Plan

Lecţie publică: MOŞTENIREA.

1.Introducere.Noţiuni generale.

a.Despre moştenire;

b.Noţiunea, date generale;

c.Calitatea de succesor, succesor nedemn, decăderea din dreptul la succesiune.

2.Moştenirea legală.

2.1.Procedura deschidereii moştenirii:

a. Deschiderea succesiunii după declararea morţii persoanei;

b. Locul deschiderii succesiunii;

c. Patrimoniul succesoral.

3.Moştenirea testamentară

a.Noţiuni generale;

b. Determinarea cotei succesorale de către testator;

c. Substituirea succesorului;

d. Dezmoştenirea;

e. Păstrarea dreptului la moştenire.

3.1.Forma testamentului

a. Testamentele asimilate celor autentificate notarial;

b. Semnarea testamentului de către o altă persoană;

c. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice.

Literatura:1. „Drept succesoral”, Raul Petrescu, Oscar Print –fără an, pag.13-17;

                   2. „Succesiuni”, Dan Chirică, Bucureşti- fără an, pag.3-9;

                   3. „Drept civil.Succesiune”, Dumitru Florescu, Bucureşti 2001, pag.15-

19

 

1.Introducere.Noţiuni generale.

a.Despre moştenire;

Din punct de vedere etimologic cuvîntul „succesiune” îşi găseşte originea în

latinescul succedo-successi-succedere care înseamnă „înlocuire”, dar şi „urmarea

sau „succesiunea lucrurilor”. A succeda înseamnă a lua locul unei alte persoane.

Astfel cumpăratorul succede vînzătorului, fiind un succesor cu titlu particular între

vii. Accepţiunea termenului de succesiune este cea de transmitere a dreptului. În

dreptul succesoral noţiunea are două sensuri: „de transmisiune”, dar şi de „masă

patrimonială transmisă”, fiind deci, în sens restrîns, sinonimă cu „moştenire”. În

sens larg, în dreptul succesoral termenul „succesiune” înseamnă transmisiunea

patrimoniului, adică a drepturilor şi obligaţiilor unei persoane defuncte către o altă

persoană care trăieşte şi care se numeşte moştenitor. Moştenirea nu este altceva

decît dreptul de a succede cu toate drepturile defunctului.

b.Noţiunea, date generale;

Ca noţiune cu sens juridic poate avea mai multe înţelesuri.

 Într-un prim sens restrîns, prin succesiune se înţelege orice transmisiune juridică

a unor bunuri mobile, imobile, corporale sau incorporale. Astfel se spune că

donatarul succede donatorului ca titular al drepturilor de proprietate transmise

prin actul de donaţie, sau cumpărătorul succede vînzătorului ca titular al dreptului

de proprietate asupra bunurilor vîndute. În ambele cazuri noţiunea juridică de

succesor evocă ideea de continuator, ca titular de drept. Este folosită noţiunea de

succesor, deoarece ea implică atît preluarea anumitor bunuri dar şi a obligaţiilor

referitoare la bunurile transmise proprietarului subsecvent.

 În sens larg al cuvîntului prin succesiune se înţelege transmisiunea uneo bunuri

pentru cauză de moarte. Această succesiune sau transmisiune poate avea loc în

caz de rudenie potrivit unei ordini stabilite de lege sau prin act juridic potrivit

voinţei persoanei. Totodată transmisiunea succesorală poate fi cu titlu universal

sau cu titlu particular. Prin transmisiune cu titlu particular se înţelege

transmisiunea mai multor bunuri sau numai a unui bun determinat, în timp ce

transmisiunea succesorală cu titlu universal evocă dobîndirea unui patrimoniu sau

a unei universalităţi de bunuri în care se includ toate bunurile prezente şi viitoare

ale transmiţătorului dar şi pasivul care va fi preluat de succesor în calitate de

moştenitor.

Potrivit art.1432 din CC RM, prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului

unei persoane fizice decedate (cel care a lăsat moştenirea) către una sau mai multe

persoane fizice în viaţă (persoane fizice, persoane juridice sau stat). Transmiterea

moştenirii este o transmitere universală dat fiind faptul că obiectul transmisiunii

succesorale, cu excepţia legatului, îl formează patrimoniul persoanei fizice

decedate, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, care au valoare economică şi

au aparţinut celui ce lasă moştenirea la momentul decesului. Nu se trasmit prin

moştenire drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale care poartă un caracter personal

şi care poat aparţine doar celui ce a lăsat moştenirea, precum şi drepturile şi

obligaţiile prevăzute de contract sau de lege, care sunt valabile numai în timpul

vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi care se sting la decesul lui (art.1446 CCRM).

c.Calitatea de succesor, succesor nedemn, decăderea din dreptul la

succesiune.

Articolul 1433. Succesorii 

 (1)Pot  fi  moştenitorii, în  cazul  succesiunii:

a)testamentare, persoanele   care  se  aflau  în  viaţă  la momentul 

decesului   celui ce a  lăsat  moştenirea,  precum  şi  cele  care  au  fost 

concepute  în  timpul  vieţii celui  ce   a  lăsat   moştenirea  şi  s-au  născut 

vii  după  decesul  acestuia, indiferent de   faptul  dacă  sînt  sau  nu  

copiii  lui, precum  şi  persoanele   juridice  care  au capacitate  juridică 

civilă la  momentul  decesului  celui  ce  a  lăsat   moştenirea;

b)legale,  persoanele   care  se  aflau  în  viaţă  la  momentul   decesului

celui ce  a lăsat  moştenirea,  precum  şi  copii  celui ce  a  lăsat 

moştenirea  concepuţi  în timpul   vieţii  lui  şi  născuţii  vii  după  decesul 

acestuia.

(2)Statul  dispune  de  capacitate  succesorală  testamentară,  precum  şi 

de   capacitate succesorală   asupra  unui  patrimoniu  succesoral  vacant.

  1.În prezentul articol  sînt  enumerate  categoriile  de  subiecte  cărora  li  se 

recunoaşte  capacitate succesorală,  atât  în  cazul  moştenirii  legale,  cît  şi  în 

cazul  moştenirii testamentare.  Capacitatea  succesorală  reprezintă  aptitudinea 

unei  persoane  de  a  fi  subiect  al  drepturilor  şi  obligaţiilor  pe care le implică  

calitatea de moştenitor. Altfel spus, capacitatea succesorală este vocaţia unei

persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană. A nu se confunda

capacitatea  succesorală cu  capacitatea  de  folosinţă  sau cu  capacitatea  de 

exerciţiu.  Capacitatea  succesorală  se  referă  la  existenţa  în  viaţă  (la 

momentul  deschiderii  succesiunii)  a  persoanei  chemate  la  moştenire.

a)În  cazul  succesiunii  testamentare  au  capacitatea  succesorală  următoarele

categorii de persoane:

-Persoanele  care  sînt  în  viaţă  la  momentul  deschiderii succesiunii. Deci, pentru

a putea succede, persoana care are o astfel de vocaţie trebuie neapărat să existe la

momentul deschiderii succesiunii. Dovada  existenţei  la  momentul  deschiderii 

succesiunii  revine  acelei persoane  care  pretinde   drepturi  la  acea  moştenire

sau  reprezentantului (legal sau convenţional)  persoanei  interesate  cu  actele  de 

stare  civilă. Tot astfel, dovada se va putea face şi cu certificatul de deces sau

hotărîrea judecătorească definitivă de declarare a morţii din care reiese că decesul

moştenitorului a survenit ulterior deschiderii succesiunii.

Persoana declarată dispărută – pînă la momentul intervenirii unei hotărîri

judecătoreşti declarative de moarte rămasă definitivă – are capacitate succesorală,

aceasta fiind relativă şi poate fi înlăturată prin proba contrarie. Sînt posibile două

ipoteze. Prima – în cazul în care o persoană este declarată judecătoreşte dispărută,

atunci capacitatea succesorală a acesteia depinde de data morţii stabilită în

hotărîrea declarativă de moarte. În situaţia în care această dată este anterioară

celei a deschiderii succesiunii, se consideră că persoana dispărută nu a avut

capacitate succesorală şi deci bunurile care s-au primit din moştenire vor fi

readuse la masa succesorală. A doua ipoteză – în cazul în care data morţii stabilită

prin hotărîre judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă este

posterioară celei a deschiderii succesiunii, în acest caz se consideră că persoana

dispărută a păstrat capacitatea succesorală.

-Persoanele  care  au  fost  concepute  în  timpul  vieţii  celui  ce  a  lăsat 

moştenirea  şi  s-au  născut  vii  după  decesul  acestuia.  Copilul conceput este

considerat că există.  Nu va avea capacitate succesorală copilul conceput la data

deschiderii succesiunii, dacă s-a născut mort. În cazul succesiunii testamentare nu 

este  necesar  ca  cei  născuţi  după  decesul celui care a lăsat moştenirea să 

întrunească  calitatea  de  copii al acestuia.

-Persoanele  juridice  au capacitate succesorală (capacitate de a primi prin

testament o moştenire sau bunuri din moştenire) de  la  data  dobândirii 

personalităţii  juridice (capacităţii juridice civile).  Capacitatea  succesorală  a 

persoanelor  juridice  nu  depinde  de  durata  existenţei  persoanei  juridice  după 

data  deschiderii  succesiunii.  Dacă  încetarea  persoanei  juridice  a  intervenit 

după  deschiderea  moştenirii,  drepturile  sale  succesorale  vor  trece  asupra 

persoanei  sau  persoanelor  juridice  dobânditoare  a  patrimoniului  persoanei 

juridice  indicate  în  testament, aflate în  reorganizare sau, respectiv,  vor  intra 

în  masa patrimonială  supusă  lichidării,  în  caz  de  dizolvare.

b)Pentru ca o persoană să fie moştenitor legal nu este suficient ca ea să aibă

capacitate succesorală, este necesar ca aceasta să fie chemată de lege la

moştenire, adică să aibă voaţie succesorală legală. Legea conferă vocaţie

succesorală rudelor (inclusiv celor din adopţie) a celui despre a cărui moştenire

este vorba, soţului supravieţuitor şi statului.

Comentariile formulate la primele două alineate sînt valabile şi pentru capacitatea

succesorală a moştenitorilor legali, cu condiţia ca aceste persoane să facă parte

din cercul rudelor, determinat de articolul 1500 a Codului civil.

2.Statul dispune atât de capacitate succesorală testamentară, cît şi legală.

Patrimoiniul succesoral trece în proprietatea statului – în total sau în parte – în

cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie chiar dacă

aceştia există vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase

succesorale.

