MonografieMatasari

Editarea acestei monografii a fost posibilă cu sprijinul Oamenilor de la Uniunea Sindicală Mine-Energie Jilţ-Turceni.

Mulţumim în special domnului senator Ion RuşeţI

ION DĂDĂLÂU

Nicolae RACOCEANU Matei lOACHIM

MĂTĂSARI FILE DE MONOGRAFIE

GORJ 2010

Mătăsari: file de monografie

PREFAŢĂ

eşi tipărirea "IVIonografiei comunei IVlătăsari" nu are putere de vindecare a durerilor, gestul este extraordinar şi de aceea apreciez din tot sufletul strădania Sindicatelor

Miniere Jilţ şi a senatorului Ion Ruşeţ, mai ales. Dorind să facă lumină în istoria comunei Mătăsari , aduc şi un omagiu pentru munca uriaşă a Celui care şi-a sacrificat zile şi nopţi din ultimii ani ai existenţei Sale pentru această însemnată lucrare documentară şi ştiinţifică.

Profesorul Ion Dădălău - căci despre El este vorba - n-a mai apucat s-o vadă tipărită. Timpul n-a mai avut răbdare. A lăsat-o în manuscris.

încercăm acum să oprim Timpul din curgerea sa misterioasă ... pe cale spirituală, prin acele mărturisiri sufleteşti, ce ne armonizează cu ceilalţi în ciclul de viaţă fără sfârşit.

Binecunoscutul Profesor Ion Dădălău, simbol pentru comunitatea din Mătăsari, răsfira printre noi benefice stări de renaştere prin dăruire şi bunătate, prin respect şi credinţă în valorile moral-creştine.

Rămas orfan de tată la fragedă vârstă, băiatul din Croici a înţeles că numai prin muncă se poate realiza şi a muncit... a muncit... împletind munca intelectuală cu cea fizică, în favoarea celei intelectuale. Dar la un moment dat Ceasul s-a oprit!

Oprim şi noi Clipa prin acest gest al Recunoaşterii personalităţii Domnului Profesor Ion Dădălău, care a trecut prin aspre încercări ale vieţii, trăind intens şi dămindu-se profesiei, luminând, arzând şi topindu-se.

L-am cunoscut bine, mai ales din anul 1978, când a fost numit director coordonator pentru şcolile din comuna Mătăsari şi când se înfiinţau primele clase, treapta a ll-a de liceu (Eu eram directoare

7

Ion DĂDĂLĂU Nicolae RACOCEANU Matei lOACHIM

8

coordonatoare pentru şcolile din comuna Drăgoteşti, nu aveam decât treapta I de liceu la zi şi o clasă de treapta a Ii-a la seral).

Mi-a fost mai mult decât un frate. Am avut perioade dificile în viaţă şi în carieră, dar am găsit permanent susţinere morală în persoana sa. îmi asculta destăinuirile, mă înţelegea, îmi suporta şi unele mofturi -care, evident, nu depăşeau limita bunului simţ, analiza totul cu ochiul critic, dar cu inima blândă şi plină de generozitate.

Profesorului Ion Dădălău, de fapt Omului Ion Dădălău, care şi-a dăruit timpul modelării conştiinţelor copiilor, devotamentului şi încurajărilor sale, i se datorează descoperirea multor talente, devenite simboluri care au marcat în bine existenţa comunităţii.

Profesional, a fost un Om de excepţie. Ca fire... uneori vesel, alteori sobru. în calitate de conducător, întodeauna, obiectiv. Avea o cultură deaosebită şi formaţie ştiinţifică. Exigent cu sine şi cu cei din jur. A urmat singur şi la timpul potrivit drumul dascălului: perfecţionarea pregătirii profesionale prin obţinerea gradelor didactice II şi I.

Prin munca sa a dovedit că a fost un Om deosebit. A considerat sfântă meseria de profesor, care cere muncă susţinută, dăruire profesională, perseverenţă. Acel suflet plin de dăruire a fost capabil să vibreze până la sacrificiu la suferinţele semenilor şi ale elevilor pe care i-a educat, cărora Ie-a urmărit potecile vieţii şi Ie-a dat nu o dată un sfat părintesc sau un sprijin material, chiar şi atunci când au devenit maturi.

După numirea sa în funcţia de director coordonator, primele clase de treapta a ll-a de liceu, zi şi seral, au funcţionat în localul Şcolii Generale Mătăsari. Apoi, pe loc gol, a ridicat actuala clădire a Colegiului Tehnic (pe atunci Liceul Tehnic), o adevărată cetate a culturii şi a luminii, cea mai impunătoare clădire din comuna Mătăsari.

Păcat că azi din palat lipseşte împăratul I Poate că este cazul ca actuala conducere a Colegiului, autorităţile

locale să se gândească să adopte denumirea de "Colegiul Tehnic Ion Dădălău"! Ar fi un moment de recunoaştere faţă de Cel care s-a stins arzând.

Directorul Ion Dădălău îi iubea pe copii, iar copiii îl venerau. îmi amintesc şi acum când, la prima promoţie de absolvenţi a liceului. Ministerul învăţământului nu stabilise comisie de bacalaureat în centrul Mătăsari. Pentru a nu-i deplasa la alte licee pe cei aproximativ 200 de elevi, pentru a le asigura condiţii cât mai bune astfel încât ei să nu fie


9

obosiţi şi să aibă un randament maxim la examene, am mers împreună, cu trenul, la Bucureşti, la minister. Aveam acordul tacit al inspectoratului şcolar. S-a zbătut, a convins şi a obţinut aprobarea pentru formarea unei comisii de examinare în centrul Mătăsari. Nu a fost deloc uşor: comisiile erau stabilite, preşedinţii erau profesori universitari, dar totul s-a rezolvat bine, beneficiarii fiind copiii.

în calitate de director, îndruma paşii cadrelor didactice tinere cu competenţă, cu artă, cu măiestrie. Se pregătea pentru fiecare asistenţă la ore în mod deosebit - cu notiţe chiar, iar îndrumările date în cadrul comisiilor metodice ale diriginţilor erau pertinente, dar şi încurajatoare. Aşa a rămas şi va rămâne model pentru generaţiile următoare, a rămas şi va dăinui în amintirile noastre prin spiritul de disciplină pe care-l cultiva, prin climatul de încredere, prin evoluţia ştiinţifică şi psiho-pedagogică pe care o promova, dar şi prin bunătatea şi generozitatea care-l caracterizau.

A asigurat relaţii bune între membrii colectivului de cadre didactice, linişte şi preocupare pentru bunul mers al învăţământului. Era conştient că, acolo unde liniştea este factor de unire şi nu de dezbinare, parcă eşti mai bogat sufleteşte... iar la clasă este nevoie de suflet!

A fost apreciat de conducerile Inspectoratului Şcolar Gorj, stimat de ceilalţi directori din judeţ. La şedinţele cu directorii, care se ţineau de obicei la "Spiru Haret", avea locul Lui fix şi nimeni nu-l ocupa, chiar dacă ceilalţi directori ajungeau în sala amfiteatrului înaintea Sa.

Toate situaţiile le trimitea la termenul stabilit şi acorda atenţie deosebită atât exactităţii şi corectitudinii, cât şi formei în care le elabora. De fapt, avea un scris deosebit de frumos şi elegant.

Când a avut probleme, eu însămi i-am zis să lase la o parte direcţia, deşi ştiam că-l doare, era munca lui de o viaţă şi poate chiar l-a costat viaţa prin stresul la care a fost supus o vreme. Mi-a spus însă că " a părăsi corabia e foarte simplu, a te lupta este mai greu, dar satisfacţiile sunt imense". Deseori vorbea metaforic. Deşi avea formaţie ştiinţifică, era de o sensibilitate rar întâlnită şi de o cultură de excepţie. Aşa se face că nu exista un moment în care să nu fructifice ceva din literatură: când era vesel, ne spunea "un verset", iar când era sobru, o maximă de te punea pe gânduri, dacă nu te ardea chiar, dovadă a inteligenţei ce-L caracteriza.


Domnica Graure, Profesor-pensionar

10

Cum Omul sta sub vremi şi vremuri, în ultima perioadă n-a mai fost director. Dar şi atunci avea un cuvânt greu de spus, rămânând Omul de referinţă. Aşa se face că cei care-L contestau, vrând-nevrând, nu puteau să nu-i recunoască meritele. Şi a fost din nou director, dar adjunct.

Acest Om ponderat, calculat şi-a unit în tinereţe destinul cu distinsa profesoară Luminiţa (Crăciunescu) Dădălău, cu care a format un cuplu perfect. Viaţa lor de familie a fost plină de iubire şi linişte. Doamna Luminiţa Dădălău, Om de aleasă cultură, de o bunătate deosebită, a ştiut să asigure calea bucuriei şi a împlinirii familiale. Sprijinul a fost reciproc, iubirea reciprocă, devotamentul asemeni. Altfel, cum ar fi putut să scrie la sărbătorirea nunţii de argint, fermecătoarele şi zguduitoarele afirmaţii: "Ţi-am fost altar, mi-ai fost icoană" .

Omul Ion Dădălău a promovat cauze umane înalte, a generat spirit comunitar, a spijinit oameni aflaţi în nevoie. A fost, este şi va fi apreciat de toţi care l-au cunoscut. Trăieşte încă prin cele două flori pe care Ie-a sădit în grădina dragostei sale. Făclia arde încă. Copacul cu rădăcini puternice şi durabile a înflorit, florile Lui îşi iau seva din acelaşi pământ, dar adevărata viaţă, sensul, rămân pe veşnicie şi se perpetuează.

Aducem şi pe această cale un omagiu Marelui Om care a trebuit să înveţe că gloria se plăteşte scump, că performanţele înseamnă sacrificii, convinşi fiind că gestul nostru de preţuire şi spiritualizare va avea ecou peste timp.

Omul care a dăruit atâta Lumină s-a topit arzând şi a întâlnit hazardul...

Mătăsari: flle de monografie

INTRODUCERE

şezările omeneşti de pe aceste întinderi colinare gorjene se pierd într-o îndelungată cronologie în perspectiva descrescândă a istoriei. Ca întreaga Dacie

protoistorică şi istorică, acest spaţiu restrâns al unei aşezări şi al vecinătăţilor ei, circumscrise într-un cadru geografic caracteristic ce se va numi „judeţ" - Gorjul în cazul de faţă, acel punct, deci, al unui anume ţinut a fost populat de la începuturi de grupuri umane ce se stabiliseră aici şi de altele în trecere. Geografia acestor aşezări de dealuri gorjene a fost, ca mai peste tot, o geografie mai umanizată, o istorie a spaţiului locuit. Aşa cum şi istoria lor va fi o geografie în mers a devenirii naturii şi omului. Căci există şi o istorie a naturii însăşi înainte de ivirea unor vestigii de fiinţare a omului, istoria Firii în aspectele ei de viaţă, minerală şi vegetală, de pământuri şi ape, de meteorologie multiformă, glaciaţiuni şi deşertificări, diluvii, seisme. Toate acestea, în necontenita lor prefacere, ajung la un moment dat al unei cronologii difuze să fie locuite de oameni, iar factorul „om" va deveni şi el unul din aspectele Firii, modificator la rându-i de climă şi de vegetaţie, de soartă - putem spune - a pământurilor pe care le va umple cu seminţiile sale. Acest imens fenomen de întrepătrundere natură-om îl constată arheologia şi antropologia mai peste tot în Europa şi mai peste tot în Dacia. Hinterlandul gorjean nu putea să scape inevitabilului proces colonizator început în paleolitic şi conturat în aşezările bine stabilite în neolitic şi în zorii epocii metalelor. Nu intrăm în date de strictă ştiinţă a cronologizării preistoriei şi protoistoriei omului, această carte fiind destinată cititorului mediu, vrem doar să trasăm într-o manieră generală etapele geografice şi istorice ale existenţei unui anumit ţinut care

11


12

interesează şi în cadrul lui o aşezare omenească ce se va numi odată în timp „Mătăsari", ca fiind una din cele mai caracteristice pentru această zonă din punct de vedere social, etnografic, industrial etc.

Istoria omului acestor locuri, ca mai pretutindeni în Dacia, a fost nemiloasă şi aspră. Existenţa i-a fost jalonată de schimbări climatice şi diversităţi meteorologice pustiitoare, cu ierni de neimaginat astăzi, cu „glaciaţiuni" şi potopuri ce răscoleau totul şi aduceau contraste de climă neiertătoare, în care la început răzbeau doar mari animale dispărute, ce îşi vor disputa cu omul dreptul la viaţă într-o patetică încordare eroică, în care totul trebuia făcut şi imaginat dintr-un început: uneltele, armele, bordeiele, domesticirea câinelui şi a turmelor. O mare uimire şi înduioşare ne cuprinde în faţa acelui necurmat efort către viaţă al strămoşilor noştri, când ne gândim la ce au trebuit să facă dintr-un nimic al nimicului. Dar au stăruit! Iar stăruinţa lor a dat peste milenii viaţa noastră de azi. Şi aşa au trecut făr' de răgaz vremile şi s-au încropit pe aceste locuri aşezări pastorale şi rurale, cătunele cărora năvălitori romani le-au zis „pagus", satele-târguşoare „vicus" şi acele dintâi oraşe „municipium" ale întinsului teritoriu ce se construia, „provincia Dacia". Cei mai mulţi dintre băştinaşi erau agricultori şi au fost numiţi de la început ţărani („rustici"], având stăpâni asupra lor şi pământului pe cei dintâi „boieri" - să le zicem „majores terrae" (mai-marii pământului]. La vremea Daciei lui Decebal [în jur de anul 100 după Hristos] li se zicea - cu un cuvânt poate de limbă dacă - „taraboşti" şi alcătuiau nobilimea Sarmizegetusei. Suntem în vremea organizării antice statale cunoscută sub numele de „confederaţie de triburi" sau „democraţie militară", în care comanda, puterea aparţinea unui sfat de şefi tribali, supuşi totuşi şi aceştia unuia mai mare dintre ei („primus inter pares", cum i-au zis istoricii timpului, primul între egali, de tip Dromichete). Spre tânărul stat dac ce se întindea destul de departe, din miazănoaptea Transilvaniei până la Dunăre şi Moesia dobrogeană (având în sânul lui ţinutul de azi al Mătăsarilor noştri], nu prea departe de „capitală" - Sarmizegetusa Regia (vezi harta pagina 6] , începeau deja să se vălurească armiile străine ale invadatorilor de tot felul: mai întâi falangele tânărului Alexandru al Macedoniei sau ale bătrânilor generali ai lui Filip, tatăl ori ale mai târzielnicului diadoh Lysimah. Atât Zopyrion, cât şi Alexandru sau Lysimah îşi vor toci dinţii şi irosi falangele, abia ajungând la poalele colinelor noastre.


14

capitalistă. în acest ţinut premontan de coline, vecin cu Apusenii dragi românilor, economia sătească avea adânci rădăcini seculare. Industria casnică, vinăritul, povernele, stupăritul [foarte răspândit pe timpul geto-dacilor], ca şi cultivatul inului şi al cânepei - aceasta din urmă şi pentru... fumat, cum ne spune Herodot despre aceiaşi geţi, „că se adunau şi fumau cânepă", vorba grecului, în scopul de a crea în asistenţă delirul religios [nimic nou sub soare...).

Această parte de vest a judeţului Gorj ne arată încă un microclimat - îndrăznim să-i spunem aşa - asemănător în parte celui din unele zone ale Deltei maritime [Letea, Crăsnicel]. Şi aici întâlnim smochini sălbatici care se înfrăţesc cu arbuştii ce dau nişte fructe dulci, zise „moşmende", printre pajişti cu măcrişuri şi „cocoşei", flori primăvăratice cu două frunze, petale albe, vârstate cu roşu şi potir galben. Până către epoca modernă vedeai în lungul drumului câte un „bunar" [fântână rustică) ce străjuia prin vegetaţia abundentă marginile drumeagului şi ale potecilor care coborau spre Tismana. Ne amintim şi de mireasma pânzei ţesute în casă, acea casă străbună, obiect de etnografie, cu pereţii de un alb ce părea albul norilor... Culorile interiorului parcă îţi adresau bun venit, într-o policromie ai zice muzicală, dată şi de covoarele gorjene şi carpetele de pe zid şi de pe lăzile sculptate, înrudite cu cele ardeleneşti. leşeai apoi în marginea satului şi întrezăreai orizontul colinelor şi al Apusenilor, cu cearcănul cărbunelui pe care îl numeau „sigă" ivit în rupturi de mal. Acele straturi ardeau uneori lent, zile întregi, până în zare, ca un răsuflet al pământului. Dar toate aceste privelişti ale tradiţiei noastre le mai vezi doar ici-colo, căci impactul modernismului a fost, ca peste tot, necruţător. Vrem să împăcăm acestea de acum cu cele ce au fost viaţă la începuturi şi din această îngemănare a trecutului, prezentului şi viitorului să iasă-n lumină în aceste pagini comuna modernă Mătăsari, cu satele ce se rotesc în juru-i şi parcă o privesc toate. Cu aceste gânduri începem monografia de faţă şi ne aşternem la drum.

Dumnezeu să ne ajute!


16

- dealul Lupoii-Cuca [culmea dintre hotarul Brădet, între vârful Radului şi vârful Cuca şi hotarul Ciuperceni-versant drept al apei Peşteana Vulcan]

- dealul Racilor - dealul Briciu - dealul Mic - culmea Căşii [culmea Cojmăneşti). Văile şi luncile, pe unele stabilindu-se în timp exploatări

miniere, erau caracterizate în trecutul nu prea îndepărtat astfel: „o mulţime de pârâuri care formează văi şi lunci frumoase şi fertile care se numesc Jilţuri... din categoria satelor răsfirate, situate lângă albiile râurilor". Dintre aceste văi şi lunci menţionăm: Valea Malului [pornind din hotarul Miculeştilor până în valea Jgheabului), Valea lui Voicu [pornind din culmea Croicilor până în Jilţ), Valea Hârchii [din hotarul satului Runcurel până în Jilţ), Valea Largă [la fel ca precedenta), Valea Frasinului [de la satul Mătăsari la culmea Bohorelului) şi Valea Sacă [din piscul Valea Săcei până în hotarul Timişenilor), Valea Rocilor [Ţăpoasa), Valea Groşilor, Lunca Lacului [din hotarul Runcurelului până în comuna Dragoteşti şi Lunca Jilţului), Lunca Valea Malului [demolată), cu „Fântâna Turcului", Lunca Valea Jgheabului [începe de la hotarul Miculeştilor până în Jilţ), Lunca Bohorelului [de la comuna Pinoasa până în comuna Negomir).

Solul comunei Mătăsari e în general argilos, cea mai mare parte a terenului arabil fiind pe dealul şi pe luncile Jilţului.

Pădurile acestei zone sunt: Pădurea Giumanca [după numele unei însemnate familii din Mătăsari), pornind din Valea Malului şi până în culmea Miculeştilor, Pădurea Ciocleilor [se întindea pe dealul Malului, unde îşi avea conacul Gorun Dumitru), Pădurea Runcurelului [la satul Runcurel), Pădurea Stârparul [pe culmea Runcurelului), Pădurea din Vârcan, Pădurea Bujorăscu [pornea din culmea Roşiuţa spre Brădeţel, numită şi Pădurea Stânsă), Pădurea Zbârcea [pornea din Valea Zbârcii până în culmea Brădetului), Pădurea din Culmea Timişenilor [din hotarul Bohorel până în Pinoasa), Pădurea Zmida [din matca Bohorelului până în culmea Timişenilor), Pădurea la Bordei [din Mătăsari până în Valea Bohorelului), Pădurea Arşiţa [din Valea Arşiţei până în culmea Croicilor), Pădurea Croicilor [merge spre satul Tehomir din comuna Miculeşti), Pădurea Oprituri [în capătul Poinilor, începe din drumul dinspre satul Croici spre Valea Jgheabului şi Miculeşti).

\

Mătăsan:fîle de monografie

Clima care domneşte aici este cea temperat-continentală, caracteristică zonelor subcarpatice.

Din punct de vedere administrativ, comuna Mătăsari aparţine judeţului Gorj. Localităţi urbane apropiate sunt Motru, în partea de vest, la 20 km şi Târgu-Jiu, la nord-est, 40 km. Comuna Mătăsari se învecinează spre nord cu comunele Ciuperceni şi Câlnic, în partea de sud cu comunele Slivileşti şi Drăgoteşti, în partea de est cu comunele Negomir şi Fărcăşeşti, iar în partea de vest cu comuna Miculeşti şi municipiul Motru.

Suprafaţa comunei Mătăsari, conform evidenţei cadastrale din anul 1987, este de 4644 ha, repartizată pe următorii posesori: Consiliul Local Mătăsari 582,84 ha. Departamentul Cultelor 2,41 ha, învăţământ 2,34 ha, Ministerul Sănătăţii 0,19 ha. Ministerul Industriei Chimice 2,16 ha. Ministerul Economiei Forestiere 723,52 ha, alte ministere 0,11 ha. Gospodării individuale 1773 ha. Petrol, mine, geologie 984,64 ha. Transporturi, Telecomunicaţii 17,23 ha. Consiliul Naţional al Apelor 6,79 ha.

Populaţia comunei Mătăsari e în prezent de 7226 locuitori, repartizaţi astfel: Mătăsari 5425 locuitori, Brădet 566 locuitori, Runcurel 528 locuitori, Croici 512 locuitori, Brădeţel 197 locuitori. Densitatea populaţiei este de 156 locuitori/ha.

Reţeaua de transporturi proprie comunei Mătăsari o reprezintă căi rutiere şi calea ferată. Menţionăm şoseaua judeţeană modernizată Turceni - Drăgoteşti - Mătăsari, racordată la şoseaua naţională Craiova - Filiaşi - Tg-Jiu, şoseaua judeţeană modernizată Pieptani - Strâmba - Mătăsari, racordată la şoseaua naţională Tg-}iu - Motru - Drobeta Turnu Severin, drumul industrial betonat Mătăsari - Drăgoteşti - Timişeni - Rovinari, ca şi o serie de drumuri comunale care asigură legătura între localităţile din zonă. Şoseaua principală a Mătăsarilor porneşte din şoseaua Tg-Jiu - Motru - Turnu Severin şi se continuă spre Drăgoteşti. Din şoseaua Mătăsari, venind din drumul Tg-Jiu - Motru - Turnu Severin, pornesc pe partea dreaptă drumurile spre satul Brădeţel, spre satul Brădet, spre satul Runcurel şi spre Valea Strâmbei, spre matca Jilţului şi Fântâna Turcului, spre biroul Secţiei miniere Jilţ, din faţa fostului C.A.P. Mătăsari, spre podul mare şi bunarul cu moşia Nenciuleştilor, spre Valea Jgheabului, mergând până în comuna Miculeşti, drumul spre Arşiţa şi drumul spre Croici. Pe partea stângă, plecând din şoseaua Tg-Jiu - Motru - Severin, pornesc două drumuri forestiere din Strâmba şi Brădeţel, un drum din Brădet spre biserica din Dealul Brădetului, un drum forestier din primele benzi transportoare de lângă casele lui Constantin Dobriţoiu,

17


benzi care se ramifică pe Valea Frasinului şi Valea Sacă, trec culmea Boorelului şi merg spre Combinatul de la Rogojelu şi de la Turceni.

Un alt drum porneşte din şoseaua Mătăsari - Drăgoteşti pe partea stângă şi trece prin stânga cimitirului din Mătăsari, mergând pe sub culmea Bohorelului până în Valea Sacă (Seacă), trecând spre matca Bohorelului.

Ca apartenenţă la un centru administrativ, atât până în 1945, cât şi după, mai sunt de menţionat următoarele: de Mătăsari au aparţinut un timp şi Strâmba, Negomir şi Drăgoteşti. Strâmba în prezent aparţine comunei Ciuperceni. în trecut aveau loc şi numeroase schimbări de nume ale localităţilor, , ca şi multe apartenenţe la o „plasă" administrativă sau la alta. în 1894, de exemplu, satul Croici forma cu Mătăsarii o singură comună şi ţinea de plasa Văile, cu sediul la Slivileşti. Cele patru sate ale Mătăsarilor au ţinut altădată de judeţul Mehedinţi, aproape de hotar, iar Mătăsarii şi Brădetul erau două comune distincte înainte de 1949, Brădetul fiind format din satele Brădet şi Runcurel. în 1832, Mătăsari făcea parte din plasa Baia. în 1906, Brădeţelul ţinea şi el de plasa Văilor. în 1910, Mătăsari era constituită din Mătăsarii de Sus şi de Jos, ţinând de plasa Jilţului de Sus, pe când Runcurelul ţinea de plasa Baia. în anul 1797, conform unei scrisori din 7 februarie (alfabet chirilic), exista Plasa Jilţului de Sus, ca subcârmuire de care ţinea şi satul Mătăsari (scrisoarea trimisă de la judeţ Zapciului plăşii). în scrisoare. Constantin Cărăuşu din Mătăsari arată că „o soră a lui, fără copii, a înfiat pe o Marie, nepoată-sa de altfel...murind sora lui Constantin Cărăuşu, bărbatul său văduv s-a însurat cu Dina Băvolarului şi murind şi Constantin Cărăuşu, Dina a scos fata afară din casă. Se dispune să se facă cercetare, să se facă şi fetii şi, dacă nu se vor împăca, să fie trimise la isprăvnicie".

La 6 decembrie 1836, satul Mătăsarii de Jos aparţinea de „subcârmuirea plăşii Baia" - la Baia de Aramă se spunea simplu Baia - evident, judeţul era tot Mehedinţi, cu reşedinţa la Cerneţi. Conform unei plângeri a lui Ginia Dăescu din Mătăsarii de Jos împotriva lui Vasile Militam Cârstea pentru o pricină de 40 de lei (valoarea fânului cosit), pe data de 12 decembrie 1837 juraţii Popa Matei din Croici, Popa Radu din Mătăsari şi Popa Dumitru (cei 3 preoţi atestă existenţa bisericilor din aceste sate), precum şi elevii Dinu Corega şi Dinu Stoichiţoiu, propun subcârmuirii vinovăţia lui Vasile Cârstea Militam. Cei anunţaţi mai des erau preoţii şi ei aveau delegaţie de cercetare. Scriitorul actului este Gheorghe Grecu din Mătăsari.

La data de 19 septembrie 1839 exista satul Mătăsarii de Jos care ţinea tot de plasa Baia conform unui înscris de învoire între Ion Dascălu

18


şi soţia sa, Petriţa, pe de o parte şi Niţă Bivolaru şi soţia sa. Floarea, pe de altă parte, moştenitori ai cumnatului lor, răposatul din acelaşi sat [decedat necăsătorit). Acest document este foarte important deoarece ne arată existenţa unui ofiţer în Mătăsari - din document reiese şi echivalenţa unor lucruri: 2 fiare de plug valorau cât o iapă.

^ Atestarea istorică a comunei Mătăsari e din anul 1613, dar e posibil ca noi documente să preceadă în timp această dată, fiind evidentă mai marea vechime în timp a aşezării. Actul din 1613 e emanat din cancelaria domnească a lui Radu Mihnea (1611 - 1616) şi din el reiese că Mătăsarii aveau două sate, de Sus şi de Jos. E un act de danie a unei „ocini" lui Dragomir şi Tecsan în Mătăsarii de Sus. Reiese apoi că şi ocina din Mătăsarii de Jos a revenit celor doi, prin cumpărare de la un anume Andreica. Documentul aminteşte că hrisoavele de stăpânire a satelor, două mai înainte vreme, „au pierit de răutăţi". Proprietatea boierească şi cea a moşnenilor îşi împărţeau, cu destine diverse, teritoriul comunei de mai târziu, statornicită aici, între coline, din vechi timpuri, ca atâtea aşezări omeneşti într-o zonă de adăpost şi de iradiere.

\ Hărţile vechi (precum aceea a stolnicului Cantacuzino la 1700 sau cea a lui Schwantz la 1722), deşi nu consemnează localitatea, dau ştire despre oamenii de aici prin intermediul reliefului: dealuri cu păduri întinse, însemnate suprafeţe acoperite cu viţă de vie şi pomi fructiferi, culturi cerealiere în lunca Jilţului şi, urmare a tuturor acestor binefaceri naturale, creşterea animalelor şi a viermilor de mătase. Dacă documentele de întâie întemeiere a aşezărilor stabile lipsesc, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în privinţa consemnării pământului, acte şi hrisoave din secolul al XVII-lea vorbind despre vânzări şi despre cumpărări de moşii în acest perimetru.

Informaţii preţioase despre istoria mai apropiată de noi a locurilor aflăm în Arhivele Statului / Filiala Gorj, care deţine -începând cu anul 1832 registre parohiale şi de stare civilă relativ la Mătăsari, Brădet şi Runcurel, dar şi informaţii despre viaţa socială sau culturală în fondurile primăriilor comunale Mătăsari (1927 -1975) şi Croici (1929 - 1939). Caz rar în cronica Mătăsarilor şi istorie în acelaşi timp! Dovadă numele localităţii din centru: Mătăsari (cei care se ocupă cu producerea mătăsii), Brădet, Brădeţel sau Runcurel.

19


I 19

şi soţia sa, Petriţa, pe de o parte şi Niţă Bivolaru şi soţia sa, Floarea, pe de altă parte, moştenitori ai cumnatului lor, răposatul din acelaşi sat (decedat necăsătorit). Acest document este foarte important deoarece ne arată existenţa unui ofiţer în Mătăsari - din document reiese şi echivalenţa unor lucruri: 2 fiare de plug valorau cât o iapă.

