pentru cinstea de a fi pusă într-un muzeu al armatei.

Sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu era acum comandantul unui pluton dintr-un regiment al diviziei a 11-a, cea care luptase la Jiu. În toată vremea molimei cumplite din iarnă și a muncii pentru înzdrăvenirea armatei ea a fost în mijlocul soldaților ei, vorbindu-le


de datoria lor și îmbărbătându-i prin pilda curajului și a voioșiei ei. Din pricina asta, soldații o priveau ca pe o minune dumnezeiască și erau gata să înfrunte orice primejdie, dacă ea le-ar fi poruncit.

Când a venit vremea ca divizia a 11-a să intre iar în foc, n-a fost pas care să calce mai sprinten prin noroaiele lipicioase ale Zăbrăuțului și Muncelului, ca al sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, dar nici soldați care să-și urmeze șeful mai cu inimă decât soldații plutonu-lui comandat de ea. Nu a avut parte să intre mai din vreme în vâl-toarea unui atac, așa cum a dorit, căci chiar în seara când a ajuns pe câmpul de bătălie și a intrat în tranșee, trei gloanțe de mitralieră au lovit-o în piept și au stins bătăile acestei inimi arzătoare. Dar atât cât i-a fost dat să trăiască, a fost de ajuns ca să dea sufletului românesc credință în tăria neamului. Cine ar putea să o pună la îndoială când vede răsărind atâta vitejie și putere de jertfă chiar în trupul plăpând al unei fetițe?

În seara zilei de 2 septembrie, Mackensen a dat ordin ca întreaga armată a noua germană, care se întindea din ținutul Vrancei până la Siret, să treacă în „pozițiile de complectare și de stabilizare” și să înceapă să lucreze la a doua linie de apărare în spatele celei din-tâi. Pe românește asta înseamnă mărturisirea înfrângerii. Pentru a doua oară, marele general german punea cruce hotărârii de a cuceri Moldova. De astă dată pentru totdeauna.

bătălia de la cireșoaia

Lecția de la Muncelu și Varnița le-a prins bine germanilor. Le-a trecut pofta de atacuri și s-au hotărât să rămână pe loc în apărare. Pe alocuri, pozițiile pe care le ocupau germanii nu le veneau tocmai la îndemână alor noștri. Astfel, Măgura Cireșoaiei rămăsese împărțită între germani și români, din zilele de pe urmă ale bătăliei de la Oituz. Nemții stăteau aici ca un cui înfipt în coasta românilor. Lui Averescu, care comanda armata a doua, îi era teamă ca într-o bună zi să nu le vină gust nemților să înceapă iar atacul aici. Și cum mai totdeauna cel dintâi atac izbândește, până ce potrivnicul să-și vină în fire și să-și ia și el măsuri, ne pomeneam cu nemții că dintr-o săritură pun mâna


pe Târgu Ocna și ne taie valea Trotușului. De aceea el a cerut învoirea să atace pe nemți pe Cireșoaia, ca să-i alunge de pe toată Măgura din-tre Slănic și Trotuș.

În ziua de 9 septembrie, Averescu începu atacul Cireșoaei cu trupe din divizia întâia, regimente de soldați din Mehedinți, Calafat și regimentul 8 de vânători. La dreapta românilor trebuiau să atace rușii.

Bătălia de la Cireșoaia n-a izbândit din mai multe pricini. Cea din-tâi a fost, ca în toate luptele din vara anului 1917, rușii. De ce trecea vremea, de ce rușii se plictiseau mai mult de război și nu voiau să mai intre în lupte. Tot gândul lor era să se întoarcă acasă, unde auzi-seră că se împart pământurile boierilor și se jefuiesc averile oameni-lor cu stare. I-au trebuit comandantului rus două zile să-i tot roage pe soldați să intre în luptă, iar aceștia, după ce au trăncănit două zile în întrunirile lor de pe front, au hotărât să lupte. Dar de vorbă nu s-au ținut, căci, când a fost la treabă, n-au vrut să iasă din tranșee, ci au întors-o în tot chipul: ba că românii n-au început atacul când tre-buia, ci mai târziu, ba că trebuia să atace mai la dreapta ori mai la stânga, ba că artileria n-a bombardat destul. Generalul lor s-a prefă-cut și el că le dă dreptate, până când a văzut că nu poate să o scoată la capăt cu nebunii și a oprit lupta. În gândul lui a zis bogdaproste lui Dumnezeu că soldații s-au mulțumit să nu lupte, că se putea să facă și mai rău: să fugă din poziție și să-l lase cu frontul descoperit.

În vremea asta, românii singuri au luptat voinicește. Dar ce folos! Nemții, de când își luaseră gândul de la atac, s-au pus pe lucru ca cel puțin să-și întărească pozițiile în așa chip ca să nu poată fi cuce-rite. Poziția de pe Cireșoaia era împresurată cu trei garduri de sârmă cu ghimpi și fiecare gard avea sârma împletită pe trei rânduri de pari. Pe lângă asta, gardurile de sârmă erau astfel ascunse prin vâl-cele păduroase, încât îi era foarte greu artileriei să le ochească bine și să le strice. Chiar dacă pe ici pe colo artileria noastră izbutea să rupă într-un loc sârmele, când pornea atacul infanteriei se pomenea dinaintea altui rând neatins. Până să se pună soldații pe lucru ca să taie sârmele cu foarfecele, îi secerau mitralierele. Și nici nu se puteau întinde pe de lături, ca să atace pe o lățime mai mare, că din loc în


loc erau alți pari cu sârmă de-a curmezișul. O mulțime de soldați s-au prăpădit dinaintea gardurilor de sârmă ale Cireșoaei, mai ales din bieții forfecași.

ion grămadă

Aici a pierit și bucovineanul Ion Grămadă. Era un tânăr cu multă învățătură de pe la școli înalte din străinătate. Când a izbucnit războ-iul cel mare, n-a vrut să rămână în Bucovina, ca să fie cătană austri-acă și să lupte sub steag dușman împotriva fraților din România ori a aliaților ei. Împreună cu o seamă de bucovineni, a fugit în țară și s-a înrolat sub steagul neamului frate, ca să lupte pentru dezrobirea țărișoarei lui. Stăpânirea a vrut să-l facă profesor la școala militară, cum i se cădea după învățătura lui. Dar el n-a primit, spunând că i-ar fi rușine să stea la loc dosit. Cine-și iubește țara și vrea să și-o mân-tuiască, trebuie să fie la locul de primejdie, ca să dea pildă celorlalți. A cerut să fie trimis pe frontul de luptă, ca ofițer în regimentul 8 de vânători. Cu două săptămâni înainte de a intra în foc, a scris astfel într-o scrisoare:

,,Mă gândesc foarte puțin la moarte și nu mă tem deloc de ea. Sunt pregătit s-o înfrunt. Nu mă sperie nici mulțimea păcate-lor ce voi fi făcut în viață, căci așa de sfântă și de dreaptă înaintea lui Dumnezeu este pricina pentru care atâta tineret s-a îmbrăcat cu cămașa morții, încât pe toți ne așteaptă viața de veci”.

,,Doamne, ajută-mi să fiu tare, să fiu vrednic și neînfricat, spre a putea răzbuna lacrimile pe care le-au vărsat ai mei, vreme de o sută cincizeci de ani de robie…”

Când regimentul 8 de vânători a intrat în luptă, Grămadă s-a sim-țit omul cel mai fericit. Colonelul, vrând să-l cruțe, l-a însărcinat să stea la postul de observator al batalionului al doilea, unde era mai ferit. Dar Grămadă s-a mâniat și i-a răspuns că el a intrat voluntar ca să lupte, iar nu ca să-și păzească pielea. A cerut stăruitor să-i dea comanda unui pluton de atac și a trebuit să i se facă pe voie.

În fruntea soldaților pe care îi ducea la atac în vârtejul de foc a căzut eroicul Grămadă, lovit de două gloanțe în piept, dinaintea rețe-


lelor de sârmă ale Cireșoaiei. Cinstită să-i fie amintirea! Iar această cinste se răsfrânge și asupra Bucovinei și a tineretului cu carte, din rândurile căruia a ieșit.

încheierea luptelor din vara anului 1917

După două zile de lupte cumplite și de jertfe zadarnice, Averescu a oprit lupta de la Cireșoaia. După neizbânda nemților la Mărășești, la Oituz, la Varnița și în celelalte locuri, a venit neizbânda românilor la Muncelu și la Cireșoaia, ca să arate că nici unul din cei doi potriv-nici nu poate să-l răpună pe celălalt până într-atâta, ca să-i spargă frontul și să-l gonească din pozițiile lui.

Astfel s-a încheiat războiul din vara anului 1917. Ținuse tocmai cincizeci de zile. Îl începuseră românii, cu gândul să-i alunge pe nemți din țară. Trădarea rușilor a oprit lupta, care începuse așa de bine. Apoi au vrut nemții să spargă frontul român și să cucerească Moldova. Cu toate că rușii au dat mereu din coadă-n vale și i-au lăsat pe români să lupte singuri, nemții au trebuit să-și tragă ghearele în teacă și să-și mute gândul de luptă într-altă parte, că aici nu le-a mers bine.

Dacă nu s-a câștigat pământ nici dintr-o parte nici dintr-alta, românii au avut însă altfel de câștig.

Multe lucruri a văzut și multe a învățat românul din războiul ăsta cumplit!

În rândul întâi, el a căpătat încredere în puterile lui. A văzut că dacă știe meșteșugul războiului celui nou și dacă a căpătat arme de luptă așa cum avea și dușmanul, apoi nu mai era deloc mai prejos decât acesta. În luptele din toamnă și din iarnă, românul prinsese frică de german: i se păruse că germanul e soldat atât de strașnic, încât nu poate fi înfrânt. Acum însă, știuse să-l încolțească. Îl văzuse ridicând mâinile în semn de supunere și de predare, îl văzuse fugind de mânca pământul de frica baionetei lui, îl văzuse mușcând pămân-tul dinaintea poziției pe care el o apăra. Atunci s-a dumirit că neam-țul nu e om de pe altă lume și că, dacă au amândoi arme la fel, apoi se pricepe el cum să-l învârtească și să-l răpună.


L-a mai văzut și pe rus, soldatul unei împărății mari, cum își necinstește steagul și fuge din luptă. L-a văzut cum nu-i ascultă pe mai marii lui și cum își primejduiește țara. O scârbă mare i-a intrat în suflet pentru un astfel de soldat.

Dar a mai văzut soldatul român, printre ai lui, cum războiul a șters toată deosebirea dintre țăran și orășean, dintre plugar și boier, dintre omul de rând și cel învățat. Ofițerii au luptat cot la cot cu sol-dații, și dacă se așezau la locul de frunte, o făceau pentru că acolo era și primejdia mai mare. A văzut pe Regele Țării dând mâna cu solda-ții, punând pe pieptul vitejilor decorații și sărutându-i pe obraji; l-a auzit făgăduindu-le pământul țării pe care ei o apără cu sângele lor și, ca chezășie, l-a văzut dând cel dintâi pilda cea mare. A văzut pe Regina Țării, ascunzându-și durerea ei de mamă și venind în spitale să lege rănile soldaților de rând, să-i mângâie, să le ușureze suferin-țele, și a văzut-o colindând tranșeele soldaților ca să-i îmbărbăteze.

Din toate aceste lucruri, soldatul român, cu mintea lui ageră, a priceput că țara e una pentru toată lumea, că e o datorie și o cinste să ți-o slujești, că nicio jertfă nu e prea mare când e vorba să păstrezi ființa țării, căci bucuria și belșugul țării e bucuria și belșugul tuturor. În mijlocul luptelor date cu primejdia vieții, s-a zămislit mai lămu-rit în sufletul soldatului icoana patriei și a înțeles cum trebuie să o cinstească și să o slujească românul. De acum, că lumină se făcuse pe deplin, oțelit și la trup și la suflet, plin de încredere în puterile lui și plin de dragoste pentru pământul și neamul pentru care luptă, sol-datul român e gata la orice jertfă; e gata să facă și minuni, dacă i se vor cere.

cap. xii

RUPEREA TOVĂRĂȘIEI DINTRE RUȘI ȘI ROMÂNI

rușii, prieteni vicleni. Rău lucru e să pleci singur la drum pri-mejdios. Și mai rău e să pleci însoțit de tovarăș nevoiaș. În loc să te ajute, mai rău te încurcă. De câte ori te paște primejdia, te lasă singur. Dar încă dacă ai avut nenorocul să-ți scoată soarta în cale un tovarăș viclean și cu gânduri ascunse? În loc de prieten, ți-ai luat pe cap un dușman de care trebuie să te ferești, că te pândește, și când ești mai la greu, atunci îți sare în spinare.

Așa am pățit și noi cu rusul. Când am intrat în război, l-am găsit aliat cu francezul și cu englezul. De voie, de nevoie, ne-am prins tova-răș cu el, dar cu teamă și fără încredere. Îl știam noi de altă dată ce fel de poamă e rusul. În războiul neatârnării, când fusese încolțit de

cap. xii

RUPTOAREA TOVĂRĂȘIEI DINTRE RUȘI ȘI ROMÂNI

rușii, prieteni vicleni. Rău lucru e să pleci singur la drum pri-mejdios. Și mai rău e să pleci însoțit de tovarăş nevoiaş. În loc să te ajute, mai rău te încurcă. De câte ori te paşte primejdia, te lasă singur. Dar încă dacă ai avut nenorocul să-ți scoată soarta în cale un tovarăş viclean şi cu gânduri ascunse? În loc de prieten, ți-ai luat pe cap un duşman de care trebuie să te fereşti, că te pândeşte, şi când eşti mai la greu, atunci îți sare în spinare.