 Articolul  1434. Succesorul  nedemn 

 (1)Nu  poate  fi  succesor  testamentar  sau  legal  persona  care:  

a)a  comis  intenţionat  o  infracţiune  sau  o  faptă  amorală  împotriva

ultimei     voinţe,  exprimate  în  testament,  a  celui  ce a  lăsat 

moştenirea  dacă  aceste  circumstanţe  sînt  constatate  de instanţa  de 

judecată;    

b)a  pus intenţionat  piedici  în  calea  realizării  ultimei   voinţe   a  celui 

ce  a  lăsat     moştenirea  şi    a   contribuit   astfel  la   chemarea   sa   la 

succesiune   ori a persoanelor  apropiate   sau  la  majorarea  cotei  

succesorale  ale  tuturor   acestora.

(2)Nu  pot  fi   succesori  legali  ai  copiilor  lor  părinţii  decăzuţi  din 

drepturile   părinteşti  care, la  data  deschiderii  succesiunii, nu sînt 

restabiliţi  în  aceste  drepturi   şi  nici  părinţii   (adoptatorii)  şi  copiii 

maturi  (inclusiv  cei  adoptaţi) care  s-au  eschivat  cu  rea-credinţă  de  la 

executarea  obligaţiei  de întreţinere  a  celui ce a  lăsat  moştenirea  dacă 

această   circumstanţă  este  constatată  de instanţa de judecată.  

 1.Acest  articol se referă la nedemnitatatea  succesoarală. Pentru ca  o  persoană 

să  poată  fi  chemată  la  succesiune,  nu  este  suficient  ca  ea  să  întrunească

numai  cele două condiţii  pozitive (să aibă capacitate  succesorală  şi  vocaţie 

succesorală),  mai  este  necesar  ca  acestă  persoană  să  nu fie  nedemnă  de  a 

moşteni. Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală constă în decăderea de drept

a unui moştenitor din dreptul de a culege o anumită moştenire, inclusiv rezerva la

care ar fi avut dreptul din această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă

gravă faţă de cel care lasă moştenirea. Nedemnitatea succesorală constituie  o 

sancţiune,  deoarece  stopează  realizarea  vocaţiei  succesorale  pentru  anumite 

cazuri.  Ea va fi  aplicabilă  numai  în  cazul  săvîrşirii  faptelor  expres determinate

de  lege, această  normă  avînd  un  caracter  imperativ. Sancţiunea  se  aplică  şi 

produce  efecte  doar  pentru  autorul  faptei. Aplicarea  sancţiunii  nu  poate  fi 

extinsă  la  alte  moşteniri,  nedemnul   fiind  înlăturat  numai  de  la  moştenirea 

persoanei  faţă  de  care  a  săvîărşit  faptele  nedemne. La  fel,  sancţiunea 

nedemnităţii  se  va  aplica  doar  pentru  faptele  săvîrşite  cu  intenţie (vinovăţie), 

presupunîndu-se  că  moştenitorul  a  acţionat  cu  discernămînt. Infracţiunile

săvîrşite  din  culpă  nu  atrag  după  sine  sancţiunea  nedemnităţii.  

Partea  întîi a  art.1434 se referă la nedemnitatea  succesorală  în cazul  moştenirii

legale sau testamentare. Va fi nedemnă să moştenească, atît în calitate de

moştenitor legal, cît şi în calitate de moştenitor testamentar, persoana care a

comis intenţionat o infracţiune împotriva celui care lasă moştenirea sau o faptă

amorală împotriva ultimei voinţe a celui care lasă moştenirea, exprimate în

testament. Toate aceste împrejurări urmează a fi calificate drept temei pentru

declararea nedemnităţii succesorale, doar prin sentinţa sau hotărîrea

judecătorească. 

La fel, vor fi nedemne de a moşteni, persoanele care, intenţionat, au împiedicat

realizarea ultimei vonţe a celui care lasă moştenirea, care prin sugestie sau

captaţie au determinat pe cel care lasă moştenirea să facă o liberalitate în favoarea

lor sau să majoreze cota succesorală a acestora sau a persoanelor apropiate

acestora. De asemenea, vor fi nedemne şi persoanele care au tăinuit testamentul

celui care lasă moştenirea sau i-au constrîns pe ceilalţi moştenitori să renunţe la

drepturile lor succesorale, în scopul majorării părţii ce li s-ar fi cuvenit lor sau

persoanelor apropiate acestora.

         2.Alineatul 2  al  acestui articol  se  referă  la  reciprocitatea  dreptului  de 

moştenire  legală a  părinţilor  şi  copiilor,  inclusiv  al  adoptatorilor  şi 

adoptaţilor.

Sancţiunea  prevăzută  în  această parte  este  unilaterală. Astfel,  copii  pot  să-i 

moştenească  pe  părinţii  care  au  fost  privaţi  de  drepturile  părinteşti  sau 

care  s-au  eschivat  să  plătească  pensia  alimentară.

Înlăturarea  acestora de  la  moştenirea prin lege  nu  îi lipseşte de dreptul de a-i

moşteni prin testament. 

Sînt  nedemi  de  a  succede  părinţii  şi  copiii  majori  care  s-au  eschivat cu rea-

credinţă  de  la  executarea  obligaţiunii  de  întreţinere, prevăzute de lege,  a 

celui  care  lasă  moştenirea, dacă această circumstanţă este constatată de instanţa

judecătorească. Aceştia ar putea veni la succesiune numai în calitate de

moştenitori testamentari, astfel, considerîndu-se confirmat faptul, că au fost iertate

de cel care lasă moştenirea.

 Articolul  1435.  Decăderea  din  dreptul   la  succesiune    

          Circumstanţa  care  constitue  temei  pentru  decădere  din  dreptul 

la  succesiune  trebuie constatată  de instanţa  de   judecată. Acţiunea 

poate  fi  intentată   de  persoana   pentru  care decăderea  succesorului 

nedemn  din  dreptul  la  succesiune  are  consecinţe  patrimoniale.  

 Instanţele  judecătoreşti  sînt  chemate  doar  pentru  a  constata  dacă  sînt  sau 

nu  îndeplinite  condiţiile  cerute  de  lege  pentru  a  stabili  nedemnitatea  şi 

nicidecum  pentru a  pronunţa  această  sancţiune,  care  devine  aplicabilă  în 

puterea legii. Prin urmare, instanţa  de  judecată  nu  pronunţă,  ci  numai 

constată  nedemnitatea succesorală.

        Nedemnitatea  succesorală poate  fi  invocată  de  orice  persoană  interesată, 

care  urmează  să  profite  de  la  înlăturarea  de la moştenire  a  nedemnului,  cum 

ar fi  comoştenitorii  legali  sau moştenitorii  legali  subsecvenţi  ori  legatarii  sau 

donatarii  în  cazul  în  care  nedemnul  ar  fi  fost  un  moştenitor  rezervatar  al 

cărui  prezenţă  putea  determina  reducţiunea  liberalităţii  sau  dacă  acesta  ar 

fi  contestat validitatea  dispoziţiilor  testamentare.

         Dreptul  de  a  invoca  o  asemenea  acţiune  nu  poartă  un  caracter 

exclusiv  personal. Nedemnitatea  poate  fi  invocată  atît  în  mod  direct  de către 

persoanele  enumerate  mai  sus,  cît  şi  printr-o  acţiune  oblică (articolul 599 

Cod civil),  de  către  creditorii  acestor  persoane.  Acţiunea poate  fi  invocată

chiar de către  persoana  nedemnă.

Nedemnitatea  poate  fi  invocată  împotriva  nedemnului,  atîta  timp  cît  ultimul 

se  află  în  viaţă,  cît  şi  împotriva  moştenitorilor  săi  legali  sau  testamentari, 

în  cazul  în  care  succesorul nedemn  a  intrat  în  stăpînirea  bunurilor 

succesorale  şi a  decedat  înainte  de  constatarea  nedemnităţii.

Nedemnitatea  poate  fi  invocată  şi,  în  cosecinţă,  constatată  de  instanţa

judecătorească  numai  după  deschiderea succesiunii  şi  numai  dacă  vocaţia 

succesorală  a  nedemnului  este  concretă, nefiind înlăturat de la moştenire prin

prezenţa unor moştenitori în rang preferabil (care pot culege moştenirea şi fără

invocarea nedemnităţii).

 Articolul  1436. Absolvirea  succesorului   nedemn 

 Persoana  culpabilă  de  săvîrşirea  unor  acţiuni  ce  atrag  decăderea  

din   dreptul   la  succesiune  pote  fi  chemată, în  pofida  acestui  fapt,  la 

moştenire  dacă  cel ce a  lăsat moştenirea  o  iartă  exprimînd   acest 

lucru  în  mod  expres  în  testament. 

  După comiterea faptei, cel care lasă moştenirea poate să-l gratifice prin

testament pe moştenitorul nedemn. Astfel, prin voinţa testatorului, această normă 

admite înlăturarea sancţiunii legale a nedemnităţii succesorale.

 2.Moştenirea legală.

2.1.Procedura deschidereii moştenirii:

a. Deschiderea succesiunii după declararea morţii persoanei;

Articolul 1499 Moştenirea legală

            (1)Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului

către persoanele menţionate în lege, se aplică în cazul în care:

            a)cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;

            b)a fost declarată nulitatea testamentului;

            c)succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu

testatorul;

            d)succesorul testamentar este nedemn.

 Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea moştenirii are loc în temeiul

legii, la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege.

Moştenirea legală intervine în toate cazurile în care cel care lasă moştenirea nu a

întocmit testament.

Dacă testatorul a întocmit testament, dar acesta a fost declarat nul, moştenirea va

fi deferită potrivit legii. Un testament poate fi declarat nul, prin hotărîrea instanţei

judecătoreşti, dacă sînt prezente condiţiile de fond şi de formă a  nulităţii actelor

juridice. La fel, un testament va fi nul în cazul în care dispoziţiile testamentare

contravin legii sau intereselor publice sau conţine condiţii care nu sînt clare sau

contravin una alteia. În cazul în care cel ce a lăsat moştenirea a lăsat testament,

însă acesta nu cuprinde legate, prevăzînd alte dispoziţii de ultimă voinţă se vor

aplica normele referitoare la moştenirea legală. Moştenirea va fi legală şi în acele

cazuri în care testamentul cuprinde dezmoşteniri (înlăturarea de la moştenire a

unui sau a mai multor moştenitori legali),  fără ca testamentul să cuprindă legate.

Moştenirea se va diferi potrivit legii şi în situaţia în care nu există moştenitori

testamentari, fie că aceştia sînt comorienţi sau codecedaţi, fie aceştia au

predecedat, fie sînt declaraţi nedemni prin hotărîrea instanţei de judecată.

Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă cel care a lăsat

moştenirea a dispus prin testament numai de o parte din moştenire sau dispunînd

de întreg, există moştenitori rezervatari, care dobîndesc rezerva întotdeauna în

virtutea legii, deci ca moştenitori legali.