Atestarea istorică a comunei Mătăsari e din anul 1613, dar e posibil ca noi documente să preceadă în timp această dată, fiind evidentă mai marea vechime în timp a aşezării. Actul din 1613 e emanat din cancelaria domnească a lui Radu Mihnea (1611 - 1616) şi din el reiese că Mătăsarii aveau două sate, de Sus şi de Jos. E un act de danie a unei „ocini" lui Dragomir şi Tecsan în Mătăsarii de Sus. Reiese apoi că şi ocina din Mătăsarii de Jos a revenit celor doi, prin cumpărare de la un anume Andreica. Documentul aminteşte că hrisoavele de stăpânire a satelor, două mai înainte vreme, „au pierit de răutăţi". Proprietatea boierească şi cea a moşnenilor îşi împărţeau, cu destine diverse, teritoriul comunei de mai târziu, statornicită aici, între coline, din vechi timpuri, ca atâtea aşezări omeneşti într-o zonă de adăpost şi de iradiere.

Hărţile vechi (precum aceea a stolnicului Cantacuzino la 1700 sau cea a lui Schwantz la 1722), deşi nu consemnează localitatea, dau ştire despre oamenii de aici prin intermediul reliefului: dealuri cu păduri întinse, însemnate suprafeţe acoperite cu viţă de vie şi pomi fructiferi, culturi cerealiere în lunca Jilţului şi, urmare a tuturor acestor binefaceri naturale, creşterea animalelor şi a viermilor de mătase. Dacă documentele de întâie întemeiere a aşezărilor stabile Upsesc, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în privinţa consemnării pământului, acte şi hrisoave din secolul al XVII-lea vorbind despre vânzări şi despre cumpărări de moşii în acest perimetru.

Informaţii preţioase despre istoria mai apropiată de noi a locurilor aflăm în Arhivele Statului / Filiala Gorj, care deţine -începând cu anul 1832 registre parohiale şi de stare civilă relativ la Mătăsari, Brădet şi Runcurel, dar şi informaţii despre viaţa socială sau culturală în fondurile primăriilor comunale Mătăsari (1927 -1975) şi Croici (1929 - 1939). Caz rar în cronica Mătăsarilor şi istorie în acelaşi timp! Dovadă numele localităţii din centru: Mătăsari (cei care se ocupă cu producerea mătăsii), Brădet, Brădeţel sau Runcurel.

Ion DĂDĂLĂU Nicolae RACOCEANU MateilOACHIM

CAPITOLUL II

Relieful şi solul

I omuna Mătăsari se află într-o depresiune subcarpatică faţă de „Subcarpaţii getici" din nord-estul acestei

'regiuni, dintre râurile Motru şi Gilort-Olteţ, învecinată cu alte depresiuni, cum sunt depresiunea Celei-Tismana, Padeş-Motru şi în chiar marginea a ceea ce s-ar putea numi depresiunea Bujorăscului, acolo unde aceasta e impusă de vârfurile de lance ale luncilor dinspre miazăzi. Triunghiul format din localităţile Mătăsari-Motru-Ciuperceni este, din punct de vedere geologic, rezultatul unor formaţiuni şi straturi străvechi din epocile geologice de după eocen-miocen, adică pliocen-pleistocen, cu statornicire în cuaternar. în decursul acestora au avut loc adăugiri de „calcare" (zona Pietrei Cloşanilor) şi forme carstice pornite din versanţii sudici ai Munţilor Godeanu. Zona unde se află comuna Mătăsari e o zonă în acelaşi timp colinară, subcolinară şi de depresiune plată, cu un climat propice diverselor culturi, solul prezentând un puternic orizont argilos. Actuala configuraţie a solului e şi rezultatul unor procese marcate de eroziune, care au influenţat formaţiile sedimentare către cuaternar şi în acesta, asociate cu mişcări transgresive şi regresive ce au marcat orizonturile de structură. Depozitele de roci ale zonei prezintă mai ales argile şi nisipuri argiloase, nisipuri curate şi marne, unde se găsesc puternice stratificări de lignit, iar către suprafaţă apărând, uneori în aflorimente (până la al doilea Rărboi Mondial), cărbunele numit aici „sigă". Pe talvegul văilor din zonă apar formaţiuni de terasă din cuaternarul mai recent, reprezentate prin depozite deluviale, aluvionare, pluviale şi proluviale. Variaţia de altitudine a zonei e cuprinsă între 200 şi 390 metri, cotele maxime fiind pe

20

I

I


21

culmile câtorva coline, cum sunt Dealul Jgheabului (330,2), Dealul Malului (350 m). Dealul Arşiţei (374,33 m) şi Cioaca înaltă (381,35 m). Acest relief e destul de complex şi descrierea compoziţiei sale nu poate fi epuizată în câteva fraze. Zona Mătăsari e în acelaşi timp una colinară, cu interfluvii şi „conuri", cum e dealul Bujorăscu şi altele, drenate de apa Jilţului, care are în amonte nişte mici afluenţi. Comuna Mătăsari e, pentru a spune astfel, în coasta acestei lunci a Jilţului, luncă specific dezvoltată, lată de până la 3 km, înălţându-se apoi în terase, unde se află Mătăsarii şi satele lui. Această zonă e marginea de nord-vest a ceea ce s-a numit Piemontul Getic, străbătută de ape care şi-au tăiat văi şi şi-au construit lunci suitoare spre o subzonă precolinară. Aceasta, hotărnicită pe alocuri de conuri, suie către colinele Bujorăscu şi altele mai mici (Croici, Bourelul). Sunt dealuri de eroziune, pe alocuri abrupte, cu interfluvii plate, suprafeţe de margini de câmpie, intercalate şi strecurate spre conuri. Aici s-a făcut din vechi timpuri agricultură şi se află livezi. întregii zone i se mai spune, în limbajul geologic, Podişul Getic, limita lui de nord fiind constituită din formaţii de relief din străvechiul geologic, timpul zis .pleistocen" (la Mătăsari) şi „phoce" (mai spre nord, la Ciuperceni şi Tismana). în toată această zonă, orogeneza (procesul de formare al munţilor, podişurilor, reliefului în genere) alpină subcarpatică a lăsat în sol urme, straturi specifice: calcare jurasice la poale de munte, apoi granitul de Tismana şi şisturi cristaline - roci dure. Coborând spre Mătăsari, relieful a fost supus unui proces de denudare, concomitent cu unul de sedimentare.

în această zonă de nord-vest a judeţului, unde se află Mătăsarii, spre hotarul de nord se află şi Munţii Varcânului (Vâlcanului), cu trecătoarea cunoscută din antichitate şi botezată de romani „Pons Vetus", „Puntea cea veche". Zona a fost locuită din vremuri preistorice. Aceşti munţi au în miazăziul lor, către Mătăsari, o bordură calcaroasă, cu plaiuri traversate lesne, unde s-au stabilit dintotdeauna stâni şi conace. O astfel de formaţie calcaroasă e Piatra Cloşanilor.

De la este către vest se constată o scădere de altitudine, urmare a unui lent şi îndelungat proces de scufundare a sinclinalului vestic. E ceea ce se cheamă un „uluc depresionar", mergând către depresiunea Ciuperceni din apropierea nord-vestică a Mătăsarului. Menţionăm aici un şirag de coline (amintite) marcând hotarul de


nord al Podişului Getic, dealul cel mai semnificativ fiind cel al „Bujorăscului". Colinele din sudul imediat al Mătăsarilor, în straturi orizontale, conţin multe bogăţii ale subsolului, cărbunele (siga, lignitul), gaze, petrolul. Mătăsariul (bazinul Jilţ) se face cunoscut prin cariere şi exploatări carbonifere. Petrolul se află în straturi „sarmatice" (către Bâlteni), relicve ale Mării Sarmatice, care acoperea o mare parte din Dacia preistorică.

Solul acestei zone a Mătăsariului e specific zonei de interferenţă dintre Europa Centrală şi regiunilor submediteraneene, soluri bune de pădure în prima categorie şi soluri brun-roşcate de pădure în cea de-a doua. Subteranul geologic al Mătăsarilor arată varietatea numită „soluri brune podzolice", la întâlnirea cu solurile „brune acide" (între Mătăsari şi Motru) tăiate de fâşii de soluri „brune podzolice ferifluviale", către lunca Motrului. Localitatea Mătăsari se află între cele două mari zone de subsol-relief, Subcarpaţii Getici şi Piemontul Getic. Aceasta din urmă se întinde în sudul Mătăsarilor, cu multe varietăţi de soluri de pădure şi aluvionare. Zona Subcarpaţilor Getici (şiruri de dealuri paralele spre partea muntoasă) mărgineşte spre nord-vest Mătăsarii şi arată stratificări de marne, calcare, argile, pietrişuri, nisipuri şi humă, cu procese de alternare marcată a silicaţilor, cu produse de alternare secundare, reziduuri în orizont de humus, formări de argile şi silice.

Ambele zone de soluri descrise fac parte, în mare, dintr-o întinsă zonă „danubiano-getică", asupra căruia şi-a pus amprenta la orizonturile de suprafaţă ale solurilor influenţa pre şi submediteraneeană, în condiţii de climă blândă şi umezeală. Solul mătăsărean a favorizat atât cultura cerealelor (în parcele depresionare, mai ales), cât şi pomicultura, viticultura, iar în lunca Jilţului legumicultura. A intervenit apoi factorul antropic, cu decopertarea şi demolarea a sate întregi, ca Stejăreii, Ştucanii, Bohorelu, la câţiva kilometri de Mătăsari, influenţând natura solului de suprafaţă, sărăcind sau distrugând pătura fecundă. Spre zona fostului sat Stejărei se cultivau plante de câmp şi încă se întâlnesc fâneţe şi fâşii de imaşuri.

22


I CAPITOLUL III

Reţeaua hidrografică

pele din zona localităţilor Mătăsariului străbat şiragurile colinare ale Podişului Getic, relief format

'din depozite structurate orizontal, monoclinat, cu straturi de lignit şi pungi de petrol şi gaze. E, în mare, zona zisă Ulucul depresional Tismana - Câmpul-Mare, având ca limită vestică depresiunea Ciuperceni, iar spre est Valea Câlnicului (afluent al Gilortului), până dincolo de Albeni. De origine tectono-erozivă, cea mai joasă altitudine se află într-o zonă depresionară, la Rovinari şi îndeplineşte rolul de piaţă de adunare a afluenţilor Jiului.

Apele Motrului şi Jilţului străbat vecinătăţile de vest şi est ale aşezării Mătăsari şi împart dealurile în Dealurile Motrului, către Motru şi Jiu şi dealurile drenate de Jilţ şi afluenţii săi (Jilţurile) din dealul Bujorăscu şi mai din amonte. Luncile Tismanei şi Jilţului sunt bine marcate, cu lăţimi de aproximativ 2 km, suind spre terase croite din timpuri vechi ale cuaternarului dintâi şi prezentând pe alocuri abrupturi, interfluvii şi văi largi. Satele din jurul Mătăsarilor sunt înşiruite pe aceste terase. Pârâul Jilţ e regularizat pe teritoriul comunei Mătăsari, cam de pe la cota de altitudine 200 (care urcă repede la 350 m), în hotarul mătăsărean de vest.

în general, reţeaua hidrografică a acestei zone e tributară râului Jiu. Apa Tismanei, prin canalizare, se varsă şi ea în Jiu precum fUţul, în apropiere de satul Borăscu, la sud de Mătăsari. Jilţul îşi află obârşia în sudul depresiunii Tismana, la confluenţa acestuia cu represiunile Ciuperceni şi Bujorăscu, taie perpendicular vechiul irum roman aproape de Pinoasa, străbătând Mătăsarii în regim -emilarizat, lăsând în stânga Drăgoteştii, iar în dreapta Stâmtui şi

23


Şura, debuşând în aval de Borăscu. în partea lui de nord se caracterizează printr-un regim torenţial, adunând şi apele unor mici afluenţi sezonieri. Debitul lui e influenţat şi de climatul submediteraneean, cu maxim pluviometric toamna. Vara are debitul în general mic şi subumiditate variabilă. Cursul lui e slab meandrat, cu amplitudini puţin marcate. în trecut era bogat în peşte, de exemplu în zona apropiată din nord a fostului sat Stejărei.

Apele freatice din zona Jilţ au adâncimi mici, de până la 3 m, ca şi în zona imediat depresionară subcarpatică. Locuitorii subcarpatici se foloseau de această pânză freatică prin puţuri şi fântâni, „bunare". Existau o vreme, pe versanti de coline, aşa numitele „ştiubeie", conca de nisip a unui izvor, protejată de un mic şopron de scânduri, înalt de un metru. Erau foarte pitoreşti şi curate. Pe terasele dominând lunca, pânza freatică e la 7-8 m, iar în interconuri ajunge la 20 m adâncime, în perioada 1945 - 2000, factorul antropic se va manifesta între altele prin sistemul hidro-energetic Cerna - Motru - Tismana.

Exemple de „ştiubeie" în zona Mătăsari: cel din Bourel, sub culmea Bourelului, în maluri la Porodan, unde se zice că s-ar fi înecat a lui Costică Vreja. Exemple de bunare şi puţuri: la Mătăsari, a lui Costică Bălan, la Nicolae Tănăsoiu, în faţa casei Pieptăn, cel din faţa bisericii şi al casei lui Tămârş, cel de la Păducel, unde s-a înecat Aristică Bălan, la Gh. Stoichiţoiu, mai la vale de Ioana Trifon. Bunarele ce existau din Tămârşi la vale au secat. E în fiinţă, însă, cel din vale de poarta Măriei Săftoiu, precum şi bunarul lui Nică Păducel. O fântână foarte cunoscută e la Alexandru Purcel, tatăl fostului primar Constantin Purcel. întâlnim pe Valea Jgheabului Puţul lui Nenşulescu la pod la vale şi puţul lui Aristică Porodan, activ şi astăzi. Mai erau (şi unele sunt) bunarele lui Nicolae Dobrişoiu, al lui Avramescu, ale lui Dăncioiu şi Vâlsan, care nu mai sunt. Fântâna lui Constantin Stăniloiu avea pe-aproape şi cazan de ţuică. A dispărut datorită lucrărilor de minerit. Mai zice de fântâna lui Giumanca, unde erau „căzăniţele" folosite de locuitorii de pe linia podului de peste Jilţ. Un bunar era pe artera principală din Mătăsari, spre intersecţia cu spitalul. Lângă fântâna lui Avramescu era cuptorul de pâine al lui Ion Purdescu, dărâmat de Tică Giumanca, descendentul boierului, care şi-a făcut casă acolo.

24


I

CAPITOLUL IV

Fauna

gamă faunistică diversificată ocupă toată această [ Z o n ă a Mătăsarilor, dacă vom considera pentru această comună-hinterland ceva mai lărgit, în sud până spre Ţânţăreni (cota aproximativ 300) şi

intinzându-se spre nord până spre Piatra Cloşani (1421) şi Balmezu (1456), ceea ce coincide cu fâşia de teritoriu pe care judeţul Gorj a .mâncat-o" din teritoriul Mehedinţiului către vest. Vom ţine seama şi de împrejurarea că factorul antropic a fost, în jurul Mătăsarilor, extrem de activ şi s-a transmis prin celebra de întunecată memorie .decopertată", prin defrişarea pădurilor, prin extinderea suprafeţelor cultivate. Toate acestea au impus transformări ale biotopului, alte repartizări ale acestuia, precum şi fenomeme de migraţie. Specii de manifestare venite din terenurile sudice ale judeţului, câmpie şi hincă, de pe la cota amintită 300 m (specii faunistice de silvostepă), au populat zona mai nordică a Mătăsarilor.

1). Mamifere Renunţăm la denumirile ştiinţifice latineşti, care îngreunează

lectura şi înţelegerea de ansamblu pe care o dorim pentru cititorul mediu.

Amintim din acestea popândăul, hârciogul, şoarecii mari de mirişte, şobolanii acvatici cu blana valoroasă şi alte înrudite. Constatăm şi prezenţa (de altfel tot mai rară şi ascunsă) a unor răpitoare de talie mică (dihorul de stepă şi cel domestic - acesta ficându-şi „caniştea" în magazii ale gospodăriilor, unde doarme cot la cot cu găinile, acele gospodării pe care le „ocroteşte", dând iama în schimb la vecini) sau ruda lui, nevăstuica, cu blana încondeiată la deal, aceştia toţi adaptându-se şi la zonele de ierburi acvatice,

25


malurile Tismanei sau ale Jilţului (păpurişuri ce existau în amonte de Mătăsari) etc.

Se întâlnesc sporadic şi migrator mistreţul, vulpea, lupul, căprioara, ocupând zona pădurilor, unde se aflau în trecutul apropiat şi unele pisici sălbatice corcite, de talie şi aspect apropiate de ale râsului. Zonele de pădure le oferă încă felurite condiţii prielnice de hrană, adăpost, supravieţuire. Se găseau în deceniile trecute viezurele, jderul, mai multe specii ale „pârşului", chiar şi urşii.

2). Păsări Aceleaşi fenomene amintite, de schimbări ale biocenozei, au

influenţat (mai puţin decât la mamifere) existenţa zburătoarelor de tot felul care populează pădurile, în coroanele arborilor şi în arboritele însoţitorului. Speciile căutătoare sunt reprezentate prin privighetoarea mică (propriu-zisă), pupăza, specii de mierle, sticleţii, scatii, sfrânciocul, bot-grosul, cristeiul. Dintre păsările insectivore amintim ciocănitoarea (mai multe specii) ghionoaia, piţigoii verzi cu guler alb, ciufii, joimăriţa (dispărută). în zona de sus a făgetului se întâlneşte rar o pasăre-religvă, caprimurgul. Graurii sunt încă peste tot şi îndeplinesc migraţii zilnice, dictate de hrană şi adăpost. Alte specii sunt porumbeii domestici şi sălbatici, porumbelul de scorbură, turturelele (guguştiucii). Dintre păsările cu talie mai mare, de interes vânătoresc, întâlnim sitarul şi fazanul. Până la al doilea Război Mondial se vedeau rar, la mari distanţe, în sudul Mătăsarilor, unele dropii. Păsările răpitoare sunt reprezentate prin speciile de ghindari, vânturelul-de-seară, şoimii diverşi care se hrănesc cu insecte şi rozătoare sau şoimul rândunelelor. Ciorile, stăncuţelele, corbii sunt prezenţi, iar ulii sunt văzuţi în lunile de iarnă făcând migraţii circulare. Rândunelele şi vrăljiuţele cunosc un regres accentuat, ca peste tot în ţară. Câteodată, pe omăt mare, ciocârlanii vin la margini de sate, iar ciocârlia n-o mai ştie nimeni cum arată, a rămas doar un cuvânt în literatură. Trăiau, mai mult în făgete, ierunca şi cocoşelul sălbatic, sturzul, gaiţa, acvila ţipătoare şi bufniţa mare, atârnată cu capul în jos ziua, în tufişuri dese.

3). Reptile Din sudul Mătăsarilor şi până spre contraforţii muntoşi, o

specie-fanion am zice (cu toate că în comuna noastră n-a prea venit), e vipera cu corn, a cărei muşcătură, se ştie, cel mai adesea e mortală. Diverse specii de şerpi veninoşi populează pădurile şi luncile. Şarpele comun, neveninos, îl întâlneşti la margini de sate sau în zone acvatice. Şopârlele populează cu specii numeroase din câmpie până la munte,

26 I


27

pe movile şi cornete sau, ca altădată, în jurul „bunarelor" singuratice. Le vezi pe podişuri şi versanti. Şopârla de câmp şi guşterul sunt insectivore şi folositoare. în zonele montane umede apare sporadic salamandra. Batracienele ocupă zonele acvatice şi pădurile sau, cu viaţă nocturnă, grădinile şi curţile. Prezintă mai multe specii.

4). Insectele în jurul comunei Mătăsari şi în hinterland se întâlnesc specii

diverse de păianjeni, gândaci, albine şi viespii domestice sau de păduri, de exemplu viespia de stejar, viespia prunilor, există coleoptere mari (rădaşcă), apoi lepidoptere, fluturii în diverse specii, în sud se întâlnesc chiar termite(!!!), reflex probabil al influenţei submediteraneene. Scolopendrele (miriapozii) sunt răspândite mai peste tot, din zonele de habitat uman până spre calcarele muntoase. S-au semnalat chiar şi scorpioni, în zone montane. Un mare număr de insecte îşi duce viaţa în fâşiile de păduri şi în pajişti.

5). Peşti în apele Jilţului, înainte de al doilea Război Mondial şi de

.decopertare", se mai găseau specii de ape limpezi, cleanul, scobarul, lipanul, apoi alte specii mai ieftine, bibanul, uneori plătica în coturi cu aluviuni, zglăvoacele (pietruşelul), guvizii mici de apă dulce, precum şi o specie de roşioară comună vestului ţării, „lugojana". Unul din autorii Monografiei de faţă îşi aminteşte de apele limpezi şi bogate în peşte din jurul Mătăsariului şi de verdele atât de proaspăt al ţărmilor de şovar tânăr, unde se înmulţeau speciile de peşti descrise. Chiar şi mrenele frumos colorate vizitau uneori apele mătăsărene.

Flora

Ca şi în lumea animalelor, o mare varietate de specii domneşti •1 flora meleagurilor mătăsărene! Specii obişnuite şi specii rare îşi dau mâna pentru a întregi aspectul uniform şi policrom al vegetaţiei locale şi al vecinătăţilor. Vom spune că aceste aspecte ale florei de aici sunt rezultat a ceea ce s-a numit cu stigmă „influenţe submediteraneene", rezultatul de asemeni al prezenţei nu prea îndepărtate a Dunării şi a Peninsulei Balcanice, ceea ce a dus la o îngemănare a elementelor de vegetaţie a vestului-sud-vestului cu cele prezentate de climatul continental-excesiv al teritoriului românesc în genere. Parafrazându-1 pe Herodot, care spunea că Egiptul e un dar al Nilului", am putea spune că flora Mătăsarilor e un dar al microclimatului. Am menţionat deja în această direcţie specii

Ion DADALAU Nicolae RACOCEANU Matei lOACHIM

locale, moşmandele, cocoşeii, iedera sălbatică de gen „periploca" şi altele. în general, speciile de floră aparţin marei zone eurasiatice, prezentă pe mai tot teritoriul României, cu menţiunea că aici, în Gorj şi în arealul Mătăsarilor, elementele generale eurasiatice se întrepătrund cu acele influenţe submediteraneene, ducând în diverse puncte ale teritoriului la microclimate.

Ansamblul floristic, vegetal, sub incidenţa celor de mai sus, se manifestă în special „soliste" sau în asocieri vegetale. Constatăm adesea şi înrudiri între specii aflate solistic la mari distanţe şi e greu de delimitat morfologic, de exemplu d iarbă de stepă de la Agigea (Convolvulus persicus) cu cea existentă pe zone (e drept, reduse, în sudul gorjean) ori un nufăr iubitor de ape calde aflător încă în nord-vestul transilvan (Castalia thermalis) cu nuferii pe care ni-i amintim din „jepşile" Tismanei şi ale Jilţului [când acestea nu erau îngrădinite, bolovenite, decopertate, înnoroiate). Alte specii au ajuns aici la hotarul teritoriului (arealului) lor de răspândire, unele fiind specii zise „pontice", precum amintita C. Persicus, iubitoare de grinduri şi plaje. Altele, pe care la rigoare le-am aflat în rezervaţii naturale (precum Letea), îşi fac apariţia pe meleagurile noastre, ca „Salvia verbenaca" ori „Iris pallida" sau „Convulvulus elegatissimus" şi „Chaenorrinum litorale". Elemente balcanice se întrepătrund şi ele cu „băştinaşi" gorjeni, diverse campanule, ciliate şi capilacee. Toate acestea dau o notă unică peisajului fitogeografic de aici şi vecinătăţilor mătăsărene.

1). Vegetaţia acvatică şi de luncă Prezenţa, cel mai adesea în lungul reţelei hidrografice, se

compune din plante submerse şi de suprafaţă. Din prima categorie (unele dispărute odată cu procesul general de deteriorare a apelor) amintim nuferii albi de nisip, cu tije lungi de până la 2 m, care formau covoare în anumite părţi ale unui curs de apă, covoare impenetrebile pentru ambarcaţiuni. Acele tulpini erau înconjurate de mici bănuţei galben-verzui, pe care ochii scufundătorului îi vedeau aprinşi de razele care veneau din adânc. Printre acele păienjenişuri de tije, peştii găseau un adăpost sigur, cu atât mai mult cu cât formaţiunile de nuferi acopereau şi fâşii de apă cu fund nămolos, în coturi unde apa „rodea" ţărmul şi chiar unde „depuneau". Plante submerse sunt şi lianele de apă, destul de lungi, pe care le flutură curentul la diverse adâncimi şi le orientează pe direcţia lui, ele fiind de multe ori acoperite de o mâzgă uşoară de fire de nămol şi de nisip, purtătoare de plancton, ele însele fiind un filoplacton. Pe ele se înfăşoară şi şomoioage negre-verzui, numite „mătasea broaştei".

28


29

Dintre plantele acvatice de suprafaţă amintim, mai ales pe bălţi şi porţiuni stagnate, agresiva şi tenacea „lintiţă", care în alte părţi de ţară nu poate fi dispersată decât cu combine plutitoare speciale... şi, după ce trece combina, se regrupează iar. în asociaţie cu ea se află „castanele de apă" [ciulinele plutitoare), cu ghimpi, apoi „otrăţelul" şi „plutniţa". La marginea apei curgătoare, o microzonă a smârcului care debutează cu ciorchini mici şi înţepători, uneori covoare de câţiva metri, continuându-se cu şovacul pitic (întrebuinţat altădată ca nutreţ, până prin iulie, când îşi înzăreşte marginile ferestruite cu dinţi minusculi care taie mai eficient decât briciul). E de ajuns o mişcare neatentă a mâinii în josul frunzei lungi de şovar pentru ca degetul sau mâna să fie crestate adânc şi dureros. Şovarul se continuă, pe măsură ce urcă, cu pipirigul, un mic avanpost al plantelor solide, papura şi trestia (stuful). Aceasta din urmă se învecinează imediat cu răchitişul şi sălcişul, cel din urmă prezentând mai multe varietăţi - salcie albă, cenuşie etc. în sălcişuri pot fi întâlniţi arini de smârc, înalţi, în frunzişul cărora vedeai altădată colonii de stânci mari, acolo unde smârcul nu permite accesul omului. Toate aceste formaţiuni sunt orchestrate cu fragmente de pajişti umede „Prea pratense" şi „Dasypyrum villesum", apoi cu alte ierburi „mezexerefile", pe jumătate iubitoare de uscăciune. Acestea se întâlnesc şi pe nisipişti intermediare. Pe unele dune, către zona de câmpie, trăiesc plante mezofile (iubitoare de locuri pe jumătate umede), înrudite cu pipirigul şi şovarul, cum sunt „Carex acutitiformis" şi „Carex distans", care sunt rogozuri, apoi „izma bălţii" (aceasta făcând legătura cu răchitişuri şi dunele, uneori cu câmpia joasă), „angusti stolonifere", târâtoare pe sol alcătuind fitocenoze, uneori în asociere cu „juncus" (stuf), varietăţi de stuf pitic („sulină"), păscut de vite. Plantele „psamofile" (ce se complac în zone aride) caracterizează mai ales dunele şi fâşiile nisipoase, exemplu .arenaria serpillifloria". Panglici de plopi („nigra" şi „alba") se întâlnesc mai ales în vestul Mătăsarilor şi în lunca Motrului.

2). Vegetaţia de pajişti şi câmpie - stepă în arealul Mătăsarilor stepa e slab reprezentată, în schimb

pajiştile şi câmpia obişnuită sunt deseori întâlnite, cum sunt aceste pajişti din sudul Mătăsarilor, înşirate pe direcţia Slivileşti - Turceni -Ţănţăreni. Sunt presărate cu „agrostis tenuis" în covor floral, iar primăvara până prin iunie, apar aşa de frumoşii „cocoşei", o particularitate a locului. Ne amintim că erau foarte răspândiţi, mai ales înspre comuna demolată a Stejăreilor, aproape de Mătăsari. în general, regiunea de silvostepă se întâlneşte la sud de comuna


noastră, până către hotarul cu Doljul. Vegetaţia de pajişti se întrepătrunde cu cea de silvostepă (pajişti stepizate). Aici s-a vădit, foarte pronunţat, factorul antropic: desţelenirea acestor pajişti-stepe (cu crânguri alternate), defrişările şi porţiuni agricole. Covoarele de ierburi specifice s-au păstrat în locuri improprii culturilor, haturi, dâmburi.

3). Vegetaţia de subarborete şi arborete Acest aspect al vegetaţiei formează de obicei centuri ce

înconjoară pădurile, găsindu-se şi în interiorul acestora. Ele ţărcuiesc pâlcurile şi zonele de pădure şi sunt continuate spre nord cu vegetaţia de stepă şi pajişti. Subarborete şi arborete sunt măceşul f (trandafirul câinesc) şi eglantia (floarea de răsură), păducelul. Drobul, drobuşorul (inistrul, ginestra), sângerul, lemnul câinesc. Porumbarul (cu fructele „poroambe"), hameiul, murul, socul, gherghinarul (cu „gherghinele"), liliacul, scumpia. Tufele şi arbuştii sunt însoţiţi de păşuni, care se întâlnesc şi în luminişurile din crânguri şi păduri. Din acest aspect vegetativ fac parte şi salba moale, spinul, călinul, ghimpele, în mijlocul straturilor ierboase puternic dezvoltate. Reamintim arbustul local care face „moşmande".

4). Zona pădurilor Reprezentative pentru părţile noastre, influenţate de

pătrunderi submediteraneene, sunt speciile de arbori termofile, stejarul pufos şi cel brumăriu. Alte foioase sunt teiul comun, teiul argintiu, arţarul, jugastrul, gorunul (comun şi baltic, pe coame însorite), cerul, frasinul, ulmul, carpenul, fagul, gârniţa. De obicei, sunt etajate pe specii. Mojdreanul şi cărpiniţa se dezvoltă pe versanti, roci, coame de interfluvii, zone de cornete şi podişuri, iar pe calcare goruni şi cerete, cu arboretele lor. Se întâlneşte aici şi alunul turcesc.