Aşa am pățit şi noi cu rusul. Când am intrat în război, l-am găsit aliat cu francezul şi cu englezul. De voie, de nevoie, ne-am prins tova-răş cu el, dar cu teamă şi fără încredere. Îl ştiam noi de altă dată ce fel de poamă e rusul. În războiul neatârnării, când fusese încolțit de


Osman Pașa la Plevna, s-a milogit de noi să-i dăm ajutor, că-l pră-pădește turcul și-l aruncă în Dunăre. Noi am sărit de l-am scăpat și el, drept mulțumire, când a plecat din țară ne-a răpit Basarabia. De atunci n-am mai avut ochi de cumetri cu el, deși eram vecini.

De astă dată, iar ne vedeam nevoiți să luptăm alături. Ce e drept, n-am vrut să ne mai prindem tovarăși cu el, decât după ce aliații cei mari din Apus s-au pus chezași pentru cinstita purtare a rusului și ne-au rugat să-l primim la noi, încredințându-ne că de astă dată rusul o să se poarte cinstit și n-o să ne mai șterpelească nimic din casă.

Cum s-a purtat, am văzut.În luptele din toamnă n-a vrut să ne dea niciun ajutor. O învâr-

tea în așa chip încât, ori de câte ori aveam nevoie de el, oștirea rusească să ajungă prea târziu, iar armele pe care ni le trimiteau ali-ații le ascundea, ca să nu ne ajungă. Chiar și nemții se cruceau de o astfel de alianță și se întrebau ce fel de aliat e acesta, de ne vrea răul. Abia când ne-a văzut culcați la pământ a venit cu potop de armată în Moldova, dar nu ca să ne scape de necaz, ci ca să se facă stăpân în Moldova. Dacă nu s-ar fi înfipt bine în pământul țării cârmuirea noastră, o căra și pe ea prin fundul împărăției rusești, cea fără sfâr-șit, ca să rămână ei mari și tari în Moldova. Și atunci, am fi pus cruce țării românești.

Vezi că politica rusească ne-a fost totdeauna dușmană. De veacuri, visul lor a fost să ajungă la Constantinopol și să pună mâna pe acest port mare și pe strâmtorile de la Bosfor și Dardanele care le deschi-deau drumul la marea liberă. Altfel, așa cum a fost totdeauna țara lor, măcar câtu-i ea de mare, dar nu are țărm la marea liberă. E ca omul voinic, căruia-i astupi gura și nasul pe trei sferturi, de nu are pe unde să răsufle așa cum trebuie la o namilă zdravănă, și e gata să se înă-bușe. De câte ori a încercat rusul să se apropie de Constantinopol, s-a împiedicat de țara noastră, pe care a pus-o Dumnezeu ca un ciot toc-mai în calea lui. Dacă ar fi fost rusul cu gânduri curate, ușor am fi căzut la înțelegere; dar noi știam bine că atât ne-ar fi trebuit ca să-l lăsăm să se cuibărească la noi, ca să ni-l facem stăpân, și nu numai că nu l-am mai fi scos nici cu boii de la noi din țară, dar ne-ar fi înghe-suit că nici măcar nu am fi putut să răsuflăm. Vorba românului: „Dă-i nas lui Ivan, că se suie pe divan”!


De aceea, neputându-ne păcăli și de prietenie cinstită nefiind în stare, rusul s-a încercat să ne supună cu puterea. Dacă nu i-a mers, s-a schimbat și s-a pus să ne mintă și să ne adoarmă cu legea lui creș-tinească, fiindcă rusul umblă mereu cu icoana în sân și-și face cru-cioaie de doi coți; dar noi l-am aflat ce fel de om este și nu ne-am lăsat păcăliți, ca să ne pierdem neatârnarea și cinstea. Mai ales de când ne-a furat Basarabia, în două rânduri, la 1812 și la 1878, ni s-au deschis bine ochii și am văzut că prietenie deschisă nu poate să aibă pentru noi și că, precum ne-a furat Basarabia, când i-a stat la înde-mână, tot așa o să caute să ne înghită de tot, când i-o veni iar bine.

Așa a și făcut în tot timpul războiului celui mare. Cu o mână se bătea în piept că ne e prieten, iar cu alta ne strângea de gât. Vroia să ne vadă culcați la pământ, iar pe ascuns se tocmea cu dușmanul ca să iasă din război și să ne împartă țara cu el.

Asta a fost până în primăvară, când au făcut revoluția și l-au dat jos pe țar. De acuma, alt bucluc. Și-au schimbat doar pielea, dar au rămas aceiași oameni primejdioși pentru noi. Voiau să ne îndese și nouă pe gât cu sila revoluția și republica lor. Noi le-am spus să-și vadă de treburile lor și să ne lase pe noi în pace, că ne pricepem noi să ne chivernisim singuri, după chibzuiala noastră.

destrămarea oștirii rusești

Din ce în ce însă treburile mergeau mai prost. În timpul marilor lupte din vară, ne-au făcut tot felul de buclucuri și numai vitejia sol-daților noștri ne-a îngăduit să biruim și să nu ne vedem Moldova cotropită de dușman. Când s-au încheiat luptele, armata rusească se stricase de tot. Ce face puterea unei armate nu e numai numărul soldaților, ci dragostea lor de țară și ascultarea de cei mari. Soldații ruși nu mai aveau nici pe una, nici pe alta. În întrunirile lor nu mai cereau decât să se pună pace, oricum ar fi fost, iar pe comandanți nu-i mai ascultau, nici nu le mai dădeau cinstea cuvenită. Ba au înce-put să-i batjocorească, să-i gonească și să pună în locul lor soldați ori palavragii din cei ce le tocau toată ziua verzi și uscate și care n-aveau habar ce e o armată și o luptă.


În toamnă s-a făcut în Petrograd cea de-a doua revoluție. Au pus mâna pe cârma țării cei mai zvânturați dintre revoluționari, care-și ziceau bolcevici. Cum au venit la cârmă, au trimis vorbă dușmanu-lui că ei nu mai luptă, ci cer să se pună pace, oricum ar fi. Iar până să se încheie pacea, au cerut armistițiu, adică oștile să rămână față în față, dar să nu mai lupte. De voie, de nevoie, a trebuit să facem și noi ca ei, căci nu aveam încotro. Armata noastră era așa de amestecată și legată cu a lor, încât nu s-ar fi putut ca ei să facă armistițiu și noi nu. Cu durerea-n suflet a trebuit să mergem cu ei la Focșani, unde solii noștri s-au întâlnit cu ai nemților, de-au iscălit armistițiul. Asta bineînțeles nu înseamnă că războiul s-a sfârșit; dimpotrivă, noi eram înțeleși cu Aliații din Apus ca să ținem oștirea gata, ca să reîncepem lupta, când va fi nevoie.

Atât însă le-a fost rușilor, până s-a încheiat armistițiul. Răzmerița din armată n-a mai avut niciun frâu. Soldații au cerut ofițerilor să părăsească frontul și să plece acasă. Aceasta era o nebunie, căci chiar când se gătește pacea, oștirile trebuie să stea pe loc până se ajunge la învoială și se iscălește de-a binelea, căci altfel, dușmanul șiret e de ajuns să te simtă c-ai slăbit și s-o întoarcă, ca să-ți ia și pielea după tine. Așa s-a întâmplat și cu nemții, pe care nu-i întrece nimeni la șiretenie.

Generalii și ofițerii ruși au încercat să-i lămurească pe soldați că nu se poate așa cum vor ei, și i-au rugat să aibă oleacă de răbdare, că lucrurile se pun la cale cu regulă. Dar ți-ai găsit să te înțelegi cu nebunii! Au început să strige că ofițerii lor sunt trădători, s-au apu-cat să-i împuște, și-au pus căpetenii dintre soldații de rând, au ieșit din tranșee, pe care le-au lăsat de paragină și au pornit-o de capul lor spre Rusia.

românii trebuie să lupte cu rușii

O mare îngrijorare a cuprins atunci țara. Necazurile de până acum nu fuseseră nimic pe lângă ce ni se pregătea acum! Din frontul de luptă al Moldovei, cam vreo trei părți erau păzite de ruși și numai două de români. Dacă rușii plecau, trebuia să întindem în locul lor


oștire românească, așa încât să ajungă să ocupe tot frontul. Așa am și făcut. Negreșit însă că linia, tot întinzând-o, se subția, soldații erau așezați mai rar, încât frontul era mai slab, și, dacă ar fi început iar lup-tele, eram primejduiți să ni-l rupă dușmanul acolo unde ne-ar fi luat fără veste, cu armată mai multă.

Nu numai atâta, dar oștile rusești, pornind spre casă fără rându-ială, fără ofițeri încercați care să-i țină în frâu, s-au apucat de bles-temății, de furtișaguri, de jaf și de necinstiri. Era ca o năvală de sălbatici care pustiau țara. Și ca să pună vârf la toate, au venit în Iași o ceată de bolșevici din cei mai crunți, cu planuri ucigașe: să omoare pe generalul Șcerbacev, comandantul cel mare al oștirilor rusești, care era om cuminte și lucra în înțelegere cu românii și cu aliații, să dea jos pe regele țării și să aducă și la noi revoluția. Era la Socola, lângă Iași, o tabără mare rusească, unde se fierbea toată zavera asta. Într-o noapte, soldații noștri i-au prins pe ruși, cum așezau tunuri pe un deal, cu țevile îndreptate spre oraș. Iar a doua zi, rușii au încercat să tragă în generalul Șcerbacev. Noroc pe el, că era păzit de vânătorii lui Rasoviceanu, care au pus mâna pe bolșevici și i-au băgat la închisoare.

Acum nu mai era de stat cu mâinile în sân. Dacă nu luam măsuri, se prăpădea țara. Ce nu izbândise să facă dușmanul, ne făcea tovară-șul. Miniștrii puterilor aliate ne-au cerut să isprăvim cu rușii. Însuși generalul Șcerbacev a rugat guvernul român să-l apere împotriva pro-priilor lui soldați. Regele și Brătianu au stat o vreme la cumpănă, ca să chibzuiască bine ce e de făcut. Nu era așa de ușor de luat o hotă-râre. Stăteam de o parte? Ne năpădeau hoardele de ruși, care sco-borau de pe front și se revărsau asupra țării, iar la Iași ne încălecau nebunii. Porneam împotriva lor? Ne făceam vrăjmașă stăpânirea nouă de la Petrograd; după ce-i aveam dușmani pe nemți și pe aliații lor, care stăteau de partea cealaltă a frontului și rânjeau de bucurie, când vedeau ce se petrece la noi, acum să-l mai înverșunăm împo-triva noastră și pe tovarășul de până ieri!

Nu era însă chip de stat prea mult pe gânduri. În înțelegere cu Aliații și cu căpeteniile mari rusești, guvernul a luat hotărârea să-i atace pe ruși, ca să nu-i lase s-o ia ei înainte.

La 9 decembrie, dimineața, românii au pornit împotriva tabe-rei rusești de la Socola. Cât ai clipi din ochi, i-au înconjurat pe ruși,


i-au adunat la mijloc, cum aduni vitele la ocol, i-au urcat cu de-a sila în trenuri și i-au trimis peste Nistru ca să se joace de-a revoluția la ei în țară până le-o da joaca prin piele. Iașii erau descotorosiți de astfel de musafiri.

Ceva mai greu era cu oștirile rusești cele numeroase, care se revăr-sau din munți și de pe linia Siretului. Românii le-au dat de știre că pot să plece, însă cu regulă, în rânduială de oștire și numai pe anu-mite drumuri, pe care le păzeau soldați de-ai noștri, ca să nu-i lase să se apuce de blestemății. Dacă-i prind în cete răzlețe, ori pe alte dru-muri oprite, le iau armele și-i bagă cu sila în rânduri.

La început, rușii au încercat să se împotrivească, dar și-au găsit de furcă cu românii. De la începutul războiului, românii le înghi-țiseră multe. Oricâte bazaconii făceau, românii aveau poruncă să se prefacă că nu văd, să înghită și să tacă. Rușii își luau ifose, se uitau de sus la români și le spuneau în batjocură că ei nu sunt aliați, ori tovarăși, ci sunt prătectorii românilor. Acum se împlinise măsura. După câte înduraseră românii de pe urma rușilor, după ce i-au văzut cum s-au purtat în război, când au început să vadă cum le jefuiesc țara pe care tot ei o aduseseră pe marginea prăpastiei, le-a încolțit în inimă o mânie împotriva rusului, mai strașnică decât cea pe care o avuseseră împotriva neamțului. De aceea, când românii întâlneau pe ruși, care nu se supuneau regulii de retragere, îi pedepseau fără cruțare. Prinseseră rușii o frică de moarte de români. Când o sută de ruși se întâlneau cu o patrulă de cinci-șase români, se împrăștiau ca potârnichile.

Se petreceau tot felul de lucruri ciudate.Un regiment rus, plecat de pe front ca să treacă în Rusia, intră în

orașul Tecuci. Alarmă, spaimă mare. Dar rușii se adună în piața ora-șului și încep să-și vândă tot ce aveau: cai, căruțe, hamuri. La sfârșit, au dăruit pe degeaba și tunurile, că tot îi încurcau de pomană. Ce era să mai facă cu fierăria asta veche? Și-au păstrat numai puștile. Au ple-cat apoi la gară, unde au găsit un tren românesc. S-au urcat cu de-a sila în vagoane și au amenințat pe mecanic că-l omoară, dacă nu por-nește trenul spre Rusia.