 Articolul 1500 Moştenitorii legali

(1)În cazul succesiunii legale, moştenitorii cu drept de cotă egală sînt:

            a)de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea,

la fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul

supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (părinţii, înfietorii) celui ce a lăsat

moştenirea;

            b)de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi

ascendenţii ordinari (bunicii, atît din partea tatălui, cît şi din partea 

mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea;

            c)de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai celui

ce a lăsat moştenirea.

            (2)Ascendenţii ordinari culeg moştenirea în ordinea proximităţii

(apropierii) gradului de rudenie cu cel ce a lăsat moştenirea, respectiv

bunicii îi înlătură pe străbunici etc., idiferent de sex şi linie.

            (3)În cazul moştenirii descendenţilor şi colateralilor se aplică

reprezentarea:

            a)descendenţilor – la infinit;

            b)colateralilor – pînă la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv

(colaterali privilegiaţi – nepoţi de frate şi soră, strănepoţi de la frate şi

soră; colaterali ordinari – veri primari).

            (4)Reprezentarea are loc cu respectarea prevederilor art.1504.

            (5)Părinţii naturali ai celui adoptat şi celelalte rude ale lui de sînge

pe linie ascendentă, precum şi surorile şi fraţii lui de sînge, nu moştenesc

după moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui.

 1.Transmisiunea succesorală este edificată pe principiul tradiţional al legăturii de

sînge, care există între membrii aceleiaşi familii. Adoptarea acestui sistem are ca

raţiune prezumtiva afecţiune a celui care lasă moştenirea faţă de rudele sale cele

mai appropiate.

Prezentul articol determină cercul de persoane chemate să culeagă patrimoniul

celui care lasă moştenirea. Acest procedeu se mai numeşte devoluţiune

succesorală legală, elementul principal al căreia constituie determinarea sferei

persoanelor chemate să culeagă moştenirea. Devoluţiunea succesorală legală are

ca temei legăturile de rudenie, relaţiile de căsătorie între eventualii moştenitori şi

cel care lasă moştenirea.

Potrivit articolului 45 din Codul familiei, rudenia este legătura de sînge bazată pe

descendenţa unei persoane dintr-o altă apersoană sau pe faptul că mai multe

persoane au un autor comun. Rudenia poate fi în linie dreaptă : ascendentă

(suitoare) sau descendentă (coborîtoare). La fel rudenia poate fi în linie colaterală.

Gradul de rudenie este distanţa dintre două rude, care se stabileşte astfel: în linie

dreaptă după numărul naşterilor, iar în linie colaterală după numărul naşterilor,

urcînd de la una dintre rude pînă la ascendentul comun şi coborînd de la acesta

pînă la cealaltă rudă.

Deşi legea stabileşte cercul persoanelor chemate să culeagă moştenirea, acestea

nu vor putea să culeagă toate împreună patrimoniul succesoral. Este evident că,

dacă s-ar fi procedat astfel, s-ar fi ajuns la o excesivă fracţionare a patrimoniului

succesoral. De aceea, legiuitorul a instituit două criterii de bază şi anume: clasa de

moştenitori şi gradul de rudenie.

Clasa de moştenitori reprezintă grupul de rude a celui care lasă moştenirea,

determinat potrivit legii, chemate să moştenească într-o anumită ordine, faţă de

alte grupe de rude dintr-o altă clasă.

Rudele de acelaşi grad vor culege moştenirea cu drept de cotă egală, acesta

constituind principiul împărţii succesiunii dintre rudele de acelaşi grad în părţi

egale (pe capete). În conformitate cu acest principiu în cazul în care la moştenire

sînt chemate rude din aceeaşi clasă de moştenitori şi au acelaşi grad de rudenie cu

cel care lasă moştenirea, fiecare din successibili va moşteni o parte egală cu a

celorlalţi succesibili.

a)Din prima clasă de moştenitori fac parte: copiii, inclusiv cei înfiaţi, soţul şi

părinţii (înfietorii) celui care lasă moştenirea. Spre deosebire de moştenitorii din

alte clase, moştenitorii  care fac parte din clasa I, sunt moştenitori rezervatari

(rezerva succesorală este de 1/2 din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia din ei în caz de

succesiune legală), dacă sunt incapabili de muncă.

i) Din categoria descendenţilor fac parte:

            - copiii din căsătorie a celui care lasă moştenirea. Constatarea nulităţii

căsătoriei nu va produce efecte asupra copiilor, rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie,

aceştia păstrându-şi drepturile care revin copiilor din căsătorie, chiar dacă ambii

soţi au fost de rea-credinţă la încheierea acesteia;

- copiii celui care lasă moştenirea sau descendenţii lui din afara căsătoriei, cu

singura condiţie ca paternitatea să fie stabilită potrivit legii. Aşadar, principiul

este, în această privinţă, asimilarea copilului din afara căsătoriei cu cel din

căsătorie. Altfel spus, copilul din afara căsătoriei care şi-a stabilit paternitatea, are

aceeaşi situaţie legală ca şi copilul din căsătorie, atât faţă de părinte, cât şi faţă de

rudele acestuia;

- copiii  înfiaţi. Înfierea este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturi de

rudenie, pe de o parte, între înfiat şi descendenţii săi şi înfietor şi rudele acestuia,

pe de altă parte, asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei fireşti.

Raporturile dintre înfietor şi înfiat sunt asemănătoare acelora existente între

părinţi şi copii, adică  înfiatul şi descendenţii săi, dobîndesc, prin efectul înfierii,

aceleaşi drepturi pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi. Înfiatul şi

descendenţii săi vor avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de defunct,

deoarece ei devin rude nu numai cu înfietorul, dar şi cu rudele acestuia între care

ascendentul înfietorului care lasă moştenirea.

Descendenţii pot culege moştenirea, în nume propriu sau prin reprezentare.

ii) Ascendenţii privilegiaţi sînt părinţii celui care lasă moştenirea, adică  tatăl şi

mama  din căsătorie, din afara căsătoriei şi din înfiere. Aceştia pot fi:

-tatăl şi mama din căsătoria cărora s-a născut cel care lasă moştenirea;

Deoarece drepturile succesorale a părinţilor sînt expres reglementate de Codul

civil, în această privinţă nu se ridică mari probleme. Părinţii  vor avea vocaţie

succesorală şi la moştenirea copilului născut dintr-o căsătorie declarată nulă sau

anulată, fiind irelevant faptul dacă au fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă la

încheierea acesteia. Cît priveşte relaţiile dintre copii şi părinţi, nulitatea căsătoriei

nu produce efecte retroactive, aşa fiind drepturile succesorale între părinţi şi copii

rămîn neatinse.

-mama din afara căsătoriei;

Vocaţia succesorală a mamei din afara căsătoriei nu poate fi pusă la îndoială.

Proba principală a maternităţii, o constituie faptul înregistrării mamei copilului, în

certificatul de naştere. 

            -tatăl din afara căsătoriei în cazul în care şi-a stabilit paternitatea potrivit

legii;

Vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei la moştenirea lăsată de copilul

său, nu  se pune la îndoială, fiind reclamată de raporturile de rudenie statornicite

între copil şi tatăl său prin stabilirea paternităţii, de principiul egalităţii între sexe

şi de principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.

-înfietorii;

            Ţinînd cont de faptul că în cazul înfierii, înfiatul devine rudă cu înfietorul 

(şi cu rudele acestuia), ca şi un copil firesc, iar raporturile cu părinţii şi alte rude

fireşti încetează, înfietorul va avea vocaţie succesorală  la moştenirea lăsată de 

înfiat. Totodată, în această situaţie,  părinţii fireşti ai înfiatului, indiferent de faptul,

că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd orice vocaţie succesorală la

moştenirea lăsată de cel înfiat. În  ipoteza în care unul dintre soţi înfiază copilul

firesc al celuilalt soţ,  părintele firesc, care este soţul înfietorului, îşi păstrează

vocaţia succesorală la moştenirea copilului .

            Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi

pe calea reprezentării.

iii) Soţul supravieţuitor face parte din prima clasă de moştenitori.

Pentru a avea vocaţie succesorală la  moştenirea lăsată de soţul predecedat, soţul

supravieţuitor trebuie să îndeplinească, pe lângă  condiţiile generale ale dreptului

la moştenirea legală, o condiţie specială  şi anume: să aibă calitatea de soţ la data

deschiderii moştenirii. Aceasta înseamnă, că dreptul de moştenire, recunoscut

soţului supravieţuitor se întemeiază pe o calitate care se poate pierde. Numai

căsătoria încheiată la organele de stat de stare civilă dă naştere la drepturi şi

obligaţii între soţi. De aceea numai persoana care a fost căsătorită legal (căsătorie

înregistrată) cu cel care lasă moştenirea, are vocaţie succesorală la moştenirea

acestuia.     

Soţul supravieţuitor este chemat la succesiunea soţului său predecedat indiferent

de sex, durată a căsătoriei cu defunctul, stare materială, dacă din căsătorie au

rezultat sau nu copii, ori dacă soţii convieţuiau la data deschiderii moştenirii sau,

dimpotrivă, erau despărţiţi în fapt (mai puţin de 3 ani – vezi articolul 1502 Cod

civil). În schimb, concubinajul - convieţuirea a două persoane de sex diferit, nu

conferă concubinului  supravieţuitor vocaţie succesorală legală la moştenirea

concubinului predecedat. 

            Calitatea de soţ se poate pierde prin divorţ şi odată cu divorţul dispare şi

afecţiunea presupusă a defunctului, care legitimează dreptul de moştenire al

soţului supravieţuitor.         

În caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din ziua cînd hotărîrea judecătorească

prin care a fost pronunţat divorţul, a rămas definitivă sau din ziua înregistrării

divorţului la oficiul de stare civilă în cazul desfacerii căsătoriei la oficiul de stare

civilă (articolul 39 Codul familiei). Deoarece divorţul produce efecte numai pentru

viitor, nu şi pentru trecut, calitatea de soţ se păstrează, pînă la data cînd hotărârea

judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă sau ziua

înregistrării divorţului la oficiul de stare civilă, chiar dacă moartea a intervenit în

cursul procesului sau chiar după pronunţarea divorţului, dar înainte ca hotărârea

să fi devenit definitivă sau să fi fost înregistrat divorţul la oficiul de stare civilă.

Aceasta înseamnă, că în situaţia în care unul din soţi decedează în cursul

procesului sau după ce s-a pronunţat divorţul, dar înainte ca hotărârea să fi rămas

definitivă sau să fi fost înregistrată, efectele divorţului nu se mai produc, căsătoria

nedesfăcându-se prin divorţ, ci încetând prin decesul unuia dintre soţi, soţul

supravieţuitor urmând să moştenească.