Pădurile au ca însoţitori un întreg neam de plante agăţătoare, adevărate liane, iedera, curpenii, varietăţi de viţă sălbatică şi de „periploca" submediteraneeană. Păiuşurile, iarba moale, costreiul, mohorul, petice de fâneţe în general se strecoară în luminişurile pădurilor (unde se adună mai multă umiditate), până spre zonele mai înalte, unde le iau locul pajiştile de stâncării cu tufişuri numite „şibleacuri"), crescând pe bolovani şi stânci, acest tip de pajişti fiind şi el de influenţă submediteraneeană.

30


CAPITOLUL V

Consideraţii suplimentare de floră şi faună

Zona Mătăsari

'egetaţia spontană a comunei Mătăsari (cu satele aferente] e caracteristică zonei de contact stepă-silvostepă. Infiltraţia pădurilor s-a produs îndeosebi în lunca Jilţului. în trecut, cea mai întinsă parte din

câmpia joasă a fost ocupată de păduri, care, numai la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul lui XX, au fost defrişate şi locul lor a fost luat de cultura cerealelor, de preferinţă grâul, porumbul şi în zona de luncă, legumele. O bună parte a rămas pârloagă, datorită lucrărilor miniere.

Din falnicele păduri de odinioară azi abia mai întâlnim câteva începuturi de zăvoaie şi pâlcuri de sălcii înşirate pe vechile maluri ale Jilţului, ici-colo câte un stejar (Quercus sisiloflora], câte un ulm (Ulmus campestris), frasin (Fraxinus excelsior], arţar (Acer platanoides), arin (Alnus), toţi aceştia izolaţi, apoi şiruri de plopi (Populus alba). în ultimul timp a început să se răspândească salcâmul

'̂Robinia pseudacacia], care tinde să înlocuiască toţi arborii n-ecutului. Dintre arbuşti nu ştim dacă se mai întâlnesc tufe de scoruşi (ocorbus aucuparia), care te întâmpină primăvara cu florile lor numeroase şi imaculate pe malurile Jilţului. Acolo se mai vedeau rufe de porumbar (Prenus sinoza), ascunzând în ramurile lor spinoase fructe de un albastru închis, de un gust acru şi astringent. în Tecut, porumbarii se aflau pe toate haturile şi ramurile lor constituiau materia primă pentru confecţionarea grapelor din agricultură. Plantele mici erau numeroase. Predominau specii de ierburi, printre care trifoiul sălbatic (Trifolium repens), apoi măzărichea (Vicia sativa şi dumetorum), păpădia (Teraxacum

31


oficinale), coada şoricelului (achillea setecea), brustoicelul (brunella vulgaris), laptele câinelui (euphorbia cyparisias), traista ciobanului (cappella burse), câte o tufă de ştevie (runux paticentia) şi uneori tufe de boz (sambucus ebulus).

Pe malul Jilţului, printre ierburi, creşteau lumânărele (verbascum thapsus) şi sânziene (galium verum) care împodobeau reverul apei cu florile lor galbene.

Pe cărări şi pe lângă drumuri creşteau numeroase cicori (cichorium intybus) - trecute în folclorul oltenesc, răsfrângând în florile lor albastre văzduhul. La sfârşitul iernii, la primele raze mai calde, se grăbeau să vorbească apropierea primăverii toporaşi (viola odorată) şi numeroase zambile (hyacinthus orientalis).

împreună cu ierburile, cresc nalbele (naiva silvestris), pătlagina (patlage major), măcrişul (rumex acetosa), măcrişul iepuresc (oxalis acetosella), menta (menthae piperita şi crispa), pelinul (artemisia absinthius), scaeţii (cirsium lanelatum) şi numeroase specii de spini, din care amintim ciulinii (carduus nutas), spinii uniţi, scaiul vânăt şi scaiul dracului (eryngum planum), duşmanii oilor care se încumetau să pască în zonă.

Prin locuri mai umbroase, grase, prin şanţuri, creşteau cucuta (conium maculatum), urzici (ursica dioica şi lamium), brustoi (lappa major), ciumăfaiul (datura stamonium) şi turtită (galim aparine).

Pe locuri bătătorite, pe lângă drumuri, împânzesc pământul într-un covor verde închis troscoţelul (polygonum aviculare) şi loboda (atriplex), în luncă, printre culmi, se arată pălămida (cirsium arvens), costreiul (sorgum hapepense), mohorul (setaria), rapiţa sălbatică(brassica repa), susaiul(sonchus), volbura (convolvulua arvensia), pirul(agropirum repens), lăptuca (condrilla junca), macul(glacium cornilatum) şi albăstriţa (centaurea cyauna).

Existenţa acestor plante spontane e în scădere (unele dispărând definitiv) şi, pe măsura îngustării terenurilor necultivate şi a îmbunătăţirilor, ele vor rămâne de domeniul trecutului.

La ieşirea din luncă vegetaţia se schimbă. Numărul varietăţilor se împuţinează, ca şi cantitatea lor. Copacii mari sunt reprezentaţi prin dud (morus alba), esenţă tare, de asemeni în descreştere. Din fructele lui bunicile noastre făceau chisăliţă, iar bunicii ţuică de dude. Locul dudului e luat de salcâm, care tinde să fie atotcuprinzător. A crescut şi numărul pomilor fructiferi. Arbuşti ca porumbarul au dispărut aproape cu desăvârşire. Dintre aceste plante mici se mai întâlnesc, printre culturi, pirul, ştirul (amarenthus blitum), loboda, lăptuca şi fire de boz, supravieţuitoare într-o cultură intensivă, mecanizată şi folosind ierbicide. Pe marginea drumurilor, ici-colo, mai

32


33

sunt lobodă, troscoţei şi cicori. Prin culturile de grâu mai stăruie maci de câmp, albăstriţe, pintenii cocoşului (delphinum consolida), , turtită, umbra iepurelui (asparagus collinus), iar printre prăsitoare lăptuca şi planta meliferă busuiocelul alb.

Dintre puţinele ciuperci ce se mai găsesc amintim ciuperca de bălegar, mânătarca, bureţii de mai - comestibile, iar veninoase -ciuperca albă şi buretele de târş.

Pe duzi, ca parazit, creştea iasca (formes igniarius), care servea în trecut la aprinsul focului cu amnarul. Cum am mai spus, plantele spontane au devenit tot mai rare şi zilele lor sunt numărate. Mecanizarea agriculturii, îngustarea spaţiilor necultivate şi folosirea ierbicidelor vor încheia existenţa acestora plante, din care unele au fost, totuşi, baza nutreţului la omul sărac (mohorul, costreiul, trifoiţa etc.). Ele dăinuie în luncă, unde revărsarea Jilţului le favorizează creşterea.

Ca urmare a extinderii culturilor, fauna de pe teritoriul comunei Mătăsari e în continuă scădere, împuţinându-se atât speciile, cât şi numărul lor. E în scădere prolificul iepure, la fel alte rozătoare de câmp şi pădure. Lucrările mecanizate împuţinează tineretul plăpând şi distruge cuiburile în timpul reproducerii. în schimb, au apărut caprele sălbatice, mai rezistente şi a căror distrugere se poate evita. Dintre dăunătoare se menţin încă vulpile. Rar, printre grămezi de crengi din livezi, se mai întâlneşte câte o nevăstuica, iar în comună câte un dihor. Sunt pe cale de dispariţie aricii. Prin grădini se mai întâlnesc urme care indică prezenţa cârtiţelor, iar prin locuri solitare şi pe sub poduri, liliecii.

Aceeaşi diminuare accentuată se întâlneşte şi la păsări. Potârnichea, numeroasă pe aici în trecut, merge spre dispariţie, întâlnim încă privighetoarea mică, cea căutătoare, în crânguri, de la sfârşitul lui aprilie. Coţofenele şi ulii aproape au dispărut. Dintre răsârile mici mai vedem ciocârlanul printre culturi, ciocănitori şi : "goi prin livezi şi stoluri de vrăbii prin sate. E staţionar, pare-se, -T.ărul turturelelor. Păsările migratoare de pe aici sunt ciocârlia,

rrepeliţa de terenuri cultivate, grangurii, graurii (în stoluri), cucii, -fzele, porumbelul sălbatic prin livezi, barza şi rândunica în

piere de sate. Primăvara şi toamna poposesc câteva zile şi : rii, iar în unele din arinişurile sălbatice rămase, în zonele umede

- 1 : clocesc colonii de stârci.

_Mătăsari: file de monografie

CAPITOLUL VI

Agricultura de la începuturi până la 1900

lum s-a spus în introducere, aceste coline şi plaiuri gorjene, hinterlandul comunei Mătăsari de azi, au fost

'locuite de la primele manifestări ale vieţii omeneşti. în marea şi întinsa epocă numită de arheologi „paleolitic", începută din vremi pierdute în negura timpului, zeci de mii de ani înainte de Hristos şi întinzându-se până prin anii 8000, timpul istoric se numără descrescând, de la începuturi până în anul 1 al erei creştine, după care cronologia merge crescând. Situarea în timp a paleoliticului şi neoliticului diferă pe-ntinsul Europei şi al străvechii Dacii, când paleoliticul se continuă cu „neoliticul"; în acel paleolitic deci, diverse hoarde şi cârduri de oameni primitivi duceau o existenţă nomadă, erau culegători de fructe şi plante, deplasându-se la cheremul acestor recolte sălbatice, spontane, viaţa acestor dintâi oameni nediferenţiindu-se prea mult de a celor de „primate", maimuţe ^ t o p o i d e " („asemenea omului"). Ceea ce va diferenţia cu timpul primele cârduri omeneşti de animalitatea din care ieşiseră va fi acţiunea lor asupra naturii înconjurătoare, alcătuindu-şi unelte cu care vor încerca să-şi îmbunătăţească traiul, în condiţiile unui climat •eiertător cu ierni înfricoşătoare şi potoape de nedescris. Acele dintâi •nelte şi-i le vor ciopli, duşi de un instinct ce se dezvoltă lent, în piatra ce se găsea atunci mai peste tot, cremenea, zisă în limbajul arheologilor „silex".

Aceasta oferea, faţă de piatra obişnuită, o mai mare uşurinţă în a fî modelată, astfel că acei primi oameni şi-au făurit din cremene primele unelte, bolovani cu muchii, trebuitori la o activitate nidimentară, răzuitul pieilor de animale vânate, cu care se

35


înveşmântau ca să reziste frigului teribil. Acest gen de unelte (pentru care cuvântul „primitiv" e încă indulgent] erau aşa numitele „faustkeit" („apucătură în pumn"), întrebuinţate, în afară de vânătoare, la cioplirea grosolană a altor unelte din cremene sau la cioplirea şi răzuirea crengilor de copac pentru a le da o formă aproximativă, a unor bâte şi ghioage grosolane cu care plecau la vânătoare sau se apărau de cetele străine întâlnite. Unii istorici au numit aceste dintâi vremi ale apariţiei omului, de pe la anii 40.000 î. de Hr. (dată foarte aproximativă), epoca „sălbăticiei", copilăria neamului omenesc, proprie paleoliticului şi folosirii primelor unelte (descrise mai sus), proprie nomadismului şi caracterului de „culegători" al acelor stră-strămoşi ai noştri. Pe teritoriul nostru ei cutreierau mai ales zonele cu climă influenţată blând, cum sunt zonele actuale ale Mehedinţiului şi Gorjului. S-a mai numit această întinsă epocă de „sălbăticie" şi de treptată eliberare din acea „comuna primitivă", deoarece nu apăruse nici o diferenţiere socială în componenţa cârdurilor umane ce populau ţinutul, în căutare de hrană (vegetală la început, apoi animală, ceea ce, prin consumul de carne, a dus la mărirea capacităţii craniene şi la dezvoltarea generală a organismului). Au găsit în această zonă precolinară şi de dealuri condiţii prielnice de climă, cu influenţe submediteraneene, când frigurile intense s-au moderat în lungul mileniilor şi la fel vegetaţia, în care şi ei şi animalele ce-i înconjurau îşi găseau hrana zilnică. Această zisă „comună primitivă", în care nu exista o „proprietate" a cuiva peste ceva şi peste semeni, a fost primul stadiu de dezvoltare materială şi socială a oamenilor (zicem şi „socială" căci aceste grupări instinctive ale lor reprezintă în germen ceea ce mai târziu avea să constituie societăţile omeneşti, o prefigurare a acestora, punctul lor de pornire). S-a numit această vreme „paleoliticul", adică epoca „pietrei vechi", neşlefuite, abia fasonată, acei bolovani de cremene cu care primitivul, care nu avea nici limbajul articular, a pornit la o primă şi treptată transformare a naturii ce-1 înconjura, mediul ostil care-1 apăsa zi de zi. Apoi, către anii 8000 - 5000 şi până spre 3000 înainte de Hristos, grupurile de culegători şi vânători încep a se stabili în anumite locuri care, cum s-a spus, ofereau condiţii prielnice de sedentarizare şi apar primele comunităţi de locuitori ai unui spaţiu anumit. Dar această lentă evoluţie a fost însoţită şi de un stadiu superior de perfecţionare a tehnicii de prelucrare a cremenei

36


(silexului), care va da unelte de piatră şlefuită, „neos lithos" (piatră nouă), iar epoca se va numi „neolitic" (denumiri adaptate de istorici cu cuvinte greceşti „paleos lithos" - piatra veche). în această epocă omul va acţiona nu numai asupra pietrei, ci şi asupra oaselor de animale şi a fibrelor vegetale, meşterind vârfuri de lance (din cremene şi os), ace de cusut rudimentare pentru piei şi blănuri, aşa fiind tendoane de animale (tehnică ce se întîlnea încă din deceniile din urmă la laponii din nordul extrem norvegian - taiga). A urmat făuritorul harpoanelor, cârligelor de pescuit, sfredele din os. La pescuit vor folosi plase din liane şi alte fibre vegetale, prevăzute cu greutăţi din pământ ars, teracotă. în neolitic se vede lumina zilei şi marea descoperire a olăritului (roata olarului). Un mare pas înainte fusese deja făcut încă din paleolitic, folosirea focului întâi de la copacii loviţi de trăznet, apoi prin frecare sau lovire, luminând acea .negură de vremi" şi (cine ştie?) în ce noian al trecutului s-au născocit iasca şi amnarul!? Schimbarea nu numai a felului de hrană şi de tehnică, ci şi a locurilor, a dus de la adăpostul în peşteri al omului paleolitic la adăpostirea în locuinţe construite în acest scop, alt mare pas înainte pe cărarea unei umanităţi în devenire. N-au avut nimic la-ndemână şi din nimic au scos totul! în faţa acestui inclasabil şi patetic efort, timp de milenii, făr' de răgaz, să ne ierte Dumnezeu, dar zgomotoasele realizări ale omului „modern", paşii pe lună etc. ne par ca nişte jucării pentru oameni mari!

Aceste prime închegări de locuinţe au avut loc, deci, când oamenii, deveniţi sedentari, se strâng în cătune şi sate, unele pe solul ferm, altele (caracteristice pentru neolitic) pe piloni, în mijlocul unei ape, ceea ce constituie un plus de siguranţă împotriva atacului -.arelor sălbatice sau al cetelor migratoare străine. Aceste sate pe piloni (de tip „Neuchatel") au fost numite de istorici „paralite" (de la rjvântul latin „palus", par). Şi tot în această epocă a neoliticului limpuriu) s-a dezvoltat la oameni limbajul articulat, fapt de o

znportanţă capitală. Nu ne putem opri să gândim că în acea rjJbureală de vremi protoistorice oamenii erau într-adevăr capabili le mari paşi înainte, care schimbau totul în jur. Pe atunci progresul îvea o singură faţă a medaliei. Vom aştepta timpii civilizatori, ca să constatăm şi regresul!

Prima constituire ceva mai pregnantă a societăţilor primitive a ±st ceea ce s-a numit „matriarhatul". „Metera" pe greceşte, „mater"

37


pe latineşte, „mama", femeia era elementul conducător al grupului, având în grija ei gospodărirea şi cunoscând filiaţia în familie. Bărbatul era plecat la vânătoare, pescuit etc.

Acest „matriarhat", subdiviziune a neoliticului, se întinde pe aceste meleaguri ale noastre până spre anii 4000 - 3000 înainte de Hristos. Apăruseră arcul cu săgeţi, precum şi „micrilitele", pietre mici pentru praştie şi arcane, asemănătoare cu pietrele ce se mai văd şi azi în lasourile numite „bolas" în pampa argentina. Dar pământul începe a fi cultivat şi a da roade, iar unele animale sălbatice încep a fi domesticite. E de prisos să spunem ce paşi mari adevăraţi au fost şi aceste descoperiri. Se trece astfel la creşterea vitelor şi la agricultură, subiectul acestui capitol. Agricultura cea dintâi se făcea cu săpăliga, apoi va apare şi plugul de lemn. La acesta era înjugat taurul domestic. Se cultiva grâul, care deja de mii de ani era recoltat sălbatic, apărut spontan pe ponoare însorite între coline unde, ca şi în zonele de silvostepă şi luncă din sudul gorjean, încep a fi cultivate şi unele plante comestibile, legume, ca şi unele plante tehnice. Săpăliga cu care se făcea agricultura era din cremene la început, apoi din os, corn de cerb mai adesea. Alte unelte agricole erau pietrele de râşniţă, iar seminţele erau păstrate în vase de lut. Ceramica cea mai veche din România a fost descoperită prin săpături arheologice nu departe de judeţul nostru, chiar acolo unde îl hotărnicea „Brazda lui Novac", la Cleanov, în Dolj. Dar agricultura face ca importanţa muncii bărbatului să crească, să domine, trecându-se astfel la o nouă fază de dezvoltare în neolitic, către anul 2000 înainte de Hristos, fază ce va fi numită „patriarhat", dominaţia bărbatului, a tatălui de familie („parter"). Sudul gorjean era bogat în activitate de olărit, vasele încep să fie ornamentate, ceea ce arată că omul află în sfârşit un răgaz în munca lui groaznică ce-i însoţea periplul vieţii. Vădastra şi Sălcuţa au fost şi ele centre de activităţi neolitice, vădite prin săpături arheologice. Societatea devine stabilă, bazată pe familie. Mai multe familii alcătuiesc o gintă, iar mai multe din acestea formează tribul. Economia e determinată de munca în comun a oamenilor de trib, iar pricinile şi luarea de hotărâri erau în sarcina sfatului bătrânilor, condus de cel mai bătrân din obşte. Acesta va duce mai târziu pe aste locuri la „democraţia militară" şi la „primus inter pares". Şi tot în jurul anului 2000 înaintea lui Hristos se produce prima mare diviziune a muncii, prin despărţirea triburilor de crescători de vite de

38


39

triburile de agricultori. Vremile preistorice au loc în alte orânduiri, produs al unor noi tehnici şi descoperiri. S-a stabilit astfel că după anii 1700 începe ceea ce s-a numit „epoca bronzului", de la care s-au găsit urme în zone apropiate de alte colţuri din lume. Agricultura beneficiază nemijlocit de metalurgia bronzului în cele dintâi forje. Au loc diferenţieri sociale, aşa-zisa „comună primitivă" se destramă, făcând loc nucleelor de societăţi bazate pe diferenţierea de clasă, mai bine zis de pături sociale. După cum a observat Jean-Jacques Rousseau în „Contractul social", când un om a ajuns să spună „acest lucru e al meu" [„ceci est moi"), atunci s-au născut toate războaiele şi asupririle de pe pământ. Căci un ins sau câţiva din comunitate, prin acumulare de bunuri materiale şi prin dependenţa altor membri ai grupului faţă de el, ajung a-şi impune voinţa majorităţii celorlalţi indivizi şi îi constrâng să le urmeze în planurile, expediţii de jaf etc. Prinşii din aceste conflicte devin şi ei nişte bunuri, asimilate vitelor de povară şi sunt supuşi la munci forţate în agricultură, în mineritul primitiv şi la muncile casnice ale stăpânului. Preistoria s-a sfârşit, am intrat în „protoistorie". încă puţin (câteva secole!) şi va începe istoria scrisă.

Dar noul metal, bronzul, se va învechi repede şi va fi înlocuit de altul, fierul. începe aşa-zisa „epocă a fierului", adusă pe teritoriile noastre de invazia sciţilor din stepele nord-pontice. Acest nou metal va revoluţiona şi mai mult configuraţia socială a triburilor, aducând n-ansformări şi în agricultură. Apar secerile şi plugul de fier, productivitatea muncilor agricole creşte pe ogoarele tribului, ceea ce va duce la apariţia societăţii antice sclavagiste. Pe teritoriul gorjean locuitorii se numesc acum geţi, apoi se vor numi geto-daci, apoi daci şi daco-romani. Epoca aceasta a fierului începe aici prin secolul al VlII-lea înainte de Hristos (anii 700). Şi în zona Mătăsarilor (ca mai peste tot) se întrebuinţau seceri de fier în agricultură, precum şi alte unelte, cum sunt cele descoperite la Grădiştea Muncelului, ori Grădiştea Muncelului e destul de aproape de locul unde se află azi comuna Mătăsari.

S-au găsit acolo seceri, cosoare, săpăligi de diverse forme, nnele „bipene" (cu două capete), topoare, sape aproape ca ale noastre de azi. Bogăţia recoltelor începe a fi mai mult însuşită de stăpânii de ogoare, un fel de mari „chiaburi" avânt la lettre, care au acum ograda phnă de muncitori agricoli proveniţi din prinşii în războaie şi din membrii tribului care decad în situaţia pălmaşilor-robi. Dar unii din


aceşti robi începuseră a fi întrebuinţaţi pe scară largă în ateliere (forje, cuptoare, meserii casnice, olărie, ţesătorie, cojocărie] şi va apare astfel cea de-a doua mare diviziune a muncii, despărţirea meseriaşilor de agricultori. Agricultura se îndreaptă către forma de exploatare sclavagistă antică, despre care ne vor da mai mult de ştire scriitorii greci şi mai apoi români. Intrăm în domeniul istoriei propriu-zise, istoria scrisă. ^

Când aceste locuri unde ne aflăm azi, în apropiere de Samizegetusa dacă, apoi daco-romană, vor intra în zodia românilor, aceştia vor aduce în agricultura neaoşe formele lor de exploatare agricolă, „latifundia". Acesta e, la drept vorbind (aşa cum noi am susţinut în alte lucrări ale noastre), existentă cu unele diferenţe nespecifice în orice orânduire socială, căci oriunde şi oricând vor exista un teren agricol („moşia" sau cum vrem să-i spunem) şi o pătură socială care Va trebui să se implice direct în munca teribilă şi zilnică a ogorului. Dar, de fapt simptomatic, în agricultura de sistem roman se implică şi cuceritorii, soldaţii din legiunile cuceritoare, căci pe Columna lui Traian sunt înfăţişaţi legionari romani secerând grâul de aici. Că soldaţii Romei, „veteranii", luau parte direct la tot ce se putea munci, agricultură, construcţia de oraşe, de cisterne, de şosele, sunt lucruri ştiute. Latifundia avea o „villa", un conac, unde stătea proprietarul şi în jurul căreia erau acele „cubicula", odăile lucrătorilor agricoli, robii. Asupra acestora stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte. în agricultura de tip roman din locurile noastre şi de pe tot teritoriul Daciei romane îşi face apariţia şi un tip insolit pentru acele vremuri, „arendaşul", numit „publicau". Acesta avea unele asemănări cu arendaşul de mai târziu, dar se şi deosebea de acesta, era mai mult un colector de impozite agricole, aşa cum la Roma el se ocupa cu arendăşirea impozitelor obişnuite. în orice caz, prezenţa lui va duce şi ea la acel „latifundia perdidere Italian", cum văicărea Pliniu. Va duce adică, la instaurarea treptată a unei perioade de tranziţie în agricultură, de la agricultura antică, bazată pe munca sclavilor, la cea de tip feudal, bazată pe munca şerbilor, interesaţi parţial în producţia agrară. Această perioadă de tranziţie e „colonatul antic", în care sunt implicaţi „colonii" stabiliţi aici, veterani din oştire care sunt împroprietăriţi cu pământuri la ieşirea din armată. Căsătorindu-se cu femei dace, dreptul anterior de viaţă şi de moarte asupra lui „dacus" se toceşte şi lucrătorul agricol e tot mai interesat

40


41

să lucreze pământul, o parte din recoltă revenindu-i sub diverse forme. Pe lângă cultura de cereale, strămoşii noştri, latifundiari, publicani sau băştinaşi, se ocupau şi cu viticultura, albinăritul şi cultura unor plante cum e cânepa (v. Herodot).

Agricultura la vremea feudalismului

La sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui de-al Vl-lea după Hristos, realităţile ivite în activitatea agricolă apărută graţie .colonatului antic" duc la o nouă formă de exploatare în agricultura de pe aceste meleaguri şi contribuie foarte mult în a schimba faţa societăţii omeneşti de aici înainte în sensul că omenirea va intra pentru mai multe secole în ceea ce se va numi „feudalism". De altfel, :ermenul de „feudă" va cuprinde în înţelesul lui şi domeniul agricol al noului stăpân, „boierul". Latifundia se numeşte acum „moşie", „villa" stăpânului de sclavi se numeşte „conac" (pe aici se va numi şi „culă"). Ceea ce particularizează această epocă se vădeşte, cum am spus, mai ales în agricultură, în producţia agricolă, plante de legumicultura şi lehnice, prisăcărit, viticultură, alăturând acestora şi pescuitul. Avem de-a face, deci, cu un nou mod de organizare a agriculturii în toate domeniile ei şi aceasta e de primă importanţă. Am arătat care au fost termenii acestui nou mod de a se considera agricultura, germeni iviţi :-iar mai înainte de revoluţionarul secol V, colonatul antic, formele Zi arendăşire, incipienta cointeresare a foştilor sclavi. Acum „sclavul" lin societatea antică e înlocuit de „iobag" sau „şerb", care va forma - : ua pătură socială motrice a economiei agrare de tip feudal, ' imâne valabil şi pentru feudalism faptul că valorificarea producţiei

cole în genere nu se face în mod organizator, printr-un comerţ : - r stabilit, ci prin schimburi întâmplătoare, în forma „trocului", a

-mbului în natură. Avem de-a face deci, în feudalism cu o r.omie naturală, vădită în grupuri organizate autarhic şi izolate

7 f de altele, pe un teritoriu în mare parte degradat, cu drumuri : ^ - f erau adevărate şleauri (vezi „Zodia Cancerului" de Sadoveanu) şi

; - r prezentau şi un caracter sezonier. Agricultorul feudal e \^:nicit de spaţiul geografic al „moşiei" unde cel mai adesea

zşte. Altă diferenţă notabilă între agricultura de tip sclavagist : şi cea de tip feudal e că, în timp ce în prima forţă de muncă

fsdavii) era concentrată în „cubicula", sub ochiul stăpânului sau al


publicanului, în feudalism forţa de muncă agrară e diseminată pe întinsul a numeroase sate cuprinse în moşie (a boierului, a mănăstirii posesoare, a Domnitorului), spaţiu a zeci de kilometrim, unii boieri având pe moşia lor zeci de sate. Domnul şi mănăstirile erau, de asemeni, proprietari agricoli. Dar - altă caracteristică faţă de sclavagism - o moşie era formată din două părţi exploatabile: terenul boierului, lucrat de ţăranii iobagi în relaţii de rentă în muncă şi „clacă" şi „delniţă", lucrată de ţăran pentru el. Era deci, nu proprietarul delniţei, ci numai al uzufructului ei. Renta agricolă feudală se considera în „muncă" şi în „produse". Cât despre renta în bani, nu va apare decât târziu, la sfârşitul epocii şi începutul relaţiilor agrare de tip capitalist. Sub aceste coordonate de economie agrară au vieţuit şi trudit străbunii noştri mătăsăreni, în vremea stăpânirii feudale, când satul se încropea pe zi ce trecea. Condiţiile pedagogice şi de relief constituiau un element propice, ca şi prezenţa aici a unei populaţii având în spate secole de îndeletnicire agrară, ştiind să valorifice resursele solului şi apelor. în producţia cerealieră a predominat porumbul, menţionăm şi cultura orzului, grâului, ovăzului, a diverselor plante, existenţa poienilor, oieritul, creşterea vitelor, (oierii şi cirezarii „titerleşteni" ai Mehedinţiului ajung până aici). Adăugăm albinăritul, sericicultura şi prelucrarea casnică a unor plante tehnice. Cerealele ocupau cu predilecţie zonele mai sudice, dar le întâlnim şi ceva mai la nord de Mătăsari, pe teritoriul unor sate care acum nu mai fiinţează, precum Stejăreii. Viticultura şi pomicultura ocupă zonele de deal şi podiş din preajma comunei şi spre nord. La fel şi livezile.