Atunci a sosit o jumătate de companie de români, mai puțin de o sută de oameni. Căpitanul a încercat să-i ia pe ruși cu binișorul,


îndemnându-i să se dea jos, fiindcă trenul acesta are alt rost, că o să se îngrijească românii să le dea alt tren, după regulă. Aș! Rușii nici nu vor să asculte. Ba încep să tragă focuri de pușcă pe fereastră ca să-i sperie pe ai noștri. Dacă a văzut așa, căpitanul dădu ordin solda-ților români:

— Sus băieți, în tren, înșfăcați pe ruși și dați-i jos din tren!— E voie, domnule căpitan? întrebară câțiva soldați, cu sfială, cre-

zând că n-au înțeles bine, fiindcă până atunci trebuia să înghită ruși-lor orice, și să umble pe lângă ei ca pe lângă moaște sfinte.

— Ce voie, măi băieți? E poruncă!— Aoleu! Dacă-i așa, pe ei, măi fârtați! strigară soldații, voioși că

le-a venit vremea să-și sare și ei sufletul cu rușii.Cât ai clipi din ochi, românii sar în vagoane, deși nu erau o sută,

iar rușii vreo două mii. Câteva minute, din tren nu s-aud decât buf-nituri, chiote, strigăte și țipete, dar pe toate ușile și ferestrele vagoa-nelor încep să se vadă ruși zburând afară, care cu picioarele înainte, care cu capul în jos. În cinci minute, n-a mai rămas picior de rus în tot trenul. Toți prătectorii sunt acum înșirați în curtea din dosul gării, fără arme, cu capetele goale și plini de cucuie, de vânătăi și de zgâ-rieturi sângeroase, așteptând ca să fie trimiși la urma lor, când le-o veni rândul.

În alte părți ale frontului, s-au petrecut lucrurile mai rău și s-au iscat adevărate bătălii între ruși și români.

La Galați, două divizii rusești au vrut să pătrundă în oraș, ca să treacă în Basarabia de miazăzi. Românii nu le-au dat voie. Rușii au început să bombardeze orașul, pe care apoi l-au atacat cu infanterie și cu vase de război, care urcau cu ifos Dunărea dinspre Reni. Dar românii, deși mult mai puțini, nu s-au înfricoșat, s-au luat la luptă cu ei, i-au înconjurat și i-au silit să se predea. O parte din ruși, încolțiți între gara Bărboși și Siret, au trecut la nemți și li s-au predat lor. Cea mai mare parte, vreo zece mii de oameni cu 60 de tunuri, s-au predat românilor, care le-au luat armele și apoi i-au trimis sub pază bună, peste Prut.

Asemenea lupte cu oștiri de ruși nesupuși s-au dat la Pașcani și la Mihăileni. Lângă Fălticeni, la Spătărești, un batalion de grăniceri


a luptat o zi întreagă cu un corp de armată rusesc, care cobora din munții Neamțului, l-a înfrânt și l-a dezarmat.

Dac-au văzut că nu e de glumit cu românii, rușii s-au cumințit și s-au legat să plece în țara lor cu regulă, pe drumurile ce li se arătau de comandanții români și păziți de gărzi și patrule românești. Pe la mijlocul lunii ianuarie, toată Moldova se golise de ruși. Din armata cea uriașă, de un milion de soldați, rămăseseră numai câteva gărzi, puse de români să păzească magaziile de provizii și de arme lăsate la noi și un număr de ofițeri, scârbiți de blestemul ce căzuse asupra țării lor și care aflau de mai bine să se ascundă în țara noastră, decât să meargă la ei în țară, unde-i aștepta rușinea ori moartea.

Astfel s-a sfârșit tovărășia de arme dintre români și ruși și astfel s-a dovedit încă o dată ce fel de oameni sunt rușii și ce preț se poate pune pe cuvântul și pe jurămintele lor.

basarabia se unește cu țara mamă

Dușmănia rușilor față de noi n-a aflat capăt odată cu spargerea tovărășiei. Cârmuirea bolșevică de la Petrograd, furioasă de cele petre-cute, a început să se rățoiască la guvernul țării noastre și ne-a declarat război. Noi nu ne-am prea sinchisit, fiindcă știam ce le poate pielea. Singurul rău pe care ni l-au făcut este că au pus mâna pe banii Băncii Naționale, pe hrisoavele de la Academie și de la Arhivele Statului, precum și pe tablourile de preț pe care, în zarva mare din vara lui 1917, când ne era teamă că nemții or să ne spargă frontul, le-am dus la Moscova și le-am lăsat acolo în păstrarea aliaților ruși. Cu aceasta, ei și-au călcat cuvântul de cinste și și-au însușit averea ce li se încre-dințase spre bună pază, așa că s-au făcut și mai mult de ocară în fața lumii.

A avut însă revoluția și răsturnarea din Rusia și o altă urmare neprevăzută, care s-a întors spre binele nostru. Împărăția rusească ținea o mulțime de popoare asuprite, întocmai cum făcea și împără-ția austro-ungară. Când s-a pus revoluția și marea împărăție s-a des-trămat, toate noroadele asuprite: polonezii, finlandezii, lituanienii, au pretins să se despartă de ruși și să-și ducă viața singure. Chiar și


armata rusească s-a despărțit pe noroade, de s-a tras fiecare la matca lui. Așa au făcut și moldovenii din Basarabia.

De o sută de ani Basarabia fusese ruptă de la mama ei, Moldova. Cu toată silnicia rusească, locuitorii rămăseseră moldoveni neaoși, ca pe vremea lui Ștefan cel Mare. Inima lor bătea cu țara și cea mai vie dorință a lor era să se unească cu frații de același neam și aceeași limbă, cu care simțeau la fel și trăiseră laolaltă veacuri multe. Fiindcă nu puteau dintr-odată să se despartă de Rusia și să se unească cu România, ei au făcut Basarabia republică, neatârnată față de Rusia.

După ce oștile rusești au golit Moldova, au trecut în Basarabia și acolo au năpădit țara și au început s-o pârjolească și să jefu-iască casele și avutul oamenilor, făcând acolo ce nu fuseseră lăsați să facă în Moldova. Dacă ar fi fost lăsați de capul lor, ar fi prăpădit țara. Cuprinși de groază, căpeteniile țării s-au întors cu rugăminți către țara mamă, așa cum întinde pruncul brațele spre gâtul maicii. Guvernul român n-a stat pe gânduri și a trimis armată, care a pus pe goană cetele de jefuitori și a adus buna rânduială în Basarabia. În urma acestora, s-a adunat la Chișinău Sfatul Țării, alcătuit din oameni de încredere ai întregului norod basarabean, și, în ziua de 9 aprilie 1918, au hotărât că Basarabia se unește pentru totdeauna cu mama ei România.

Astfel s-a îndreptat marea nelegiuire săvârșită cu 106 ani mai îna-inte. Pământul moldovenesc dintre Prut și Nistru, rupt de la sânul țării mume și robit străinului, s-a reîntors la vechiul trup. Moldova, frântă în două, s-a întregit iarăși.

Ne-a folosit deci și nouă revoluția rusească la ceva. Nu din buna voie a rușilor, ci din vrerea lui Dumnezeu, ale Cărui căi sunt atât de nepătrunse, încât nimeni nu poate să știe ce e la capătul lor. A slu-jit însă mult și vrednicia oamenilor și a oștirii, care s-a ținut bine, cu inima curată, cu gând cinstit, cu dragoste de țară, și n-a ascultat de îndemnurile de răzvrătire ale rușilor.

cap. xiii

PĂTIMIRE ȘI ÎNVIERE

triunghiul morții. Când a ieșit rusul din război și a făcut pace de unul singur, nemții au bătut din pinteni. Un dușman mai puțin, nu-i lucru de lepădat. Cea mai mare parte din oștirile lor cu care luptau împotriva rușilor au fost acum ridicate de aici și pornite pe frontul din apus, ca să lupte cu putere sporită împotriva francezilor și englezilor. Socoteau ei că acum o să-i poată dovedi și pe aceștia și să sfârșească războiul cu câștig. Dar socoteala de acasă nu s-a potri-vit cu cea din târg — fiindcă în vremea asta mai intraseră în război și americanii, la rând cu francezii și cu englezii, și nemților nu le-a venit deloc neted să se războiască și cu acest popor mare, puternic, bogat și odihnit.

cap. xiii

PĂTIMIRE ȘI ÎNVIERE

triunghiul morții. Când a ieşit rusul din război şi a făcut pace de unul singur, nemții au bătut din pinteni. Un duşman mai puțin, nu-i lucru de lepădat. Cea mai mare parte din oştirile lor, cu care luptau împotriva ruşilor, au fost acum ridicate de aci şi pornite pe frontul din apus, ca să lupte cu putere sporită împotriva francezilor şi engle-zilor. Socoteau ei, că acum o să-i poată dovedi şi pe aceştia şi să sfâr-şească războiul cu câştig. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Fiindcă în vremea asta, mai intraseră în război şi ame-ricanii, la rând cu francezii şi cu englezii, şi nemților nu le-a venit deloc neted să se războiască şi cu acest popor mare, puternic, bogat şi odihnit.


Ceea ce era rău pentru noi, românii, era că în răsăritul Europei rămăsesem acum singuri, despărțiți de toți prietenii noștri. Ce mai puteam face noi, o mână de oameni înghesuiți într-un crâmpei de țară, înconjurați de jur-împrejur de dușmani: nemți, austro-ungari, bulgari și turci? Iar acum se mai adăugaseră și rușii! Ni se împli-nise veleatul! Nu mai aveam nici o legătură cu aliații din Apus. Câtă vreme era rusul cu noi, puteam, de bine, de rău, să trecem prin țara lor, ce e drept cu ocoluri mari și cu primejdie, ca să ajungem la ali-ați. Acum ni se închisese și drumul acesta. Niciun prieten pe lângă noi și nicio mână de ajutor de nicăieri. Aliații noștri se uitau spre noi de la o depărtare de mii de poștii și-și frângeau mâinile de necaz și de neputință. Singurul lucru pe care-l puteau face era să ne trimită vorbe de mângâiere și de îmbărbătare.

Când a văzut neamțul că am rămas la cheremul lui, ne-a tri-mis vorbă să încheiem și noi pace cu el. Noi ne-am codit. Mai întâi, fiindcă aveam legământ cu Aliații noștri să nu facem pace decât deo-dată cu ei. Noi vroiam să ne ținem cuvântul cinstit, nu ca rușii. Pe urmă, știam ce înseamnă pacea de silă cu care ne îmbiau; era pacea lupului cu mielul. Ne-am zbătut cât am putut, dar în cele din urmă Aliații ne-au grăit cam așa:

„Nu mai e nimic de făcut deocamdată. De împotrivit, nu vă puteți împotrivi. Așa cum ați rămas singuri, sunteți prea mici și slabi, iar noi nu vă putem da niciun ajutor. Plecați-vă genunchii în fața vre-rii Domnului și încheiați pacea. Așteptați cu nădejde ziua izbânzii noastre, care va fi și mântuirea voastră. Căutați numai să vă păstrați cât veți putea mai mult din puterea oștirii. Va prinde bine mai târ-ziu, când s-or întoarce iar lucrurile. Noi vă delegăm de legământul pe care l-ați încheiat cu noi; vă învoim să faceți pace cu dușmanul, pentru că altfel nu se poate. Știm că n-aveți nicio vină și ne legăm ca tot ce v-am făgăduit, să ținem. În ziua în care biruința va fi a noastră, veți fi și voi iarăși alături de noi. Pacea la care vă silesc nemții va fi stricată, și noi vom rândui pacea cea bună și dreaptă, așa cum a fost învoiala de la început”.

Cu toate sfaturile bunilor noștri aliați și cu toate că ne dădeam seama că nu avem încotro, tot nu ne-am plecat așa ușor. Ne sta gro-


zav de greu pe inimă să ieșim din rândul aliaților și să ne dăm părul pe mâna dușmanilor noștri cei crunți. Ne-am zbuciumat și ne-am zbătut fel și chip să găsim vreo scăpare. Unii erau de părere ca regele și oștirea s-o pornească prin Rusia de miazăzi și să-și dea mâna acolo cu generalii care se răzvrătiseră împotriva revoluționarilor ruși și adu-nau armată împotriva lor. Alții voiau ca oștirea să se închidă în triun-ghiul morții, adică într-un petic de pământ cuprins între Iași, Vaslui și Prut, și să lupte acolo, până va fi nimicită, ca să arate lumii că româ-nul a vrut mai bine să moară decât să se închine dușmanului.

Oamenii chibzuiți la minte și-au dat seama că era o nebunie să prăpădești atâtea mii de vieți tinere ca să ajungi, la urma urmelor, tot acolo, deoarece de scăpat nu mai era nici o nădejde, într-atât ne strânsese dușmanul în chingi. De aceea, am ascultat de sfatul aliaților și am intrat la tocmeală cu nemții. A fost lucru foarte greu, căci nem-ții, văzând că ne au la mână, erau din cale afară de nesățioși.

Până să ajungem la o înțelegere, s-au schimbat trei guverne. Brătianu n-a vrut să încheie pacea, el care pornise războiul și iscă-lise învoiala cu aliații – și a plecat de la cârma țării. După el a venit Averescu. Nici el nu a ajuns la învoială cu dușmanul cel lacom; îi venea greu să iscălească o pace de sleire a țării. În cele din urmă, nemții au pretins să se pună la cârma țării un om cu care să se înțe-leagă mai ușor. Acesta a fost Marghiloman, care dintru început fusese de partea nemților. S-a zbătut și Marghiloman să scoată țara cu pagubă cât mai mică, dar n-a putut face mare lucru, atât erau de lacomi și de îndârjiți dușmanii împotriva noastră.

pacea de jaf și de robie

În aprilie 1918 s-a iscălit în palatul de la Cotroceni pacea între România și cele patru țări dușmane. Era o pace de silă și de batjo-cură. Țara era ciopârțită, jefuită și-și pierdea stăpânirea prin sine însăși. Satana să fi șoptit la urechile dregătorilor dușmani ce să facă și tot n-ar fi găsit atâtea diavolești urzeli, prin care să strice toată rân-duiala țării și să prefacă norodul într-o turmă de robi, care să mun-cească pentru ghiftuirea dușmanului.