Calitatea de soţ se mai poate pierde datorită desfiinţării căsătoriei prin hotărâre

judecătorească de constatare a nulităţii căsătoriei ori instanţa pronunţă anularea

căsătoriei. În cazul nulităţii, căsătoria se desfiinţează cu efect retroactiv, astfel

încât din punct de vedere juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost niciodată

căsătoriţi între ei şi, deci, problema unor drepturi succesorale nu se mai pune,

calitatea de soţ pe care soţul supravieţuitor o avusese la data deschiderii

succesiunii desfiinţându-se cu efect retroactiv.

Soţul supravieţuitor face parte din prima clasă de moştenitori şi, deci, va culege o

cotă egală cu cea a copiilor şi a părinţilor. Masa succesorală a soţului predecedat

este  alcătuită din  bunurile proprii ale celui care lasă moştenirea şi din bunurile

rămase după scăderea părţii ce se cuvine soţului supravieţuitor din bunurile

comune. Soţului supravieţuitor îi revine o parte din  bunurile comune ce se cuvin

acestuia în calitate de codevălmaş plus o cotă egală cu cea a copiilor şi părinţilor

din masa succesorală. 

            Masa succesorală a soţului decedat, la care este chemat soţul

supravieţuitor, este alcătuită astfel:

- din bunurile personale ale celui care lasă moştenirea, care potrivit articolului 22

din Codul familiei sînt: bunurile dobîndite înainte de încheierea căsătoriei; bunurile

primite în dar sau în baza altor convenţii gratuite; bunurile dobîndite prin

moştenire; bunurile de uz personal, cu excepţia bijuteriilor de preţ şi a altor

obiecte de lux, indiferent de timpul şi modul de dobîndire. În acelaşi timp, din

categoria bunurilor personale, potrivit articolului 20 din Codul familiei mai fac

parte şi premiile, indemnizaţiile şi alte plăţi, care au un caracter de compensare

(ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii, etc.)

- din bunurile rămase după scăderea părţii ce se cuvine soţului supravieţuitor din

bunurile comune. Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt, potrivit

articolului 20 din Codul familiei, bunuri comune. Împărţirea acestora se face în caz

de deces a unuia din soţi prin buna înţelegere între soţul supravieţuitor şi ceilalţi

succesibili al celui care lasă moştenirea, iar în caz de neînţelegere, pe cale

judecătorească.

Soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu nu şi prin reprezentare,

este moştenitor rezervatar, dacă este incapabil de muncă.

b)Din clasa a  doua de moştenitori fac parte: fraţii şi surorile defunctului

(colateralii privilegiaţi), bunicul şi bunica (ascendenţii ordinari) lui atît din partea

tatălui cît şi din partea mamei.

i)Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea, precum şi

descendenţii  acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate ori

soră), care vin la moştenire prin intermediul reprezentării succesorale.

            Fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea pot fi:

-din aceeaşi căsătorie a părinţilor: fraţi buni şi surori bune;

-din căsătorii deosebite: în cazul în care copiii au tată comun firesc sau înfietor şi

mame diferite ei sunt numiţi-fraţi (surori) consîngeni; în cazul în care copiii au

aceeaşi mamă firească sau înfietoare şi taţi diferiţi, copiii sunt numiţi-fraţi (surori)

uterini;

-din afara căsătoriei;

-din înfiere.

Cît priveşte întinderea drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi, fraţii şi

surorile celui care lasă moştenirea, făcând parte din clasa a II-a de moştenitori vor

culege o cotă egală cu cea a bunicilor.

Colateralii privilegiaţi ai celui care lasă moştenirea  pot veni la succesiune numai

în nume propriu, în schimb descendenţii lor, pot să culeagă moştenirea şi prin

intermediul  reprezentării succesorale.

ii)Ascendenţii ordinari sunt rude în linie dreaptă ascendentă a celui care lasă

moştenirea, alţii decît părinţii (bunicii, străbunicii, etc).

            Bunicii vor moşteni o parte egală cu cea a fraţilor şi surorilor celui care

lasă moştenirea.

Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire şi prin intermediul instituţiei

reprezentării (alineatul II din prezentul articol).

c)Din clasa a treia de moştenitori fac parte: unchii şi mătuşile (colateralii ordinari)

a celui care lasă moştenirea

În cazul în care nu există moştenitori din primele două clase sau dacă aceştia sunt

nedemni sau renunţători, legea cheamă la moştenire clasa a treia de moştenitori-

colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale celui care lasă moştenirea, care nu

sînt fraţi sau surori ori descendenţi ai acestora. 

            Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin

reprezentare) şi moştenesc în părţi egale .

2.Potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie între succesibilii din aceeaşi

clasă au prioritate a culege patrimoniul succesoral cei care sînt rude mai apropiate

în grad cu defunctul. Acest principiu se aplică privitor la  ascendenţii ordinari.

            Astfel, de exemplu, în interiorul clasei II, bunicul celui care lasă moştenirea

(rudă de gradul II cu acesta) va înlătura de la moştenire pe străbunicul  celui care

lasă moştenirea (rudă de gradul III). Altfel spus, vocaţia concretă a unui  succesibil

în cadrul fiecărei clase de moştenitori este în dependenţă de apropierea gradului

de rudenie faţă de cel care lasă moştenirea

            3.Dacă la moştenire sînt chemaţi descendenţii sau colateralii, în caz de

necesitate, poate fi aplicată instituţia reprezentării.

            Astfel, de exemplu, defunctul avea doi copii, dintre care unul a predecedat,

lăsînd doi copii.  Dacă am aplica strict litera legii, moştenirea ar urma să fie

culeasă doar de copilul în viaţă al defunctului. O asemenea soluţie nedreaptă este

înlăturată prin instituţia reprezentării suucesorale care permite nepotului să urce

în locul părintelui predecedat pentru a culege partea de moştenire ce s-ar fi

cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Cei doi

nepoţi ai copilului predecedat vor culege în total  ½ din moştenire (fiecare cîte ¼ ),

cealaltă ½ va fi culeasă de fiul rămas în viaţă. Dreptul la moştenire nu poate

depinde de hazard (predecesul sau supravieţuirea unor rude), iar moartea

prematură a părinţilor nu trebuie să dăuneze unora dintre copii şi nici să profite

altora.

            La fel şi în cazul colateralilor. Nepoţii de frate şi soră vor putea urca în

locul şi gradul părintelui predecedat (fratele defunctului) pentru a culege partea ce

s-ar fi cuvenit acestuia din moştenirea unchilui lor, iar verii primari vor urca în

locul şi gradul părintelui predecedat (unchii defunctului) pentru a culege partea ce

s-ar cuvenit acestora din moştenirea vărului.

            4.Instituţia reprezentării urmează a fi aplicată, ţinînd cont de condiţiile

arătate în articolul 1504 a Codului civil.

            5.Avînd în vedere că în cazul adopţiei se rup legăturile dintre cel adoptat şi

rudele sale naturale, părinţii, fraţii şi toate celelalte rude naturale ale adoptatului

nu vor avea vocaţie succesorală legală la moştenirea adoptatului.

Articolul  1440. Deschiderea   succesiunii   

 (1)Succesiunea   se  deschide   în  urma  decesului   persoanei   fizice  sau 

declarării   morţii  ei   de  către   instanţa   de  judecată.  

            (2)Momentul   deschiderii   succesiunii   se   consideră  cel  al 

decesului   persoanei   care  a  lăsat   moştenirea   sau  data  rămînerii  

definitive   a   hotărîrii   judecătoreşti   privind   declararea    morţii   lui.   

         1.Deschiderea  succesiunii  este  consecinţa  juridică  a  încetării  din  viaţă 

a  persoanei  fizice (încetarea  calităţii de  subiect  de  drept a  celui  despre  a

cărui  moştenire  este  vorba)  şi  produce efectul  transmiterii de drept a

patrimoniului său către moştenitorii legali sau testamentari, marcînd, implicit,

momentul în care încep să acţioneze prevederile legale referitoare la instituţia

moştenirii. Înainte de deschiderea moştenirii nu se poate vorbi de moştenitori sau

de patrimoniu succesoral, persoana în viaţă, fiind titularul patrimoniului său (un

om viu nu poate fi moştenit), iar moştenitorii urmează a fi determinaţi numai la

data deschiderii moştenirii.

Faptul juridic care determină naşterea dreptului de moştenire îl constituie decesul

persoanei fizice sau declararea morţii ei prin hotărîre judecătorească.

Simpla declarare judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu are ca efect

deschiderea moştenirii.

2.Momentul deschiderii succesiunii este concomitent cu încetarea din viaţă a celui

care lasă moştenirea. Momentul  morţii se  stabileşte după  ziua (calendaristică), 

ora,  şi  minuta  survenirii  ei.

Cei care pretind moştenirea vor trebui să dovedească moartea, precum şi

momentul morţii celui la a cărui moştenire se consideră îndreptăţiţi. Dovada morţii

şi  a momentului producerii acesteia se va face, după caz, prin certificatul de deces

sau prin hotărîrea judecătorească de declarare a morţii, rămasă definitivă, care

cuprinde şi data stabilită de judecată, ca fiind aceea a morţii.

Atît dovada momentului morţii făcută prin certificatul de deces, cît şi dovada morţii

făcută prin hotărîre judecătorească declarativă de moarte au putere doveditoare

pînă la proba contrarie, aceasta putînd fi făcută prin orice mijloc de probă,

deoarece moartea este un simplu fapt material.

Stabilirea exactă a momentului morţii celui care lasă moştenirea prezintă o

deosebită importanţă practică din următoarele motive: - la această dată primesc

aplicare normele dreptului de moştenire; - în cazul unui conflict în timp al unor legi

succesorale succesive, în funcţie de această dată, se determină legea aplicabilă

(astfel, determinarea cercului de moştenitori chemaţi să culeagă moştenirea se va

efectua conform normelor legale existente la data deschiderii succesiunii, iar

actele ulterioare deschiderii succesiunii, cum ar, de exemplu, acceptarea sau

renunţarea la moştenire, vor fi reglementate de legea în vigoare la data, cînd

aceste acte se săvîrşesc, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi); - în

funcţie de acest element se determină cercul moştenitorilor legali şi testamentari; -

la această dată se determină compunerea şi valoarea patrimoniului succesoral; - de

la data deschiderii succesiunii începe să curgă termenul de 6 luni de opţiune

succesorală; - data deschiderii succesiunii marchează data pînă la care

retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire; - în cazul pluralităţii de

moştenitori, data deschiderii succesiunii marchează ziua în care începe starea de

indiviziune.

 b. Locul deschiderii succesiunii;

Articolul   1443. Locul  deschiderii   succesiunei   

 Locul  deschiderii  succesiunii    este   ultimul   domiciliu  al   celui  care 

a lăsat    moştenirea,  iar  dacă  locul   nu   este    cunoscut, locul  unde se 

află  bunurile  succesorale.   Dacă  bunurile  succesorale  se află în 

diferite  locuri, cel  al  deschiderii  sucesiunii   va  fi  considerat  locul  

unde  se   află  partea  cea  mai   valorosă   a bunurilor  imobile. Dacă  nu

există  bunuri   imobile, se consideră   locul   unde   se  află   partea 

principală  ca  valoare  a  bunurilor  mobile.   