Agricultura la primele începuturi ale economiei capitaliste

Către sfârşitul epocii fanariote, la cumpăna dintre două veacuri (pe la 1800), se conturează şi aici (în Europa prinseseră deja rădăcini bune) elemente de început ale unei noi stări de lucru în economia generală a societăţii. Judeţul Gorj făcea parte din ceea ce se numea „Ţara Românească" (Muntenia, Oltenia, Banatul), destul de mare teritoriul, cu graniţe pe alocuri nehotărâte (când zicem „Banatul", e ceva destul de labil), într-o zonă-tampon între interesele a trei imperii, dintre care cel austro-germano-maghiar îşi vădea

42


43

impulsurile de acaparare tot mai pronunţate, în coasta Mehedinţiului şi Gorjului, punând la bătaie şi armele economiei ce avea să fie numită „de piaţă". Vom vedea ceva mai târziu că acea Cancelarie de la Viena, în această epocă post-Kaunitz (aproximativ 1800), va anvizaja, lucru foarte nou, chiar trimiterea de investitori proprii, în.toată această „Ţară Românească", ceea ce va naşte celebra sintagmă „viaţă lungă, supuşi austriaci". Aceştia beneficiau de nete avantaje administrative, punând pe roate diverse manufacturi ce se vor n-ansforma iute în primele făbricuţe, cu mână de lucru autohtonă, nesperat de ieftină, copii, femei şi puşcăriaşi cu pedepse lejere. Pe noi ne interesează în primul rând agricultura. Apare în acest domeniu o înăsprire marcată a exploatării agrare, ca urmare a unei cereri sporite de mărfuri agricole. Cererea pieţii interne trece pe plan secund faţă de cererea străinătăţii, unde se dezvolta vertiginos şi cu puteri tinere capitalismul, cu toate ale sale, printre care un şeptel tot mai numeros şi cu fabrici care cereau lacome produsele prime agricole. Pe lângă ţările Occidentului, Austro-Ungaria se vădea, cum am spus, o mare înghiţitoare de astfel de produse, care stăteau la baza a două categorii de consum, proprii acestei vremi (şi proprii chiar şi secolelor XX - XXI), furajele pentru şeptel şi materia primă pentru industria lor de panificaţie. Produsele acesteia din urmă supuşii austriaci" ni le vor returna pe căi de comerţ, sub formă de produse finite (făină, etc.), lucruri ştiute. Se iveşte prin urmare în sânul timidei încă economii capitaliste munteano-olteneşti noţiunea de „expert" şi nu credem că a existat sau va exista noţiune mai mobilizatoare oriunde ne-am găsi pe lume. Se intensifică, deci, cererea pentru export a tot ce era producţie agrară pe aceste meleaguri (studiem aici toată zona de sud-vest a ţării sub zodie capitalistă, încadrând aici judeţul şi comuna noastră, care nu fac excepţie de la caracterul de generalitate al comunei zise).

Cererea sporită pentru export a dus la raporturi agrare moşier-ţăran) înăsprite şi se constată chiar un regres în aceste

raporturi faţă de feudalism, căci numărul ţăranilor liberi care existau tuşi în feudalism descreşte vizibil şi această descreştere se face de

la sine am zice, constrângerea fiind acum de caracter „pieţar", „a prezzo di moneda". „Arendaşul" apare în toată lumina lui sinistră, profitând că numărul proprietarilor de pământ care să-şi dirigue singuri afacerile agrare e infim. Iar ca o suprasolicitare, se naşte ca să


rivalizeze - Doamne iartă-mă! - cu arendaşul figura ciocoiului, având faţă de arendaş, avantajul vehiculării cu alte zone băneşti a produselor agricole, mai bine zis a rezultatului bănesc al acestora! De altfel, cu toate că ulterior arendaşul îl devansează ca renume şi apare înaintea lui în literatură, un Păturică le-o ia înainte lui de-al de „Cuconu' Cilip" şi „Arendaşului român", care sunt ilustraţi mai târziu. Ţăranii de care vorbeam, care mai aveau petice de pământ „al lor", le pierd şi pe acestea, înghiţite fiind de noua înfăţişare a latifundiei, moşia capitalistă. Ceea ce se produce pe aceasta ia calea exportului, în primul rând comerţul, căci rodul pământului a devenit „marfă". Acest puternic început de economie a pieţii în agricultură primeşte un nou impuls prin Tratatul de la Adrianopol [1829), care mătură monopolul turcesc ce exista încă asupra comerţului Ţării Româneşti. Ca o consecinţă politică, unele ţări ale Occidentului şi, bineînţeles, Austro-Ungaria îşi stabilesc aici consulate. Mai toată producţia agricolă de aici, Gorjul şi Mătăsarii incluşi, intră în vârtejul relaţiilor agrare capitaliste, care atrag totul în cale. Creşterea vitelor e prinsă şi ea în sorbul acesta, iarmaroacele de vite cresc în importanţă, ca şi figura „geambaşului", intermediarul de tip ciocoiesc din această ramură de avuţie. De altfel, această creştere a comerţului cu vite (strâns legat de agricultură) se va vădi tot mai mult ca o îndeletnicire cu mare viitor, în condiţiile în care judeţele noastre se conturează deja ca „grânare" ale Europei. Cirezarii de aici îşi văd frumos de treburi şi aceasta se poate dovedi cu înfiinţarea mai târziu (1885), la Turnu-Severin, a unui mare târg de vite organizat, către care bunicii noştri mătăsăreni îşi orientează cirezile şi turmele, iar capitalul ce-1 putem numi „negustoresc" creşte odată cu cel rezultat de pe comerţul cu grâne, care îi îngraşă pe arendaşi-ciocoi-boieri.

Dar contralovitura socială e pe măsură căci, în timp ce o restrânsă pătură ţărănească (primarii, cârciumarii, samsarii, geambaşii, cămătarii săteşti) creşte în importanţa pe care le-o dă avuţia (unii dintre aceştia pe merit, e drept), clasa ţărănească în toată întinderea ei tragică ia o tentă de pauperizare evidentă şi de transformare a ţăranului tradiţional într-un „muncitor agricol". Acest proces economico-social ce se urzeşte în sânul ţărănimii e inevitabil şi ne vom apleca asupra lui în toate epocile de până la anul 2000, căci nu va avea sfârşit. Conform „legilor" Pieţii, preţurile la produsele agricole, materia primă, încep să crească în chip constant. Descreşte

44


Agricultura către anul 1900

Către 1900, satul organizat aici din vremi feudale, Mătăsari, e cmistituit în comună de sine stătătoare şi are în componenţă mai •nlte sate care, pe hartă, par să privească spre Mătăsariul-mamă. Din pnnctul de vedere care ne interesează aici, zona comunei şi chiar A i c o l o de hinterland e „eminamente agricolă". Agricultura e la baza a tot ce suflă, a tot ce e viaţă şi „consens social". Agricultura e fără U o i a l ă principala arie a producţiei materiale şi influenţează şi activităţile spirituale (clăcile pentru depănuşarea porumbului de la

. mai erau nuclee de diseminare a artisticului, scene ad-hoc de înflorire a producţiei de folclor şi de cântec, unde erau invitaţi cunoscuţi

•cânţi din zonă, ca prea-cunoscutul Mochiţă. Revenind la procesul ir, are loc aici, ca pretutindeni, o schimbare semnificativă în

însă pe măsură şi suprafaţa islazurilor, păşunilor, poienilor. Pe seama acestora se extind suprafeţele ce sunt cultivate la o scară tot mai largă. Cu tot acest caracter intensiv al comerţului agrar, agricultura în sine are acelaşi caracter extensiv, procesul agricol uzând încă de mijloacele de lucru din veac, iar în relaţiile pălmaş - boier rămas-au încă multe cozi feudale, claca, boierescul, dijma, cu consecinţele lor spectaculos-triste, bejenia, răzmeriţa, nesupunerea la lucru, săritul pârleazului pe moşia vecină la mai bine, răscoalele în sfârşit, către ultimele decenii ale acestui secol al XlX-lea, aşa de „avântat". Aici în vest, ca mai în toată ţara, porumbul rămâne pe planul doi la export, întâietate având acum grâul, cerut intens de piaţa străinătăţurilor şi -semnificativ acum - şi pe piaţa internă, ca urmare a creşterii populaţiei în Vechiul-Regat, România de până la întregire. Judeţul Gorj, cu satele şi comunele lui, nu face excepţie de la acest întins şi invârtejit proces de relaţii agrare, iar zonele conflictuale (răscoalele] nu sunt prea departe de aici. Comuna noastră are totuşi parte în această epocă (sec. XIX) de un mers destul de firesc, să zicem, fără de poticniri şi aceasta graţie în parte a predominării unor familii cu simţ gospodăresc, parte din ele activând şi în administraţia locului, cum erau neamul Dobriţoilor sau multe altele. Trecerea de la o perioadă politică la alta s-a făcut fără prea mari scrâşniri şi aproape că istoricul •u are de consemnat lucruri spectaculoase, întregul angrenaj este,

zice, uniform.

45


atitudinea socială a proprietarilor terieni, în sensul că apune imaginea boierului tradiţional, cu işlic şi ciubuc, ce-şi duce în cerdac viaţa fără hopuri. El se transformă acum într-un negustor de mare câştig (chiar în condiţii în care e ros cu mare îmbiere de molia arendăşească]. Acei dintre proprietari care sunt pe picioarele lor se ocupă şi ei înşişi de treburile moşiei şi o cutreieră în decar cât e ziua de mare, iar viaţa şi-o petrec într-o alergătură după bani şi iar bani. Aceştia o scot de bine de rău la capăt, unii chiar se preocupă de introducerea în procesul agricol a elementelor de exploatare intensivă, maşini agricole aduse din străinătate dimpreună cu maşiniştii lor, chit că acestea ruginesc sub şopron, iar „nemţii" lor îşi petrec viaţa într-o beţie inconştiincioasă. Astfel, falimente, figura arendaşului se conturează încă pregnant şi e factotum-ul fără de care nu se poate. Devin personaje literare şi ajutoarele lor, vătafii. „E epoca de mare glorie a lui Tănase Scatiu" am îndrăznit a spune într-o monografie a altor locuri. Dat fiind tot acest tablou de mare negustoreală agricolă, vedem cum grâul câştigă fără să-1 mai piardă, primul loc la export, chiar dacă şi porumbul tinde să capete importanţă, prin ceea ce are acum o dublă cerere, ca furaj şi unele prelucrări în ţările vest europene şi în Europa Centrală şi apoi pentru consumul aproape unic al populaţiei săteşti, cu nefastele consecinţe ale unei hrane exclusive, cum a fost cunoscută „pelagra", boala porumbului, care-i cădea pe organism rumânului aşa cum porumbul „le cădea la picioare" la cai şi-i ologea.

Cresc în importanţă şi alte ramuri de producţie agricolă, pomicultura, viticultura (la Mătăsari, în această epocă în jur de 1900, erau mulţi angrosişti de vinuri şi rachiuri, cu serioase comenzi în satele limitrofe, unde neguţeau cu spor destui proprietari de locande care aveau, ca în Stejărei, localuri cu un etaj]. Se dezvoltă cultura plantelor tehnice şi legumicultura. Dar toate acestea duc la un fenomen de diversificare în sânul ţărănimii de toate zilele, înmulţindu-se şi întărindu-se pătura cămătărească, dând naştere la ceea ce s-ar putea numi capitalul „cămătăresc-agrar". Legată nemijlocit de acesta, se iveşte şi înfloreşte pătura zisă „chiaburimea", care va face să curgă multă cerneală la economişti şi literaţi. Această chiaburime e o ducere pe noi culmi a fenomenului „Păturică", ce tindea să-şi dea duhul, dar nu 1-a dat. Chiaburii vor duce temeritatea lor economică până la a deveni rivali insuportabili ai moşierilor, cu

I

46


47

sau fără arendaşi. Chiaburii nu au avut arendaşi, au avut însă vătafi, iar în ogradă hrăneau o listă de vasali-argaţi, în mare parte ţărani căzuţi în dependenţă, tocmai datorită capitalului cămătăresc agrar, care-şi avea în chiaburi stâlpi de cârciumă. Nu vrem să fim aspri cu această pătură socială, căci în viitor vor fi alţii care să fie „mai" aspri cu ei! Din contră, aşa cum am avansat într-o altă lucrare, îi socotim mai degrabă „fermieri" şi încă unii eficienţi, căci n-am auzit ca un chiabur să decadă agrariceşte. Ogrăzile, pământurile lor şi tot pe ce puneau mâna erau lucrate ca lumea. Camioanele lor cu cai treceau hotarul şi-n Mehedinţi, încărcate cu zarzavat de le crăpa osia.

Ne interesează însă într-o mai mare măsură imensa mulţime a ţăranilor propriu-zişi, „săraci" şi „mijlocaşi", cum va zice o .învăţătură" a unor „clasici". Căci, sub impactul legilor dure ale zisei .economii de piaţă", o tot mai apăsătoare existenţă va fi „lotul" acestei ţărănimi, aflată sub povara a tot felul de angarale de ordin administrativ-financiar, urmare a născocitelor „învoieli agricole" ce •or aduce sub jug oropsita clasă socială, în care au hălăduit atâţia dintre străbunii şi bunii noştri spre pragul 1900. Consecinţele acestor stări de lucruri vor fi primele răscoale însemnate ale ţăranilor, nu departe de hotarele Gorjului, unde sate mari de prin Dolj au fost rase de pe pământ cu tunurile. Ne închinăm, asta a fost voia Domnului, pentru păcatele noastre cele multe...

La această vreme, 1900, se măreşte în continuare şi semnificativ cererea de produse agricole, în primul rând la export, dar în mare măsură şi pe piaţa internă; populaţia mărindu-se, aşişderi consumul. Şeptelul acestor locuri din jurul Mătăsarilor creşte, cerinţele cresc, apar tot mai multe mici întreprinderi de

ducrare industrială a tot ce produce agricultura, laolaltă cu îrnele tradiţionale, morile, industria casnică a fibrelor ţesute, caria, dogăritul, toate legate de agricultură. La pragul 1900 înia e „grânarul" Europei.


CAPITOLUL VII

Meşteşugurile şi industria până la 1900

I -a arătat că, încă din îndelungata epocă a paleoliticului, .omul s-a străduit să modifice câta ceva din tot ce-1 înconjura, elementele prime ale mediului natural ce-i

împrejmuiau viaţa. Va începe, cu un lung şi neîncetat efort, în milioanele de zile ce-i stăteau înainte, să se ajute în strădania lui, în războiul existenţial ce avea a duce, să îşi ia ajutoare din tot ce mintea şi braţele lui întâlneau în cale, bolovanii de cremene care stăteau „a main d'oeuvre", crengile rupte, oasele de animale şi peşti, tăciuni ce rămâneau din jăratecul pomilor loviţi de trăznet, să-şi facă din toate acestea auxiliari în lupta lui cu Marele Invizibil. îşi va justifica astfel, denumirea ce i s-a dat mai târziu, de „factor antropic", de modificator al Naturii.

Finalitatea era una teribil de precisă, aceea de a crea, de a meşteri unelte, obiecte, bunuri materiale şi chiar de a transforma hrana produsă de natură, dându-i alte înfăţişări, îmbunătăţiri. Activităţile acestea dintâi, cu caracter meşteşugăresc primitiv, gospodăresc şi, departe în viitor, cu caracter manufacturier-industrial, au fost prelungirea mâinii lui în încercarea de a se descurca în îngrămădirea de aspecte inerte sau duşmănoase din jurul peşterii sau colibei lui. Şi, pe măsură ce traiul lui va trece de la faza de culegător şi vânător la aceea de cirezar şi agricultor, se va diversifica şi întregul de obiecte ieşite din mâna lui, din imaginaţia lui trudnică ce-şi căuta porţi de ieşire la lumina vieţii de afară, va iscodi totul, va încerca totul. îl vedem meşterind rând pe rând săpăliga de cremene, plugul de lemn, secerile de bronz şi căpestrele din liane. Se vor tot scurge nişte milenii şi va putea să sară la o vreme în care forţa muncii

48

_Mătăsari: flie de monografie

brute, grosolane, va îmbina utilul cotidian cu aspectul estetic. Acesta se va vădi mai ales în olăria primitivă din neolitic, va fi industria primitivă, dacă-i putem zice aşa, a olăriei şi „metalurgiei", urmare a pateticei descoperiri a roţii olarului şi chinului de a se gândi şi iar gândi cum să „scoată" ceva din panglicile de minereu ce ieşeau din pământ în aflorimente de tot felul, să ajungă în sfârşit la înjghebarea primelor cuptoare de reducere a minereurilor de bronz şi fier cu adaosurile de calcar ce i-a trăznit prin cap să le pună-n amestec, apoi să lucreze toate acestea în primele lor forje. N-am insistat niciodată prea mult asupra imensei importanţe a acestei descoperiri pentru istoria genului uman, metalurgia primitivă.

Ceramica neolitică, rudimentară şi destinată exclusiv nevoilor stricte ale gospodăriei, va fi tot mai cizelată şi ornamentată policrom, ;u ajutorul unor vopsele vegetale şi apoi minerale, altă suită de descoperiri, făr' de răgaz! în sudul judeţului Gorj şi alături, în Dolj, la Cleanov, Sălcuţa, Verbicioara, descoperirile arheologice stau mărturie lie primelor activităţi industriale ale mâinii de om pe meleagurile r.oastre gorjene până sus, spre Sarmizegetusa, trecând prin apropierea Băii-de-Fier, cu rădăcini în paleolitic. Strămoşul nostru .industrial" s-a înfrăţit chiar cu uneltele şi obiectele muncii lui, găsite 5 un loc cu scheletul lui în culcuşurile de humă, peste care au nins cu

pământ şi ierburi veacurile. Astfel, tot ce s-a spus mai înainte atestă -.mţarea şi dăinuirea unor activităţi cu caracter meşteşugăresc şi de jidustrie primitivă în tot arealul gorjean şi mătăsărean. Stau r.ărturie urmele de activităţi de acest fel, bavuri de topire sau cuburi Ir ceramică ce s-au găsit în staţiunile menţionate din sud. Această : c 2 t ă „industrie" avea un caracter predominant casnic sau de mică -Ispândire negustorească. Cu trecerea timpului, se va diversifica şi se

închega în arhietipuri, cum sunt torsul şi ţesutul plantelor textile, ze.a dintâi ce s-au cultivat, inul şi cânepa. Aceasta este atestată de - e r o d o t , când vorbeşte de strămoşii de aici, geţii, „cei mai viteji I r.n-e traci", iar cânepa şi-a luat numele chiar din paginile lui poate, ^'linnabis".

Materia primă la îndemână pentru această industrie casnică bineînţeles şi lâna turmelor ce începuseră a fi domesticite,

leletniciri casnice: depănuşatul porumbului, ţesutul la război, irul cânepii, confecţionarea costumelor naţionale, covoarelor, jetelor, maramelor. Meşteşugirea exercitată asupra altui soi de

49


materie primă anormală, pieile de animale, apoi de vite, a dus şi ea la diversificarea acestui întreg domeniu de industrie primitivă, o nouă ramură apărând, cojocăria. Putem vorbi chiar de o croitorie făcută cu ace de os, apoi de bronz, aţă fiind tendoanele subţiri de animale (pentru a căror prelucrare, ca să fie aptă destinaţiei lor, trebuia altă subramură de activităţi etc.]. Croitoria se confundă până la un punct cu cojocăria, până când se va face pasul înainte al războiului de ţesut, un fel de a nu ştiu câta „diviziune a muncii", apărând ţesătorii, în competiţie cu celelalte grupe de meşteşugari. Materia primă pentru industrie, vegetală şi animală, s-a aflat de la începuturi în toată preistoria, protoistoria şi istoria omului de pretutindeni. Alte şi alte activităţi cu caracter de industrie se vor ivi pe zarea vieţii populaţiilor de pe aceste meleaguri, activităţi încă legate de vânat, pescuit, creştere de turme, culegere de fructe şi plante (spontane şi cultivate], activităţi slujind conflicte războinice, forjarea de săbii, arcul, suliţa... atât de adevărat e că pentru orice trebuie o „industrie"! Arcul şi lancea sunt în aceeaşi măsură şi „unealtă", slujind la procurarea materiei prime de origine animală. Legată de activităţile de pescuit e şi meşteşugirea harpoanelor de os şi bronz, apoi din fier (sciţii aduseseră prin alte părţi ale Daciei săgeţile de fier, cum se vede pe o celebră piesă arheologică, a scitului încordându-şi arcul). Plasele de pescuit sau de prins păsări, împletite din fibre vegetale, formează şi ele o subindustrie. Apăruseră pe întinsurile noastre, încă la adăpost de incursiuni barbare, multe şi multe ateliere de olărie, fierărie, depozit de seceri şi topoare din bronz, la Drăguţeşti. Unelte de fier la Teleşti şi Drăgoteşti, epoca fierului (pe la mijlocul mileniului I înainte de Hristos], tâmplărie, apoi, târziu, de rotărie, cusături şi împletituri, până la „saltul calitativ". Teoria „saltului calitativ" a fost luată de-a gata de la August Comte (L'evolution par bons]. De altfel, Engels nu se sfieşte să zică de nişte „izvoare ale marxismului" (Saint-Simon şi vreo alţi câţiva, dar de A. Comte nu suflă nimic].

Apoi, de-a lungul feudalismului, industria e încă şi mai legată de tipul predominant de economie, „economia naturală" şi de vechile schimburi comerciale în natură, trocul. Dar în „burgurile" medievale apare realitatea economică nouă, „breslele", răsfrângere pe plan a activităţilor de industrie şi general-economice a diversificărilor meseriilor nou apărute şi a celor tradiţionale. Şi vom vedea „bresle" de juvaegii, croitori, cismari, armurieri (foarte trebuitoare!],

50


51

ceasornicari, ale căror produse înlocuiesc în chip eclatant „clepsidrele" antice (rămase acum în literatură), zidari, fierari. însă, pe teritoriul nostru (ca şi peste tot, căci aceste meşteşuguri au caracter de universalitate), sunt bine statornicite meşteşugurile săteşti, din care unele bine puse la punct dispar la vremea asta, „prag de mileniu". Rotăria era o meserie care atingea arta, dovadă fabricarea trăsurilor, apanaj al unor manufacturieri din Viena. Dar un fenomen extraordinar, asupra căruia istoriografia ne e teamă că nu s-a aplecat îndestul, e transformarea meşteşugurilor săteşti în .manufacturi", formă de trecere la industria propriu-zisă, legată de începuturile economiei de piaţă capitaliste. Industria manufacturieră se urneşte cu postăvăriile gen „Pociovalişte", încă din vremea lui Matei Basarab (secolul XVIII), apoi cu sticla (de mare viitor şi cerere), dar se relansează şi asupra a ceea ce azi numim „chimicale", prelucrarea „păcurii", a potasei din cenuşa arborilor şi a silitrei. Păcura provenea din cele dintâi sonde pedimentare. Dar termenul de .păcurar" n-are nici în chn nici în mânecă cu „păcura", cum sunt înclinaţi să creadă mulţi cititori şi chiar istorici. Cuvântul din cronici, .păcurar", nu e un muncitor din industria păcurii (a ţiţeiului etc.), ci '.ine de la vorba latinească „pecuaria" (turmele sau „pecuarius" - cel re creşte vite sau turme), în esenţă „ciobanul". Astfel, stimaţi cititori, rind veţi întâlni, în texte vechi, cuvântul „păcurar", să ştiţi că se referă la „cioban".

Suntem însă, în vremea blagoslovită a secolului XVIII, prea puţin studiat din „n" puncte de vedere, când apar şi manufacturile de jiostav", postăvăriile gen Matei Basarab, un produs ce se cerea cu precădere (era vremea frumoasă, a cererii şi ofertei cu adevărat!), câkcl omul trebuia să se îmbrace, iar seniorul să se împopoţoneze, ajungem chiar la vremea de secol XVIII, când înflorea postăvăria

itenească de la Afumaţi (prea departe de zona noastră, dar cifică pentru realizarea economică). Dar şi „industria de strucţii" prinde a se statornici, odată cu implementarea epocii

•âncoveneşti". Vechea producţie meşteşugărească se dezvoltă, încă nahzându-se. Dar apar, inseparabile, relaţiile de muncă de tip

jitalist, urmare a îndelungatei „acumulări primitive" a capitalului s a destrămării economiei de tip feudal, acum anacronică. în «conomia manufacturieră apar forţe specifice, muncitori care până • o i ieri fuseseră pur şi simplu iobagi, alături de condamnaţi penal


sau femei şi copii. Aceştia toţi vor lucra în condiţii de muncă pe care azi ne e greu să le imaginăm, zi-lumină, tehnică rudimentară, condiţii prea precare de igienă şi „protecţie a muncii". Producţia materială a industriei manufacturiere, către a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aduce totuşi însemnate beneficii băneşti proprietarilor. Alături de noi, în Muntenia propriu-zisă, se vădeşte apariţia, în prag de 1900, a unor mici fabrici de hârtie, sticlă, lumânări, porţelan, postavuri şi paste făinoase, chiar şi a caragiahştilor zalhanale. Dar, consecinţă, în această epocă „eroică" de invazie a „capitalului" în judeţele noastre, mâna de lucru sporeşte, căci sporesc toate... prin „mecanizare", în care nu există ceea ce înţelegem azi, folosindu-se încă vechi procedee, forţa motrice a apei sau, mai rar, eoliană (morile de vânt]. La aceste începuturi de „piaţă liberă" se întrebuinţează tot mai mult mâna de lucru „liberă", a cărei componenţă am descris-o. Guvernările din secolul următor şi prima jumătate a secolului al XX-lea vor asista la o lege a protecţionismului pentru industria românească. Se dezvoltă extraordinar exploatarea materiilor prime, căci era încă o pădure virgină. Materiile prime se întorc aici sub formă de fabricate, ^ creând o tentă de „colonie" a României industriale.

Odată însă, cu implementarea unei reţele de căi ferate, extragerea energiei cărbunelui va fi în primul plan, fiind „sângele" noii industrii. întregul judeţ Gorj şi tânăra aşezare Mătăsari îşi trag seva din noua stare de lucruri în domeniul industriei.

52


CAPITOLUL VIII

Populaţia şi evoluţia proprietăţii până la epoca 1900

ţe aceste meleaguri gorjene şi în toată zona a ceea ce s-a numit Mătăsari au vieţuit din cele mai vechi timpuri comunităţi omeneşti care au tins către o organizare socială în care să-şi manifeste forţele şi însuşirile spre un

trai mai bun şi o desfăşurare tot mai deplină a creaţiei de bunuri materiale şi spirituale, precum şi către o închegare mai avantajoasă a grupărilor şi regrupărilor de ordin social, reflex de cele mai multe ori al formei de proprietate a bunurilor acestei vieţi. Ne amintim - diferitele ramuri ale neamului geţilor se înstăpâniseră încă din zorii istoriei pe aceste locuri ale „Daciei Inferioare" şi avuseseră mai apoi de înfruntat năvăliri de oşti, din sud-vest cel mai ades, precum cele ale regatului Macedoniei, celebra expediţie a regelui Lisimah, în fruntea invincibilei maşini de război, „falanga macedoneană". Că această invazie avea să fie sortită eşecului o va arăta istoria, iar Dromichete, conducătorul neamurilor de aici, va atrage atenţia scriitorilor greci, care au nemurit faptele pământenilor noştri. Mai târziu, tot pe aceste locuri, suind de la Dunăre la coline, la o zi de mers de la Drobeta la dealurile gorjene şi muncelene, aproape de colţul nord-vestic al judeţului nostru. Grădiştea Muncelului, altă invazie, mai numeroasă şi sub semnul inteligenţei organizatoare, avea să ducă la naşterea şi legitimizarea unui popor dinstinct şi omogenizat, stăpân al meleagurilor şi al sorţii sale, chiar dacă ameninţat din patru zări de călărimi necurate, care cătau pământ şi apă. De la acea Drobetă de altfel, un drum amenajat şi trainic, parcă o replică a „Viei Appia", ducea spre interiorul noii „Provincii Dacia", recând aproape de locul Mătăsarilor de azi, lăsând satul în dreapta şi ^Jmd. către ponce vetus, trecătoarea din vechi, spre noua capitală,

53


Sarmizegetusa Regia. Forma de proprietate de până acum a aborigenilor geto-daci, cu trăsături de obşti şi devălmăşie în cadrul comunităţilor, va să se transforme în noua formă de exploatare, „latifundiile" care arată deja nişte germeni sub „taraboşti" [nobilii geto-daci ai lui Decebal), ajustate după modelul roman şi generalizate în Dacia. Forţa de muncă, mâna de lucru, o furnizau prinşii din războaie, ca de altfel şi în neoliticul târziu, laolaltă cu acei membri liberi ai comunităţilor căzuţi în robie [V. Guglielmo Ferrero „Istoria romană", pentru generalităţi economice). Dar trece vremea, şi în această formă de proprietate şi de exploatare agrară îşi fac loc pe nesimţite trăsături noi, de tranziţie, creşte rolul [încă nestudiat] al intermediarului în relaţiile agrare, vechiul [mai târziu „arendaş"] va fi copia „publicanului" roman, orientat în agricultură, iar sclavii vor avea un statut ceva mai suportabil, nu vor mai avea stăpânii asupra lor drept de viaţă şi de moarte, ci treptat vor ajunge la forme de ceea ce s-ar putea numi cointeresare şi se vor naşte, odată cu tranziţia zisă „colonatul antic", relaţii de dijmă în produse, ceea ce va duce la un nou stadiu istoric, o nouă „rânduire", feudalismul. în cadrul formei de proprietate a populaţiei în întregul ei, vechi taraboşti latifundiari vor fi acum „cneji", boieri propriu-zişi, iar unul dintre ei, mai împroprietărit, va dobândi trăsături de voievod, precum Litovoi, cel ce stăpânea meleagurile gorjene. Concomitent, sclavii ajung şerbi sau iobagi, unii chiar răscumpărându-se şi devenind „ţărani liberi". Aceştia, în parte, vor câştiga chiar statutul de „vasal" al seniorului cneaz. Dar toată această stratificare socială, rod al noilor relaţii de proprietate, va suferi în curând îndelungata influenţă a noroadelor migratoare, influenţă ce va fi manifestată în statornicirea relaţiilor de dijmă. Noul tablou social e bine definit în actul din acea vreme de începuturi voievodale, „Diploma loaniţilor" [1247], unde apar caracterizate în rândul populaţiei două categorii distincte şi în acelaşi timp antagonice, „majores terrae" [mai-marii pământului] şi „rusticii" [oamenii ogorului, ţăranii]. Evul Mediu îşi bate plinul, o economie de tip „închis", ce îşi rezolvă pe plan local problemele de agricultură, meşteşuguri, aprovizionare, hrană. Pe moşia cneazului sau în centrele orăşeneşti se dezvoltă producţia de mărfuri şi consumul de fenomene locale. Schimbul de mărfuri, comerţul de tip feudal se dezvoltă greu, pe drumuri impracticabile, şleauri de la o feudă la alta, dintr-un târg în altul, cu „salv-conductori" [ţidule de liberă trecere], în „chervane" [caravane de care cu boi], care cutreierau ţinuturile noastre mătăsărene. Principalele ramuri de producţie în care se manifesta

54


55

populaţia acestor locuri erau şi vor fi pentru multă vreme agricultura şi creşterea vitelor, cu altele de mai restrânsă importanţă, vânatul şi pescuitul, stupăritul, precum şi industria ţărănească de prelucrare a lemnului, fierăria, olăritul şi industria casnică, ţesătoria, cojocăria, în care din timpuri imemoriale s-a implicat populaţia de aici, alimentată cu unelte şi ustensile sau alte produse de către chervanele de neguţători zişi „lipscani", care călătoreau cu „braşovencele" lor cu coviltir şi diplomă de cărăuş, cum arată stampele vechi.