Trupul țării fusese ciopârțit. Ne-au luat toți munții, toată podoaba și bogăția țării. Au clintit hotarul de care nimeni nu se atinsese de la Neagoe Vodă și de la Alexandru cel Bun. Ne-au răpit Dobrogea, ca s-o dea bulgarilor, lăsând țara să se înăbușe, lipsită de plămâ-nul prin care răsuflă la mare. S-au făcut stăpâni pe pădurile noas-tre, pe petrolul nostru, ne-au silit să le vindem lor pe preț de nimic toate bucatele câmpului, s-au pus stăpâni la Banca Națională, peste drumurile de fier, peste căile de apă și peste tot ce mișca în țara noastră. Ne-au lăsat neatârnarea numai cu numele; în fapt, eram acum o țară robită. Ba încă și mai rău, că de hrana robului se îngrijește stăpânul, pe când nouă ne luau și pâinea de la gură.

De acum neamțul poruncea în țară. Oastea cea mândră de la Mărăști și de la Mărășești era trimisă la vatră; armele și tunurile, ni le luau nemții ca să le țină sub cheie și strajă nemțească în magazii. La București și în țara ocupată, norodul românesc gemea, flămânzea și pierea sub cizma neamțului. La Iași s-a pus iscoadă nemțească, care să vegheze ca românii să nu dosească ceva din cele ce se îndatoraseră să dea.

Vreme de urgie și de jelanie căzuse pe capul țării. Trădarea rusu-lui ne aruncase în prăpastia cea mai neagră. Eram scoși din război și din rândurile aliaților și stăteam acum, cu mâinile băgate în cătușe, la picioarele dușmanului.

dușmanul, înfrânt, e gonit din țară

Ce ne rămăsese însă neînfrânt, treaz era sufletul. Știam că Dumnezeu dă oamenilor și noroadelor zile neguroase, așa cum le dă și zilele senine. Cu ochii plini de nădejde priveam spre apus, unde se încinsese bătălia cea mai mare care s-a dat vreodată pe pământ, de când e omenirea. Milioane de oameni se loveau acolo cu furie. Pe lângă vitejii francezi, pe lângă englezii cei neînfrânți, se mai prinseseră în horă și americanii. Apucat și strâns bine în brațele lor de fier, neam-țul se zbătea și se zvârcolea ca fiara în care s-a înfipt adânc sabia arhan-ghelului. De aici, de la noi, îi auzeam răsuflarea șuierând. Când a dat înspre toamnă, nu mai încăpea nicio îndoială: dușmanul va fi răpus.


Și nădejdea în această zi mare a învierii ne dădea putere să ne târâm viața de durere și de jaf, pe care o duceam în țara noastră robită.

Deodată, pe neașteptate, trăsnetul căzu din cer pe aproape.La miazăzi, înspre Salonic, era oștirea aliată, alcătuită din francezi,

englezi și sârbi.Câtă vreme această oștire avusese de comandant pe genera-

lul Sarrail, stătuse ca amorțită și îngăduise bulgarilor să ne atace la Turtucaia și-n Dobrogea, de-i făcuse pe bieții românii să ofteze:

„Aoleo, Sarai, Sarai, Noi ne batem și tu stai!”

Acum se pusese alt comandant, generalul francez D’Esperey, și lucrurile se schimbară.

Ca și cum s-ar fi trezit din somn, oștirea aliată a lovit amarnic oști-rea nemților și bulgarilor, i-a spart frontul, i-a împrăștiat și a început să înainteze spre Dunăre.

Plini de bucurie, românii mai adăugară câteva stihuri la cântecul de as-toamnă:

„…Dar când veni DesperatuVăzură nemții pe dracu…”

În două săptămâni, toată oștirea germano-bulgărească fusese prinsă și Serbia scăpase de jugul dușman; bulgarii, și curând după ei – turcii, au trebuit să strige: „Aman!” și să iasă din război. La înce-putul lui noiembrie, francezii erau la Rusciuc, în fața Giurgiului, și ne trimiteau de acolo salutările lor frățești. Ca să ne fie bucuria și mai mare, căpetenia lor era generalul Berthelot, prietenul cel bun al românilor, cel care ne învățase în anul trecut meșteșugul războiului, de am pășit cu cinste la Mărășești. Aeroplane franceze au zburat pe deasupra pământului românesc robit, au venit la Iași și au adus rege-lui cuvântul de îmbărbătare al francezilor și îndemnul să ne luăm iar rândul alături de Aliați.

Într-o noapte, toată fața lucrurilor s-a schimbat.


La Iași, regele l-a dat jos de la cârmă pe Marghiloman, omul nem-ților, și a pus un guvern de prieteni ai aliaților, în cap cu genera-lul Coandă. Acest guvern a stat numai câteva săptămâni, după care a venit la cârma țării din nou Brătianu; căci se cuvenea ca același om care începuse războiul să-l și sfârșească și să vegheze la culege-rea roadelor atâtor osteneli și suferințe. Îndată ce guvernul Coandă a luat cârma țării în mână și regele a rupt pacea cu nemții, a decla-rat din nou război dușmanului și a dat iarăși poruncă să se mobili-zeze oștirea.

La Giurgiu, francezii au trecut Dunărea și, gonind pe nemți, au început să înainteze spre București.

La București, generalul român Eremia, trimis de guvernul de la Iași, l-a trezit din somn pe Mackensen pe la ceasurile patru dimi-neața și i-a dat să citească un răvaș prin care guvernul român porun-cea mareșalului ca, până a doua zi dimineață, să se cărăbănească din țară cu toată oastea lui, căci altfel oștirea românească îi va ajuta sol-dații cu vârful baionetelor să se zorească, ca să nu-i apuce noaptea pe drum. Scrâșnind din dinți, citi faimosul mareșal această poftire. Nu a avut ce face, căci se schimbaseră lucrurile. Sunase în sfârșit ceasul din urmă al dușmanului!

După patru ani de luptă, în care se ținuse mereu deasupra, se pră-bușise. Germanul fusese înfrânt pe frontul din Apus. Împăratul fusese dat jos de pe tron și fugise peste graniță. Toți ceilalți regi și prinți-șori germani făcuseră la fel. Pe frontul italian, armata austro-ungară fusese bătută. Soldații aruncaseră armele, se urcaseră în trenuri, așa cum apucă fiecare și se revărsau ca un puhoi în țară, dând foc și pră-dând. Rătăcirea care cuprinsese Rusia cu un an mai înainte amenința acum să se întindă, ca o molimă rea, și peste împărățiile înfrânte. Împăratul austro-ungar lepădase și el coroana și fugise, iar țara se sfă-râmase. Fiecare din noroadele care trăiseră veacuri întregi sub asupri-rea nemțească și ungurească rupsese lanțurile și-și rânduise cârmuire de sine. Parcă venise zăporul, care se întâmplă primăvara pe Dunăre, când se ivesc razele calde ale soarelui, de se sparge gheața, iar sloiu-rile pornesc la vale, învălmășindu-se unele peste altele și sfărâmând tot ce găsesc în cale.


Toată ziua de 10 și 11 noiembrie, nemții s-au cărat zoriți din București și din toate orașele, făcând cale întoarsă spre munți. Blestemele bietului norod, pe spinarea căruia căzuseră ca lăcus-tele cu doi ani înainte, de-au luat oamenilor și cenușa din vatră, îi întovărășea în tot drumul. În urma lor, au stricat tot ce socoteau că poate să fie de folos românilor: podurile, drumurile, magaziile, au luat cu ei locomotivele și vagoanele și au jefuit tot ce găseau în cale.

La 11 noiembrie s-a vestit pe frontul de vest stingerea focului. Dușmanul, îngenunchiat la pământ, a pus armele jos! Și atunci s-a dat poruncă de la Paris ca, peste toată fața pământului unde erau oști în luptă, să se curme războiul, ca să nu se mai facă vărsare de sânge zadarnică, iar oștile dușmane înfrânte să fie lăsate să se întoarcă în țara lor, pe drumurile hotărâte de Aliați.

Așa că oastea lui Mackensen a răsuflat ușurată și și-a iuțit pasul. Avea drum lung de făcut: să treacă munții Carpați și să străbată Transilvania și Ungaria, până s-ajungă în Germania. Iar în aceste țări ardea focul revoluției.

Ziua de 1 Decembrie a fost ziua învierii țării românești. Regele Ferdinand, regina Maria, guvernul și oastea țării au intrat iarăși în București, capitala care mucenicise doi ani plini. Alături de fruntașii țării era generalul Berthelot, iar printre rândurile soldaților români erau rânduri de viteji soldați francezi și englezi. Eroii de la Mărăști, Mărășești și Oituz erau de astă dată înfrățiți în bucurie cu eroii de la Marna, de la Verdun și de la Ypres, binecuvântând ziua măreață în care România scăpase de urgia dușmanului și trăia să vadă izbândi-rea visului pentru care se prinsese în hora înfricoșatului război.

cap. xiv

RĂFUIALA CEA MARE CU UNGURII

unirea cea mare a neamului românesc. Războiul cel groaz-nic, care pusese foc pământului din patru colțuri, se sfârșise. Din toate părțile se grăbeau să se adune la Paris solii de pace, trimiși de cârmuirile țărilor luptătoare, ca să încheie socotelile războiului și să așeze rânduiala cea nouă de dreptate. Venise acum ceasul ca popoa-rele aliate să se arate tot atât de înțelepte, pe cât se arătaseră de viteze la câștigarea războiului. De la această înțelepciune ne așteptam și noi dreptatea și împlinirea țelurilor pentru care sângerasem și suferisem doi ani grei.

cap. xiv

RĂFUIALA CEA MARE CU UNGURII

unirea cea mare a neamului românesc. Războiul cel groaznic, care pusese foc pământului din patru colțuri, se sfârşise. Din toate părțile se grăbeau să se adune la Paris solii de pace, trimişi de cârmu-irile țărilor luptătoare, ca să încheie socotelile războiului şi să aşeze rânduiala cea nouă de dreptate. Venise acum ceasul ca popoarele aliate să se arate tot atât de înțelepte, pe cât se arătase de viteze la câştigarea războiului. De la această înțelepciune, ne aşteptam şi noi dreptatea şi împlinirea țelurilor pentru care sângerasem şi suferisem doi ani grei.


Noi nu intrasem în război de dragul vărsării sângelui ori pen-tru vreo folosință a noastră, a celor din țara veche a României. Slavă Domnului, totdeauna am fost oameni pașnici și trăiam aici în liniște; ne chiverniseam după voia noastră și nimeni nu ne-ar fi supărat cu nimic. Dar dincolo de munți, frații noștri cei dragi din Ardeal, Banat și Bucovina trăiau în robia străinului. Pentru ei puseserăm noi mâna pe arme, pentru ei ne stricasem noi liniștea, pentru ei am îmbrăcat cu cămașa morții sute de mii de flăcăi, pentru ei adusesem pe capul nostru foc și pârjol, de aproape să ne fărâmăm țara. Și acum, când venise ceasul răfuielii celei mari, spre ei mergea gândul nostru cel mai arzător.

Până ce solii de pace de la Paris să-și spună cuvântul, se cuvenea întâi să rostească frații noștri care le era dorința. Căci aceasta era che-marea vremurilor noi.

Din America, se înălțase peste toate noroadele cuvântul înțelept al președintelui Wilson, așa cum se ridica pe vremuri glasul apostoli-lor, care aduceau veștile cele bune și propovăduiau înțelegerea între oameni. El adusese armată americană în Europa, ca să-i ajute pe fran-cezi și pe englezi și așa izbutise să-i îngenuncheze pe nemți, de i-a făcut să se roage de pace. Acum cuvântul lui era literă de evanghe-lie. Nu se mai poate – strigase el – să fie nații asupritoare și nații asu-prite! Noroadele nu trebuie să se mai cârmuiască prin silnicie, ci prin voința lor, slobod rostită!

Prăbușirea împărăției austro-ungare desfăcuse noroadele pe care le ținea la un loc silnicia nemțească și ungurească. Fiecare norod își avea acum țara lui. Așa făcuseră cehii și slovacii, croații și sârbii, așa polonezii. La fel au făcut și românii. Fruntașii români s-au adunat la Arad și au hotărât să se despartă de unguri. După aceea, au chemat la Alba Iulia norodul de peste tot pământul românesc de dincolo de munți, ca să chibzuiască și să hotărască despre soarta lui viitoare.

Alba Iulia era cetatea veche în care, acum trei veacuri și mai bine, Mihai Viteazul, după ce-i bătuse pe unguri, a intrat cu alai mare de s-a uns domnitor al Transilvaniei. Aici a primit el închinăciune din partea nobililor, a vlădicilor unguri și a tot poporul ardelenesc.

Tot în cetatea Alba Iulia, cu două veacuri mai târziu, au fost întinși și zdrobiți pe roată mucenicii neamului românesc Horia și


Cloșca. În această cetate, sfințită prin slava și durerile trecutului, tre-buia să se pecetluiască pentru vecii vecilor unirea românilor din Ardeal cu cei din Patria Mamă.

În ziua de 1 decembrie, pe când la București Regele Ferdinand intra în capitala țării, în fruntea alaiului domnesc și a oștirilor române, franceze și engleze, la Alba Iulia norodul transilvănean, în cap cu vlădicii și oamenii de învățătură, au strigat din toată puterea că românii din Ardeal, după o robie de o mie de ani, ajunși acum slo-bozi pe soarta lor, se unesc cu mama România, spre a închega țara românească cea întreagă.

Astfel s-a împlinit visul cel mare al neamului românesc, pen-tru care a fost ucis Mihai Viteazul și pentru care atâția mucenici au fost puși în lanțuri, spânzurați în furci, înfipți în țeapă ori sfărâmați pe roată!