 Ca  regulă generală, succesiunea  se  deschide  la  locul  ultimului  domiciliu  al 

defunctului. Domiciliul  persoanei  fizice  este  locul  unde  aceasta  îşi  are 

locuinţa  statornică  sau  principală. Persoana  a  cărei  domiciliu  nu  poate  fi 

stabilit  cu  certitudine  se  consideră  domiciliată  la  locul  reşedinţei  sale. 

Reşedinţa  persoanei  fizice  este  locul  unde  îşi  are  locuinţa  temporară  sau 

secundară. În  lipsă  de  reşedinţă,  persoana  este  considerată  că  domiciliază  la 

locul  unde  se  găseşte,  iar  dacă  acesta  nu  se  cunoaşte,  la  locul  ultimului 

domiciliu.

            Regula  ultimuui  domiciliu  al  celui  care  a lăsat  moştenirea  se   impune 

şi  din  considerente  de ordin  practic,  deoarece  la  ultimul  domiciliu  se  află  de

obicei, înscrisurile  defunctului  şi  tot  acolo  se  pot  culege  informaţiile  despre 

moştenitorii  defunctului şi  despre  masa  succesorală.

            Deci,  pentru  stabilirea  locului  deschiderii  succesiunii interesează  nu 

atît  locul  unde  a  decedat  cel  care  lasă  moştenirea  şi  nici  nu  atît  locul 

reşedinţei,  ci  ultimul  său  domiciliu.

            Vorbind  despre  domiciliul  unei  persoane  fizice,  interesează  atît 

domiciliul  stabilit  voluntar (domiciliul  persoanei  fizice  cu  capacitate  de 

exerciţiu  deplină),  cît  şi  domiciliul  legal (domiciliul  fixat  prin  lege,  cum  ar  fi 

domiciliul  minorului  sau  persoanelor  incapabile.

            În  cazul  decesului  unei  persoane  care  nu  a  avut  domiciliu  pe 

teritorilul Republicii Moldova, locul  deschiderii  succesiunii  se  consideră  locul 

situării celor mai importante   bunurilor  succesorale.

            Dacă domiciliul defunctului  este necunoscut  se  aplică  regula  deschiderii 

moştenirii  la  locul  unde  se  află  bunurile  mai  importante ca  valoare   ale

moştenirii.  Aceeaşi  regulă  se  aplică  dacă  bunurile  succesoarale  se  află  în 

locuri  diferite.

            Avînd în vedere că  locul  ultimului  domiciliu  al  defunctului  este  o 

chestiune  de  fapt,  dovada  lui  se  poate  face  prin  orce  mijloace  de  probă 

admise  de  lege.

            Legea  locului  situării  bunurilor  se  aplică  numai  în  situaţia   în  care 

nu  este  cunoscut  ultimul  domiciliu  al  defunctului. Deci,  în  primul  rînd  se  va 

ţine  cont  de  situarea  bunurilor  imobile.  Dacă  nu  există  bunuri  imobile,

atunci  se  va  considera  drept  ultim  domiciliu  locul  situării  bunurilor  mobile,

şi  dacă   ultimile  se  află  în  locuri  diferite  -  locul  deschiderii  succesiunii  va  fi 

locul  situării  părţii  celei  mai  valoroase  a  acestor  bunuri.

 c. Patrimoniul succesoral.

Articolul   1444.  Patrimoniul   succesoral   

 (1)Patrimoniul   succesoral    include   atît  drepturile  patrimoniale   

(activul   succesoral), cît  şi   obligaţiile    patrimoniale      (pasivul  

succesoral), pe   care   cel  ce  a  lăsat  moştenirea  le  avea  la  momentul  

decesului.  

(2) Dacă  există  cîţiva   moştenitori,   cotele lor   succesorale,  pînă  la 

primirea  certificatului  de  moştenitor,  aparţin  tuturor   acestora  în 

calitate  de patrimoniu  unic.  

(3) În  patrimoniul  succesoral  intră  cota-parte   a   celui   ce   a  lăsat

moştenirea  din   proprietatea   comună,  iar  dacă  împărţirea   în  natură  

nu  este   posibilă,  valoarea  ei.   

 1.La  decesul  unei  persoane  fizice  patrimoniul  ei   se  transmite  moştenitorilor 

legali  sau  testamentari. Acesta  cuprinde  totalitatea  drepturilor  şi  obligaţiilor 

patrimoniale  ale  celui  care  au aparţinut defunctului.  Drepturile    personale 

nepatrimoniale, care sînt strîns legate de persoană şi încetează în momentul morţii

celui care lasă moştenirea  sînt  intransmisibile  pe  cale  de  moştenire.

            Transmisiunea  succesorală  poate  fi  atît  activă  cît  şi  pasivă.

În cadrul activului succesoral sînt cuprinse toate drepturile reale sau de creanţă

ale celui care lasă moştenirea, cum ar fi: dreptul de proprietate asupra imobilelor;

alte drepturi reale principale care au aparţinut defunctului şi care nu se sting la

moartea lui (de exemplu, dreptul de servitute sau superficie) şi drepturi reale

accesorii (de exemplu ipoteca, gajul); drepturile patrimoniale de autor (de

exemplu, dreptul de a trage foloase materiale din valorificarea operei, etc);

acţiunile patrimoniale care au aparţinut defunctului (de exemplu, acţiunea în

revendicare, acţiunea în rezeliere sau rezoluţiune, etc) Există  şi  unele  drepturi 

care  deşi  nu  fac  parte  din  patrimonial  defunctului,  la  data  deschiderii

moştenirii,  vor intra  în  alcătuirea  activului  succesoral,  cum  ar  fi:  fructele 

produse  de  bunurile succesorale, ulterior  deschderii moştenirii,  inclusiv 

echivalentul  bănesc  al  folosinţei  exercitată  de  un  moştenitor  asupra  unui 

bun  din  patrimonial  succesoral.

            În  conţinutul  pasivului  succesoral  intră  datoriile  şi  sarcinile 

moştenirii.  Prin  datorii succesorale  se  înţeleg  obligaţiile  patrimoniale  ale 

defunctului  care  există  în  patrimoniul  succesoral  la  data  deschiderii

moştenirii,  inclusiv  datoriile  defunctului  faţă  de  moştenitori,  indiferent  de 

izvorul  apariţiei  lor (contract,  delict, lege).  Nu  reprezintă  datorii  succesorale 

obligaţiile  care  s-au  stins  prin  moartea  celui  care  lasă  moştenirea,  deci 

obligaţiile  executarea  cărora  depinde  de  calităţile  personale  ale  defunctului.

Aceste  obligaţii  nu  se  transmit  prin  succesiune,  însă  sînt  opozabile 

moştenitorilor.

            Prin  sarcinile  moştenirii  se  înţeleg  acele  obligaţii  care  se nasc penrtu 

moştenitor  sau  în  momentul  deschiderii  succesiunii  sau  după,  independent 

de  voinţa  defunctului  sau  din  voinţa  lui.  Aceste  sarcini  se  nasc  fără  a  fi 

existat  în  patrimonial  celui care  lasă  moştenirea.  La  ele se  referă: 

cheltuielile  de  înmormîntare,  cheltuielile  pentru  administrarea  şi  lichidarea 

moştenirii,  plata  legatelor  cu  titlu  particular.

            2.Dacă succesiunea este culeasă de doi sau mai mulţi moştenitori, ei

dobîndesc patrimoniul lăsat de defunct, în indiviziune. Această stare de lucruri

durează pînă la primirea certificatului de moştenitor.

            Fiecare dintre moştenitori va dobîndi, de la data deschiderii succesiunii, o

cotă-parte ideală şi abstractă din toate drepturile şi obligaţiile pe care moştenirea

le cuprinde. De fapt, bunurile ce formează patrimoniul succesoral sînt în

indiviziune, deoarece creanţele şi datoriile se divid între moştenitori, potrivit

vocaţiei succesorale a fiecăruia.

De la deschiderea succesiunii, fiecare copărtaş nu are o parte concretă din

lucrurile ce aparţin moştenirii, ci numai o parte abstractă din fiecare moleculă a

fiecărui bun succesoral. De exemplu, dacă în patrimoniul succesoral intră o casă cu

două camere de dimensiuni egale si există doi moştenitori, nu va avea fiecare

dreptul la cîte o cameră ci, pînă la primirea certificatului de moştenitor, iecare are

dreptul la jumătate din fiecare moleculă a întregii case.

            Indiviziunea succesorală este marcată de două principii importante: nici

unul dintre coindivizari nu are un drept exclusiv asupra unui bun individualizat din

succesiune; fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei-părţi ideale ce i

se cuvine din indiviziune (de exemplu 1/2, 1/4 )

3.Proprietatea este comună în cazul în care  asupra unui bun au drept de

proprietate doi sau mai mulţi titulari. Ca regulă generală, în privinţa bunurilor

proprietate comună nu se pot încheia acte de dispoziţie decît cu acordul tuturor

proprietarilor. Totuşi, în cazul deschiderii moştenirii cota-parte a celui care lasă

moştenirea din proprietatea comună va intra în patrimoiul succesoral.

Împărţirea bunului proprietate comună se face în natură, proporţional cotei-păţi a

fiecărui coproprietar, iar dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este

indivizibil ori nu este partajabil în natură, împărţirea se face prin:  atribuirea

întregului bun, în schimbul unei sume, în favoarea unuia ori a mai multor

coproprietari, la cererea lor; vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori

în caz de neînţelegere, la licitaţie şi distribuirea preţului coproprietarilor,

proporţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei.

 Articolul  1445.  Averea   viitoare  

 Testatorul  poate  prevedea  în  testament  o  anumită  avere   pe  care 

încă  nu  o  stăpînea  la  momentul  întocmirii   testamentului,  dar care, 

la  deschiderea  succesiunii,  trebuie  să  fie  în  proprietatea  sa. 

 Cel care lasă moştenirea  poate  transmite prin testament  atît  patrimoniul  pe 

care  l-a  avut  la  momentul  întocmirii  testamentului,  cît şi  patrimoniul  pe  care 

îl  va  dobîndi  în  viitor,  indiferent  de  faptul dacă există  acest  patrimoniu  la 

momentul  întocmirii  testamentului  sau nu (de  exemplu,  lucrurile  aflate  în 

posesia  terţilor  care  ulterior  vor  fi  dobîndite  de  testator  prin  acte  juridice).   

Aplicarea  acestei norme depinde  de  o  condiţie  suspensivă  şi  anume:  la 

momentul  deschiderii  succesiunii,  această  avere  să  se  afle  în  patrimoniul 

testatorului  şi  să  fie  succeptibilă  de  a  fi  transmisă  prin  testament.