Odată cu statornicirea domniilor în Ţara Românească, se constată în sânul populaţiei schimbări de structură şi proprietate. Unii dintre acei ţărani pe care am îndrăznit a-i numi „vasali" ai cneazului-boier, aducând servicii şi Domnitorului, vor fi răsplătiţi de aceştia cu danii în pământuri, ce vor fi „proprietatea moşnenească" a acestor de acum zişi „moşneni" [„răzeşi" în Moldova). Loturile acestea moşneneşti vor fi adesea jinduite de marele proprietar din zonă, care va încălca de multe ori dreptul consfinţit prin zapise domneşti al moşneanului, iscându-se numeroase „pricini" de judecată la „Divan" pentru încălcări de moşii. în general însă şi în ce priveşte majoritatea populaţiei de şerbi, aceştia trăiau şi munceau în relaţii de „dijmă". Aveau o gospodărie zisă a lor pe pământul boierului şi unelte cu care să muncească pământul boieresc şi partea lor de recoltă. La ţăranii liberi [moşneni în cea mai mare parte), care trăiau pe pământul lor, se întâlneşte de-a lungul feudalismului şi forma de exploatare agricolă numită „devălmăşie", o asociere de ţarini, păşuni, pecete de păduri [o prefigurare a .asociaţiilor" noastre din anul 2000, cu nimic mai avantajoase decât suratele lor medievale!).

în sânul acestei populaţii de iobagi, de moşneni şi de boieri icmnea din punct de vedere juridic „obiceiul pământului", litigiile şi

: i :ăţile rezolvându-se conform prevederilor acestuia. Abia către : : de feudalism apar legiuiri scrise, numite cu un cuvânt slav

; . ;ie". însă dreptatea executorie o aplicau tot slugile boiereşti, până ; : ariţia zişilor „ispravnici", slujbaşi ai Domniei, cu atribuţii de prefect : ; :ţiei şi de judeţ. Dar pătura suprapusă, şi boieri şi Domni, au privit

are atenţie sistemul de impozitare, dând dovadă de o nesecată nvitate în a stoarce piele de pe român. Această mare varietate de -ângeri se va menţine până şi în epoca noastră „postmodernă", pe lângă „vădrărit", „coşerit", „albinărit", a apărut şi „câinărit",

:itul de câine, de pe la mijlocul ultimului deceniu. La ceas medieval :iţele se numeau „dăjdii", iar perceptorii erau „dăbilari" şi


„taxildari" şi îţi luau şi copia pruncului şi icoana din perete. „Feuda" (moşia) era totalitatea satelor dependente şi a pământurilor, obţinute prin danie voievodală sau prin propria „samavolnicie" (care e tot un cuvânt slavonesc din acea vreme). în mijlocul acestei mici lumi autarhice era „cocanul" stăpânului, sălaşul acestuia şi al vătafilor lui. Unii boieri aveau în stăpânire 50 - 60 de sate. Nu toţi dobândeau avere funciară prin mijloacele de mai sus. Mai către secolele XVI - XVII unii neguţători iscusiţi dobândeau prin puterea banului proprietăţi şi moşii, cum a fost cazul lui Mihai Viteazul la începuturi, bun întreprinzător comercial încă de la Stambul.

Revenind la impozitele ce trebuiau a plăti strămoşii noştri gorjeni, acestea apasă cu predilecţie întinsa pătură socială a ţăranilor. Reproducem dintr-o lucrare a noastră următoarele zise: „Impozitele apasă direct şi exclusiv pătura ţărănească, a iobagilor şi a celor liberi, într-o mare varietate imaginativă: desetină, coşerit, albinărit, fumărit, vădrărit şi... pe oaie seacă!". Orice „stearpă" trebuia să „plătească" pentru surata ei „mânzară" (cu miel), ca şi cum trebuia padepsită pentru că nu procreează! De această impozitare (la auzul căreia actualul ministru de finanţe ar păli de invidie!) şi-a legat trista-caraghioasă poreclă Alexandru al Il-lea Mircea, „Oaie-Seacă", domnul acestor ţinuturi, la al XVI-lea văleat".

Se accentuează pe toată durata Evului Mediu un nesfârşit proces de „rumânire", prin care se iau pământurile ţăranilor liberi, aceştia căzând în rândul clăcaşilor. Se invocă întru acesta pretexte specioase de drept pravolnicesc, şi ţăranii liberi şi pălmaşii fiind admonestaţi cu formule executorii ca „mare ruşine veţi păţi!" sau „de nu veţi asculta, să vă bată foarte rău!".

Odată cu secolul fanariot, al XVIII-lea, apar însă noi relaţii de muncă, datorită unei cerinţe mai mari de produse agricole, principala avuţie a acestor locuri. Pe lângă piaţa internă de consum se arată acum şi piaţa externă, din ce în ce mai pregnant. Câţiva domnitori minunaţi încercau să aducă, atât cât sprijinul retrograd al vremii şi împotrivirea boierească le permite, nişte legiuiri mai ocrotitoare pentru agricultori şi crescători de vite. Pătrund, evidente în toată această Ţară Românească, relaţiile de economie a pieţii de tip capitalist. Rezultatul e o şi mai mare apăsătoare împilare a păturii nevoiaşe în relaţiile de muncă. Impozitele se întind ca o metastază fără de ţărmuri, cu toată strădania Mavrocordaţilor în a modera dăjdiile şi a impune măsuri fiscale împotriva „mâncaturilor" făcute de slujbaşii ce încasau dările. Au

f

56


57

încercat aceşti Domni (pe care alţi Domni români-români ar fi trebuit să şi-i ia de model, nu să le zică „fanarioţi"!] în fel şi chip îmbunătăţirea situaţiei sociale şi materiale a celor de jos... Alexandru I. Firaris dă un hrisov prin care se interziceau, zică-se, „donaţii" de pământuri ale ţăranilor către boieri, altă formă „legală" de spoliere. Către început de secol XIX se constată însă, o tot mai accentuată exploatare a păturii de agricultori şi crescători de vite, însuşirea plusului de profit ce era cerut de noile relaţii de început capitahst.

în secolul următor, al XlX-lea, comerţul cu produse agricole se accentuează, influenţând direct viaţa de zi cu zi a populaţiei şi forma de proprietate în general. Pătura boierească e tot mai interesată de producţia agrară în vederea comerţului, punându-se pe picioare acum şi comerţul cu produse agricole. Ca urmare imediată, relaţia boier-ţăran se modifică în aceea că, faţă de feudalism, când ţăranul era obligat să producă atât cât era necesar curţii boierului, acum ţăranul trebuie să producă şi cantităţi pentru export, contra bani peşin pentru noul negustor, boierul. Moşierii acestor locuri care începeau a-şi construi .cule" erau, băneşte vorbind, fiecare un adevărat voievod „la casa lui", oim a zis unul. Se dezvoltă astfel, chiar spectaculos, producţia de ^arfă" agricolă şi, consecutiv, comerţul cu aceasta. Marii proprietari rerieni, pe lângă consumatori de produse agricole de sorginte clăcaşe, se n^sformau în mari negustori ai acelor produse şi în exportatori determinaţi. Numărul zilelor datorate de clăcaşi creşte de nu le mai siau numărul nici vătafii de la „cule". Această pătură negustorească cu caftan profită şi de faptul că la 1829 tratatul de la Adrianopol desfiinţase Tjonopolul turcesc asupra comerţului de aici. Exportul cerealier creşte, ie%enind excedentar faţă de import, acesta fiind la urma urmei doar pentru mărfuri de mică industrie, obiecte casnice sau de lux, trebuitoare populaţiei. Apare pe meleagurile noastre şi o clasă nouă, burghezia, care

va întârzia să realizeze că trebuie să se aşeze şi ea la masă. Ea va itui, totuşi, noua arăşenie de secol XX, formând împreună cu ntorimea (meseriaşii), cu funcţionarii şi cu micii negustori de Iii o majoritate cetăţenească, intrată în sorbul schimbului de i capitalist. în sate, numărul clăcaşilor creşte şi la fel procesul de

irizare a ţărănimii, acesta rezolvându-se uneori în răscoale, ca cea i nord-estul Mătăsarilor (la vreo 50 km) ori în băjeniri, din care sunt

p cu forţa de jandarmi. Spre sfârşitul de secol XIX, către pragul apare în relaţiile agrare un proces de descompunere a

îtăţii „moşneneşti", caracteristic pentru această epocă, fapt care

Ion DĂDĂLĂU Nicolae RACOCEANU Matei IOACHIM_

rezultă din documentele de epocă mătăsărene, puse în lumină de profesorul Ion Dădălău şi care sunt reproduse în continuare.

23 aprilie 1871. învoire pentru schimb de pământ între Vasile Corâga din Croici şi Ghiţă Tăculescu din aceeaşi localitate. Legalizat de Primăria Mătăsari, primar Gh. Dădălău.

17 noiembrie 1871. Act de zestre dat de Sandu Trotea şi Stana, din comuna Drăgoteştii de Sus, fiicei lor Maria, căsătorită cu Constantin Căruntu (nume ce revine des, n.a.) din „comuna Mătăsarele", Plasa Motru de Sus.

26 martie 1872. Zapis de vânzare pământ, la „Matca Croicilor", între Ion Dumitru Căruntu şi Constantin, fiul lui Niţă Căruntu. Autentificat de Primăria Mătăsari, primar Costache Stăniloiu, (se remarcă fenomenul de fărâmiţare a proprietăţii moşneneşti, vânzarea fiind pentru o jumătate de stânjen).

13 aprilie 1872. „Zapisă" de vânzare pământ, între Răducanu Croicea cu fiul Dumitru Răducan Croicea şi cumpărător Constantin Croicea. Autentificat de Primăria Mătăsari (de remarcat patrimoniul ^ Croicea, posibil derivat din toponimul Croici sau invers). •

30 octombrie 1873. înscris. Primăria Mătăsari, pentru răscumpărare de moşie, între Nicolea Bacă şi Constantin Căruntu, ambii din satul Croici. Act redactat de primarul I. Petrescu, „scriitor".

10 decembrie 1873. Transcriere declaraţie pentru precizarea unor hotare de terenuri vândute, dată de Nicolae Bacă din Mătăsari. Apare iar numele de Căruntu. Dat de Primăria Mătăsari, primar C-tin Stăniloiu.

10 decembrie 1875. Reactivarea unui act din 30 octombrie 1833, cu alte precizări şi modificări. Primăria Mătăsari, primar C-tin Stăniloiu, notar şi sciitor C. Tănăsoiu. Martor loniţă Dădălău.

14 noiembrie 1878. Act de vânzare pământ, între Ion Dădălău, Lupşoiu şi Constantin Căruntu din Croici. Primăria comunei Mătăsari. Se întâlneşte şi numele familiei Dădălău, vecină cu terenul pus în vânzare (Gheorghiţă Dădălău). Legalizat la Tribunalul Mehedinţi.

16 septembrie 1881. Dovadă, emisă de Primăria comunei Mătăsari. Gheorghe Dădălău confirmă că „locuitorul Dina Brăbăcioiu" şi-a plătit „funciarul" moşiei din Mătăsari.

21 iulie 1886. Dovadă. Gh. Pârcălăbescu din Cojmăneşti confirmă primirea a 120 de franci ce datora defunctei Maria, soţia lui Niţă Dădălău din Croici. (Scris de tranziţie, cum remarcă prof I Dădălău).

58


25 ianuarie 1889. Act de vânzare între Vasile Coşea din Drăgoteşti, plasa Motru de Sus şi Constantin Căruntu din Mătăsari. Se remarcă toponimul „Bohorelul" [act. Boorel), aflat şi în documente din secolele XVI şi XVII.

5 martie 1890. Act de vânzare. Dumitru Corăga din satul Croici şi Constantin Căruntu din acelaşi sat. Reies din act următoarele toponime: Valea Raciu [şi Racilor), Dealul Briciu, Dealul Caşilor [şi Casei), hotar între Croici şi Miculeşti, respectiv Cojmăneşti şi locul zis Slosaim. Patronime din act: Croicea şi Tăculescu [Derivate din toponime Croici, Tăculeşti?). Autentificat la Tribunalul Turnu Severin.

. 13 martie 1890. Act de „împrumut". Nicolae Tămâş cu soţia Maria din Mătăsari, plasa Motru de Sus, Judeţul Mehedinţi, împrumută de la Constantin Căruntu [omniprezent, n.a.) din Mătăsari suma de 80 lei pe un an, cu dobândă de un „dric" de pământ La Primăria Mătăsari, primar D. Giumanca.

11 august 1893. Act de vânzare pământ, între Maria Ion Slatină din comuna Croici, Mătăsari, plasa Văilor şi Constantin Căruntu „din aceeaşi cătună". Autentificat Tribunalul Mehedinţi. [Cercetătorul Ion Dădălău remarcă specificarea „pământul care se vinde nu este delimitat după legea rurală" şi faptul că în ultima decadă a secolului XIX Mătăsari ţinea de plasa Văilor).

18 iunie 1895. Act de vânzare pământ de către Maria D. Boştinaru din comuna Drăgoteşti lui Constantin Căruntu din Mătăsari. La Tribunalul Mehedinţi. Apar toponimele Brebeniţa şi Jilţul Vechi.

25 aprilie 1896. Act de vânzare. Mihai Giumanca împreună cu Nicolae Ion Tămâş din Mătăsari vând pământ lui Constantin Căruntu, aceeaşi comună. La Tribunalul Mehedinţi. [A se observa acumularea de pământ de către o singură persoană, C. Căruntu.).

7 august 1899. Act de vânzare. I. C. Căruntu din Drăgoteşti vinde pământ lui N.C. Căruntu din Croici, Mătăsari. Autentificat Tribunalul Mehedinţi. Cei doi sunt fraţi, probabil fiii lui C. Căruntu, care dispare din decor.

8 iulie 1899. învoire de partaj pentru o moştenire [pământ) în tarul Croici, la patru moştenitori direcţi, Gh. P. Pupăzan, Anastasia

^ Dascălu, Nicolae Vlădău şi Dumitru Barbacioru. Autentificat Judecătoria • Ocolului Motru. • 27 aprilie 1900. Act de vânzare pământ, între Dumitru I. I Racoceanu din Drăgoteşti împreună cu C. D. Bălan din Brădet I N'.ehedinţi), cumpărători fiind Ion C. Căruntu din Drăgoteşti şi N.C. B Căruntu din Croici de Mătăsari. Autentificat Tribunalul Mehedinţi.

m


CAPITOLUL IX

Tradiţie şi obiceiuri în zona comunei Mătăsari (Consideraţii etnografice, de N. Racoceanu)

omentele fundamentale ale vieţii: naşterea, căsătoria, moartea... sărbători, obiceiuri, manifestări

' artistice orale. NAŞTEREA - La naşterea unui copil, în familie are loc ceremonia tradiţională a recunoaşterii paternităţii imediat după naştere. Femeia care a asistat la naştere ca moaşe lua copilul şi îl închina la o icoană, apoi îl aşeza pe o bucată de pânză de 2 m şi i se da numele după certificatul de naştere. închinarea noului născut la icoana din casă şi botezul erau obligatorii pentru fiecare copil. în timpul leuziei, rudele apropiate şi vecinii aduceau mâncare caldă mamei noului născut. în zilele noastre ceremonia recunoaşterii paternităţii nu se mai practică, dar botezul noului născut e urmat de o masă îmbelşugată, pusă la cale de părinţii copilului. La această masă participă naşii, rudele şi prietenii, care aduc daruri copilului.

CĂSĂTORIA - Pentru oamenii locului căsătoria e socotită actul principal al vieţii, contribuind la constituirea familiei, la consolidarea ei materială, la viitorul ei. Rolul principal în căsătorie îl au, cu mult mai înainte, părinţii, pentru a se ajunge la realizarea ei. Căsătoria începe cu peţitul. Acesta îl făcea o rudă sau o persoană de încredere, trimisă la familia fetei de către familia feciorului, pe care o prezintă cât mai măiestrit, lăudându-i bunul renume şi bunăstarea gospodăriei. Dacă se învoiau, se stabilea ziua şi ora când familia urma îă primească peţitorii. La data stabilită, părinţii feciorului cu acesta se duceau la casa familiei fetei, unde erau adunaţi fata, părinţii acesteia şi câteva rude apropiate. După o scurtă conversaţie, începea

61


discutarea zestrei fetei şi feciorului. Dacă se ajungea la o înţelegere, erau chemaţi cei doi tineri şi întrebaţi dacă se învoiesc şi ei la căsătorie. Dacă se învoiau, se stabilea data nunţii şi condiţiile organizării ei. Obiceiul era ca fiecare familie să organizeze nunta la casa lor, pentru rudele şi cunoscuţii lor. După aceasta venea omenitul peţitorilor, cu mâncare şi băutură.

Un rol principal îl aveau naşul şi naşa, zişi „cumetrii". Nunta începea odată cu pregătirea miresei, îmbrăcarea ei conform cu tradiţia. în timp ce se continuă pregătirile la casa tinerilor, aceştia, însoţiţi de rudele apropiate şi simpatizanţi, se îndreaptă spre biserica din localitate, la ora dinainte stabilită, pentru oficierea cununiei religioase. Naşul aduce mireasa cu familia sa, naşa aduce mirele cu familia sa.

La biserică, mirii însoţiţi de naşi şi invitaţii lor, sunt primiţi cu căldură de preotul bisericii, care urmează să oficieze cununia, conform rânduielii din veac. La intrarea în biserică se face schimbul naşilor. Naşul trece lângă ginere, naşa lângă mireasă, ajutaţi de cei care poartă lumânările. începe oficierea cununiei prin binecuvântarea dată de preot, secondat de cantor sau corul bisericii. Se oficiază întâi legenda cu ceremonialul verighetelor, după aceea având loc cununia propriu-zisă, cu punerea coroanelor pe capul mirilor de către preot dimpreună cu naşii. După oficierea cununiei religioase mirii, însoţiţi de naşii lor, de rude şi invitaţi, se îndreaptă spre casa ginerilor, unde se pune masa cu ritualul ei. Dansul şi hora încep cu „jocul miresei". Pe la sfârşitul mesei se porneşte strigarea darurilor, făcută de „grăitor" [de obicei capul orchestrei), într-o atmosferă de haz şi veselie. Pe la miez de noapte are loc retragerea miresei, însoţită de femei mai în vârstă, care îi pun „conciul". După strigarea darurilor, încep iar jocul şi veselia, intercalate cu strigături şi momente hazlii, culminând cu plimbatul găinii. Se exprimă urări şi laude la adresa tinerilor căsătoriţi, a socrilor, naşilor şi nuntaşilor. Nunta durează de obicei două-trei zile.

Exemple de strigături: Asta-i nuntă, nu-i minciună, Tot omu-i cu voie bună. Să cântăm şi să jucăm Şi mirii să-i bucurăm! Soacră mare, fii voioasă,

I

62


f

Ţi-ai adus noră frumoasă Şi de neam de omenie, Aşa cum ţi-a plăcut ţie. Mă uitai în sus şi-n jos, Că şi mirele-i frumos! A doua zi era altă masă, la familia miresei. La nuntă se jucau şi

se cântau jocurile şi cântecele de la hora satului. MOARTEA - Evenimentul morţii a fost simţit mereu ca o

lovitură dureroasă, care descompletează familia omului şi e aducătoare de adâncă tristeţe. Cinstirea mortului şi păstrarea memoriei lui s-au transmis ca o îndatorire sacră pentru cei rămaşi, iar obiceiurile legate de înmormântare şi pomenirea morţilor se perpetuează în comunitatea locală.

în clipa morţii unuia, o persoană de acelaşi sex şi mai în vârstă aprinde şi pune o lumânare în mâna celui mort. Urmează dezbrăcarea de hainele în care a murit, spălarea şi îmbrăcarea în veşminte de ceremonie funerară. Mortul e tămăduit şi aşezat în coşciug, cu mâinile pe piept, iar între mâini i se pune o iconiţă. Ziua arde la căpătâiul mortului o lumânare. Vecinii, rudele, cunoscuţii îl priveghează în timpul nopţii până la înmormântare. Se fac vorbiri despre mort. După miez de noapte se oferă celor prezenţi colaci şi băutură cumpătată, „să-i fie mortului". Se rostesc formule: .Dumnezeu să-1 ierte şi să-1 odihnească" etc. Femeile, rude şi vecine, îl bocesc. Preotul oficiază slujba numită „Citirea stâlpilor", până la înmormântare. Se trag clopotele la biserică. înmormântarea e precedată de oficierea serviciului religios în casa mortului, la care participă rudele, vecinii, cunoscuţii. Prin intermediul preotului, cel mort se desparte de cei dragi. Mortul e dus la biserică, unde se săvârşeşte slujba înmormântării, apoi e dus la cimitir de şase bărbaţi, cu carul mortuar. Pe drum, preotul şi convoiul funebru se opresc la fiecare răspântie şi preotul dă glas „ecteniei" mici, în timp ce se trag dopotele. După înmormântare, la casa mortului se adună din nou radele, vecinii, cunoscuţii şi participă la pomană. A doua zi, cei ai casei se duc la cimitir, tămâiază mormântul şi se roagă pentru cel dispărut. După o săptămână urmează reîntâlnirea lor la biserică şi - a s a de pomenire. Timp de cinci duminici, la biserică se face slujba '-r. amintirea răposatului, cu colivă, prescuri şi vin. Timp de şase iiptămâni, o femeie se duce la tămâiatul decedatului. Colivele şi

63

I Ion DĂDĂLĂU Nicolae RACOCEANU Matei lOACHIM

parastasele se fac la jumătate de an, la un an şl în fiecare an de la moarte. Mormintelor li se acordă multă atenţie, se face curăţenie, se tămâiază, se plantează flori. E un obicei străvechi, care în ziua de azi e adesea neglijat.

Alte momente sărbătoreşti Sărbătoarea Crăciunului. începe la 24 decembrie cu pregătiri

gospodăreşti, pregătindu-se de cu noapte colacii pentru „piţărăi" (colindători), colindul pornindu-se dis' de dimineaţă din capul satului cu „săcuiul" după gât, unde piţărăii puneau cele dobândite: nuci, mere, covrigi. în grup sau în cor constituit, ei prezentau câteva colinde cu conţinut religios sau laic. Există următorul repertoriu:

--Noi umblăm să colindăm "Bună-dimineaţa la Moş Ajun "Nouă azi ne-a răsărit -Domnul lisus Hristos - O , ce veste minunată " L a poartă la Ţarigrad "Din an în an "Praznic luminos în serile de Crăciun tinerii vin cu Steaua, iar cei de peste 23 de

ani vin cu Vicleiul, obicei încă păstrat. Datini şi obiceiuri au fost pe aici multe, însă unele au fost rând pe rând abandonate. în trecut ele au satisfăcut cerinţele culturale ale locuitorilor. Vechile şezători unde se desfăşurau cele mai de seamă componente ale tezaurului creaţiei populare colective au fost înlocuite cu invazia televizoarelor şi altele de acest gen. Multe elemente ale culturii orale străvechi n-au putut fi înregistrate. Evaluarea corectă, la adevăratele dimensiuni a locului şi rolului tradiţiilor, datinilor, obiceiurilor din comunităţile săteşti nu se poate face fără a lua în considerare faptul că, atât în societăţile arhaice, cât şi în cele evoluate, comportamentul indivizilor sau al grupurilor sociale se asigură pe două căi: prin forţă şi prin stabilirea de valori şi norme acceptate mai mult sau mai puţin de către membrii comunităţii, ca norme obligatorii de conduită, instituind în viaţa socială „controlul social".

Relaţiile cu lumea înconjurătoare, zona Mătăsari (Eseu etnografic de Nicu Racoceanu)

64


De-a lungul veacurilor, oamenii locului şi-au însuşit numeroase cunoştinţe empirice care i-au ajutat să supravieţuiască în spirit şi materie. Au ieşit să pătrundă mersul vremii, meteorologia în diversitatea ei. S-au obişnuit să-şi adreseze îndemnuri, potrivit cu calendarul, la muncile câmpului şi în gospodărie ori la ocazii mai solemne. Timpul ploios era prevestit de vântul din miazăzi sau sud-est, de umezeala sării, de cearcănele din jurul lunii, propagarea zgomotelor, împrăştierea fumului de pe coşuri, culoarea gălbuie a zărilor, cântatul cocoşilor în timpul zilei, un ciripit zgomotos al vrăbiilor, mugetul vacilor, cântecul brotăceilor, scăldatul porumbeilor, ieşirea la soare a furnicilor, zborul mai jos al rândunelelor, moleşeala din corpul omului şi tragerea la somn, dureri subite în membre. Grindina era prevestită de zăpuşeala unor zile de vară. Zorile roşiatice vesteau timp frumos, la fel fumul ce se ridica lin, pofta de lucru a oamenilor, bucuria de viaţă în general a tuturor vieţuitoarelor. Toamna lungă şi frumoasă era anunţată de zvâcnirile insectelor şi muşuroaiele scoase de cârtiţe în lunile octombrie şi noiembrie. Vântul din nord-vest, norii vineţi şi plumburii din răsărituri şi apusuri duceau cu gândul la venirea frigului, la fel şi cântecul piţigoiului sau zborul spre sud al gâştelor sălbatice.

Oamenii îşi orientau lucrul în câmp după succesiunea unor momene ale naturii. Munca pe tarlale începea odată cu venirea

holurilor de grauri. însămânţarea legumelor pe luncile Jilţului se pornea după ce coropişniţele erau văzute la suprafaţă în zori, secerişul prindea viaţă după 70 de zile de la înflorirea tufelor de liliac, nucile erau culese după Ziua Crucii.

Proverbele şi zicătorile care au apărut şi au circulat mai ales în rândul bătrânilor înţelepţi, din vremuri seculare, sunt adevărate perle de gândire populară, filozofie aplicată. Ele i-au ajutat pe oameni să-şi păstreze continuitatea existenţei în vatra străbună şi să-şi dezvolte aria comportamentului moral, religios, credinţa şi bunele tradiţii. I-au sprijinit în imperativele vieţii, la luarea deciziilor în faţa î diverse probleme ale mersului social, ale evoluţiei sociale, economice, spirituale ce constituiau fondul normelor de conduită, tot mai îmbogăţite şi transmise de la o generaţie la alta. Dintre aceste proverbe şi zicători care s-au constituit locale, am reţinut mai multe din ele, mai ales cele spuse de înţeleptul meu bunic. Ion Dobritorie, în

55


anii adolescenţei: Cum îţi sărezi, aşa mănânci; Cum îţi aşterni, aşa dormi; Ce semeni, aia culegi; Ca să te-ncălzeşti, mai întâi trebuie să te afumi; Iarna te-ntreabă ce ai făcut vara; Ce poţi face azi, nu lăsa pe mâine; Strânge bani albi pentru zile negre; Cine-şi face, lui îşi face; Cine seamănă vânt, culege furtună; Unde nu-i cap, vai de picioare; Mielul blând suge la două oi, cel sperios la niciuna; Vorba lungă, sărăcia omului; Graba strică treaba; Lăcomia strică omenia; Nu te amesteca în tărâţe, că te mănâncă porcii; Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala; Nu da pasărea din mână pe cea de pe gard; Aşchia nu sare departe de butuc; Ulciorul nu merge de multe ori la fântână; De unde nu-i foc nu iese fum; Ziua bună de dimineaţă se cunoaşte; Cine cere nu piere, dar nici nume bun n-are; Ce-i în mână nu-i minciună; Nu tot ce zboară se mănâncă; Obraznicul mănâncă praznicul; Spune-mi cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti; Fiecare îşi trage focul pe oala lui; Tot ţiganul îşi laudă ciocanul; Sătulul nu crede flămândului.