Cu câteva zile mai înainte, fruntașii neamului din Bucovina făcu-seră la fel: ei strigaseră unirea cu România a Bucovinei, bucata ruptă din trupul Moldovei cu un veac și jumătate înainte, pământul în care-și odihnea oasele marele Ștefan, unde erau vechiul scaun al Moldovei și ctitoriile domnilor țării.

Întâi Basarabia, apoi Bucovina și Transilvania se uniseră cu regatul României celei vechi.

România Mare, cuprinzătoare a întreg neamul românesc, întinsă de la Tisa până la Nistru, se înfăptuise!

din nou, la război!

Dar lucrurile n-au mers totuși atât de neted cum se părea la întâia vedere. Ungurii, treziți din buimăceala în care-i aruncase prăpădul țării lor, au început să mârâie și să amenințe! Cu niciun chip nu se învoiau să lase din mână prada pe care o ținuseră o mie de ani. În această mare prefacere a tuturor țărilor și noroadelor, ei n-au fost în stare să citească și să înțeleagă semnul cel nou al vremii. Când s-au dumirit și și-au văzut țara micșorată, s-au mâniat strașnic și s-au pus să strice ce făcuseră românii. Fiindcă nu mai aveau armată, căci sol-dații se răzvrătiseră și se împrăștiaseră pe la casele lor, au început să


strângă cete, care s-au pornit împotriva românilor cu jaf, cu bătaie și cu ucidere.

Dacă au văzut românii ardeleni că urgia ungurească se întețește, cum nu apucaseră nici ei încă să-și alcătuiască oștire cu rânduială, s-au întors către frații din regat și au trimis solie la Iași, ca să vină oaste românească, să-i scape de unguri. Și așa s-a făcut că, odată cu adunările de la Arad și de la Alba Iulia, s-a pornit din Moldova oștire românească să treacă munții Carpați și să întărească stăpânirea româ-nească peste țara Ardealului.

De astă dată, începea răfuiala noastră cea mare cu ungurii. De o mie de ani o așteptam. Acum îi sunase ceasul. Eram acum numai noi, între noi. Celelalte noroade – atât aliații noștri cât și ai unguri-lor – obosite de atâtea lupte și slăbite de atâtea sângiuiri, ne-au lăsat de capul nostru, să ne răfuim cum vom ști în de noi. Și am purces la socoteală. Gâlceava era prea veche. Nu se putea s-o tăiem decât cu sabia.

Și astfel, pe când peste toate noroadele lumii zbura porumbița albă vestitoare a păcii, la noi începea din nou să sune goarna de război.

N-a fost tocmai ușor să strângem o oștire de luptă. După pacea de silnicie și de robie de la București, nemții risipiseră aproape de tot oștirea românească. Afară de armata care făcea de pază în Basarabia – și care cu niciun chip nu putea fi scoasă de acolo – nu rămăsese mai nimic. Oamenii fuseseră trimiși la vatră, caii ne fuseseră toți luați de nemți, iar proviziile fuseseră mâncate de ruși. Totuși trebuia să se săvârșească o minune și să se scoată din pământ o oștire românească, cu care să se ocupe Ardealul. Altfel, era primejdie să se întărească ungurii și să avem de furcă cu ei.

Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au pus la repezeală pe picioare două divizii de oștire, și în a doua jumătate a lunii noiembrie 1918, românii au trecut din nou Carpații. Se pusese iarnă grea, drumurile erau stri-cate de nemții care fuseseră pe aici și s-au retras; podurile peste ape fuseseră aruncate în văzduh, zăpada mare nămețise cărările, iar bie-ții soldați erau îmbrăcați ca vai de ei și aproape desculți. Dar călcau sprinteni și voioși prin ținuturile pe care le mai cuceriseră cu doi ani înainte prin luptă dreaptă și pe care trebuiseră să le părăsească, nu


înfrânți de dușmani, ci siliți de regulile războiului. Oștirea cea nouă avea de comandant pe generalul Moșoiu, el însuși fiu al Ardealului.

românii ocupă transilvania

Coborând din munții Moldovei, românii au pus stăpânire, cât ai clipi din ochi, pe văile de sus ale râurilor Mureș și Olt, și pe ora-șele Târgu-Mureș și Brașov. Aici au dat peste oștirea lui Mackensen, care se retrăgea din Muntenia. Nemții au încercat să se împotrivească, dar se cam schimbaseră vremurile. Românii i-au pus la regulă și au luat prizonieri vreo 4.000 de oameni, cu genera-lul lor. Tot întinzându-se spre apus, oștirea românească se întărea cu românii ardeleni, care alergau să se înroleze sub steagul fraților. Li s-au mai trimis spre ajutor din țară încă două divizii, și astfel, tot sporind, oști-rea românească a cuprins întreg Ardealul până la munții Apuseni. Mai departe nu am putut înainta, măcar că dincolo de munții Apuseni, în văile Mureșului și a celor trei Crișuri, tot ținutul e curat românesc, deoa-rece Aliații au găsit cu cale că trebuie să așteptăm până ce se hotă-răște la Paris care va fi pe viitor hotarul cel nou dintre România și Ungaria. Până atunci, s-a tras o linie de despărțire de-a lungul munți-lor Apuseni și mai în sus, de-a curmezișul Crișurilor și văii Someșului până la Tisa, peste care nu s-a mai dat voie românilor să treacă.

Această împrejurare a adus apă la moară ungurilor. Nu se împă-cau deloc cu ideea că Ardealul trebuie să fie de acum înainte al românilor și s-au hotărât să se pună luntre și punte să împiedice uni-rea. Au început și ei să adune oaste și s-o grămădească la linia de des-părțire. Soldații unguri nu se mărgineau numai să se adune și să-și vadă de treburile lor militărești, ci s-au pus să facă peste tot moarte de român. Satele din Bihor și din ținutul Aradului au fost trecute prin foc și sabie. Au fost uciși fruntași de seamă, preoți, săteni. Au


înfrânți de duşmani, ci siliți de regulile războiului. Oştirea cea nouă avea de comandant pe generalul Moşoiu, el însuşi fiu al Ardealului.

ROMÂNII OCUPĂ TRANSILVANIA

Coborând din munții Moldovei, românii au pus stăpânire, cât ai clipi din ochi, pe văile de sus ale râurilor Mureş şi Olt, şi pe oraşele Târgu-Mureş şi Braşov. Aci au dat peste oştirea lui Mackensen, care se retrăgea din Muntenia. Nemții au încercat să se împotrivească, dar se cam schim-baseră vremurile. Românii i-au pus la regulă şi au luat prizonieri vreo 4.000 de oameni, cu generalul lor. Tot întinzându-se spre apus, oştirea românească se întărea cu românii ardeleni, care alergau să se înroleze sub steagul fraților. Li s-a mai trimis spre ajutor din țară încă două divi-zii, şi astfel, tot sporind, oştirea româ-nească a cuprins întreg Ardealul până la munții Apuseni. Mai departe nu am putut înainta, măcar că dincolo de munții Apuseni, în văile Mureşului şi a celor trei Crişuri, tot ținutul e curat românesc, deoarece Aliații au găsit cu cale că trebuie să aşteptăm, până ce se hotărăşte la Paris care va fi pe viitor hotarul cel nou dintre România şi Ungaria. Până atunci, s-a tras o linie de despărțire de-a lungul munților Apuseni şi mai în sus, de-a curmezişul Crişurilor şi văii Someşului până la Tisa, peste care nu s-a mai dat voie românilor să treacă.

Această împrejurare a adus apă la moară ungurilor. Nu se împă-cau deloc cu ideea că Ardealul trebuie să fie de acum înainte al românilor şi s-au hotărât să se pună luntre şi punte să împiedice uni-rea. Au început şi ei să adune oaste şi s-o grămădească la linia de des-părțire. Soldații unguri nu se mărgineau numai să se adune şi să-şi vază de treburile lor milităreşti, ci s-au pus să facă peste tot moarte de român. Satele din Bihor şi din ținutul Aradului au fost trecute prin foc şi sabie. Au fost ucişi fruntaşi de seamă, preoți, săteni. Au


tras cu mitralierele în gloatele de țărani strânși în inima satelor, ori au aruncat bombe de aeroplane în mijlocul lor, de au ucis și schilo-dit sumedenie de lume. Au chinuit oameni, i-au tăiat și i-au îngropat de vii. Au măcelărit zeci de oameni, pe care apoi i-au ars pe ruguri de cherestea. Din toate părțile românești de peste linia de despărțire, răsunau strigătele românilor care ne chemau în ajutor. Noi însă stă-team cu moartea în inimă și cu brațele încrucișate pe piept; numai ochii ne lăcrimau de durere când vedeam schingiuirea fraților, dar nu puteam face niciun pas spre ajutorarea lor, căci nu aveam voie.

În vremea asta, la Budapesta, capitala ungurilor, s-a făcut o revo-luție nouă. La cârma țării au venit niște oameni fără căpătâi, la fel ca bolșevicii din Rusia. Cum au pus mâna pe guvern, aceștia s-au apu-cat să răstoarne toată rânduiala veche, ca și în Rusia, să ia oamenilor tot avutul, să-i arunce pe cei ce nu se potriveau lor în închisori și în spânzurători. Totodată, s-au apucat să întărească armata de la linia de despărțire, cu gândul să-i atace pe români.

Atunci s-au deschis ochii căpeteniilor Aliaților noștri, care erau adunați la Paris ca să chibzuiască asupra păcii. Și-au dat seama de pri-mejdia ce amenință Europa. Nu era de-ajuns focul ce ardea în Rusia; acum se mai aprinsese al doilea în Ungaria. Dacă nu se lua bine seama, se putea ca nebunia revoluției să se întindă în toată Europa. Fusese atâta suferință în timpul războiului, că oamenii își pierdeau lesne mințile și, dacă ajungeau țările să nu fie cârmuite de oameni cu chibzuială, ci cădeau pe mâna nebunilor, ca în Rusia și în Ungaria, s-ar fi ales praf și cenușă de tot ce se strânsese în timp de veacuri de muncă și de învățătură. Deoarece în vecinătatea ungurilor ne găseam numai noi, Aliații ne-au ascultat plângerile și ne-au dat voie să por-nim mai departe, să trecem linia de despărțire și să ocupăm și restul pământului românesc, până la linia de drum de fier Satu Mare – Oradea Mare – Arad.

bătălia din munții apuseni

În săptămâna mare a Paștilor din 1919, s-a pornit oștirea româ-nească, sub comanda generalului Mărdărăscu, peste linia de despăr-țire, cea mult udată de lacrimi și de sânge românesc. Izbutisem să


adunăm iar o oștire mare și puternică, cu multă infanterie, cavalerie și artilerie, cu tunuri și mitraliere automobile, cu aeroplane. Două din diviziile de infanterie erau ardelenești.

Bătălia s-a dat de-a lungul trecă-torilor ce străbat munții Apuseni, prin văile celor trei Crișuri, a Beretăului și a Someșului. Românii au izbit cu sete în unguri, care se întă-riseră strașnic pe povârnișurile dealuri-lor, în tranșee apărate de garduri de sârmă ghimpată și cu sumedenie de mitraliere. Mai cu seamă în cheile Crișului repede, la Ciucea și în valea Crișului Alb, la Ciuci, ungurii credeau că pozițiile lor sunt atât de tari, încât le va fi cu neputință românilor să le cucerească. Trei zile au luptat crâncen românii, au atacat pieptiș pozițiile ungurești, le-au ocolit pe departe, ieșind în vale dincolo de ele, până ce le-a izbândit să scoată pe unguri din toate întăriturile și să-i pună pe fugă. În ziua de Paști, românii din Beiuș și din Oradea au putut să prăznuiască Învierea Domnului și a neamului românesc la adăpostul crucii și al steagului național.

A rămas de pomină ce s-a întâmplat la Oradea Mare. Orașul e în cea mai mare parte unguresc, deși ținutul de jur-împrejur e neaoș românesc. Bolșevicii unguri își făceau de cap în oraș: arestau, jefu-iau, schingiuiau, încât locuitorii din oraș, deși unguri, îi așteptau pe români ca pe niște mântuitori. În Sâmbăta Paștilor, se încinsese în apropierea orașului lupta cea mare între oștirea românească, care înainta dinspre Ciucea, și bolșevicii unguri. Tremura inima de frică în unguri, ca nu cumva să iasă ai lor biruitori și făceau prin bise-rici rugăciuni ca să biruie românii. Când, în dimineața zilei de Paști, ungurii i-au văzut pe ai lor trecând prin oraș în goana mare a cai-lor și a automobilelor și au înțeles că românii au biruit, au căzut în genunchi, întinzând mâinile spre cer să mulțumească lui Dumnezeu de bucurie. Iar când a intrat generalul Moșoiu cu automobilul lui prăfuit în oraș și au început să sosească patrule românești, ungu-


o oştire mare şi puternică, cu multă infan-terie, cavalerie şi artilerie, cu tunuri şi mitraliere automobile, cu aeroplane. Două din diviziile de infanterie erau ardeleneşti.

Bătălia s-a dat dea lungul trecă-torilor ce străbat munții Apuseni, prin văile celor trei Crişuri, a Beretăului şi a Someşului. Românii au izbit cu sete în unguri, care se întă-riseră straşnic pe povârnişurile dealuri-lor, în tranşee apărate de garduri de sârmă ghimpată şi cu sumedenie de mitraliere. Mai cu seamă în cheile Crişului repede, la Ciucea, şi în valea Crişului alb, la Ciuci, ungurii credeau că pozițiile lor sunt atât de tari, încât le va fi cu neputință românilor să le cucerească. Trei zile au luptat crâncen românii, au atacat pieptiş pozițiile ungureşti, le-au ocolit pe departe, ieşind în vale dincolo de ele, până ce le-a izbândit să scoată pe unguri din toate întăriturile şi să-i pună pe fugă. În ziua de Paşti, românii din Beiuş şi din Oradea au putut să prăznuiască Învierea Domnului şi a neamului românesc, la adăpostul crucii şi a steagului național.