 3.Moştenirea testamentară

a.Noţiuni generale;

Articolul 1449. Testamentul (1) Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi

personal prin care testatorul dispune cu titlu gratiui, pentru momentul

încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.

(2) Testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu.     

(3) Nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant.

 Patrimoniu soccesoral al unei persoane fizice decedate poate fi transmis către

succesorii săi atît în temeiul legii, cît şi prin act de ultimă voinţă a celui ce lasă

mostenirea – prin testament.

Dat fiind faptul, că oricare persoană este interesată să-şi hotărască soarta

patrimoniului său, legislatorul dă prioritate moştenirii testamentare, recunoscînd

dreptul oricărei persoane de a dispune liber pentru cauză de moarte, prin

manifestare de ultimă voinţă, cui să transmită bunurile sale sau o parte din ele.

Prin urmare, moştenirea legală are o funcţie doar de întregire, normele ei fiind

aplicabile în cazul în care persoana nu a dispus pentru cauză de moarte, prin

testament, cu privire la bunurile sale sau o parte din ele au rămas netestate.

În scopul protejării intereselor unor anumite categorii de moştenitori legali,

eliberarea de a dispune prin testament este limitată doar în partea ce constituie

rezerva succesorală.

1. Testamentul este un act juridic special, prin care persoana,

numită testator îşi realizează dreptul de dispoziţie pentru cauză de moarte cu

pivire la patrimoniul său. O noţiune mai amplă a testamentului este dată în alin. (1)

din care rezultă că testamentul are următoarele caractere juridice:                    

- testamentul este un act juridic, prin care se manifestă voinţa testatorului.

Astfel, testamentul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a actului

juridic, cum ar fi: capacitate de exerciţiu, consimţămînt valabil, obiect licit,

determinat sau determinabil, cauză licită şi morală. (vezi cap.II, tit.III, Cartea I).

Testamentul întocmit cu încălcarea condiţiilor de validitate a actului juridic este

nul;

- testamentul este un act juridic solemn pentru a cărui validitate testatorul

trebuie să-şi exprime voinţă prin una din formele prevăzute la Art.1458.

Nerespectarea formei testamentului atrage nulitatea lui;               

- testamentul este un act juridic unilateral, deoarece în el se exprimă o singură

voinţă şi anume aceea a testatorului, indeferent de acceptarea sau neacceptarea

de către moştenitorul desemnat a moştenirii;

- testamentul este un act juridic revocabil în sensul că testatorul în timpul vieţii

sale poate reveni oricînd asupra conţinutului testamentului, modificînd sau anulînd

unele dispoziţii testamentare, ori revocîndu-l în întregime. Testatorul nu poate

renunţa la acest drept, iar orice clauză de renunţare la dreptul de revocare este

nulă. Testamentul devine irevocabil odată cu decesul testatorului;                      

- testamentul este un act juridic personal, deaceea nu poate fi întocmit la decizia

terţelor persoane prin reprezentare, sau de către un terţ. Testatorul poate pune în

sarcina terţei persoane doar desemnarea executorului testamentar. Reieşind din

caracterul unilateral şi personal al testamentului nu se admite întocmirea unui

testament de către două sau mai multe persoane;

- testamentul este un act juridic cu titlu gratuit, adică un act de liberalitate,

prin care testatorul pentru cauză de moarte  transmite gratuit toate bunurile sale

sau o parte din ele. Testamentul prin care testatorul testează bunurile sale în

contul achitării unei datorii sau recunoaşterii şi executării altei obligaţii asumate

de către testator este nul;

- testamentul este un act juridic prin care se dispune pentru cauză de

moarte. Deşi, testamentul este valabil din momentul întocmirii lui, el produce

efecte juridice doar în momentul încetării din viaţă a testatorului. Astfel, testatorul

fiind în viaţă păstrează toate drepturile asupra bunurilor de care a dispus prin

testament, iar moştenitorul testamentar sau legatarul dobîndeşte dreptul de a

accepta sau renunţa la bunul testat din momentul decesului

testatorului;                     

- testamentul este un act juridic prin care persoana poate dispune liber de

bunurile sale sau o parte din ele prin desemnarea unui moştenitor sau

cîtorva moştinitori. Astfel, punctul esenţial al testamentului îl constitie desemnarea

moştenitorului sau/şi a legatarului. Dacă testatorul a testat unei persoane întreg

patrimoniu sau o parte din patrimoniu, o asemenea dispoziţie se consideră ca

desemnare  a moştenitorului, chiar dacă această persoană nu a fost numită direct

moştenitor. În cazul în care persoanei i-a fost testat un anumit bun, determinat sau

determinabil această persoană va fi recunoscută legatar, dacă din sensul

dispoziţiei testamentare nu rezultă, că persoana a fost desemnată în calitate de

moştenitor.

2. Alin. (2) stabileşte că testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu,

iar Art.52 din Legea nr. 1453/2002 concretizează că persoana trebuie să posede

capacitate de exerciţiu deplină. Potrivit Art.20 (1), persoana fizică dispune de

capacitate de exerciţiu deplină la împlinirea vîrstei de 18 ani sau prin dobîndirea

acestei capacităţi de către minorul care a atins vîsta de 16 ani în modul şi

temeiurile prevăzute de lege.               

Nu pot dispune prin testament minorii, persoanele declarate incapabile (Art.24),

precum şi persoanele limitate în capacitate de exerciţiu (Art.25).

Persoana trebuie să aibă capacitate de a testa cînd îşi manifestă voinţa, adică la

momentul întocmirii testamentului.

Pentru validitatea testamentului este necesar ca persoana să aibă nu numai

capacitate deplină de exerciţiu dar să aibă şi descernămînt, adică să poată să

conştientizeze acţiunile sale şi să le dirijeze, fiind în stare să aprecieze efectele

juridice ale manifestării sale de voinţă.        

Persoana care nu poate aprecia efectele juridice ale manifestării de voinţa din

cauza dereglărilor psihice, alienaţiei sau debilităţii mintale, stării vremelnice de

inconştiinţă, hipnozei, beţiei alcoolice, folosirii de stupifiante, etc., nu poate

dispune prin testament.

Testamentul încheat cu încălcarea prevederilor privind capacitatea de exerciţiu

sau lipsei de descernămînt este nul.

3. Testamentul fiind un act juridic unilateral, personal şi revocabil sub sancţiunea

nulităţii nu poate fi întocmit prin reprezentant. Astfel, testatorul nu poate

încredinţa unui terţ întocmirea din numele său a testamentului.

b. Determinarea cotei succesorale de către testator;

Articolul 1450. Determinarea cotei succesorale de către testator

 (1) Testatorul poate determina în testament cotele succesorale pentru

moştenitorii menţionaţi în el sau poate indica în mod concret cărui

moştenitor ce parte din patrimoniu îi va trece în proprietate. Dacă în

testament nu există astfel de indicaţii, patrimoniul succesoral se împarte

egal între moştenitori. 

(2) Dacă în testament sînt menţionaţi cîţiva moştenitori, dar este stabilită

cotă succesorală numai unuia dintre ei, ceilalţi moştenesc în părţi egale

patrimoniul rămas.            

 Prezentul articol este consacrat principiului libertăţii testamentare, în sensul că,

testatorul este liber de a dispune prin testament întreg patrimoniu sau o parte din

el, de a testa bunurile sale unei sau mai multor persoane, de a stabili cota-parte a

fiecărui moştenitor sau de a determina bunul care va trece în proprietatea

moştenitorului. Însă, legiuitorul, reieşind din faptul că, uneori, dispoziţiile

testamentare nu sînt destul de clare şi precise, putînd fi întrepretate fără a stabili

adevărata intenţie a testatorului, a reglementat anumite reguli de interpretare a

unor clauze testamentare.     

          1. Astfel, în cazul în care testatorul a desemnat cîţiva moştenitori, fără a

indica cota-parte a fiecărui, se consideră că dispun toţi moştenitorii desemnaţi în

cote-părţi egale. Uneori, cotele-părţi şi sumele acestora determinate de testator

pot depăşi valoarea patrimoniului succesoral. În aceste cazuri cotele-părţi ale

moştenitorilor se diminuează proporţional cotelor-părţi ce le revin. Iar dacă cotele-

părţi şi sumele acestora sînt mai mici decît patrimoniul succesoral, rieşind din

intenţia testatorului de a testa întreg patrimoniul, cotele-părţi ale moştenitorilor

desemnaţi pot fi proporţional majorate.             

2. Dacă din cîţiva moştenitori numai unuia îi este determinată o anumită cotă-

parte, ceilalţi moştenitori vor primi partea testată rămasă în cote-părţi egale. Însă,

în cazul cînd toată moştenirea a fost împărţită în cote-părţi, însă unui moştenitor

nu i-a fost determinată cota-parte, aceste cote-părţi trebuie diminuate astfel, încît

moştenitorul desemnat fără atribuirea cotei-părţi să primească atît cît a primit

moştenitorul căruia i-a fost atribuită cea mai mică cotă-parte.        

c. Substituirea succesorului;

Articolul 1451. Substituirea succesorului

 (1) Testatorul este în drept să substituie succesorul desemnat dacă acesta

din urmă decedează pînă la deschiderea moştenirii, nu acceptă sau

renunţă la moştenire, sau este privat de dreptul la moştenire.                  

(2) Renunţarea moştenitorului testamnetar la succesiune se admite numai

în cazul în care acesta nu indică în favoarea cu renunţă.      

 1. Substituirea succesorală constituie o dispoziţie specială prin care testatorul

desemnează în subsidiar un al doilea moştenitor, denumit substituit, care va primi

bunurile testate, dacă primul moştenitor nu le va primi.            

Substituirea succesorului se admite, dacă primul succesor:           

a) a decedat pînă la deschiderea moştenirii;                 

b) nu acceptă sau renunţă la moştenire;                  

c) este privat de dreptul la moştenire ca succesor nedemn în temeiul

Art.1434.                        

Testatorul poate desemna substituitul numai în baza temeiurilor enumărate. Dacă

testatorul nu va indica nici unul din aceste temeiuri în testament, substituitul se

consideră că are vocaţie succesorală, dacă primul moştenitor nu a primit

moştenirea în baza unuia  din aceste temeiuri.

Substituit poate fi orice persoană fizică sau juridică, iar dreptul lui la moştenire

apare din momentul decesului testatorului.  

2. Moştenitorii testamentari pot accepta sau renunţa la moştenire în termenul şi

modul stabilit de titlul V, Cartea IV. Însă, spre deosebire de moştenitorii legali,

moştenitorii testamentari renunţă la moştenire fără a indica în favoara cui

renunţă.    

 d. Dezmoştenirea;

Articolul 1455. Dezmoştenirea

 (1) Testatorul poate dezmoşteni pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii

legali şi nu este obligat să motiveze acest fapt.   