LEXICAL LOCAL

..A"

Ac = ac de cusut A adăpa = a da apă animalelor Afundătură = afianzime, adâncime Aluat = dospeală, plămădeală, cocă Amorţeală = toropeală, înţepenire Apucătură = deprindere, nărav, fire, comportament Asfinţit = apus de soare Arătanie = apariţie, arătare, pocitanie Arătos = frumos Astupuş = dop A asuda = a transpira, a aburii A aţâţa = a aprinde, a învrăjbi Avere = avut, bogăţie, pământ Azvârlitură = aruncătură

66


B"

Babă = bătrână, soţie Baligă = excrement de animale, gunoi Bandă = grupare de persoane răufăcătoare Bardă = topor cu partea metalică plată Baros = ciocan mare de fierărie Băbălău = afemeiat, ramolit A bălmăji = a amesteca, a încurca, a încâlci Beteag = bolnav, suferind Băţ, băţos (a se ţine] = a fi orgolios, a se ţine drept Blid = farfurie, strachină Boacănă = prostie, greşală Buburuză = insectă, vaca Domnului Bucate = cereale, grâne, feluri de mâncare Băibărac = haină de purtat Budană, butie = vas de lemn pentru vin sau ţuică Bunar = fântână tradiţională în zonă

„C"

Caier = mănunchi de lână, in, cânepă, pus în furcă pentru tors Cantor = cântăreţ, dascăl, paracliser Caraulă = paznic, strajă, gardă Catastif = condică, registru Călduri = febră, temperatură Căpăţână = cap de om sau de animal Cărpănos = zgârcit Cătană = soldat, ostaş Cătănie = stagiu militar Cep = dop la butoi Chilă = kilogram Chisăliţă = compot de fructe cu puţin mălai în amestec Ciur = sită metalică cu găuri mari Ciurdă = turmă Ciumpăvi (a se] = a se lovi Cârpuţă = bucată de pânză, in sau bumbac Cloţă = cloşcă

67


Cocleală = oxidare, înverzire Codorişcă = coadă de bici Conci = coc în păr Corastă = lapte după fătare Corvoadă = muncă datorată (la boier, la stat) Costrei = iarbă grosieră perenă Crăcit = crăcănat Crăiţar = ban Curea de pământ = fâşie de teren

,.D"

Dare = bir, impozit, impunere Deca = măsură de capacitate Dete (se) = s-a dat (la) Deda (a se ) = a se deprinde, a se acomoda Dospit = aluat crescut şi prăjit în ulei sau untură

F"

Făcătură = descântec, vrajă, farmece Fălos = arogant, mândru Feştilă = fitil de lampă Fleşcăi (a) = a se înnoroi Foaie = burtă la om, burduf la fierar Foraibăr = zăvor, cârlig închizător Fuior = caier, firul din tors Furca fântânii = stâlpul care susţine cumpăna Fusei (eu) = perfectul simplu de la „a fi"

„G"

Găoace = coajă, cochihe Ghivent = filet Ghizd = împrejmuirea fântânii Gânsac = găscan Goană = insectă, gânganie Golumb = porumbel Grumaz = gât

68


Haida! = haide! Hărăni = hrăni (pentru animale) Hodoroage = lucruri vechi, stricate Holba (a se) = a se uita cu uimire Holdă = lan, semănătură de cereale Holtei = burlac Huli (a) = defăima, a lua în deşert, a blasfemia

I"

Ie (iie) = cămaşă tradiţională, populară, cu cusături ornamentale

lie cu râuri = cu flori cusute pe umeri, piept şi mâneci Iertăciune = iertare Imaş = izlaz, păşune, silişte Iscoadă = spion Ispas = înălţare (rel.) Ivăr = clanţă, zăvor Izmă = mentă, pelin Izmeneală = fandosire, nazuri Izvorî =a ţâşni, a răsări

î"

îmbia (a) = a pofti, a îndemna, a invita îmbârliga (a) = a ridica şi îndoi coada la animale (la cai) îmboţi (a) = a şifona împărţală = împărţeală împărtăşi = a se cuminica (rel.) împuţăciune = miros greu, putoare, împuţiciune îndruga (a) = a flecăi întinat = murdărit de noroi întrămat = întremat înţărca = a înceta alăptarea, a dezobişnui pe cineva învălui (a) = a înfăşură, a împresura, a se amesteca

69

r Ion DĂDĂLĂU Nicolae RACOCEANU Matei lOACHIM

Jalbă = plângere, reclamaţie Jele = jale, mâhnire adâncă Jir = fructul fagului Jivină = fiară, animal sălbatic Joagăr = fierăstrău mare de mână Joardă = nuia lungă, pentru lovit, îndemnat etc. Jugăni (a) = a castra Juli (a), [a se) = a se zgâria, a-şi zdreli (mâna, degetul) Jumere = jumare, jumări June = om tânăr Jungi = junghi Junincă =viţea (1-2 ani)

I "

Lubeniţă = pepene verde, de formă lunguiaţă Leoarcă = ud, plin de apă Leşie = soluţie alcalină din fierberea cenuşei de lemn, sodei sau

potasei Leucă = lemn încovoiat care leagă loitra de osie, la căruţe,

trăsuri Lingău = linguşitor Loitre = cele două părţi sub formă de scară, la căruţă sau la

trăsură

,,M"

Mahăr = persoană cu vază, afacerist, cu relaţii Maldăr = mortar, tencuială, grămadă de vreascuri Mălăieţ = moale, făinos, prea copt Măsaua = măseaua Mârtan = cotoi Mâţă = pisică Molfăi (a) = a mesteca încet, a suci un lucru pe toate feţele

70


„N"

Nană = cuvânt cu respect faţă de cei mai în vârstă (femei) Năbuşi = a înăbuşi Nădragi = pantaloni în general Năduşeală = sudoare Nărav = obicei, deprindere, fel de a fi Nărod = nerod (nătăfleţ, tăntălău) Nicăiri = nicăieri Noaten = miel sau mioară de la înţărcare până la doi ani Numa = numai

O"

Olan = ţiglă Obrinteală = umflătură (a unei răni etc.) Ocară = insultă, umilire, mustrare grea Ocol = ogradă pentru vite, circumscripţie administrativă,

silvică Odor = mireasmă Ogar = câine de vânătoare Odraslă = descendent, urmaş, copil Ogaş = făgaş Ogoi (a) = a (se) linişti Oleacă = puţin, un pic Omeni (a) = a primi, a fi ospitalier faţă de cineva Orbete = milog, cerşetor Ostăneală = osteneală Oţărî (a se) = a se supăra, a se înfuria

P"

Pănuşe = foile care acoperă ştiuletele de porumb Parastas = parastas Pecie = carne macră, de porc, vită, oaie Pârlog = pământ nelucrat Pluti (a) = a plutări, a merge cu pluta Podele = duşumeaua

71


Pogace = turtă preparată în diferite feluri Porşor = grămadă de fân, purcei, căpiţă Postată = o parte dintr-o suprafaţă de teren, straturi cultivate Prăsâlă = prasilă Prepeleag = prepeleac, mic foişor de pază la vie, par pe care se

clădesc căpiţele de fân sau se pun oalele spălate ca să se scurgă

Primaş = viorist (vioara I) care conduce taraful Priveghi = vegherea la mort Propta = proptea

» R"

Raşchia (a) = a depăna firele toarse de pe fus sau de pe ghem pe răşchitor

Răzor = fâşie de pământ nearată, servind de hotar între două ogoare, hat

Reverendă = haină preoţească lungă, neagră, anteriu Rânză = pipotă, stomac (la animale]

S"

Săcui = traista păstorilor, pentru merinde etc. Săcure = secure Sălaş = locuinţă, vizuină Sandale = sandale Scabie = râie Scăfârlie = ţeasta (la om şi la animal) Scărmăna (a) = a dărăci, a pieptăna lâna Sclinti (a) = a scrânti Scofală = ispravă, pricopseală, folos S CO var dă = clătită Sfată = sfadă, ceartă Silişte = locul pe care a fost aşezat un sat, vatra satului Stânjen = măsură de lungime, variind între 1,96 m şi 2,23 m Stog = grămadă de snopi, grâu şi alte păioase Sudui = a ocărî, a înjura

72


Şele = şale, mijloc Şipcă = lemn subţire şi lung, la tâmplărie Şopron = sau fanar, acoperiş pe pari, adăpost pentru nutreţ

uneori pentru unelte Ştangă = bară de fier, drug, rangă Ştift = cui mic de lemn în cizmărie

T n

Tas = vas plat, taler, la cheta din biserică (a umbla cu tasul) Taşcă = geantă de piele sau pânză, pentru diverse obiecte Tărţăi = tăiţei (în arta culinară sau tăiţei de sfeclă, borhot) Tămăduială = tămăduire, vindecare Teleleu = om care pierde vremea, fără căpătâi Tindă = încăpere la intrarea în casă la ţară, prispă, pridvor Tioc = pungă, cornet Târşi (a) = a defrişa, a despăduri, a dezgoli un teren Tomneală = tocmeală, convenţie Troacă = albie, copaie, covată Tuleu = tulpina porumbului, cu frunze, după tăiere Tulpan = basma

I Ţ I M

" \

Ţipirig = pipirig, plantă acvatică Ţăcăneală = ţicneală Ţâfnă = nervozitate, aroganţă, semeţie Ţâţă = „ţâţa" ulciorului de băut apă Ţâţână = balama Ţoală = haină uzată, velinţă, pătură Ţoi = pahar tradiţional, cu gâtul lung, pentru rachiu

73

Ion DĂDĂLĂU Nicolae RACOCEANU Matei IOACHm_

U"

Uium = procentajul de făină sau boabe ori în bani, pe care îl percepe morarul, sau proprietarul batozei ori povernei

Uniu-iu = strigătură prin care se exprimă veselia, folosită de tineri la dansurile ţărăneşti

Ulicioară = diminutivul de la „uliţă", străduţă, drumeag Ulm = arbore cu scoarţă netedă şi aţos, folosit la vechea

meserie a rotăriei, „Ulmus campetris" Urdă = derivat al laptelui de oaie, obţinut prin fierberea zerului

gras, rămas de la prepararea ceţului Ursi [a) = a hotărî dinainte soarta unei fiinţe sau lucru, a

predestina, a hărăzi

V"

Vad = loc puţin adânc, pe unde se poate trece un râu, albie, matcă

Varga = nuia, vergea Vălău = jgheab de adăpat vitele [din lemn sau ciment), la

fântâni, puţuri sau bunare Vătăma (a) = a dăuna sănătăţii, a răni Vecie = veşnicie, eternitate Verigă = inel al unui lanţ (la vite, harnaşamente etc.)

i i Z "

Zamă = zeamă, supă, ciorbă Zăbală = partea de jos a căpăstrului ce se introduce în gura

calului Zăbăuc = zăpăcit, aiurit, buimac Zbici (a se) = a se zvânta, a se usca Zdreli = a se juli Zgaibă = bubă mică, rană

Folosirea apei de băut: mătăsărenii, croicenii, runcurenii şi brădeţenii o făceau din izvoare, ştiubeie, fântâni, bunare (puţuri), răspândite la poale de deal şi pe drumuri din sate.

74

Primăria Mătăsari

Cartier de locuinţe, Mătăsari

b b i ta

Sediul USME Jilţ Turceni

I

^ ^ ^ ^

EMC Jilţ, aspect din carieră

Colegiul Naţional Tehnologic Mătăsari

Şcoala Generală Brădeţ

Casă din Croici, azi Muzeu de borangic din Oltenia, la Muzeul ASTRA Sibiu


CAPITOLUL X

Organizarea administrativă şi teritorială a acestor locuri până la 1990

jână la cucerirea romană teritoriul era împărţit după supremaţiile locale ale triburilor. Aceste alcătuiri, destul de vagi şi rudimentare, erau unite într-o

confederaţie de triburi, suportul închegării statale geto-dace numită „democraţie militară", care începuse să funcţioneze destul de bine pe timpul lui Dromichete [sfârşitul secolului al 1 V-lea înainte de Hr.]. Sediul administrativ şi politic era la Grădiştea Muntelui [Sarmisegetuza). Aici va rămâne şi după cucerirea romană, iar Sarmisegetuzei i se va spune „Regia" , conducătoarea aflându-se destul de aproape de Mătăsari, în Nord. Funcţionau şi alte centre de diseminare teritorială [Drobeta la sud, Apullum la nord). Dominaţia locală a „taraboştilor" daci a fost înlocuită cu „municipalitatea" romană, sprijinită în teritoriu pe sistemul generat de „latifundii" şi pe un corp de funcţionari administrativi bine organizaţi, în care .publicanii" erau la loc de cinste în a percepe impozitele şi a dijmui agricultura. Această zonă a Mătăsarilor făcea parte din „Dacia Inferioară", administraţia susţinându-se şi pe sistemul de drumuri romane, cel mai important trecând prin coasta comunei noastre de azi. Altul se ramifica de la Bumbeşti şi făcea joncţiunea cu „Limes Alutanus", Hotarul Oltului.

începând cu vremea nebuloasă a „colonatului" şi odată cu migraţiile barbare [de sorginte slavă sau altele), organizarea teritorială şi administrativă scapă din riguroasa schemă unificatoare romană şi se va răsfira local [dacă ni se permite, o întoarcere la diseminarea tribală dinainte de romani), prerogativele

75


administrative trecând în mâinile a diverşi stăpânitori locali, ce se vor numi „cneji". Unii dintre aceştia vor vădi însuşiri de organizare şi unificare a unor părţi din teritoriu şi se vor contura ca precursori ai voievozilor ce apar în sec. XIV. La începutul secolului al XIII- lea (anii 1200 şi ceva), teritoriul mătăsărean făcea parte deja dintr-un „voievodat", cel al lui Litovoi, de pe Jiu. Cneazul-voievod avea prerogative juridice, administrative şi militare, administraţia sprijinindu-se pe o pătură ţărănească de obşti (rămăşiţe ale obştilor primitive): ţăranii liberi şi chiar robi. Impozitele, ce tot acest întreg datora cutărei seminţii în trecere, le percepea cneazul, care lua astfel şi funcţia publicanului roman în relaţiile sale cu valul migrator respectiv. Dar, acesta odată trecut, cneazul încasa aceleaşi impozite în folosul lui, crezând în importanţă şi situându-se în vârful piramidei administrative. Cneazul devine voievod, cnezatul va fi voievodat, către 1273, când voievodul de aici, Litovoi, se răscoală împotriva regelui ungur, care pretindea suzeranitatea. Aflăm că în 1324 se închegase ca stat de sine stătător Ţara Românească, domn fiind Basarab I întemeietorul, care scutură suzeranitatea ungară. în administraţie vor prevala acum instituţiile de tip feudal, această epocă istorică arătându-şi acum trăsăturile definitorii. Organizarea teritorială, economică, administrativă este una autarhică, a unor grupuri teritoriale restrânse, cu relaţii slabe între ele. Domnia, aşa cum am spus la capitolul agriculturii, economia naturală, comerţul erau întâmplătoare, reţeaua de drumuri era rudimentară şi sezonieră. Locuitorii enclavelor feudale se limitau la spaţiul de drumuri dintre hotarele „feudei", domeniul „alodial", cel ce creştea şi întreţinea supuşii. Teritoriul ţării era organizat acum în diversitatea acestor domenii feudale, care îşi aveau chiar şi vămile proprii. Proprietatea era boierească, domnească şi mănăstirească. Domnul acorda privilegii de natură administrativă, fiscală, economică şi aceste privilegii alcătuiau „imunitatea feudală", iar administrarea era una internă, proprie unei feude. Dar pe aceste feude existau şi oraşe, care, uneori, îşi aveau şi ele privilegiile lor. Administraţia lor era mai comphcată faţă de cea lineară „boier-iobag". Un astfel de centru administrativ era condus de un „judeţ" (termen ce va trece mai apoi în denumirea unei mai mari entităţi teritoriale, judeţul, care nu va coincide cu feuda (moşia) cutărui boier. „Judeţul" de tip orăşenesc feudal e legat de noţiunea de justiţie şi era îndeobşte alcătuit din 12

76


77

„pârgari"^, având în atribuţiile lui perceperea impozitelor pentru Domnie, administrarea oraşului, curăţenia şi gospodărirea, emanarea şi întărirea cu sigiliu propriu a actelor administrative, zapise, etc, judecarea „pricinilor" dintre cetăţeni, în instanţa civilă şi în cea penală („de vină"), soluţionarea diverselor „jalbe". Pârgarii se consultau şi cu preoţii şi bătrânii în anumite probleme. Aveau ca ajutoare, mai ales la încasarea dărilor, pe „vătăşei", spre deosebire de perceptorii domneşti, cărora li se zicea „dabileri" sau „taxildari". Când s-au înfiinţat judeţele teritoriale propriu-zise, judeţul nostru s-a numit Jaleş, probabil prin asociere cu apa Jaleşului, din nord-estul Mătăsarilor. Apoi i s-a zis Gorj. O vreme comuna Mătăsari a aparţinut de judeţul Mehedinţi, pe hotar, pentru ca apoi să vină la Gorj. în vremea fanariotă, alături de instituţia „Judeţului" apare o nouă autoritate administrativă, „epistazia", ai cărei slujbaşi erau epistaţii (ipistat la Caragiale). Un epistat avea în atribuţii controlul financiar asupra repartizării venitului pe localitate, judecarea a diverse pricini ale boierilor, negustorilor străini şi ale recent stabiliţilor în localitate (Târgu-Jiu), numiţi „cumpanişti" (în vreme ce judeţul şi pârgarii aveau a judeca numai pe locuitorii de baştină). în vremea fanariotă aceşti cumpanişti (de obicei, negustori sau cumpărători de case ori terenuri intravilane) îşi făceau tot mai mult simţită prezenţa. Epistaza a fost desfiinţată prin Regulamentul Organic.

„Pârcălabii", cei ce administraseră judeţele până spre sfârşitul secolului XVII şi chiar mai târziu^, au fost înlocuiţi prin „ispravnici", menţionaţi din 1695, generahzându-se în vremea lui Constantin Mavrocordat, având atribuţiile în genere ale unui prefect de mai târziu. Aveau şi atribuţii judecătoreşti. Erau şi prefecţi de poliţie, zicându-li-se cu o vorbă turcească, pe alocuri, „cârc-serdari", ca în romanele olteneşti ale Bucurei Dumbravă. La isprăvnicia de la Târgu-Jiu erau concentrate administraţia, judecătoria şi poliţia. Isprăvnicia avea jurisdicţie asupra tuturor celor ce locuiau în localitate, băştinaşi, străini sau în trecere. Slujbaşii isprăvniciei erau „grămăticii" (secretari), „condicarul" (grefierul de azi), „zaraful" (secretar-contabil şi casier), ajutat de „logofeţii zărăfiei" (mai târziu cuvântul „zaraf va avea o accepţie net peiorativă, însemnând „cămătar" şi agent de schimb). Forţa „coercitivă" a Isprăvniciei era asigurată de către un număr de 25 dorobanţi, conduşi de doi ceauşi.


La vremea Regulamentului Organic (1831), Ispravnicul e înlocuit de „Ocârmuitor", care cârmuia prin „cârmuitorii de plăşi" (apăruseră aceste categorii administrativ-teritoriale, „plăşile"], cum au fost aici plasa Văilor, plasa Padeşului, etc. Exista şi categoria ^dministrativ-teritorială „plaiul" - Tudor Vladimirescu era „vătaf de plai" în Cloşani. Atribuţiile Ocârmuirii organice erau în primul rând administrative. Pentru pricinile judecătoreşti erau Judecătoriile, mai apoi Tribunalele, precum cele de la Turnu Severin, unde mergeau mulţi din locuitorii satelor mătăsărene. Ocârmuirea numea „candidaţii" (învăţătorii satelor] şi chiar hirotonisea preoţi, cărora veghea să li se dea tainurile cuvenite de la proprietari sau dimpotrivă, îi pedepsea pe acei preoţi care se opuneau dorobanţilor ce aveau a îndeplini vreo „anaforă" de-a Ocârmuirii. Aceasta se implica şi în activitatea de inspector şcolar şi administra şcolile, aprovizionându-le. Cum vedem, rolul Ocârmuirii era cam acela al unei Prefecturi de azi. Odată cu anul 1864, Ocârmuirea e înlocuită cu prefecturile şi preturile, dependente acum de partidele politice ale vremii. Tabloul administrativ şi teritorial către pragul 1900 reiese, de altfel, cel mai bine din trecerea în revistă a actelor judecătoreşti descrise la capitolul „Proprietate".

^Termen ce vine de la „burgrav", demnitar, funcţionar orăşenesc în occident în acea vreme.

^V.A. Urechilă, „Istoria Românilor", voi VIII, passim. Al. I. Cuza a fost pârcălab de Galaţi şi după sec XVII; constatăm

astfel o coexistenţă în timp a pârcălabului cu ispravnicul.

78


CAPITOLUL XI

Transporturile, comerţul, comunicaţiile

0 ^^jfpn această zonă, populată din cele mai vechi timpuri, transporturile se făceau pe drumuri care jalonau ţinutul

)cam tot pe locurile unde le vedem şi azi în jurul Mătăsarilor. O nouă eră o inaugurează eficientul drum roman din coasta comunei noastre, pornit de la Drobeta, de la ieşirea podului lui Apollodor şi până la reşedinţa conducătoare (Regia), Sarmisegetuza, nu departe de noi, la Nord-Vest, în Muncelul Grădiştei. Ca să ajungă acolo, trupele romane, drumeţia geto-dacă şi cărăuşii vremii, pe şarete grele cu două roţi (care existau şi la romani), treceau prin pasul Vâlcan din munţii noştri de la nord de Mătăsari. Dar, până acolo, drumul roman se ramifica brusc spre sud-est, făcând legătura cu alt mare drum roman, pornit de la Dunăre şi el, de la Sucidava (Celei) şi luând-o drept spre nord în teritoriu, tăind perpendicular „Brazda lui Novac" în stânga Oltului şi ajungând departe, la Apulum, sub numele de Limes Alutanus, hotarul Oltului. Un al treilea drum roman ieşea din Drobeta şi o lua pieziş către est. La vreo 35 km sud de Mătăsari, intra în Doljul de azi, atingea aşezarea primitivă Coţofeni, traversa Jiul la Răcari (cetate romană) şi cobora spre sud la Pelendava (Craiova) pe „Brazda" amintită. Tăia apoi acest val de pământ şi cădea perpendicular pe Dunăre, la egală distanţă între Sucidava şi Cârna, perfect paralel cu Limesul Alutan. Privind cu luare aminte pe hartă la această simplă şi totuşi grandioasă reţea de transporturi din acea epocă, forţa ei cuprinzătoare unificatoare, nu poţi să nu admiri inteligenţa şi punerea în practică de care erau capabili acei părinţi ai noştri, legionarii Romei, la fel de buni războinici şi zidari, organizatori şi legiuitori. Dar va avea grijă Cronos

79


să facă să treacă de la el ceva timp şi lucrurile să revină la „naturala" stare ce se afla din protoistorie, drumuri sezoniere sub formă de „şleauri", drumeaguri - poteci şi altele de acest soi, căci noii „cuceritori" veniţi, năpădiţi secol de secol până-n 1241, nu mai erau organizatori, nu mai puneau piatră de drum lângă piatră de drum, căci nu aveau ce pune în oală sau sub şaua calului.

Drumurile romane de care am vorbit fuseseră construite (vorbim de teritoriul gorjean) de către Cohorta a IV -a Cipria (care luptase sub Traian) şi apoi de către Cohorta I Aurelia Brittonum, care jalonase cu castre de piatră în locul lor vechi de pământ. Locul acestora îl vor lua câteva cetăţui protomedievale, în secolul al VI-lea şi următoarele, iar pietrele din drumul roman le vor lua „necăjiţii pământeni" să şi-i le pună la temelia vremelnicelor lor sălaşe. Deci tot romanii, chiar trecuţi în nefiinţă, au fost la „temelia" a ceva pe această lume românească. Căile de transporturi medievale vor avea, deci, acest destin natural, făcut din noroi uscat şi din pârtii trecătoare, până către zorii epocii paşoptiste, iar mijloacele de transport se vor adecva la natură sub forma universalei „harabale" cu boi, singura răzbătătoare prin şleauri de nămol, botezate cu nume poetice: „drumul sării", „drumul mătăsii".

Realităţile din transporturi vor face adesea prilej de hrisoave domneşti, voievozii dând cutăror negustori zapis de liberă trecere („slav-conduct"), iar burgurile medievale vor conferi şi ele dreptul de cărăuşie, autorizaţia de cărăuş, ca de exemplu Braşovul, care va da numele său unor mijloace de transport mai lejere şi mai efeciente, „braşovencele", cu câte şase sau opt cai. Sub coviltir e la vedere (în stampele vremii) autorizaţia de cărăuş. La vremea lui Dan I (1385) e menţionat judeţul nostru, care se numea „Jaleş" (poate de la râul cu acest nume), avându-şi reşedinţa la o aşezare Dobroieşti, identificată de unii istorici cu Runcu de azi. în hrisoavele ce vor urma răzbat adesea ecouri ale activităţilor de transport din ţinuturile medievale gorjene. De altfel, de pe la 1480-90 numele judeţului va fi Gorj, reşedinţa mutându-se la „Târgul de pe Jiu", unde se întretăiau drumurile săteşti dintre est şi vest, nord şi sud. O parte dintre aşezările vremii îşi schimbă însă, când şi când numele, altele dispar pur şi simplu, sub impactul restriştilor de tot felul, năvălirile din patru vânturi, apa şi fierul şi focul. Amarul şi Bolomineşti, aflate în zapise de la Tismana sau ale lui Dan al Il-lea ori Vlad Călugărul,

80


81

dispar. în general, drumurile mai importante urmează cursurile râurilor, ducând spre „schelele" de grâne, mărfuri şi animale de la Dunăre, ca peste tot în ţară. Vămile erau un important element aflat în jocul transportului şi comerţului, mai ales la ceas medieval, când fiecare feudă îşi avea legile proprii, pentru a spune astfel, vămile sale la poduri, răscruci şi hotare interioare, la care ţinea cu străşnicie. Vămi se plăteau şi la târguri şi iarmaroace, fiind o piedică în dezvoltarea comerţului, a transporturilor rutiere şi pe apă. Domnii dau zapise de transport, cum am spus, neguţătorilor din centrele comerciale ale timpului, Bistriţa, Braşov sau celor veniţi de aiurea, Liov, Lemberg şi Lipsea (aceştia din urmă fiind gratificaţi cu numele de „negustori lipscani"). Lor hrisoavele domneşti le dau scutiri de o serie de vămi, fiindu-le fixate taxele pentru tranzitarea de mărfuri. Cu timpul, se întăreşte paza drumurilor. Izbucnesc şi conflicte internegustorale, unii mai isteţi şi înfipţi (ca genovezii de mai spre Moldova) aplicând represalii cu cele mai meschine prilejuri, pentru a împiedica orice concurenţă. Domnii acordă chiar permisiunea ca negustorii străini (polonezi, unguri, saşi, secui, armeni) să se stabilească aici, formând cartiere, „companii", zicându-li-se „companioni", „companişti" etc. Târgurile erau organizate după şarturi străvechi, contrar celor afirmate de istoricii marxişti, cum că ar fi fost organizate după model slav, ca şi cum „descălecatul" târgurilor gorjene sau mehedinţene ar fi venit cu slavii... (cam prea multe au adus slavii aici!). Târgurile, punctul terminus al transportului de persoane sau mărfuri, erau locuite mai ales de oameni liberi, târgoveţi, care erau supuşi voievodului. Târgul avea un sfat comunal al „pârgarilor", iar în fruntea lui un primar, „şlotuzul". Alexandru Iliaş dă la 1618 un hrisov prin care trece satele Turceni, loneşti, Didileşti şi Bolboşi din jurisdicţia Mehedinţiului în cea a Gorjului. Matei Basarab, în 1638, dă şi el un hrisov prin care extinde judeţul Gorj spre miazăzi-apus până la Slivileşti de Mehedinţi, rămasă şi azi, în sudul imediat al Mătăsarilor. Lucrurile acestea nu afectează prea mult realităţile din transporturi, decât că schimbă destinaţia unor încasări de vămi, de taxe, etc. De schimbarea numelui plăşilor de mai târziu nu mai vorbim, a fost un adevărat carusel (vezi Documentele din cap. „Proprietatea"). în secolul lui Matei Basarab se intensifică nu numai manufacturile, ci şi activităţi de industrie, ceea ce duce la diversificarea comerţului şi a drumurilor. Se amplifică


exploatările de la „Baia de Fier" şi cele miniere din jurul Mătăsarilor, tot la acest mijloc de secol XVII (Matei Basarab). Comerţul şi activităţile de transport erau însă monopolizate de turci, doar prisosurile se puteau exporta. Dar monopolul turcesc slăbeşte după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi comerţul autohton cunoaşte o înviorare, iar transporturile se diversifică. La aceasta a contribuit şi extinderea meşteşugurilor săteşti tradiţionale. Comerţul intern şi peste graniţă se face cu produse animaliere, cereale (grâu şi porumb), cu Transilvania şi Ungaria, prin Pasul Vâlcan. Târgu-Jiu devine cel mai important punct de tranzit pentru mărfuri de tot felul din nordul Olteniei către vechea frontieră. De comerţul cu obiecte de lux şi în special al mătăsii, care luase amploare către sfârşit de ev mediu, se pare că e legat şi numele comunei noastre. O tradiţie spune că, într-o vreme, o tovărăşie de neguţători cu mătase, care adunaseră marfă pe la „culele" ce aveau aici unii boieri, au fost jefuiţi de banii ce încasaseră pe mătasea lor, la trecerea prin aceste dealuri, de către haiduci ai locurilor, care aveau o fobie marcată pentru bani boiereşti. Păţania negustorilor de mătase a impresionat imaginaţiile, iar locului i s-a zis „Mătăsarii".