A rămas de pomină ce s-a întâmplat la Oradea Mare. Oraşul e în cea mai mare parte unguresc, deşi ținutul de jur-împrejur e neaoş românesc. Bolşevicii unguri îşi făceau de cap în oraş: arestau, jefuiau, schingiuiau, încât locuitorii din oraş, deşi unguri, aşteptau pe români ca pe nişte mântuitori. În Sâmbăta Paştilor, se încinsese în apropierea oraşului lupta cea mare între oştirea românească, care înainta din-spre Ciucea, şi bolşevicii unguri. Tremură inima de frică în unguri, ca nu cumva să iasă ai lor biruitori şi făceau prin biserici rugăciuni ca să biruie românii. Când, în dimineața zilei de Paşti, ungurii au văzut pe ai lor trecând prin oraş în goana mare a cailor şi a auto-mobilelor şi au înțeles că românii au biruit, au căzut în genunchi, întinzând mâinile spre cer să mulțumească lui Dumnezeu de bucu-rie. Iar când a intrat generalul Moşoiu cu automobilul lui prăfuit în oraş şi au început să sosească patrule româneşti, ungurii le-au azvâr-


rii le-au azvârlit flori și strigau din băierile inimii, pe ungurește: ,,Să trăiască armata română!” Corurile școlilor și bisericilor românești și ungurești cântau: ,,Deșteaptă-te, române” și „Pe-al nostru steag!”

Mai spre seară, când uitaseră de primejdie și s-au văzut la adă-post, au cam început ungurii să se întristeze și să li se strângă inima. Generalul Moșoiu rostise locuitorilor în piața orașului, cu glas puternic:

„De azi înainte Regele Ferdinand e stăpân pe oraș și pe tot ținutul Bihorului. De azi înainte sunteți cetățeni ai României Mari. V-ați lipit de trupul țării românești pe vecii vecilor!”

Iar soldații români, care treceau cu pas voios pe străzile orașului, se uitau țintă în ochii ungurilor și-i lămureau:

„Nu ne mai oprim de acum decât la Budapesta!”

până la tisa!

Oștirea românească ocupase linia orașelor mari: Satu-Mare – Careii Mari – Oradea Mare și Salonta Mare. Ar fi trebuit să ne oprim aici, căci atât ne dăduseră voie Aliații. Dar comandantul român și-a dat seama ce primejdie era să ne oprim pe această linie, întinsă în câmp neted, fără nici un fel de apărare. De obicei, armatele se așează pe linii care sunt tari din firea lor, cum sunt de pildă pe creste de înălțimi, ori pe margini de ape mari. Mai ales aici ar fi fost primejdios să ne oprim, pentru că ungurii se adunau la Debrețin și la Bichiș – Ciaba, la câțiva kilometri dincolo de linie, și purcedeau la orânduirea din nou a armatei lor, cu care eram amenințați să avem din nou de furcă. Singura linie bună de apărare n-ar fi fost decât râul Tisa. De aceea, comandantul român a hotărât să treacă dincolo de linia îngăduită de Aliați și să-i urmărească pe unguri până-i va arunca dincolo de Tisa.

Românilor le venea ușor să-i gonească de pe urmă pe unguri, fiindcă aveau cavalerie multă și în aceasta stă puterea cavaleriei. În partea despre miazănoapte, între Someș și Tisa, era cea mai bună oștire ungurească, o divizie de secui. Cavaleriștii români i-au tot urmărit pe secui, i-au hărțuit, i-au încurcat, le-au tăiat drumul, până i-au silit să se predea. Cu aceasta, ungurii au slăbit mult. Nicăieri n-au


mai putut să-și înfigă piciorul, până când, din retragere în retragere, în ziua de 1 mai au fost aruncați cu totul peste Tisa.

Ne-au cam certat cei mari de la Paris, cum ceartă bătrânii pe un copil care nu vrea să stea la colț, unde l-au pus să stea cuminte, dar ne-au lăsat în pace, fiindcă în mintea lor au judecat că bine am făcut ce făcusem și, în inima lor, s-au bucurat. Așa încât am rămas acolo unde ajunsesem și am înșirat toată oștirea noastră pe malul Tisei, să stea cu arma la picior și cu ochiul ațintit peste apă, spre pusta ungu-rească, până când la Paris se va hotărî pe unde o să fie granița vii-toare între noi și unguri.

ungurii nu se astâmpără

Se vede că fusese scris ca necazurile noastre să nu se sfârșească nici cu asta. Ungurii nu se dădeau bătuți. Ei nu voiau în ruptul capu-lui nici să înțeleagă că s-au schimbat vremurile și nici să se obișnu-iască cu gândul că, după războiul cel groaznic, trebuia să urmeze o așezare nouă peste toată Europa.

După ce țările românești se uniseră cu țara mamă, popoarele care le stăpâniseră s-au obișnuit de voie, de nevoie, cu stările cele noi. Rușii au înghițit în sec și, tot înjurând și amenințând, au lăsat-o baltă. Austriecii s-au dat după păr și au găsit că s-a făcut drept ce se făcuse. Ungurii însă făceau ca copiii care nu vor să înțeleagă: dau din mâini și din picioare, răcnesc, fac spume la gura, zgârie, mușcă, până ce trebuie să vină cineva să-i astâmpere și să-i pună la locul lor.

Cârmuirea de rătăciți de la Budapesta avea în cap pe un ovreiaș pripășit din Rusia, Bela Kun, care nu se mulțumise să taie și să spân-zure în țara în care se înfipsese, își mai pusese în gând să tulbure liniștea care abia începea să se așeze în mult frământata Europă, ca să aducă apă la moară revoluției din Rusia.

Întâi s-a înțeles cu rușii, ca aceștia să ne atace pe Nistru și să ne facă zile amare în Basarabia. Rușii ne-au măcelărit grănicerii de pe Nistru și pe funcționarii din orașele de graniță ale Basarabiei; apoi au încercat să năvălească peste apa Nistrului, la Hotin și la Tighina. Dar vreo ispravă mare n-au făcut, căci pământul Basarabiei era bine păzit


și cetașii bolșevici n-au nimerit cum s-o ia la fugă înapoi, îndată ce au dat ochi cu oștirea românească.

S-a mai apucat Bela Kun să atace pe cehoslovaci, care se despărți-seră și ei de unguri și-și întemeiaseră țara. Dar și aici, am sărit în aju-torul cehoslovacilor, care ne erau prieteni, și n-am lăsat pe unguri să-și facă de cap.

Mâniați de neizbândă, ungurii au hotărât să se întoarcă de astă dată de-a dreptul împotriva României. Și-au uitat de toate certurile dintre ei, și-au dat mâna cu toții și s-au pus pe lucru, să-și strângă armată mare. Iar când au crezut că sunt gata, pe la mijlocul lunii lui Cuptor, au adus toată armata lor la Tisa și au pornit împotriva noastră. Și astfel, pe când la Paris cârmuitorii țărilor, adunați de cu iarnă, munceau din zor ca să pună pacea cea nouă, la Tisa s-a aprins iarăși focul și românii au trebuit să lupte într-o bătălie mare, așa cum fuseseră bătăliile de la Argeș, din toamna lui 1916 și bătălia de la Mărășești, din vara anului 1917.

bătălia de pe tisa

Armata lui Bela Kun nu mai era ca cea din primăvară; era de astă dată o armată numeroasă, puternică, bine închegată și cu o mul-țime de mitraliere și tunuri. Aduseseră chiar tunuri nemțești din cele mari și grele, care se mișcau numai trase de tractoare automobile ori de locomotive și ale căror obuze erau aproape cât un stat de om.

La 20 iulie, în ziua de Sfântul Ilie, ungurii au început bătălia în tot lungul Tisei, de la vărsarea Mureșului în Tisa până la miazănoapte pe dealurile Tokaiului, unde sunt podgoriile cele vestite. La miază-noapte și la miazăzi, atacurile ungurilor erau fățărite. Voiau să înșele pe români, ca să-i facă să-și aducă aici armată multă și să slăbească la mijloc, unde plănuiau să dea atacul însemnat.

Dar românii i-au ghicit. Au lăsat pe malul Tisei, peste tot, atâta oștire cât trebuia să țină pe loc pe dușman și să-l încerce, ca să afle unde-i e puterea. Unde or simți că sunt ungurii tari, semn că pe-acolo vor să pornească atacul serios, românii or să dea înapoi, cu încetul, ca să-i momească pe unguri și să-i aducă mai în lăuntrul țării, depărtân-


du-i de la temeiul lor. În timpul ăsta, românii adunau și țineau deo-parte o oaste de manevră, tare de trei divizii, adică vreo 25.000 de oameni, sub comanda generalului Moșoiu. Când ungurii încrezuți și ei și momiți de români vor înainta prea mult, atunci trebuia să sară Moșoiu cu armata lui, de la ascunzătoare, și să se arunce în spina-rea ungurilor.

Așa s-au și petrecut lucrurile. Românii s-au jucat cu ungurii, cum se joacă pisica cu șoarecele.

La cele două aripi ale câmpului de bătălie, ungurii au trecut apa dincoace, s-au războit trei-patru zile pe loc cu românii, cercând să se țină pe malul românesc, să-și facă aici întărituri, pe care să se sprijine ca să poată înainta. N-au izbutit însă să facă ce plănuiau, căci, după lupte grele, au fost aruncați înapoi peste Tisa.

Deosebit de grele au fost luptele din josul Tisei, aproape de vărsa-rea Mureșului în Tisa, unde ungurii puseseră piciorul pe malul de din-coace al Tisei și ocupaseră orașele Szentes și Mindtszent. Aici luptau de partea românilor regimentele 89 și 90, alcătuite din românii ardeleni care slujiseră în armata ungurească și care acum, după unire, ca oștire românească, apărau hotarele țării împotriva fostului lor asupritor.

Unul din cei mai vrednici luptători a fost locotenentul Grossu Constantin, din regimentul 90 infanterie. Fusese mutat aici din regi-mentul 9 roșiori și sosise la postul lui cel nou abia în ziua de Sfântul Ilie, tocmai când dușmanul atacase frontul românesc. Dușmanul fiind puternic, soldații începură să se retragă, părăsind tranșeele. Cu învoire de la comandant, Grossu adună oamenii companiei lui, ocupă pe înserate o tranșee părăsită din marginea orașului Szentes și, luptând pe întuneric cu ungurii, rămase acolo peste noapte. A doua zi dimineață, ungurii începură din nou atacul. Regimentul 90, așa cum fusese plănuit, urmă cu retragerea. Dar Grossu, cu oamenii lui, a rămas pe loc și au luptat trup la trup, la baionetă, cu dușmanii care-i strângeau de aproape, ca să dea răgaz grosului trupei să se depărteze. Retrăgându-se pas cu pas, a ajuns până în marginea de răsărit a orașu-lui. Aici Grossu a dat peste altă trupă de unguri, pe care a atacat-o cu îndrăzneală, luptând de la depărtare de o sută de metri, cu carabina.


Fiind în cele din urmă înconjurat de dușman, a tras în ei cu revolve-rul, până ce a isprăvit încărcătura și a căzut și el, răpus de gloanțe.

După ce ungurii ocupară orașul Szentes, se retrase și regimen-tul 90 ardelenesc, așa cum era planul. Elevul plutonier Baciu Marin primi ordin să știricească prin marginea orașului. Baciu a plecat cu patru oameni, s-a tot învârtit după știri, și la urmă nu s-a mulțumit cu ce aflase pe unde fusese trimis, ci a luat hotărârea să intre chiar în oraș. S-a strecurat cu oamenii lui tiptil, prefăcându-se că sunt unguri, fiindcă păstraseră uniforma veche ungurească. Tot iscodind, ba pe unul ba pe altul, au ajuns în piața din mijlocul orașului. Aici a dat peste oaste ungurească. Cum i-a văzut, Baciu și oamenii lui au înce-put să tragă focuri în unguri, omorând o mulțime dintre ei. Luați fără veste, ungurii s-au speriat, crezând că sunt atacați de puteri mari și au luat-o la fugă. Când s-au dumirit ce a fost, s-au întors la luptă și, cum erau mult mai mulți decât românii, i-au înconjurat. Au tras românii în unguri până au fost doborâți câteșcinci, Baciu rămânând pe loc, fără să facă nici o încercare ca să-și scape viața.

Mai jos, la vărsarea Crișului în Tisa, ungurii au atacat cu putere multă satul Mindeszent și l-au ocupat. Soldații regimentului 90 ardelenesc au trebuit să se retragă și erau în primejdie să li se taie retragerea și să fie înconjurați. Ca să scape regimentul de pieire, sub-locotenentul Banciu Gheorghe s-a repezit înaintea soldaților, care se retrăgeau în neorânduială, și le-a strigat: „Fraților ardeleni, fugiți voi dinaintea ungurilor? Vreți iar să vă încalece ungurul?” Rușinați și îmbărbătați, oamenii s-au oprit pe loc. Banciu s-a pus în fruntea lor și, prin ploaia de gloanțe, s-au întors la atac, au gonit pe dușman din sat, l-au ocupat și au fugărit pe unguri până la digul de pe malul Tisei. În toiul luptei, Banciu a murit, cu pieptul străpuns de baio-nete, dar în vremea asta regimentul a avut răgaz să se pună în rându-ială și să se retragă în poziția cea nouă, unde primise poruncă, fără să piardă niciun om.