(2) Persoana dezmoştenită prin dispoziţie testamentară expresă nu poate

deveni moştenitor legal asupra părţii netestate din avere şi nici asupra

cotelor-părţi la care au renunţat moştenitorii testamentari.

 1. Dezmoştenirea este dispoziţia testamentară de ultimă voinţă a testatotului prin

care aceasta înlătură de la moştenire pe unul, pe cîţiva sau pe toţi miştenitorii

legali. Moştenitorii legali pot fi dezmoşteniţi de înterg patrimoniu sau numai o

parte din el.

Însă, dreptul de dezmoştenire este limitat în privinţa moştenitorilor legali ce

dispun de dreptul la cotă din rezerva succesorală. Astfel, testatorul poate

dezmoşteni moştenitorul legal doar în limitele cotitaţiei disponibile, fără a atinge

cota rezervei succsorale, stabilită prin Art.1505. Dacă există temeiuri de a declara

moştinitorul legal nedemn, testatorul îl poate dezmoşteni şi de cota rezervei

succesorale, dar în acest caz va înainta potrivit Art.1513 o acţiune în instanţa de

judecată de decădere din dreptul la cota din rezerva succesorală.

Moştenitorul nu este obligat să invoce în testament motivele dezmoştenirii.

Dezmoştenirea poate fi de două feluri directă (expresă) sau indirectă.

Dezmoştenirea directă (expresă) este atunci cînd testatorul prin dispoziţie

testamentară declară în mod expres că înlătură de la moştenire- în tot sau în parte

– pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii legali.   

Dezmoştenirea este indirectă în cazul în care testatorul prin testarea întregului

patrimoniu sau altor persoane înlătură tăcit unul sau toţi moştenitorii legali de la

moştenire.

2. Moştenitorul legal dezmoştenit prin dispoziţie testamentară expresă (directă) nu

poate moşteni partea de bunuri rămasă netestată. Moştinitorul legal dezmoştenit,

total, nu poate moşteni nici cînd toţi moştenitorii nu au acceptat sau au renunţat,

la moştenire, precum şi în cazul de declarare a nulităţii testamentului în privinţa

altor moştinitori sau de declarare a  nedemnităţii celorlalţi moştinitori. Însă, dacă

moştinitorul legal a fost dezmoştenit numai de un anumit bun sau o parte din

bunuri, atunci partea de bunuri de care nu a fost dezmoştenită şi a rămas netestată

poate fi moştenită de către acest moşinitor.                       

Moştinitori legali sînt în drept de a contesta testamentul prin care au fost

dezmoşteniţi.

e. Păstrarea dreptului la moştenire.

Articolul 1456. Păstrarea dreptului la moştenire

 Moştenitorii legali nedesemnaţi în testament îşi păstrează dreptul la

moştenire asupra părţii netestate din avere. Ei, de asemenea, moştenesc şi

partea testată din avere dacă, la momentul deschiderii moştenirii, în viaţă

nu se afla nici unul dintre moştenitorii testamentari sau adică toţi au

renunţat la moştenire.

 Moştenitorii legali dezmoşteniţi indirect, prin testarea de către testator a

patrimoniului său altor persoane, pot moşteni partea de bunuri rămasă netestată.

În cazul în care toţi moşinitorii testamentari au decedat pînă la deschiderea

moştenirii sau au renunţat la moştenire şi prin testament nu sînt desemnaţi

substituiţi, atunci moştinitorii legali dezmoşteniţi indirect pot culege moştenirea în

ordinea stabilită de Art.Art. 1500-1501. Ei, de asemenea, vor culege moştenirea şi

în caz de declarare a nulităţii testamentului sau de nedemnitate a moştinitorilor

testamentari.

3.1.Forma testamentului

a. Testamentele asimilate celor autentificate notarial;

Articolul 1458. Forma testamentului

 Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:

a) olograf – scirs în întregime personal, datat şi semnat de testator;      

b) autentic - autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat

notarial;

c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi

apoi prezentat notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl

semnează împreună cu testatorul.

 În funcţie de dorinţă sau împrejurările în care se află testatorul, testamentul poate

fi întocmit în una din următoarele forme: a) olograf; b) autentic şi c) mistic. Prin

lege sînt permise şi alte forme de testamente, asimilate celor autentice

(Art.1459).  

Fiind un act solemn, testamentul trebuie, în mod obligatoriu, să fie înocmit în una

din formele menţionate.  

Toate formele de testamente au valoare juridică egală, deaceea, revocarea sau

modificarea unui testament poate fi făcută prin toate felurile de formă de

testament stabilită de lege.

Testamentul în orice formă trebuie să fie întocmit cu respectarea condiţiilor de

validitate a actelor juridice, stabilite prin lege, a regulilor comune stabilite pentru

toate felurile de testamente, precum şi a dispoziţiilor legale stabilite pentru fiecare

formă de testament.

Pentru întocmirea testamentului în formele menţionate este necesară respectarea

următoarelor reguli comune: forma scrisă şi forma actului separat.

Astfel, orice formă de testament aleasă de testator trebuie să îmbrace forma

scrisă. Cerinţa formei scrise este o condiţie de validitate (ad solemnitatem) şi nu o

condiţie de dovadă (ad probaţionem). Voinţa testatorului, neputînd fi dovedită nici

printr-un mijloc de probă, decît printr-un testament întocmit în scris cu

respectarea cerinţelor stabilite de lege. Prin urmare, sub sancţiunea nulităţii

absolute, testamentul trebuie întocmit în întregime în formă scrisă.

A doua condiţie comună de valabilitate a testamentelor este aceea că nu se admite

întocmirea testamentului de două sau mai multe persoane, nici chiar de către soţii

care locuiesc împreună. Testamentul poate fi întocmit de o singură persoană

printr-un act separat, garantîndu-se, în aşa mod, libertatea de voinţă a testatorului.

a) Testamentul olograf

Potrviit lit. a) al acestui articol testamentul olograf este un testament scris în

întregime personal, datat şi semnat de mâna testatorului.

Sub sancţiunea nulităţii testamentului olograf trebuie respectate trei

condiţii:          

- scrierea testamentului de către testator;                 

- datarea testamentului de testator;                 

- semnarea testamentului de (mâna) testator.        

Scrierea testamentului de către testator. Testamentul olograf trebuie scris în

întregime de către testator. El poate fi scris în orice limbă pe care o posedă

testatorul, cu orice caractere de mână sau de tipar, chiriliţă sau latină, alfabetul

pentru orbi etc.

Testamentul poate fi scris pe orice fel de material: hîrtie, pînză, lemn, piatră, sticlă

etc. şi cu orice instrument: creion, cerneală, pastă, vopsea, carbune, cretă etc.

Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate, cu condiţia că foile ce

urmează să alcătuiască un singur testament şi să nu trezească careva îndoieli.

Nu se admite dactilografierea sau tipărirea testamentului.

Stersăturile, adăugările sau alte rectificări făcute cu mâna testatorului trebuie

datate şi semnate de testator, dacă ele cuprind dispoziţii testamentare noi faţă de

redactarea iniţială. Modificările ulterioare, deasemenea, trebuie să fie semnate şi

datate de către testator.

Ştersăturile sau adausurile făcute în testament de către terţe persoane sînt nule.

Condiţia scrierii testamentului de către testator nu exclude participarea altei

persoane, care să-l ajute la redactarea testamentului, însă această persoană nu

trebuie să vicieze libertatea de ultimă voinţă a testatorului. Deasemenea, testatorul

la întocmirea testamentului poate utiliza un model scris de testament.

Datarea testamentului de către testator. Alte elemente de validitate a

testamentului constituie datarea lui de mâna testatorului. Data trebuie să cuprindă

anul, luna şi ziua cînd a fost întocmit testamentul. Datarea testamentului are

importanţa pentru a putea stabili dacă testatorul a avut descernămînt în momentul

întocmirii testamentului, iar în caz de pluralităţi de testamente succesive, cu

dispoziţii contrare sau încompatibile, în raport cu data lor se stabileşte care

testament exprimă ultima voinţă a testatorului.

Lipsa datei atrage nulitatea testamentului olograf. Însă, în cazul în care data este

incompletă şi se poate stabili cînd a fost întocmit testamentul, precum şi starea de

capacitate a testatorului, testamentul va fi valabil. Sînt aplicabile testamentului

olograf şi prevederile Art.1464 C.C.

Semnarea testamentului de către testator. Testamentul olograf scris de mână

testamentul la sfîrşit trebuie semnat pentru certificarea conţinutului testamentului.

În lipsa semnăturii, testamentul se consideră un simplu proiect de testament lipsit

de efecte juridice, adică este lovit de nulitate absolută.

Semnătura nu trebuie obligatoriu să cuprindă numele şi prenumele testatorului,

însă trebuie aplicată semnătura pe care testatorul o foloseşte obişnuit, chiar şi

pseudonimul său, dacă acest pseudonim este folosit în mod curent pentru

semnarea altor acte juridice şi documente, şi care permite identificarea

testatorului.

b) Testamentul autentic.

Testamentul autentic este acel testament autentificat în condiţiile prevăzute de

lege de către organele competente. Potrivit Art.3 din Legea nr. 1453/2002 pe

teritoriul ţării testamentul poate fi autentificat de către notarii de stat, notarii

privaţi şi alte persoane abilitate prin lege, iar Art.37 din Legea menţionată şi

Art.44 pct. p) din Legea nr. 123/2003 concretizează că sînt abilitaţi să autentifice

testamente secretarii consiliilor locale ale satelor, comunelor, oraşelor şi

municipiilor, unde nu funcţionează birouri notariale. Sînt asimilate testamentelor

autentice, testamentele autentificate de către persoanele cu funcţii de răspundere

indicate la Art.1459.

Testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află în străinătate pot fi

autentificate de către consulii misiunilor diplomatice (Art.    din Legea nr.

1453/2002).

Testamentul autentic se autentifică cu respectarea condiţiilor generale de

întocmire a actelor autentice, precum şi a regulilor speciale prevăzute de lege.

Testamentul se întocmeşte în cel puţin 2 exemplare, unul dintre care se păstrează

în arhiva persoanei ce desfăşoară activitate notarială. Toate exemplarele

testamentului se semnează de testator şi au aceeaşi putere juridică (Art.54 din

Legea nr. 1453-XV din 08.11.2002). Dacă testatorul nu poate semna dintr-o

anumită cauză, testamentul poate fi semnat de o altă persoană conform

prevederilor Art.1460.

Testamentul autentic poate fi întocmit personal de către testator. La indicaţia şi

voinţa testatorului, testamentul poate fi întocmit de altă persoană, notar sau

persoana împuternicită să autentifice testamente. La redactarea testamentelor

autentice ca şi la redactarea actelor juridice se admite utilizarea mijloacelor

tehnice.