în sec. al XVIII-lea numărul târgurilor se măreşte, boierii şi mănăstirile având interesul de a fixa pe moşiile lor centre comerciale pentru produsele agricole, cerând în consecinţă Domnilor privilegii de a înfiinţa noi târguri. La aceste târguri orice locuitor al zonei putea vinde produse obişnuite, însă vânzarea vinurilor şi rachiului era cu stricteţe un privilegiu al proprietarului moşiei pe care era amplasat târgul. Boierii îşi creau astfel un monopol ce constituia o sursă de îmbogăţire pentru vremile ce stăteau să bată la uşă, pătrunderea relaţiilor de pişă capitaliste. Dar la aceste târguri şi Domnia îşi avea partea ei de câştig, încasând vămile. Uneori ea ceda proprietarului locului dreptul de vamă, boierul mai încasând şi chirie pentru fiecare car cu boi poposit la târg. Unele din aceste târguri îşi măresc populaţia, tinzând la statutul de oraş comercial. Populaţia de tip „comercial" se diversifică şi ea. Unii dintre negustori erau folosiţi şi ca purtători de mesaje diplomaticeşti sau erau de-a dreptul spioni ai voievodului, ai puterii suzerane turceşti sau ai vreunui alt stat. Printre drumurile principale de comerţ reamintim „drumul sării", aceasta fiind unul din principalele produse ce făceau obiectul comerţului mult timp, până spre vremea modernă. Către sfârşit de secol XVIII, principalul produs de comerţ îl vor forma cerealele, grâul, apoi porumbul, dar şi animalele ori carnea de vită, iar plata se face tot

82


83

mai mult în bani. Moneda care va circula cu predilecţie în zona noastră este talerul austriac. Leul românesc nu avea putere de circulaţie, ci doar valoare simbolică în activitatea de schimb. în pătura negustorească precumpăneau grecii, apoi se vor infiltra tot mai mult şi evreii, la început o pătură mai restrânsă, a misiţilor, mijlocitori de produse cerealiere, de recolte (cum literatura lui Sadoveanu dă numeroase exemple). Partenerii de comerţ ai ţăranilor şi chiaburilor sunt acum (sec. XIX) orăşenii. Marii proprietari îşi vând recoltele în străinătate sau arendaşii lor se ocupă de aceasta. Cererea pieţii se intensifică, urmare a sporului de populaţie şi se dezvoltă multiforrn comerţul intern, dar după Unire creşte neîntrerupt şi exportul. în a doua jumătate a sec. XIX acest fel de comerţ ia avânt şi se măreşte şi cererea de produse legumicole. Se intensifică comerţul cu vite, piei, seu, lână. Către sfârşitul sec. XIX acest fel de comerţ ia avânt şi la Mătăsari şi în împrejurime, prin înfiinţarea apropiatului târg de vite de la Turnu Severin, unde crescătorii de vite ai sudului îşi duc cirezile şi unde găsesc iute piaţă de desfacere. Dar, în aceeaşi măsură, se diversifică şi taxele de tot soiul, percepute asupra mărfurilor agricole şi de mică industrie, ele atingând şi importul şi exportul. Grâul formează, în ajun de 1900, principala marfă de export, îl ajunge din urmă porumbul, necesar hranei vitelor în Europa Centrală sau în ţări apusene. România şi toate judeţele „Vechiului Regat" ating către pragul 1900 cota de „grânar al Europei". Autorităţile româneşti iniţiază şi o politică intervenţionistă, prin care să limiteze importurile. După 1870, transporturile, comerţul şi poşta cunosc un nou destin prin construirea reţelei de şosele şi drum de fier. Deja transportul rutier era asigurat încă din 1845 prin şoseaua Bucureşti - Vârciorova. încă din 1856 se încheiase şi o convenţie a construcţiei căii ferate Vârciorova prin Craiova, dar lucrările începute fuseseră părăsite. în 1868, Statul acordă mediatizatei companii Strousberg concesiunea unui al doilea proiect „Vârciorova" (Roman -Ploieşti - Bucureşti - Craiova - Vârciorova). Strousberg dă faliment în 1871, lucrările fiind concesionate altei companii şi linia ferată care deservea Gorjul a fost dată în funcţiune în 1881. Comuna Mătăsari beneficia în epocă de şoseaua Motru - Tg-Jiu, din care se ramifica spre sud o parte a ei, coborând de la Strâmba până la hotarul de sud al judeţului. De la Motru mai pleca spre nord o şosea care atingea Glogova, Padeşul şi Cloşanii.

Comunicaţiile poştale: Până pe la 1800 veştile erau purtate de către „olăcari", călări sau de poştalioane. Exista şi o poştă rudimentară, numită „menzil". Aici vechea organizare a poştei era subordonată centrului Slivileşti. în 1874, prin semnătura ministrului


George Lahovary, România devine membru fondator al Uniunii Poştale Universale. „Surugiul" poştal al poştalioanelor în sec. XIX purta un costum de epocă, utilizat de poştaşii epocii pe diligentele de călători şi corespondenţă. încă din 1750 se găsesc în arhive informaţii despre activităţi poştale cu caracter de regularitate, ca şi despre transportul călătorilor. Poşta muntenească a invitat în epocă funcţionari poştali din Austria pentru a organiza activitatea poştală, în Moldova se introdusese din 1858 sistemul de francare a scrisorilor cu mărci poştale, punând în circulaţie prima serie a celebrelor „cap de bour". In 1860-61 au apărut primele mărci poştale româneşti [din date furnizate de dl. Leonard Paşcanu, Preşedintele Federaţiei Filatelice Române). Existau şi acele „cărucioare de poştă", mânate de un „edecliu", care serveau uneori şi la transportul unui surghiunit în lanţuri etc. Corespondenţa cu străinătatea se făcea prin intermediul cancelariilor diplomatice ruseşti sau austriece, care, de fapt, expediau această corespondenţă prin birouri româneşti de expediere, aflate în principalele centre din principate. Dar aceste cancelarii se împotriveau la ideea de a „trece acest serviciu la Poşta Română":

„- Unde vă sunt, îmi spunea unul din consuli, oamenii speciali, capabili şi experimentaţi, cărora să le putem încredinţa corespondenţa noastră diplomatică şi interesele supuşilor noştri?

La care Ion Ghica răspunde: -Aşa cum am putut învăţa calculul diferenţial şi integral... tot

aşa de bine ca Delaunay şi Puiseux... eram siguri a învăţa în câteva luni a manipula primirea, expedierea şi distribuirea scrisorilor şi a pachetelor ca şi impiegaţii poştei ruseşti şi austriece. Nevoia ne-a silit să luăm asupră-ne acest serviciu şi chiar de la început el s-a făcut într-un mod satisfăcător şi astăzi nimeni nu-i poate nega dreptul a se compara şi rivaliza cu serviciile telegrafo-poştale cele mai bine organizate".

Acestea se întâmplau la jumătatea secolului XIX. Poşta Română se născuse din ale ei forţe, cu propriile-i mâini!

Ion Ghica, „Scrisori către Vasile Alecsandri".

84


CAPITOLUL XII

Cultura, viaţa spirituală, învăţământul

a început orice fenomen de cultură a luat naştere în sânul populaţiei de la sat şi s-a prezentat de-a lungul timpului sub forma unei culturi orale, populară în formă

şi conţinut. Această cultură s-a vădit dintotdeauna nu numai în producţiile poetice şi muzicale, dar şi în creaţii vestimentare, veşminte, podoabe, tot ce cuprinde termenul de „cusătură naţională" [covoare şi carpete, ţesături de toate genurile şi la loc de cinste „iia" înflorată naţională. Dar, paralel cu creaţia de cultură izvorâtă din popor, a existat din vechi şi o creaţie deliberată, cultă, apanaj al mănăstirilor ortodoxe, care erau adevărate aşezări culturale, lăcaşuri de viaţă spirituală, rugăciuni, povaţă, înălţare a sufletului către Domnul. Nu departe de aici, la poale de munte de către nord-vest, pe un pripor liniştit, poposise la al XlV-lea veleat luminatul călugăr Nicodim cu ai săi ucenici şi au înălţat întru Ortodoxie Mănăstirea Tismana. Aici, generaţii de slujitori monahali s-au aplecat cu râvnă şi prea credinţă asupra slovelor caligrafice cu negru şi aur, nu numai literatură de cult, ci şi arhiva păstrătoare peste timp a întâmplărilor pământenilor din sat, zapise de învoieli, de vânzări, de moşteniri sau de însoţiri la altar. Biserica a fost prima şcoală a satului, din cele mai vechi timpuri. Multe din bisericile Gorjului, ale satelor din zona aceasta a Mătăsarilor, şi-au dat mâna peste timp; cele mai multe, din emn, au ars, pe temeliile lor ridicându-se altele de zid, văzând umina de zi în al XlX-lea veac. Nesfârşite şiruri de sacerdoţi au păşit a altar, au slujit şi au cântat laudă, apoi şi-au pus tâmpla sub brazdă ă asculte paşii supuşilor. Lăcaşurile de cult privesc tutelare mprejurimea. Biserica din Mătăsari a fost înălţată la 1897 din lemn,

85


CU binecuvântarea Prea-Sfinţiei-Sale Episcopul Râmnicului şi Noului Severin, D.D.Protoiereu de Gorj. La epoca pe care o descriem acum, până la 1900, preoţii dinainte au fost Stoichiţoiu şi Ion Căruntu, din cunoscuta epocă a famiUei mătăsărene. în Brădet şi Mâţâna-Brădet sunt două biserici. O biserică e în Runcurel şi una în Brădeţel. La biserica cu hramul Sf Nicolae din Croici au slujit la începuturi preoţii Matri Corega şi acelaşi Ion Căruntu. Biserica din Runcurelu, cu hramul Sf. loan Botezătorul, a fost înălţată în 1886. A avut la început ca preoţi pe Sfinţiile lor loan Niculae Popescu Trotea şi Gh. Drăgotoiu. Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi" Matin din satul Brădet are un trecut necunoscut, ceea ce arată vechimea ei pe acel loc, fiind înainte o bisericuţă de lemn, sub formă tradiţională de corabie, ferestre mici, uşi de lemn cioplit, lucrătura fiind a meşterilor din Băleşti, pentru „mahalaua" Hâra. Tinda acestei biserici din lemn e din cărămidă. Icoanele au inscripţii din anul 1831, iar primii ei slujitori, până la pragul lui 1900, au fost Pr. Hirceanu, Diaconu Matei Bălescu, preoţii Vlădău şi V. Nicolaescu.

O bisericuţă din lemn a existat din vechi în Runcurel şi a fost renovată în anul 1886, cel mai vechi dascăl al ei fiind atunci, la epoca 1900, cantorul Dumitraşcu.

în Brădetu, pe locul unei vechi bisericuţe, locuitorii au început în 1894 o biserică mai mare, terminată în 10 februarie 1897, pe când era episcop P.S.S. Atanasie Mironescu şi protoiereu D. Goliciu. Preot îi era V. Nicolaşcu. Se spune că vechea bisericuţă fusese înălţată de către panduri, la mijloc de codru ce era atunci. Biserica actuală e din lemn şi piatră de munte, acoperişul fiind din tablă. Preoţii dintâi au fost Pudrea Nicolaescu şi Achim Vlădescu.

Biserica cu hramul Sfântului Vasile cel Mare din Brădet s-a înălţat urmând aceeaşi datină dintru începuturi, pe locul înainte-mergătoarei sale în timp, despre care nu se ştie decât că era deja în fiinţă la 1820 după nişte însemnări şi un sfeşnic din 1834. Cea de azi a fost începută după 1910, preot fiind V. Bivolaru. Are în jurul ei cimitirul, iar prăznuire se face joia după Paşti, cu nedeie.

Acestea au fost din vechi şi întru gloria Domnului lăcaş de cult, de cultură şi povăţuire a celor ce intrau sub acoperişul lor sfânt. Ele au fost şi punct de plecare a învăţământului, ca în toată ţara românilor. Dascălii de biserică au fost primii dascăli de buchisire, de scris şi citire la primele şcoli de pe lângă mănăstiri şi biserici unde

86

• Mătăsari: file de monografie

87

Strângeau în juru-le, uneori în aer liber, copiii enoriaşilor de orice condiţie. Rar dacă aceşti dascăli primeau de undeva vreo retribuţie, munca lor era de apostolat. Uneori, pe lângă mănăstiri erau şcoli mai bine organizate, dar destinate feciorilor de târgoveţi şi boiernaşi, care deveneau dieci de cancelarie sau dascăli de biserică. Fiii de boieri mari erau trimişi la învăţătură în străinătăţuri.

La epoca de care vorbim în această parte a monografiei, de până la 1900, funcţiona de la o dată neprecisă şcoala care se crede a fi fost prima pe teritoriul comunei, cea de pe lângă biserica Măţâna-Brădet. Cel dintâi dascăl al şcolii ar fi fost un „popa Gâciu", apoi un învăţător Mândruleanu. în satul Runcurel, prima şcoală a funcţionat după anul 1897 şi era condusă de învăţătorul Nicolae Erceanu. Aceasta se pare că a fost una din acele „şcoli de slovenie" de care pomeneşte istoria, pregătind, aşa cum am spus, dieci, dascăli, ţârcovnici sau chiar secretari particulari ai unora din boieri. După 1900, din tradiţia deja existentă a şcolii din satele comunei, se vor naşte şi altele, iar numărul învăţătorilor calificaţi va spori, ilustrându-se nume ca Tănăsoiu, Purdescu, Băzăvan, Şerbulescu. Pietrele de temelie întru spirit şi viaţă a slovei fuseseră puse şi deasupra lor va rodi învăţământul mătăsărean.


CAPITOLUL XIII

România prosperă

La acest prag de timp, 1900, România atinsese o perioadă de avânt economic şi de efervescenţă socială creatoare cum nu ştim să mai fi dobândit în alţi ani de graţie, chiar în atât de lăudatul an 1938 (asupra căruia în alte lucrări ne-am exprimat rezerve). Acum, la vârful 1900, n-a fost nevoie să ne lăudăm noi ca în 1938, căci laudele au venit ele însele din partea unei lumi civilizate, care cu surprindere aliniativă ne-au numit „Belgia orientului", iar cea necunoscută Cetate a lui Bucur a devenit ca prin farmec „Micul Paris". Acest 1900 corespunde cu ceea ce prin alte părţi îşi luase deja numele de „La Belle Epoque", fără ca noi să copiem pe nimeni. Bunăstarea se exprimă prin cele mai neaşteptate constatări, aforism venit de la cine nu te aşteptai... vecinii noştri bulgari, care găseau aici adăpost politic şi liberal, libertate de mişcări, aflau şi varza călită (!!!) după care se înnebuneau şi care atunci, la comitagii lor, era doar un miraj. Tot în gura unor eroi bulgari, Bernard Shaw pune următoarele vorbe: „iarna mergem mereu la Bucureşti, la operă...". Mai spre sud, la mal de Mediterană, proprietarii de simigerii îşi trimiteau odraslele cale lungă să se desfăşoare mai bine în această meserie, dădăcindu-i astfel şi urându-le: „Na zis, na procopsis, ke is tin Vlahia platzintaris!"

Toată aceată inflorescenţă economică şi recent prestigiu artistic al patriei noastre a fost posibilă datorită atât multiplelor resurse naturale ale unui teritoriu virgin, cât şi unui nesecat şi ieftin rezervor de mână de lucru autohtonă. Adăugaţi realitatea de „grânar al Europei" şi năvala capitalelor de diverse naţii, mai puneţi la socoteală şi politica înţeleaptă de protectionism prin lege, promovată de tânărul, la 1900, partid liberal în ascensiune şi se vor vădi astfel

88


89

motivele binecuvântate ale bunăstării economice şi ale balanţei comerciale excedentare la acest ceas de cumpănă. De aceea l-am ales şi noi ca punct de plecare pentru această a doua parte a noastră. Avântul economic se va împleti, de altfel, şi cu mărirea teritoriului ţării în urma implicării fără echivoc a României în războaiele balcanice, operă a guvernului maiorescian care ne-a redus judeţe din sud-est, vechi teritoriu al lui Dobrotici - domn şi al urmaşului său, Mircea cel Mare şi Bătrân. La această vreme de implicare economică a majorităţii cetăţenilor în toate activităţile lucrative au luat parte cu ale lui şi judeţul nostru din vechi, cu toate satele lui gorjene, născătoare de bunuri materiale şi de viaţă a spiritului. Hobiţa nu e departe de Mătăsari.

Vedem cum pe aceste locuri procesul de dezvoltare generală, de industrializare şi de explorare agrară, ce până acum se urnise lent, împletindu-se cu încăpăţânare în cozi feudale, va şterge tot ce era încă economia de veac IX. Capacitatea de absorbţie a capitalului era pe prim plan şi în creştere. Proprietarii de pământ locali găseau principala sursă de venit. Cei mai întreprinzători vor plasa aceste capitaluri de sorginte agrară ce luau semnificativ avânt şi în aceasta s-au implicat mai ales liberalii, căci celelalte partide conservatoare îşi intonau cântul de lebădă şi vroiau să joace frumos la cota opoziţiei. Ei, conservatorii, sunt, după a noastră părere, vinovaţi prin inerţia şi anchiloza lor politică de seismul din 1907 în faţa căruia şi-au regrupat forţele sub bagheta de dirijor a lui Dimitrie Sturza, înhăitat cu elemente retrograde, liberale şi maiorescene. însă burghezia română îşi întăreşte poziţiile în acest proces general de capitalizare agrară şi industrială, în vreme ce în paralel rămâne viabil un număr de întinse moşii cu proprietari activi ce nu mai apelează la arendaşi şi îşi administrează ei singuri pământul, încearcând să introducă elemente de exploatare intensive în procesul agricol. Acestea fac parte îndeobşte din Partidul Liberal, care, cum am spus, avea cel mai mult propensiune în afaceri. Guvernele liberale se vor preocupa către o încurajare a acestei aripi a partidului lor cu viziune în agricultură şi vor încuraja în acelaşi timp burghezia orăşenească şi sătească, pătură implicată direct în fluxul agricol, industrial şi negustoresc al judeţelor şi oraşelor ţării. Constatăm astfel în aceşti primi ani ai secolului XX, ca o trăsătură principală a vieţii economice, încurajarea şi întărirea regimului protectionist în industrie în primul rând. Acest lucru îşi


găseşte expresia în legea taxelor vamale din 1904 şi apoi, în 1912, în legea încurajării industriale. în acelaşi timp, în bogăţia naturală care va fi găsită şi în judeţul nostru şi în împrejurimile Mătăsariului, petrolul devenind după 1900 o avuţie naturală de prim rang.

Plin de importanţă, se organizează tot mai mult un sistem bancar cu ramificaţii pe întreg teritoriul vechiului regat. în ajun de 1914 erau în România peste 200 de bănci. Vârfurile acestora sunt în această epocă „Banca de credinţă română", „Banca Comercială Română" şi „Marmorosch Bank". Vor apărea şi la sate bănci de credit agricol şi se va dezvolta o pătură de trezorieri săteşti, legaţi de ascensiunea burgheziei satelor, chiaburime şi negustori de produse agrare, moşiţi şi angrosiţi. Fapt simptomic, regimul protectionist va include şi comerţul şi va lua fiinţă o reţea de întreprinderi comerciale protejată de statul român. Se pare că liberali din „La Belle Epoque" erau mai luminaţi la minte decât cei de azi... Ca urmare va avea loc o reducere a importurilor la multe produse, suplinite acum de cele româneşti. Concomitent, exportul de produse cerealiere se face masiv, balanţa comercială arătând excedente care nu vor mai fi întâlnite aici preţ de un secol. Iar costul de monopol al produselor româneşti le apără de concurenţa străină, care dă paşi înapoi.

în viaţa politică a judeţului Gorj şi a comunelor şi satelor sale e încă prezent sistemul de alternanţă a celor două partide istorice, precumpănind, la Târgu-Jiu şi în localităţi, liberalii. La conservatori se arată tot mai mult semnele descompunerii. Va trebui să se ajungă în deceniul al treilea (1926-27) ca locul lui P.P. Carp să-1 ia Mihalache Maniu. în schimb, liberalii, până la Primul Război Mondial, se întăresc politiceşte, rândurile lor cresc şi stau bine sub aripa unui clan de mare prestigiu, al Brătienilor.

în sistemul electoral e prezentă încă vechea prezentare prin „colegii", care e un sistem cenzitar, stabilit pe baza „censului", a averii. Făţă de evoluţia generală marcantă a societăţii româneşti de la 1900, sistemul cenzitar e însă un element revolut, o greutate atârnând de viţa europenizată în mare parte a societăţii de la început de veac XX. Astfel, o mare parte din populaţia de sex masculin, nu putea fi reprezentată în şase colegii. Votarea se face în cadrul unei „plase" administrative, din multele de care au aparţinut în epocă Mătăsarii şi satele din jur. Pe de altă parte, populaţia cunoaşte acum un spor demografic, tabloul local evoluând astfel:

90


între 1891 şi 1912 : - Mătăsari - 1300 de locuitori - Brădet - 794 de locuitori - Runcurel - 700 de locuitori

Total - 2794 de locuitori în 1912, numărul locuitorilor din Mătăsari sare la 1462 de

locuitori. Şi celelalte sate cunosc o creştere, cu unele fluctuaţii, până în 1941, la izbucnirea războiului.

în tabloul social al ţărănimii, între 1900 şi 1945, evoluţia generală a societăţii româneşti aduce însă, prin apariţia unor pături sociale (chiaburi, negustori, arendaşi, intermediari, capitalişti de tot felul) o polarizare tot mai distinctă. Se conturează tot mai acerb trei categorii de agricultori (al căror concept a fost luat în folosul ei de propaganda marxistă): ţăranii săraci, ţăranii chiaburi (noi le-am zis fermieri) şi o a treia categorie pare a pluti cu noroace diverse, peste cele enumerate, moşierii latifundiari (reforma agrară încă nu venise), direct implicaţi în agricultură şi despre care am făcut menţiune. Aceştia au ca adversari direcţi (şi, dacă vreţi, concurenţi acerbi) pe chiaburi şi arendaşi, două categorii înzestrate cu o mare forţă de parvenire, forţă cu care au pătruns şi în literatură prin figuri nemiloase, Tănase Scatiu, Filip Naicovici („Cuconul Clip") şi alţii ai genului. La un moment dat, acest produs social (pe care nu ne grăbim să-1 anatemizăm, mai degrabă îi admirăm „le savori faure"), tinde a se personifica naţional, e „Arendaşul român" al lui Caragiale.

în viaţa politică, aflată în ascensiune, rămân nerezolvate destule chestiuni la ordinea zilei, împroprietărire, abolirea sistemului cenzitar, votul universal... probleme care băteau la uşă. între acestea bate la uşă şi altceva: războaiele balcanice. Trupele române trec Dunărea şi ocupă teritoriul care, cum am spus deja, ne aparţinea istoriceşte şi pe care bulgarii (atât de bine primiţi la noi în tot secolul al XX-lea şi care-şi stabiliseră aici comandamentele revoluţionare) puseseră mâna, de convenienţă cu turcii, cu care totuşi se luptau. în 1913, „Mediaţiunea de la Petersburg" dă României Silitra, cu 3km în jur, fapt ce îl face pe Titu Maiorescu să declare că „limitarea Dobrogei şi chestiunea balcanică nu sunt închise". Cadrilaterul e ocupat mai apoi de trupele noastre şi e consfinţit României prin Tratatul de la Bucureşti (1913). Apoi va izbucni peste viaţa înfloritoare a Vechiului Regat primul Război mondial. Trecem peste întâmplările lui, căci ne

91


interesează mai mult existenţa zilnică a românilor şi a judeţului nostru. După tristele tribulaţii ale marei confruntări, ne aflăm în sfârşit în hotarele României Mari, năzuinţă de secole. Viaţa politică e dominată la Târgu-Jiu în continuare de liberali, care arată acum ca oligarhie ce stăpânea şi controla majoritatea activităţilor financiare, industriale, agrare. Unii vor trece la ţărănişti după 1927. La sfârşitul războiului, aici, ca peste tot, s-a declanşat „criza grâului", negoţul agrar şi preţul cerealelor scăzând pe piaţa mondială. Apoi vine reforma agrară mult aşteptată, liberalii trăgând folos din asta, conform lozincii din anii '20: „Dacă reforma agrară nu era la ordinea zilei, ea trebuia inventată". Cu sumele mari cu care au fost despăgubiţi, moşierii, majoritar liberali, se vor infiltra tot mai mult în industrie. Târgu-Jiu devine cel mai important centru de tranzit comercial pe aceste meleaguri, în nordul oltean şi spre frontiera vestică. în acest oraş se constată şi o uzină electrică. în 1911 sunt menţionaţi în oraş aproape trei sute de muncitori, unii veniţi din comunele din jur. Dar în aceste comune sunt o mulţime de fabrici la scara 1900, fabrici de cărămizi, de olane, de var, de ape gazoase, de frânghii, de încălţăminte, de cherestea şi de altele. în această întreagă panoramă a vieţii politice, economice, sociale, de mare avânt până la război şi de o nouă creştere în deceniul al treilea, până spre anul de referinţă 1938, trebuie considerată situaţia generală a acestor locuri care au crescut şi au pătimit odată cu ţara, comuna noastră şi satele din jur, viaţa lor de până la izbucnirea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale şi ajungerea la pragul 1945.

Agricultura şi clasa ţărănească

încă din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, moşierii proprietari de pământuri şi chiar unii dintre boiernaşii satelor, simţind că vântul începuse să bată în pânzele liberalilor, se grupează în jurul Partidului Conservator al lui Lascăr Catargiu. Aceştia mergeau mână-n mână până la un punct cu „Junimiştii" lui Carp-Maiorescu, între cele două grupări existând însă deosebiri ideologice, „Junimea" tinzând spre un compromis cu burghezia orăşenească şi sătească, iar în aceasta din urmă, moşierimea mirosind un concurent de temut, ceea ce se va întâmpla. Din această cârdăşie conservatorească se născuse, încă din 1866, faimoasa tristă „Lege a

92


93

învoielilor agricole", care era un codex al obligării „prin mijloace executive" a ţăranului datornic la muncile la care se învoise (fusese silit a se învoi). Rezultatul a fost că „nouăzeci şi cinci de sutimi ale naţiunii române erau, prin această lege, puse în afară de orice lege", în urma unor perioade de secetă, ţăranii (mai ales aici, în Gorj, unde agricultura, cu toate că predominând în epocă, nu era totuşi un „grânar"), ţăranii gorjeni-mătăsăreni făcuseră cu proprietarii de pământ învoieli apăsătoare pentru câţiva saci de mălai, pentru care se îndatorau la 5-6 ani de muncă, ce aveau a presta boierului sau vechilului sau arendaşului. în aceste condiţii, către sfârşitul veacului XIX aveau să izbucnească în nordul imediat al Mătăsarilor, (Cloşani, Ciuperceni) mişcări de rezistenţă socială, nuclee de răzmeriţă, preludiul la ceea ce avea să fie 1907. O altă lege, în 1872, a fost în concordanţă cu prima şi a menţinut, pe lângă „învoieli", o serie de cozi feudale în procesul agricol.

Am arătat în alte locuri cum încep a se produce la sfârşit de secol XIX diferenţieri în sânul ţărănimii, apărând ceea ce s-a numit chiaburimea, potenţial rival al latifundiarului vremii. Dar aici şi acum, la 1900, cuvine-se a zice că fraza lui Pliniu, „latifundia perdidere..." nu se aplică nici dacă stăpânul ei decade pe la Paris sau Viena, căci oricum e de faţă arendaşul, care scoate de pe rumân a opta piele. Şi consecinţa, se măreşte numărul pălmaşilor, muncitorii agricoli, o pătură deja distinctă în ajun de 1907. Adunarea deputaţilor, prin noua constituţie de după Cuza, era formată din deputaţi aleşi din patru colegii, iar ţărănimea făcea parte din ultimul, împreună cu muncitorii. Fiind neştiutori de carte, ţăranii votau prin delegaţie. Ce putea să promoveze aceşti delegaţi pentru imensa masă amorfă şi înrobită de „învoieli"? în jur de 600.000 de famiUi de ţărani trimiteau în Adunare un număr mai mic de deputaţi decât o pătură restrânsă de câteva zeci de mari proprietari agricoli. O parte a burgheziei născânde a folosit în lupta politică tendinţele de rezistenţă a ţărănimii, în răscoalele locale menţionate sau în cele din sudul judeţului şi din Dolj. S-a promis ţăranilor că, după război (1877), li se va da pământ. Era iluzoriu în acei ani. Cercurile muncitoreşti încep a se preocupa de starea ţărănimii. Aceasta a suportat, la urma urmei, greul acelui război de independenţă şi mulţi din ţăranii satelor mătăsărene s-au întors invalizi acasă. Li se rechiziţionaseră animalele de muncă şi atelajele, vitele pentru tăiere, cerealele, ce brumă mai


aveau, iar bătrânii şi copiii au fost duşi să cărăuşească proviant peste tot. Una era să rechiziţionezi de la un boier una vacă şi un cal şi alta să iei acelaşi lucru de la un pălmaş căci era tot ce avea. Iar cărăuşii bătrâni, târâţi să cărăuşească în Bulgaria şi îşi pierdeau acolo şi viaţa şi calul cu căruţa.

Agricultura era, totuşi, principala sursă de bogăţie a ţării. La 1900, numărul suprafeţelor însămânţate crescuse, iar creşterile demografice au dus şi la o creştere a consumului intern. Exportul, cu produse agrare mai ales, era de prim plan. Au loc defrişări de păduri, în zone din sud de Mătăsari şi în zone de deal, intensificându-se cultura leguminoaselor. După 1900, cambiile agricultorilor încep a fi primate spre scontare, prin mijlocirea Caselor de Credit Agricol Judeţene. Creşte burghezia rurală, negustori ai satelor, cămătari, chiaburi-fermieri, cârciumari sau mici proprietari de mori şi valţuri. Dar marea masă a ţărănimii sărace, fără de pământ şi cu unelte din alt veac, continuă să meargă la arendaşi sau la proprietar să cerşească un chiup de mălai în miez de iarnă. Populaţia agricolă propriu-zisă creşte şi învoielile devin tot mai oneroase în aceeaşi măsură, moşierii şi arendaşii pretinzând jumătate din produse, plus plocoane ocazionale dese. Apare şi se întinde în satele noastre, înnegrind viaţa înaintaşilor noştri de aici, flagelul numit pelagră. Se dă când şi când spre vânzare un număr redus de pământuri din domeniile satului, dar puţini dintre ţărani ajung să se împroprietărească pe această cale. în acelaşi timp, un număr infinit de familii înstărite acaparează pământuri ale fostei proprietăţi moşneneşti, care se destramă vizibil.