Aceste fapte de vitejie au făcut cu putință ca în spatele frontului să se adune și să se rânduiască oastea de ajutor. În ziua de 23 iulie au sosit soldații brigăzii întâia de vânători, care, adunând și pe sol-dații regimentului 90 ardelenesc, au izbit pe unguri, i-au gonit și din Szentes și din Mindeszent și, până seara, i-au azvârlit din nou peste


Tisa. Apoi vânătorii au plecat chiar în noaptea aceea, mai spre nord, unde se dădea bătălia cea mare, iar paza Tisei a rămas din nou în paza celor două regimente ardelenești.

În vremea aceasta, atacul cel mare îl dădeau ungurii la mijloc, în dreptul orașului Szolnok. Aici strânseseră ei artilerie multă, ca la vreo sută de guri de foc, cu care au bombardat năprasnic malul de din-coace al Tisei, și pe aici și-au trecut grosul oștirii, trei divizii. Malul românesc era păzit și aici tot de trei regimente ardelenești noi, care au ținut piept cât au putut, și apoi, în fața năvalei puterii copleșitoare ungurești, au început a se retrage, cu rânduială.

La Szajol, o companie de ardeleni din regimentul 81 era coman-dată de căpitanul Mathes Enric, sas din Mediaș. Compania trebuia să stea pe loc, luptând cu îndârjire, ca să-i țină pe loc pe unguri, până când brigada se va putea retrage. El a luptat cu îndârjire împotriva dușmanului care-l copleșea din toate părțile, până când, rămas numai cu câțiva oameni în jurul lui, a continuat lupta cu baioneta. Nevoind să se lase prins de unguri, a fost străpuns de baionetele lor și a căzut strigând „Trăiască România Mare!” Moartea glorioasă a acestui ofițer, de neam săsesc, a fost pecetea de sânge pe frăția dintre români și sași, în patria lor cea nouă.

După patru zile de lupte, dușmanul izbutise să câștige pământ pe malul de dincoace al Tisei, unde înaintase pe adâncime de șaizeci de kilometri și se întinsese pe o lățime de optzeci. Toată oștirea lui era acum trecută dincoace. La Budapesta, Bela Kun se umflă în pene și țipă cât îl ținea gura că a biruit pe români și că ia Ardealul înapoi. Aliații noștri erau îngrijorați și se sfătuiau cum ne-ar fi putut ajuta. Chiar la noi în țară, cu toate că nu se știa tocmai lămurit ce se petrece la Tisa, lumea era neliniștită. Singurii care se țineau liniștiți și chiar se bucurau erau căpeteniile oștirii române. Ei își dădeau seama mai bine decât oricine de cum stăteau lucrurile, și-și râdeau în barbă, când vedeau cum se afundă ungurul din ce în ce mai mult în groapa unde o să-și găsească moartea. Oastea de manevră a lui Moșoiu stă-tuse ascunsă la o parte și nu se amestecase deloc în lupta de până acum. Cum stă la pândă pisica după șoricelul care se depărtează nebăgător de seamă de gaura lui, așa pândea și Moșoiu oștirea ungu-rească, cum se depărta nesocotit de Tisa, și se rășchira mereu.


Cu vânătorii ce goniseră pe unguri la Szentes, Mărdărescu mai alcă-tui încă o a doua oaste de manevră, sub comanda generalului Leca.

În ziua de 24 iulie, românii au trecut la atac. De astă dată ei porniră din trei părți împotriva ungurului încrezut și nesocotit. Ardelenii, care se retrăseseră mereu de patru zile, s-au opintit pe loc și au izbit pe unguri din față. Din stânga le-a căzut în coastă Moșoiu cu cele trei divizii ale oastei de manevră. Din dreapta, s-a năpustit împotriva lor Leca cu vânătorii și roșiorii lui.

La început ungurii nu s-au dumirit bine ce e asta. Cum aveau și ei aici oaste destulă, s-a încins pe toată linia o bătălie strașnică. În temeiul luptei era divizia întâia a lui Obogeanu, numai regimente de olteni din Mehedinți, Dolj și Gorj. Într-un loc al bătăliei, ungurii erau să răzbească pe români, care au început să dea înapoi. Comandantul brigăzii, colonelul Tomoroveanu, s-a repezit călare înaintea români-lor, i-a întors la luptă și a atacat în fruntea lor, dar a căzut mort, lovit de un glonț în frunte.

Mehedințenii au avut partea cea mai grea. Trebuiau să cucerească satul Fegyvernek, și au trebuit să meargă pe câmp neted, în care la tot pasul erau case de pândari, pline de mitraliere. Una câte una au trebuit să le ia cu asalt, iar seara au ocupat și satul.

Peste noapte, altă putere ungurească a trecut Tisa și a luat satul din mâna românilor, care nu lăsaseră în el decât un batalion de mehedințeni. Mai în susul apei, ungurii au trecut Tisa în spatele românilor. Mehedințenii sunt înconjurați. Comandantul lui, maiorul Strehăianu, luptă în fruntea soldaților lui și e rănit de trei ori pe rând, până când, în cele din urmă, o schijă de obuz îl lovește în piept și-l răpune. Cad și doi comandanți de companie.

Batalionul începe retragerea. E primejdie ca oamenii să nu fie cuprinși de spaimă și să se împrăștie fără regulă. Soldatul sanitar Spătaru aruncă brancarda și pune mâna pe o pușcă mitralieră cu care trage din locul cel mai primejduit din mijlocul șoselei, până ce sfâr-șește încărcătura; apoi trece la altă mitralieră, ai cărei servanți fuse-seră doborâți, și urmează tragerea. Pilda lui face minuni; linia de trăgători se oprește și trupa rămâne pe poziție.

Până aici le-a fost ungurilor. De astă dată, toate puterile români-lor au ajuns pe linia de bătaie. Roșiori, descălecați de pe cai, atacă pe


ungurii care trecuseră Tisa în spatele românilor și-i poftesc să treacă apa înapoi. Fiindcă poftirea se făcuse cam cu zurba, ungurii n-au mai așteptat să fie poftiți a doua oară și s-au grăbit s-o șteargă. Oltenii atacă pe unguri, așa cum știu ei s-o facă. De jur împrejur românii izbesc cu necaz în unguri. Dinspre miazăzi a pornit și oastea lui Leca.

Acum s-au dezmeticit și ungurii și simt cu cine au de-a face. În seara zilei de 25 iulie se văd înconjurați, izbiți și împinși din toate părțile. Cearcă ei să se zbată, să rupă cercul de fier al românilor, care se strânge în jurul lor, dar nu pot să scape din clește. Comandantul ungur vede în sfârșit primejdia. Aripile românilor înaintează, stre-curându-se pe lângă malurile Tisei, înspre podul cel mare de la Szolnok. Dacă ajung să pună mâna pe pod, s-a isprăvit cu toată oști-rea ungurească. Retragerea fiindu-i tăiată, va cădea întreagă în mâi-nile românilor. Cuprins de spaimă, comandantul ungur dă ordin ungurilor lui să rupă bătălia și să înceapă retragerea. Atât le-a trebuit. Din toate părțile, soldații unguri încep să fugă spre pod. Care de care se întrec să ajungă mai repede, învălmășindu-se pedestrași cu călă-reți, cu tunuri și cu căruțe. Gonesc caii, să le plesnească fierea, aruncă armele, aruncă lăzile cu muniții din căruțe, să fie mai ușoare la fugă, toți întorcând capetele spăimântați să vadă dacă nu-i ajung româ-nii de pe urmă. Toată noaptea a durat fuga nebună peste podul de la Szolnok. Dimineața, când românii au ajuns la malul Tisei, nu se mai găsea dincoace, afară de prizonieri, nici un picior de ungur viu. Numai câmpul era semănat des de lucruri aruncate ori părăsite de oștirea care fugise: corturi, care, muniții, arme. Iar podul, mărețul pod de fier peste Tisa de la Szolnok, fusese aruncat în văzduh de unguri.

Bătălia de la Tisa se sfârșise cu biruința desăvârșită a românilor. Se împlinise o mie de ani de când cel din urmă voievod al românilor din Ardeal, Gelu, murise ca un erou, pe malul Căpușului, înfrânt de hoardele de barbari maghiari, care porniseră din sălbăticiunile Asiei și năvăliseră cu caii lor cei iuți, de-au poposit pe plaiurile Ardealului. Înfrângerea viteazului Gelu pecetluise căderea românilor din Ardeal în robia ungurească. Bătălia de la Tisa a venit să pună sfârșit acestei negre nopți, pline de visuri rele, care durase o mie de ani.


românii la budapesta

De astă dată, românii erau hotărâți să isprăvească cu ungurii. Ca să se mulțumească că i-au aruncat dincolo de Tisa și să-i lase în pace, ca să-și adune iar armata, ar fi fost faptă de oameni slabi la minte. Trebuia ca biruința de la Tisa să fie desăvârșită. Oștirea ungurească, trecută dincolo de râu, trebuia să fie urmărită și împrăștiată, ori prinsă, iar românii trebuiau să intre în capitala dușmanului, pentru ca acolo, punându-i genunchiul pe piept, să-l silească să ceară pace și să recunoască de bune cele înfăptuite.

În noaptea de 29 spre 30 iulie, românii au trecut Tisa, mai sus de Szolnok, pe nesimțite, în bărci, și apoi au aruncat peste apă un pod de vase. Ungurii n-au prins de veste, deoarece toată luarea lor aminte era țintuită la Szolnok, unde românii, ca să-i înșele, trăgeau turbat cu tunurile.

Pe podul de vase a trecut toată ziua oastea românească. De pe mal, priveau Regele Ferdinand, Regina Maria și marele lor sfetnic Ioan Brătianu, aducându-și aminte cum, cu patruzeci și doi de ani mai înainte, de pe malul Dunării în fața Nicopolei, înaintașii lor, domni-torul Carol și Ioan Brătianu cel bătrân priveau oastea română ce tre-cea peste apele mărețului fluviu, ca să câștige pe câmpiile Bulgariei neatârnarea României celei mici de atunci. Feciorii și nepoții luptăto-rilor de la Plevna treceau acum Tisa sub privirile nepotului domnito-rului Carol și al feciorului lui Brătianu, ca să pecetluiască pe câmpiile Ungariei unirea cea mare a tuturor românilor.

În două zile, toată oștirea românească era dincolo de Tisa și a început urmărirea ungurilor. Românii aveau și multă călărime, peste 12.000 de călăreți. Mărdărăscu și-a rânduit astfel armata încât să-i prindă pe unguri așa cum se prinde peștele în năvodul pescarului. Încotro căutau ungurii să apuce, se pomeneau cu călărimea româ-nească că-i întrece și le taie drumul. Așa de bine i-au ocolit și i-au încurcat românii încât, peste trei zile, ungurii s-au văzut împresu-rați din toate părțile, cu retragerea spre Budapesta tăiată și fără nici o nădejde de scăpare. Atunci n-au mai avut încotro și, în ziua de 3


august, toată oștirea ungurească a pus armele la pământ și s-a pre-dat românilor.

În vreme ce o parte a armatei române prindea oștirea ungurească, cealaltă parte își urmă drumul drept înainte spre Budapesta. Cuprinși de spaimă, bolșevicii din Budapesta, în cap cu Bela Kun, au fugit la Viena, așa cum șoarecii părăsesc corabia care începe să ia apă. În Budapesta a rămas vraiște. Un colonel italian, care prinsese dragoste de unguri, a ieșit înaintea românilor ca să-i înfricoșeze, rățoindu-se la ei, cum că n-au voie de la Puterile Aliate să intre în Budapesta. Dar generalul Rusescu, comandantul călărimii de avangardă, l-a trimis la plimbare pe voinicosul de italian, și, în fruntea a patru sute de călă-reți, a intrat în Budapesta în seara zilei de 3 august. A doua zi, la 4 august, armata română a ocupat Budapesta și a înfipt steagul româ-nesc pe cetățuia din Buda, pe palatul regal de pe malul Dunării și pe toate clădirile de seamă ale orașului.

Mare și în veci neuitată în istoria neamului va fi această zi de 4 august, când românul, rupând lanțurile unei robii de o mie de ani, a îngenunchiat pe dușman și i-a pus piciorul pe grumaz, chiar în capi-tala lui. A fost ziua care a răzbunat toate suferințele și toate necazu-rile războiului. Între toți aliații, noi am fost singurii care am izbândit să ocupăm capitala dușmanului nostru de căpetenie. Francezii și englezii n-au izbutit să intre cu armata ca cuceritori în Berlin, căci nemții, când au simțit că le piere pământul de sub picioare, s-au grăbit să ceară pace. Nici italienii n-au ajuns să intre în Viena. Ne-a învrednicit însă Dumnezeu pe noi, cei mici și oropsiți, să răzbunăm obida de atâtea veacuri și să sfârșim războiul cel crunt, intrând ca să-l silim să vadă cu ochii lui că vremurile s-au schimbat.

A tresărit în pământul câmpiei de la Turda trupul voievodu-lui Mihai, ucis mișelește pentru că a voit să strângă la un loc pe toți românii. Au tresărit în mormintele lor uitate mucenicii, înfipți în țeapă, sfărâmați pe roată ori sfâșiați în temnițe, când pe străzile fal-nicei capitale maghiare treceau, cu muzica în frunte și cu steagurile desfășurate, ostașii României.

Slavă Celui Prea Înalt, Care a dat românilor minte, vitejie și răb-dare ca să împlinească vrerile Lui!

cap. xv

PACEA

Furtuna războiului s-a potolit. Bubuiturile tunului și sclipirile de foc ale fulgerelor s-au stins în depărtări. Nourii negri s-au risipit. Soarele trimite raze blânde pe pământul răscolit de fierul morții și înmuiat de sângele mucenicilor.