Persoana care desfăşoară activitate notarială este obligată să stabilească

identitatea şi să verifice capacitatea de exerciţiu a testatorului (Art.Art.42, 43 din

Legea nr. 1453/2002). La autentificarea testamentelor persoanelor care se află la

tratament, în instituţii medicale, sanatorii, aziluri pentru bătrîni şi invalizi, precum

şi în alte cazuri de boală gravă, notarul (persoana care desfăşoară activitate

notarială) poate fi asistat de mediul respectiv. Dacă pune la îndoială capacitatea

testatorului de a aprecia acţiunile sale şi de a le diriga, persoana care desfăşoară

activitate notarială poate solicita concluzia medicilor, referitor la faptul, dacă

testatorul dispune de deccernămînt la momentul întocmirii testamentului.

Persoana împuternicită cu autentificarea testamentului trebuie să dea citirii

conţinutul testamentului şi să verifice dacă dispoziţiile înscrise în testament

reprezintă ultima voinţă a testatorului, ulterior, testatorul semnează testamentul,

iar notarul sau persoana împuternirită să autentifice testamentul, îl autentifică,

prin aplicarea girului de autentificare (Art.46 din Legea nr. 1453/2002).

Testamentul se înregistrează în registrul general ca o acţiune notarială, precum şi

în cartea testamentelor. Notarul este obligat să informeze imediat Camera

Notarială despre testamentul autentificat, în ordinea stabilită de lege.

Persoanele împuternicite să autentifice testamentul sînt obligate să verifice dacă

dispoziţiile testamentare sînt clare şi complete, dacă nu conţin dispoziţii contrare

legii. La autentificarea testamentului, testatorul nu este obligat să prezinte dovezi

pentru confirmarea dreptului de proprietate asupra bunurilor testate.

Testamentul autentic poate fi revocat sau modificat prin depunerea unei cereri de

revocare sau modificare la notar sau persoana împuternicită sau autentifice

testamentul sau prin  întocmirea unui nou testament în orice formă stabilită de

lege.

Nerespectarea regulilor de întocmire şi autentificare a testamentului de forma

dată atrage nulitatea lui. Însă, testamentul va putea fi valabil dacă va îndeplini

condiţiile unui testament olograf.

c) Testamentul mistic.

Testamentul mistic constă dintr-un înscris de ultimă voinţă a testatorului, datat şi

semnat de mâna testatorului strîns şi sigilat într-un plic şi prezentat notarului

pentru aplicarea înscripţiei de autentificare, care trebuie să fie semnată de

testator, şi notar. Cuvîntul “mistic” înseamnă “secret”. Strîngerea şi sigilările

testamentului are drept scop asigurarea secretului testamentului şi face imposibilă

deschiderea plicului şi substituirea testamentului cu alte hîrtii.

Testamentul mistic ca şi testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime, datat

şi semnat de testator. Astfel, nu se admite scrierea testamentului de o altă

persoană sau dactilografierea lui.

Testamentul poate fi întocmit pe hîrtie obişnuită, iar hîrtia pe care este scris

testamentul, în mod obligatoriu trebuie să fie strînsă (împăturită) şi întrodusă într-

un plic care se sigilează. Sigilarea se face în sensul lipirii plicului, în aşa mod, ca el

să nu poată fi deschis, decît prin distrugerea plicului. Aplicarea unui sigiliu în

sensul adevărat al cuvîntului ar duce la imposibilitatea întocmirii testamentului

mistic de către persoane care nu dispun de sigilii proprii. Totodată, persoana care

dispune de un sigiliu propriu îl poate aplica pe plicul în care este întrodus

testamentul său.

Testatorul prezintă notarului plicul sigilat, declarînd că textul scris alcătuieşte

testamentul său, că este datat şi semnat. Dacă declaraţia  este falsă, testamentul

va fi nul.

Notarul este obligat să aplice pe actul sigilat înscripţia de autentificare pe plic.

Legislatorul nu reglementează ce trebuie să conţină înscripţia de autentificare,

însă reieşind din legislaţia ţărilor care au o asemenea formă de testament, în

înscripţia de autentificare se va indica numele, prenumele şi domiciliul testatorului

precum şi declaraţia testatorului că testamentul este al său. Actul de suprascriere

(inscripţia de autentificare) trebuie datat şi semnat de către testator şi notar. Ca şi

orice act notarial, testamentul mistic se înregistrează în registrul actelor notariale.

Notarul este obligat să respecte condiţiile necesare pentru autentificarea actelor

notariale, adică să verifice identitatea şi capacitatea de exerciţiu al testatorului

(Art.Art. 42, 43 din Legea nr. 1453/2002).

Dacă testatorul nu se poate prezenta la biroul notarial, testamentul mistic, la

solicitarea testatorului, poate fi autentificat la locul indicat de el (Art.38 din Legea

menţionată).

Deoarece, legislatorul nu reglementează că testamentul mistic rămîne la păstrare

la biroul notarial, după efectuarea înscripţiei de autentificare, el va fi restituit

testatorului. Însă, testatorul poate transmite testamentul mistic spre păstrare,

persoanelor care desfăşoară activitate notarială, în ordinea stabilită de Art.77 din

Legea nr. 1453/2002).

Testamentul mistic ca şi cel olograf trebuie prezentat notarului după decesul

testatorului la locul deschiderii moştenirii.

În cazul deteriorării plicului sigilat, testamentul va fi valabil, dacă va întruni

condiţiile testamentului olograf.

Articolul 1459. Testamentele asimilate celor autentificate notarial

 (1) Sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate

de:a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul

de serviciu al spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului,

drectorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi şi bătrîni dacă

testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful

expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii

similare, dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie;               

b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau în

aeronavă;

c) comandamntul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului

ilitar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este militar

sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană civilă sau

membru al familiei acestuia;

d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în

locuri de privaţiune de libertate.

(2) Testamentul autentificat conform prevederilor alin. (1) se expediază cel

tîrziu a doua zi după autentificare unuia dintre notarii de la locul

instituţiei date.

 Necesitatea întocmirii testamentului poate apărea în împrejurări care fac

imposibilă prezentarea testatorului la notar. Pentru ca testatorul să nu se afle în

imposibilitate de a testa din cauza piedicilor cauzate de împrejurările speciale,

legislatorul prin articolul comentat, a stabilit lista instituţiilor şi persoanelor cu

funcţii  de răspundere care pot autentifica testamentele persoanelor care se află în

asemenea împrejurări. Lista persoanelor şi instituţiilor indicate este exhaustivă şi

nu poate fi supusă unei largi interpretări.

Testamentele  făcute în instituţiile respective sînt asimilate celor autentice şi se

mai numesc speciale, reieşind din împrejurările specifice în care se întocmesc.

Testamentul special poate fi autentificat doar dacă testatorul, care se află în

instituţia respectivă, este în imposibilitate de a autentifica testamentul la notar sau

de a invita notarul în instituţia respectivă.

Testamentul special se întocmeşte în formă scrisă şi forma înscrisului separat. El

poate fi redactat de către testator, o terţă persoană sau persoana împuternicită să-l

autentifice, fără a fi viciată ultima voinţă a testatorului.

Sub sancţiunea nulităţii testamentul trebuie să fie semnat de testator, cu excepţia

cazurilor prevăzute de lege.

Datarea testamentului este obligatorie pentru a stabili dacă testatorul s-a aflat în

împrejurări specifice şi dacă a avut descernămînt în momentul întocmirii

testamentului. Deoarece, acest testament este asimilat celui autentic, persoana ce

autentifică testamentul este obligată să verifice indentitatea şi descernămîntul

testatorului la momentul întocmirii lui.

Autentificarea testamentului se trece într-un registru de înregistrare a acţiunilor

notariale ale instanţei respective.

Testamentul special poate fi revocat sau modificat în ordinea stabilită pentru

celelalte forme de testamente, inclusiv printr-un testament special.

Neîndeplinirea regulilor stabilite de lege pentru întocmirea unui testament

autentic, atrage nulitatea testamentului special.

2. Potrivit prevederilor alin.2, testamentul special trebuie expediat cel tîrziu a doua

zi după autentificare unuia dintre notari de la locul înstituţiei date. Astfel,

testamentul special se întocmeşte în cel puţin trei exemplare, dintre care unul se

restituie testatorului, altul se expediază notarului, iar al treilea rămîne la instituţia

care l-a legalizat.

Care sînt efectele neexpedierii testamentului notarului, legea nu stabileşte.

Probabil că neexpedierea, în genere, a testamentului notarului ar putea atrage

nulitatea lui, cu excepţia cazurilor cînd testamentul, prezentat notarului la data

deschiderii succesiunii, corespunde cerinţelor unui testament olograf.

 b. Semnarea testamentului de către o altă persoană;

Articolul 1460.  Semnarea testamentului de către o altă persoană

 Dacă testatorul, dintr-o anumită cauză, nu poate semna personal

testamentul, la rugămintea şi în prezenţa lui, precum şi în prezenţa a cel

puţin 2 martori şi a notarului, poate semna o persoană. În acest caz,

trebuie indicată cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze personal.

Martorii de asemenea semnează în testament.

 Testamentul întocmit în orice formă pentru a fi valabil trebuie să fie semnat

personal de către testator. Pentru unele testamente, cum ar fi: testamentul

autentic şi testamentul special se admite semnarea testamentului de către o terţă

persoană, dacă testatorul din cauza unei deficienţe fizice, boli sau din alte cauze

nu poate semna testamentul. La solicitarea testatorului, testamentul poate fi

semnat de către o altă persoană în prezenţa notarului sau persoanei împuternicite

să autentifice testamentul, precum şi în prezenţa a doi martori. În acest caz, în

testament se indică cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze testamentul.

Martorii, de asemenea, semnează testamentul. Testamentul nu poate fi semnat de

căte persoana în favoarea căreia  este făcut testamentul.

 c. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice.

Articolul 1461. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice

 Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice se întocmeşte în

mod obligatoriu în prezenţa a 2 martori şi a unei persoane care poate

comunica cu testatorul, confirmînd prin semnătură manifestarea lui de

voinţă.

 Dacă persoana care doreşte să facă un testament este analfabetă sau oarbă,

atunci persoana împuternicită să autentifice testamentul îi va citi conţinutul

testamentului în prezenţa a doi martori, care de asemenea, semnează testamentul.

În cazul în care orbul este cărturar, el va semna testamentul personal. Dacă

testatorul este surd, mut sau surdomut şi analfabet, atunci la întocmirea

testamentului vor asista  doi martori şi o persoană ce va comunica cu el, prin

semnătura sa confirmînd manifestarea de voinţă a testatorului, iar dacă această

persoană este cărturară ea va semna testamentul personal. Nerespectarea acestor

condiţii atrage nulitatea testamentului.