Voios privește românul la țara lui, sporită până în marginile ei firești. Lepădând arma, el a pus din nou mâna de istov pe coarnele plugului. Vor răsări din belșug holde aurii pe ogoare și floricele roșii pe mormintele proaspete.

Răsplata cea frumoasă nu trebuie să ne facă a uita cu ce preț greu a fost ea dobândită. Să nu uităm că sute de mii de vieți de mucenici nevinovați au trebuit să se stingă în chinuri, bogății fără număr să se

cap. xv

PACEA

Furtuna războiului s-a potolit. Bubuiturile tunului şi sclipirile de foc ale fulgerelor s-au stins în depărtări. Nourii negri s-au risipit. Soarele trimite raze blânde pe pământul răscolit de fierul morții şi înmuiat de sângele mucenicilor.

Voios priveşte românul la țara lui, sporită până în marginile ei fireşti. Lepădând arma, el a pus din nou mâna de istov pe coarnele plugului. Vor răsări din belşug holde aurii pe ogoare şi floricele roşii pe mormintele proaspete.

Răsplata cea frumoasă nu trebuie să ne facă a uita cu ce preț greu a fost ea dobândită. Să nu uităm că sute de mii de vieți de mucenici nevinovați au trebuit să se stingă în chinuri, bogății fără număr să se


irosească, pentru ca din focul pustiitor să se lămurească icoana unei țări noi și frumoase, din care să lipsească nedreptățile ce au apăsat norodul românesc în vechea orânduire.

Dumnezeu a învrednicit norodul românesc ca să izbândească. El i-a dat inimă tare, ca să îndure toate încercările, câte i-a trimis, fără să cârtească și nici nădejdea în cele orânduite de înțelepciunea Lui să n-o piardă. El a întărit și puterea brațelor oștenilor țării, ca să facă atâtea fapte de vitejie câte n-ar putea să încapă, nu într-o biată căr-țulie ca aceasta, dar nici în de zece ori pe atâta. Cuvine-se dar să ne îndoim genunchii, să ne plecăm frunțile, să ridicăm cântare de slavă către Cel atotputernic și să păzim cărările Lui, în toți vecii vecilor.

Pe amândoi marii ostenitori întru făurirea României Mari i-a che-mat Dumnezeu la sânul Lui.

Regele Ferdinand, cel bun, drept și iubitor de țară, a fost învredni-cit de Dumnezeu să trăiască și ziua cea mare, când și-a așezat pe cap coroana de rege al românilor, făurită din oțelurile tunurilor câștigate de la dușman și sfințită cu sângele unui neam. Și-a pus-o în sfântul locaș ce s-a înălțat pe dealul cetății din Alba-Iulia, acolo unde voievo-dul Mihai cel Viteaz fusese și el uns cu prea de tot vremelnica cinste de domnitor a toată țara românească, acolo unde au pierit, cu mădu-larele frânte pe roată, mucenicii neamului Horia și Cloșca. Și după aceea s-a stins cu trupul, pentru ca sufletul său să se înalțe și să se rânduiască la dreapta Tatălui celui ceresc, alături de marii ctitori ai neamului, înțeleptul Mircea, Viteazul Mihai, Ștefan cel Mare și Sfânt.

La scurtă vreme după înălțatul rege, a chemat Dumnezeu și pe marele lui sfetnic, Brătianu. Nici moartea n-a despărțit pe cei ce lao-laltă au făurit țara cea mare și mândră de astăzi. Alături, unul de altul, au stat în vâltoarea pătimirii și a muncii pentru înălțarea țării. Apropiate, pe malurile aceleiași văi a bătrânului Argeș, le stau lăca-șurile de veci, care păstrează ceea ce a fost pământesc din ființa lor. Alături le stau, desigur, și sufletele, veghind de sus la fericirea țării pentru care nu și-au cruțat puterile minții și trupului.

La mormintele acestor doi mari bărbați trebuie să caute de aici înainte românul pildă și prilej de îmbărbătare, de însuflețire, și mai ales cumpănă și îndreptar pentru vremile ce au să vină de aici îna-


inte. De câte ori vântul zavistiei va cerca să sufle, ca să curme înțe-legerea dintre frați, de câte ori molima neîncrederii în puterea dreptății va cerca să otrăvească sănătatea sufletului nostru, să înge-nunchem înaintea mormintelor lor și să ne aducem aminte că ceea ce ei au săvârșit, numai prin înțelepciune, prin credință și prin unire au săvârșit.

Iar de pe malurile Argeșului să ne îndreptăm pașii gândului nostru spre dealul frumos ce străjuiește capitala țării. Acolo sus își doarme somnul de veci cel de-al treilea și cel mai de căpetenie din-tre făuritorii României de astăzi, cel care cu inima lui vitează, cu brațul lui vânjos și cu sângele lui tânăr a durat din temelie clădirea acestei țări, întrupând în fapt gândul zămislit de cei doi fruntași. Pe creștetul dealului ce stăpânește capitala României, „Eroul necunoscut” veghează asupra viitorului țării pentru care s-a pus jertfă. Căci el este întemeietorul, el este muncitorul din ogorul viei, el este semnul pute-rii de neînfrânt care zace în sufletul milioanelor de români. Din mor-mântul lui, acoperit cu flori și vegheat de candela cu foc, nestins, el va da sfaturi de îmbărbătare și va arăta calea cea dreaptă celor care, din slăbiciune, ar șovăi sau s-ar abate de la ea.

Fratelui dezrobit, care și-ar uita de datorie, el îi va grăi mustrător, dar duios:

— Nu uita niciodată, frate, că arhanghelul dreptății și al mântui-rii voastre s-a ivit în ropot de tunete și în licăriri de fulgere pe crește-tul Carpaților, întrupând chipul și înfățișarea mea. Dragostea pentru tine, fratele cel nepărtinit, mi-a pus în mână fierul, cel cu două ascu-țișuri. Cu brațele mele am zguduit stâlpii temniței care te ținea robit, deși știam că prăbușirea zidurilor ei va prăvăli și peste capul meu bucăți din lespezile ucigașe. Nu ridica hotare noi despărțitoare de suflete, acolo unde noi am dărâmat ziduri vechi de piatră, despărți-toare de țări!

Iar fragedelor vlăstare ale neamului, copiilor ce vin să-i aducă flori și inimi curate, glasul din mormânt va rosti:

— Aflați că ce se câștigă prin muncă, tot prin muncă se păstrează. Nimic nu e mai înșelător decât închipuirea că, odată ce ai câștigat un lucru, poți să huzurești de el netulburat. Dimpotrivă, cu cât e

mai îmbelșugat și mai frumos rodul, cu atât mai mult ațâță necazul și poftele celor lipsiți de stăpânirea lui neîndreptățită. Dacă vă sim-țiți cu adevărat inima pătrunsă de iubire și de venerație pentru cei ce s-au ostenit cu mintea și au pătimit cu trupul pentru plinirea vrerilor Celui Prea Înalt, apoi nu ați putea într-alt chip să întrupați acest sim-țământ, decât legându-vă cu jurământ să nu irosiți ușuratic moșteni-rea pe care ei v-au lăsat-o. Numai buna înțelegere și dragostea dintre toți fiii țării, numai munca spre a-i fi ei de folos vor îngădui să păs-trați ceea ce noi, cu sudori de sânge, am adunat pentru voi!

Dușmanii au fost culcați la pământ, pacea s-a pus stăpână pe pământ și țara românească s-a întregit. Dar în jurul nostru încep iar să roiască cei ce nu ne iubesc. Cei doborâți la pământ își ridică din nou capul și, poftind la bunurile țării, uneltesc în umbră și ne aruncă priviri crunte. Unii își au codițe chiar printre ai noștri.

Fii, românule, cu ochii în patru! Privește și ascultă cu luare aminte și în afară și la tine în casă. Păzește unirea cu frații și tovărășia cu prietenii cei vechi și încercați. Numai așa nu ne vor frânge!

Printre noroade umblă vorba blândă a păcii și înțelegerii. Oameni cuminți se străduiesc să împrietenească noroadele și să curme neînțe-legerile dintre ele prin dreaptă judecată. Prea a curs sânge mult, ca să nu se cutremure lumea la gândul că focul s-ar putea reaprinde.

Ucenicii lui Wilson, marele propovăduitor al înțelegerii popoare-lor, muncesc cinstit și din răsputeri la întronarea păcii veșnice.

Să-i ajutăm și noi, cu toată curăția sufletului nostru! Să întin-dem mână prietenească celor ce ne-au lovit și obrazul nostru celor ce ne-au hulit. Însă, în același timp, să fim băgători de seamă, ca nu cumva mâna ce ni se întinde să ție ascuns cuțitul în mânecă…

Domnul Dumnezeu a propovăduit „pace pe pământ și între oameni bună voință!” Nu putem însă sluji pe Dumnezeu mai bine decât lucrând astfel ca cele ce ne-au fost hărăzite din înțelepciunea și cu ajutorul Lui, să le păstrăm în vecii vecilor.

s f â r ș i t

CUPRINS

Cap. i. Clopotele de Sântă-Mărie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5Cap. ii. Biruințe și înfrângeri pe plaiurile Ardealului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

În loc de unguri, germanii!. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17Bătălia de la Sibiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19Ajutoare târzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .23Lupta de la Porumbacu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .23Lupta de la Bărcut. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .25Biruitori care se retrag. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .26Bătălia de la Brașov. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .28Înapoi pe crestele munților! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .30

Cap. iii. Cum și-au plătit bulgarii datoria de la Plevna . . . . . . . . . . . . . . . . . . .33Pătimirea de la Turtucaia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .35Retragerea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .42Bătălia din inima Dobrogei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .43Amzacea și Flămânda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .47Ruperea frontului dobrogean și ocuparea Constanței . . . . . . . . . . . . . .53

Cap. iv. Apărarea munților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .57Muntele, prietenul românilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .59Marea bătălie a trecătorilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .60întâia bătălie a trecătorilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .60Pe la Oituz nu se trece! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .62Pe drumurile cele mai scurte spre capitală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .66Ștafeta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .67Atacul Predealului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .75Frontul de la Dragoslavele Muscelului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .76Ce-au pătimit nemții în Valea Oltului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .78Pe drumul cel mai lung . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .81Înfrângerea germanilor la Jiu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .83Lupta de la Podul Jiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .85Retragerea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .87a doua bătălie a trecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .89Lupte aprige de la Oituz până la Olt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .90

Străpungerea de la Jiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .95Un pui de oltean . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .97Ruperea barierei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .100

Cap. v. Năvălirea dușmanului în țară și retragerea românilor spre Moldova. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101

Cum trebuiau să lupte românii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .102Ecaterina Teodoroiu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .104Unchiașul cel viteaz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .105Retragerea românilor din trecători . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .108Dușmanul trece și Dunărea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110Căpitanul Corlătescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111Șarja de la Prunaru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112Jertfa de pe Dealul Suslăneștilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114Maiorul Sichitiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114Marea bătălie de pe Neajlov și Argeș . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115Părăsirea Bucureștilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118Pustiirea țării și bejenia cea mare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .120Cum ne ajutau rușii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121

Cap. vi. Iarna cea de pomină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .125Iarnă, molimă și lipsuri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .127Pacostea rusească. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .128Din nou, la lucru! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .129Regele Ferdinand. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131Regina Maria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .133Ioan I. Brătianu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .135Fruntașii țării și ai oștirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .136Oștirea cea nouă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .138

Cap. vii. Mărăștii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141Asaltul Mărăștilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .144Fugărirea nemților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .150

Cap. viii. Mărășești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .155Germanii pun la cale bătălia de la Mărășești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .156Germanii atacă pe ruși, dar dau peste români. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .158Germanii se împiedecă de divizia a noua română . . . . . . . . . . . . . . . .162Contraatacul român și trădarea rușilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .165Schimbarea comandanților. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171Lupta de pe Dealul Chicera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .173Încercările germanilor de a-și întinde frontul pe de lături. . . . . . . . .175Bătălia de la Răzoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177

Mitralierele căpitanului Ignat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .180Lupta pentru patru mitraliere nemțești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .182Contraatacul român . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .184

Cap. ix. Oituz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .187Zilele grele ale Oituzului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .189Sosesc ajutoarele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191Vânătorii de munte la Cireșoaia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .193Românii pornesc la contraatac . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .196Atacul cel mare din ziua de 19 august. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .198Lupta de la Coșna . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 200

Cap. x. Răchitașul și Cocoșila . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203Atacul Răchitașului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204Moartea actorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 205Cei doi potrivnici își împart Răchitașul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207Atacul Cocoșilei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 208

Cap. xi. Cele din urmă lupte. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211Lupta de la Varnița . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .213Dealul Porcului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .215Bătălia de la Muncelu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .217Moartea Ecaterinei Teodoroiu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .218Bătălia de la Cireșoaia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .219Ion Grămadă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .221Încheierea luptelor din vara anului 1917 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 222

Cap. xii. Ruperea tovărășiei dintre ruși și români. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225Destrămarea oștirii rusești. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227Românii trebuie să lupte cu rușii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 228Basarabia se unește cu țara mamă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232

Cap. xiii. Pătimire și înviere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235Pacea de jaf și de robie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237Dușmanul, înfrânt, e gonit din țară. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 238

Cap. xiv. Răfuiala cea mare cu ungurii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243Din nou, la război! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245Românii ocupă Transilvania. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247Bătălia din Munții Apuseni. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 248Până la Tisa! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250Ungurii nu se astâmpără . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .251Bătălia de pe Tisa. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252Românii la Budapesta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 258

Cap. xv. Pacea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .261

MĂRĂȘTII...cap. vii MĂRĂȘTII planul luptelor celor noi. Nerăbdători erau românii să vină...

Documents

Transcript of MĂRĂȘTII...cap. vii MĂRĂȘTII planul luptelor celor noi. Nerăbdători erau românii să vină...