Răscoala ţăranilor din 1888 cuprinsese aproape orice colţ de ţară, cu intensităţi diverse. Ţărănimea cerea scutirea de dijmă şi „ierbărit" şi acordarea de islazuri. Rezolvarea problemei agrare devine o problemă centrală a întregii ţări. Pe de altă parte, în primul deceniu al epocii de care ne ocupăm, încep a nu mai fi folosite o parte din uneltele anacronice din procesul agricol, plugul de lemn (rariţă] e înlocuit cu plugul de fier, treieratul cu cai e înlocuit cu batoza. Până la izbucnirea războiului. România continuă să aibă excedent la export. Moşia, latifundia, se arată în continuare viabilă şi puternică, în timp ce proprietăţile ţărăneşti cunosc o fărâmiţare accentuată, în beneficiul chiaburilor-fermieri. Arendaşii au şi ei pământuri întinse. Ei şi boierul practică faţă de ţăran fie forma de arendare în natură (zisă „în parte"), fie cea în bani sau cea mixtă. Era şi forma mult mai

94


grea, arendăşirea „la tarla" prin care, pentru pământul primit în arendă, ţăranul era dator să împlinească întregul ciclu al activităţilor agricole, arat, semănat, strâns şi transportat la hambarul moşieresco-arendăşesc. Pământul pe care ţăranul îl primea în arendă era, bineînţeles, cel mai neproductiv. Ţăranul mai era obligat şi să contribuie la inventarul agricol al proprietarului (!!!}, pentru toate acestea el trebuie să se împrumute la cămătarii săteşti. Cu toate că era încă grânarul Europei, agricultura românească în întregul ei începe să cunoască, în jur de 1907, o criză economico-agrară, şeptelul se micşorează, cultura solului tinde a se deprecia şi acest lucru e mai vădit în satele de aici, din jur de Mătăsari, unde solul n-a fost din cel mai bun de la natură. Ţăranii sunt forţaţi să vândă grâul la preţuri modice, stabilite de comercianţi (situaţie parcă trasă la indigo cu cea din 2001]. Strădaniile ţăranilor pentru a dobândi pământ devin acute, dramatice. înapoierea lor socială este endemică. Procentul de analfabeţi la ţară e acum de 68%. Tabloul sanitar al acestei clase e tragic, la fel aspectul legat de condiţiile nemijlocite de trai, locuinţele lor fiind la graniţa cu bordeiul (situaţie descrisă de mai toată literatura vremii şi de poeziile lui Vasile Militaru). Cei atinşi de pelagră se socotesc cu sutele de mii. Toate acestea au dus la şi au premers anul funest 1907. Căci: „în adânc clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane".

La noi se pare, totuşi, că a fost ceva linişte, căci telegrama trimisă de generalul Lambrino Ministrului de interne, I.C. Brătianu, zice: „în judeţul Gorj şi oraşul Târgu-Jiu linişte". Sate din Doljul învecinat sunt însă rase cu tunurile. Slavă Domnului că la noi n-am avut a plânge un Ştefan Furtună!

După răscoală a trebuit să se vină cu câteva legi care să îndrepte ceva din vechea stare de lucruri. în 1908 se creează printr-o lege „Casa Rurală", apoi o altă lege a învoielilor agricole, legea împotriva trusturilor arendăşeşti (1912), legea islazurilor comunale.

Acestea toate au fost jumătăţi de măsură, care, totuşi, au dus la o pătrundere mai vădită a raporturilor economiei de piaţă capitaliste la sate şi la o mai mare libertate de mişcare... nu a ţărănimii, ci a elementelor să le zicem „active" şi întreprinzătoare, burghezii satelor. Aceste elemente trebuie, în viziunea guvernanţilor de atunci, să cunoască o dezvoltare apreciabilă. Dar şi în mai mare măsură masele

95


de ţărani se proletarizează, devin simpli muncitori agricoli, permanenţi sau sezonieri.

Agricultura, care de la începuturi a fost una cu caracter extensiv, începe, de prin deceniul al doilea al veacului să ia un caracter intensiv, prin folosirea, e drept încă sporadică, a maşinilor agricole şi a unor metode mai ştiinţifice în procesul agricol. Dintre cereale, grâul ocupă încă primul loc, urmând porumbul, orzul şi ovăzul. Are loc o intensificare a culturii sfeclei-de-zahăr şi furajere, a cartofilor, a plantelor tehnice, a viţei-de-vie, a pomilor fructiferi. Şeptelul rămâne în general staţionar. Crescătorii de vite şi geambaşii din satele noastre au la îndemână, încă de la sfârşitul sec. XIX, importantul târg de vite de la Turnu Severin. Produsele agrare devin materii prime de bază ale Primului Război Mondial care bătea la uşă. Apoi, în timpul ocupaţiei nemţeşti, invadatorii au organizat o exploatare la sânge, sistematică a ţărănimii române până în ultimul colţişor de ţară ocupată. Trenuri cu hrană şi bunuri agricole iau calea Germaniei. Şeptelul e confiscat la cote înalte. Tot ce se putea lua se lua. Făceam şi pachete pentru soldaţii nemţi din străinătate(!]. Agricultura românească e acum una de tip colonial, iar ţăranii români sunt nişte coloni (care au mai rămas pe la casele lor]. Regele Ferdinand promite în tranşee reforma agrară.

La sfârşit de război producţia agricolă era secătuită, inventarul agricol, viu sau mort, lipsă la apel. în primul an după război a trebuit ca România, grânarul Europei până mai ieri, să importe grâu (nimic nou sub soare!). Ţărănimea rămasă ori întoarsă din conflagraţie se pauperizează atât cât se mai putea. în 14 decembrie 1918 se dă decretul regal de împroprietărire. Dar acesta e îngrădit de altul, cel din iulie 1921, care restrânge unele categorii de ţărani în a primi pământ. Reforma e tărăgănată mult timp, câţiva ani în unele cazuri. Ceea ce se face, totuşi, e mai mult ca să-i ajute pe liberali să-şi bage în industrie sumele primite ca despăgubire. Reforma a fost o concesiune acordată ţăranilor şi nişte subsidii frumoase moşierilor, conform lozincii acestora: „Dacă reforma agrară nu era la ordinea zilei, ea trebuia inventată". Ea a grăbit şi a întărit pătrunderea pe mai departe şi înstăpânirea relaţiilor de piaţă capitaliste la sate, împreună cu îngroşarea capitalului cămătăresc sătesc, deja existent. Structura moşierească rămâne pe picioarele ei, la fel cea de tip fermier (chiaburească). Aceasta din urmă chiar înfloreşte pe mai departe,

96


97

toate acestea petrecându-se în condiţiile României mari şi întregite, cu un spor considerabil de teritoriu naţional.

Câţiva ani trec şi criza economică din 1929-1933 va face să sufere încă nemijlocit ţărănimea. Criza industrială s-a îngemănat cu cea agrară. Sectorul agricol a suferit între altele prin aceea că s-a micşorat cererea de materii prime şi produse agricole, alimentare în ultimă analiză. Sunt atinse în această perioadă toate ramurile economiei rurale, inclusiv creşterea vitelor, având loc un declin vertiginos al agriculturii în întregul ei, cu toate aspectele înşelătoare,-pâinea „Herdan", pâinea „de Braşov", etc. Decade industria destul de recentă a îngrăşămintelor artificiale, ca şi producţia de maşini şi unelte agricole. Economia rurală, pe timpul crizei şi mai încolo, se degradează în întregul ei. Piaţa externă e pierdută, iar cea internă e mult micşorată în condiţiile scăderii accentuate a puterii de cumpărare. Apar ici-colo şi producţii de stoc, noţiune pe care ţara aceasta n-o mai cunoscuse (o vom cunoaşte mai pe larg după 1965 şi după 1989...). Are loc la începutul anilor '30 un vădit proces de centralizare a pământului în mari proprietăţi, în care un număr de 12.000 de moşieri au tot atât pământ [conform unei statistici) cât două milioane şi jumătate de gospodării ţărăneşti. Cresc la mari cote datoriile ţăranilor săraci şi mijlocaşi la creditul agricol şi la cămătarii rurali. Guvernul lorga - Argetoianu, cu toate declaraţiile de „biruire a crizei", a reuşit ilustrissima performanţă de a nu plăti salariile bugetarilor de tot felul vreme de o jumătate de an, inclusiv pădurarilor, zicând că „vor vinde lemne şi nu-şi vor da demisia!" (iar după o jumătate de an au exclamat: Vedeţi că n-au plecat şi că îşi văd de treabă?).

Datoriile ţărănimii ating prin 1932 cote lugubre, la care ţăranii plătesc dobânzi cămătăreşti devenite celebre, „dobânzi balcanice", de până la 100%. Căci capitalul bancar îşi are în plan o expropriere masivă a pământurilor ţărăneşti şi să şteargă din dicţionar „reforma agrară". Alt val de mişcări cuprinde ţara, drept pentru care guvernul se gândeşte să aducă două legi, zise de „conversiune a datoriilor agricole", prin care statul îşi ia asupra lui datoriile ţăranilor, aceştia devenind debitori la stat. Asta a lovit un pic mai încolo tot în ţărani, aceştia fiind obligaţi „să-şi cultive lotul după normele fixate de Ministerul Agriculturii..." ceea ce duce cu gândul la vremi ulterioare, cu „cote" fixate şi alte dulceţuri ale geniului. Unde mai pui că s-au


salvat şi interesele creditului agricol, ale moşierilor şi ale cămătarilor rurali, cu sume de la stat, ceea ce era frumos de simplu.

în deceniul al patrulea şi în ajunul celui de-al doilea Război Mondial, România, cu toată creşterea sectorului de industrie, era încă o ţară unde predomina economia agrară. Cea mai mare parte din populaţie, ţărănimea, era ocupată în agricultură. încet-încet, ieşind din marea criză economică, procesul agricol îşi revine, cunoscând unele îmbunătăţiri, mai ales către anul zis „de referinţă", 1938. Suprafeţele cu cereale se măresc, la fel suprafeţele însămânţate cu plante tehnice sau cele din legumicultura. Creşte şi numărul maşinilor implicate în procesul agricol. Existau încă multe deficite în toate sectoarele agricole, iar în şeptel se constată chiar scăderi la bovine şi cabahne. Un număr apreciabil de gospodării rurale nu aveau la acest timp (1935) nici un fel de vite. Marea proprietate deţine în continuare cea mai mare parte din pământul ţării. Lucru ce poate să mire, există încă acum, în ajun de an '38, rămăşiţele feudale în relaţiile agricole, munca în dijmă, etc., iar pe totalul gospodăriilor agricole numărul dijmaşilor îl întrece pe acela al agricultorilor propriu-zişi.

Ţăranul dijmaş avea de dat proprietarului jumătate din producţie, başca zile de clacă şi alte ruşfeturi (că altfel n-avem cum să le zicem). Şi, ca bomboana pe colivă, în 1941, la începutul războiului, apare şi legiferează aceste raporturi neoiobăgiste (numită lege), „Regulamentul învoielilor agricole şi organizarea muncilor agricole". Mai că nu ne vine să credem. Pe de altă parte, preţurile scăzute ale produselor agricole româneşti duce la o oarecare rentabilizare a exportului, însă tot pe seama producătorului direct, dijmaş sau liber. Pe de o parte, volum mult crescut la export, pe de alta scăderea (sau căderea) catastrofală a însăşi acestui expert. Iar la câţiva ani după legea conversiunii există încă două mihoane de datornici agricoli. Acesta e tabloul general al agriculturii şi ţărănimii când izbucneşte cel de-al doilea Război Mondial. Se repetă scenariul din '917, cu trimiterea în Germania a enorme cantităţi de bunuri agricole şi „pachete" pentru soldaţii germani, acum aliaţi. La acestea se vor adăuga distrugerile de război, între care teritoriul agricol, inventarul, şeptelul. în unele locuri din ţară, chiar şi pe aici pe la noi, peisajul agricol arăta a planetă stinsă. Vom vedea în partea ă treia ce ne rezervă viitorul în agricultură.

98


Cântecul de lebădă al proprietăţii moşneneşti şi latifundizarea capitalistă

„Longe lateque"... ce se întinde în lung şi-n lat... etimologia ne-o arată, un „fond, o suprafaţă de teren de mare întindere, proces de lăţire ce nu s-a putut face decât pe seama altor terenuri mai mici", „acumularea" fiind o trăsătură pregnantă a vieţii şi a omului. Fondul constituit e transmisibil urmaşilor, mai ales la strămoşii noştri, pe-a căror limbă s-a născut conceptul de „latifundie", căci zice Horaţiu: „Paterna rura bobus suos exercit". Deci, un fond care se lăţeşte, dacă ne putem exprima astfel. Dar timpul tot aleargă peste istorie şi realităţi constituite prind alte varietăţi, îşi iau alte nume, esenţa lor rămânând însă aceeaşi. Faţă de latifundia romană, alcătuită prin dotarea veteranilor cu pământ, la legea serviciului militar sau transmisibilă, a patricienilor posesori de pământuri şi faţă de latifundia medievală de drept divin, a unui boier ce nu-şi cunoaşte nici întinderea pământurilor sau a unor posesori mănăstireşti, faţă de toate acestea, latifundia capitalistă e rezultatul unui proces de acumulare a pământurilor micilor proprietari de orice fel, acum făcută cu ajutorul şi prin mijloacele capitalului bancar rural în aspectele lui, inclusiv cămătăria rurală şi acţiunile executorii ale noilor proprietari în detrimentul celor vechi, din strămoşi (aici, la Mătăsari şi în satele dimprejur „moşnenii"cel mai adesea). Procesul acestei acumulări începuse la sfârşit de veac XVIII şi capătă amploare pe tot secolul următor, ceea ce s-a văzut din seria de documente mătăsărene ale colecţiei Dădălău. Exemplar pentru acest tip de nou latifundiar, de esenţă capitalistă, care porneşte iute de la câteva haturi în spatele casei şi ajunge la zeci de hectare, e croiceanul Constantin Căruntu, care, când se urneşte epoca 1900, lasă scena şi vin la rampă feciorii lui, din care un popă. Ion C C . Căruntu (de altfel, respectabil şi cu o bună amintire). Şi „lati-fondul" se lăţeşte şi îşi vede de treabă, în noile condiţii ale începutului de exploatare intensivă din agricultură. Să ni se permită să facem o clasificare a acestui mare fenomen, latifundia, potrivit evoluţiei sale:

1. Faza romano-dacă (plus „colonatul") 2. Faza moşiei feudale (plus „devălmăşia")

99


3. Faza exploatării agrare capitaliste 4. Faza „hozraşciotul" generalizat Această din urmă fază o vom vedea la lucru după 1945. Dar,

dacă vrem să ne întindem în timp, vedem cu uimire cum tinde să scoată capul o nouă fază la acest sfârşit de an 2001... revenirea la stări de lucruri prea-ştiute, sub etichetări „de piaţă", precum „concentrări" lucrative, „asocieri", etc., cu un cadru adecvat... peste 100 ha la şes, 80 ha la deal, 50 la munte... Nu ne pronunţăm noi asupra acestor lucruri, se va pronunţa viitorul imediat (ne e teamă numai ca faza cu Pliniu, cu „latifundia perdidere", să n-aibă răsunet păgubos tocmai la noi, să nu fie o spălare de creier agricol). Dar să revenim la 1900 şi să dea glas documentele timpului. La 1900, Mătăsari forma comună cu Croici şi aparţineau de plasa Văile, cu sediul la Slivileşti. Mătăsarii de sus şi de jos aveau în jur de 200 de familii, iar la Croici 112. Documentele sunt ilustrative pentru destrămarea proprietăţii moşneneşti şi latifundizarea capitalistă.

18 octombrie 1901. Act de vânzare. Ancuţa N. Vlădău din comuna Cojmăneşti - Mehedinţi vinde lui Nicolae C. Căruntu din Mătăsari (Croici) pământul moştenesc cu livadă şi pădure, în hotarul cătunei Croici. Autentificat Tribunalul Mehadinţi.

28 aprilie 1904. Act de vânzare pământ, „din cel moşnean", în cătuna Croici. între Marin C. Păulescu din Drăgoteşti - Mehedinţi şi Nicolae C. Căruntu din Mătăsari (Croici). Autentificat tribunalul Mehedinţi.

16 ianuarie 1908. Contract de vânzare, făcut de Constantin M. lorgan, plugar din comuna Brădetu. Vând în veci şi fără nici o rezervă consăteanului meu N.R. Dăescu o bucată de pământ, cu tufăriş şi loc de muncă, în locul numit Valea Casei, în hotarul Cojmăneştilor, comuna Brădetu, lată de 10 m şi lungă din Matca Văii Căşcii şi până în culmea Tehomir. Preţul vânzării, 100 lei.

30 octombrie 1900. Judecătoria Ocolului Motru. Carte de judecată nr. 370/august 1899 şi 30 octombrie 1900. Gheorghiţă Bosâncă cheamă în judecată pe preotul I. Căruntu spre a se vedea obligat a împărţi cu dânsul în două părţi egale pământul cumpărat de dânsul de la Maria loniţă Corăga, adică 11 stânjeni pământ lăţime şi în lungime, curea peste hotarul din cătunul Croici, comuna Mătăsari, din Drăgoteştii dinspre răsărit până în culmea Văii Casei. Judecătoria

100

. Mătăsari: file de monografie

101

respinge cererea reclamantei Margareta Bosâncă, făcută contra pr. I. Căruntu, ca fără calitate. Dată la judecătoria Broşteni.

(Tot la 1900). - Contract de vânzare - Subsemnaţii Elena C. Pistol, autorizată de soţul meu C. Pistol, din comuna Hovarţi, judeţul Mehedinţi şi Dumitru C. Pripeală din comuna Miculeşti, judeţul Mehedinţi, una curea de pământ situată în comuna Mătăsari, judeţul Mehedinţi, cătunul Croici, lungă de 140 m, lată 12 m, vecină la R. cu Elena C. Ciortan, la A. cu Matca Croici, la Miazăzi cu cumpărătorul şi la Miazănoapte cu moştenitorul Pârvan Ciortan. - Dat de Judecătoria Broşteni.

18 iunie 1914. Act de vânzare pământ din cel moşnean. între fraţii Gheorghe şi Nicolae M. Nebunu din Ciuperceni şi cumpărătorul Ion C. Căruntu din Drăgoteşti cu N.C. Căruntu din Mătăsari (Croici). Aut. Judecătoria rurală. Ocolul Slivileşti.

20 februarie 1915. Act de vânzare a părţii de moştenire, de către Floarea Epure din Strâmptu lui N.C. Căruntu din Croici. Aut. Trib. Mehedinţi.

20 ianuarie 1916. Contract de vânzare. Elisabeta V. Jilavu din Strâmptu vinde partea de moştenire de la Costache Croicea lui N.C. Căruntu din Mătăsari. Aut. Trib. Mehedinţi.

1 aprilie 1935. Chitanţă - Dată de lona C. Carpii, Maria C. Săftoiu şi Constantin I. Săftoiu lui N.C. Căruntu pentru suma de 1000 lei. Neautentificată. Se invocă Primăria comunei Croici, plasa Brădetu, judeţul Mehedinţi (conform organizării administrative la 1935). (Cercetătorul I. Dădălău remarcă toponimele „Arţărişul din Dealul Mic" şi „Balta cu Ţeperig", existente şi în documente mai vechi).

Astfel, se conturează în scriptele vremii fenomenul de înstrăinare şi destrămare a proprietăţii din vechi şi concentrarea aici într-o singură mână, proprietarul N.C. Căruntu din Croici, a micilor parcele diseminate pe hinterlandul mătăsărean. Cel de mai sus urmează destinul clanului său, ca în orice parte de lume.


Proprietari de pământ până între anii 1900 -1945, în satele mătăsărene

Aşa cum a reieşit din cele expuse în capitolul precedent, realitatea de veacuri a proprietăţii moşneneşti e tot mai mult absorbită, la pragul 1900, de către ceea ce noi am îndrăznit a numi latifundia capitalistă. Aceasta prezintă încă la acest prag temporal un caracter marcat extensiv. încă destul de repede, mai ales după Primul Război Mondial, exploatarea agrară ia un caracter tot mai accentuat de intensiv, datorită introducerii a noi metode de lucru, a maşinilor agricole, a venirii aici a unor maşinişti nemţi şi italieni şi a descoperirii că sămânţa poate fi şi selecţionată, nu numai presărată cum o iei din hambar. S-ar putea afirma totuşi că acest caracter intensiv coexistă cu vechile metode ale plugăriei dintotdeauna, căci înlocuirea unei agriculturi cu alta nu s-a putut face la comandă, ci există mari pete pe harta agricolă, unde plugul e tras de un animal care mai dă şi lapte...

în această zonă pe care o descriem, documentele ne arată că pe primul loc al concentrării de pământuri pe tentă capitalistă e familia Căruntu din Croici. Se pare că la cumpăna 1900 Constantin Căruntu, „întemeietorul", a trecut făclia descendenţilor săi, care se vor arăta la fel de întreprinzători ca bătrânul. Nicolae şi Ion preotul au minţi treze şi sunt pe picioarele lor. Vor parcurge toată această perioadă fără a diminua patrimoniul, ba chiar rotunjindu-1... fără a bănui că tot şi toate se vor prăbuşi cu mare dangăt după nefastul an '45 . Dar mai e până atunci şi oamenii de la 1900 îşi văd de treburi. Aflăm în zona Mătăsari şi pe boieroaica Nişulescu Elena, care fusese căsătorită cu Gheorghe Stoichiţoiu, primarul. Rămăsese văduvă, cu doi copii şi îşi administra cu energie pământul, destul de întins, pe raza satelor Mătăsari şi Brădet. Alt proprietar important e în această epocă, după 1900, Grigore Zăvoianu, cu pământuri în satele Croici şi Mătăsari, între 40 şi 50 ha. în satul Croici, în afară de ai lui Căruntu, mai aveau pământuri cei din familia Dădălău. Unul din primarii Mătăsarilor, Ion Dobriţoiu, a avut 30 ha, arabil şi livezi, în Mătăsari şi Brădet. în satul Runcurel îi găsim ca proprietari de terenuri agricole şi pădure pe Sperlea şi preotul Drăgotoiu. Tot aici era menţionată o pădure de 30 ha, a unei proprietărese al cărei nume s-a pierdut. Pe lângă aceştia, de

102


103

primă mărime, mai sunt cu destul pământ Tănăsoiu, Drăgotoiu, Aristică Neşulescu şi finul său Aristică Prodan, apoi descendenţii lui Stoichiţoiu. îl menţionăm şi pe Giumanca, prea cunoscut şi cu viaţă lungă. Toţi aceştia s-au integrat în economia agrară de piaţă liberă de atunci, când pe tot cuprinsul judeţului produsele agrare erau de acum o „marfă" specifică şi furnizoare de capital bănesc nemijlocit. Aceşti proprietari erau în general şi posesori de cirezi şi turme, care luau calea marelui târg de vite de la Turnu Severin, Aceste capitaluri de sorginte agrară vor începe a fi investite de către unii în peisajul industrial ce luase fiinţă din deceniile VIII - IX - X ale veacului precedent în toată zona Mătăsarilor, până către Târgu-Jiu. Giumanca avea 80 ha, diseminate în mai multe sate. Mai toţi aceşti proprietari săpaseră fântâni, după obiceiul cel bun din veac, şi numele lor îl purtau mai departe aceste „bunare", nu hectarele pe care le aveau. Aşa au rămas în memoria colectivă Fântâna lui Giumanca, puţul lui Avramescu, fântâna lui Dobriţoiu, a lui Dăncioiu, a lui Vâlsan, a lui Stăniloiu, care avea şi povarnă, cazan de ţuică. Unele din aceste fântâni, înălţate creştineşte, au dispărut prin năvala spaţiului minier şi a decopertării. Unele „case" ale acestor proprietari au dăinuit o vreme, apoi au fost înghiţite de noul val al epocii materialiste. Casa lui Giumanca a fost demolată chiar de unul dintre ai săi, care şi-a făcut acolo butic. Se schimbă vremurile... tot pe acolo era şi cuptorul de pâine al lui Purdescu; de asemeni, proprietar de pământ - Stoichiţoiu Gheorghe, fratele precedentului, care a fost omorât după război de doi militari din Miculeşti. Colonelul Petrescu avea case în Mătăsari, la Severin şi Gogaşi, cu vreo 90 ha de pământ. După moartea lui, soţia s-a căsătorit cu Petre Tămâşi, care a luat în stăpânire toată moşia. Cu titlu de pitoresc amintim că fiul lui Petrescu, Bebe, a luat atunci un cal din gospodăria de la Gogaşi şi 1-a băgat în una din odăi. Casa a luat foc. Incendiul a fost stăvilit prin intervenţia notarului de la primărie, Pamfiloiu, care a salvat şi calul. Casa Petrescu a fost mai târziu transformată în spital, la locul numit Valea Sacă. După unii, colonelul Petrescu ar fi avut 120 pogoane pământ şi pădure în Mătăsari, vândute de acel Bebe Petrescu. îl menţionăm şi pe Mihai Nişulescu, proprietar a 100 pogoane, în Poieni, Vârcan şi în alte locuri. Unii dintre aceşti proprietari n-au fost ai locului, ci au sosit din alte zări, ca acel Ştefan Babiuc, bucovinean, care a venit cu un val de refugiaţi din baştină lui, aflată sub alte oblăduiri. A sosit aici în 1940 şi s-a stabilit


în casa lui Gheorghe Stoichiţoiu, la vale de Colegiul şcolar. Aici a instalat o presă de ulei, făcută din trunchi de copac culcat, un stejar, iar presa avea şurub cu manivelă, presând sămânţa de floarea soarelui, curăţată printr-un sistem tot de el făcut, care făcea să se scurgă uleiul în trunchiul de copac şi apoi printr-o ţeava într-un vas. în scurt timp Ştefan Babiuc a cumpărat un hectar de pământ în Drăgoteşti, de la Bebe Petrescu, teren situat acolo în vatra satului. Bucovineanul şi-a construit acolo o mică locuinţă, unde a pus pe picioare o stupină modernă şi, împrejur, o plantaţie cu viţă de vie. După 1989, Babiuc a plecat, vânzându-şi gospodăria din Drăgoteşti şi stupina unui localnic. La ceva ani după 1900, mai trăia şi Alexandru Ciortan din Croici, care în tinereţea lui donase pentru războiul de independenţă multe ocale de grâne. Toţi cei pe care i-am pomenit în acest. capitol au fost oameni care au sfinţit locul şi au muncit neprecupeţit ca să clădească ce au avut, au agonisit zi cu zi şi n-au primit nimic prin drept divin, ca aţâţi mari boieri ce au împânzit cu ale lor „cule" spaţiul oltean. Proprietarii noştri de la ceas 1900 au fost oameni modeşti şi modest le-a fost şi traiul.

Panorama teritorială a satelor mătăsărene la această epocă, 1900 - 1945. Unele precizări istorico - administrative

Ne amintim. Ion lonescu de la Brad spusese că „aceste sate sunt aşezate într-o zonă cu o mulţime de pâraie care formează văi şi lunci frumoase şi fertile, care se numesc Jilţuri". Aceste sate, din categoria celor „răsfirate", sunt situate lângă „albiile râurilor" după bunul obicei din vechi. La ceasul menţionării documentare, Mătăsarii erau „de Sus" şi „de Jos", cum aflăm din acel zapis din 1613, sub domnia lui Radu-Voievod, care prin acest act le dă unor Dragomir şi Tecşan „ocină" în Mătăsarii de Sus, iar unuia Dumitru, de asemeni, pământuri în hinterland. Apoi sunt menţionaţi iar Dragomir şi Tecşan a fi cumpărat de la un anume Andreica „şi această ocină în Mătăsarii de Jos". Aceasta era calea obişnuită de a-şi răsplăti vasalii în evul mediu, iar aceştia îşi rotunjeau daniile prin diverse procedee, din care „cumpărarea" era cel mai nevinovat. Să mai zicem că pe atunci proprietatea moşnenească, încă puternică şi caracteristică, începe totuşi să cunoască primele semne de eroziune. Mai aflăm din acel

104


Albulescu D. Ion Bacă Gh. Ilie Căruntu I. Niculae Căruntu D-tru Gh. Cârjoi Grigore Cârlănuţ C. D-tru Ciortan N. Ion Corăga Gh. Gh. Dăescu D. Ion Dădălău Nicolae Dădălău zis Geamănul Nicolae Ion Purcel Dumitru Stăi Constantin

soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg. soldat Reg.

57 infanterie 57 infanterie 57 infanterie 17 infanterie 37 infanterie 17 infanterie 17 infanterie 57 infanterie 17 infanterie 37 infanterie 37 infanterie 57 infanterie 57 infanterie 17 infanterie

105

hrisov existenţa de multă vreme a unor „vaduri", folosite la morile de apă. Altă serie de documente (1617-1618] fac referire la alte cumpărări de terenuri şi sunt amintiţi unii moşneni din alte sate, ca Timişeni, Lupoaia şi Mătăsari drept martori, dimpreună chiar cu boieri din Divan. Apare şi alt mare proprietar de pământ, boierul Micu (patronim ce ar putea fi la originea unui toponim, Miculeşti). Către secolul XVIII şi în timpul când austriecii ocupaseră Oltenia, comuna Mătăsari face parte din „satele megieşeşti", de vecinătate, având atunci catagrafiate 33 de familii, care erau „ocupate" de un anume Strâmbeanu, „consiher II".

Satul Croici, la nord de Cojmăneşti şi aparţinător Mătăsărenilor, îşi trage numele, se crede, de la vocabula „croi" sau, mai plauzibil, tot de la un patronim, Croicu, un localnic care, foarte devreme, la 1542, vinde unuia Bălan o moşie, iar vânzarea mai are loc o dată, în 1543. Un alt hrisov, din epoca fanariotă, 1731, arată că „popa Vladul de la Mătăsari" ia parte la o hotărnicie de moşii la Croici, dimpreună cu 24 de boieri trimişi să investigheze un conflict aflător între moşnenii din Croici şi cei din Cojmăneşti. în secolul următor (1894], Croici ţine tot de Mătăsari, cu care formează comună în „plasa" Văile, ce îşi avea sediul tocmai la Slivileşti. A fost menţionat deja un croicean, Alexandru Ciortan, care, la 1877, dădea ajutoare în legume şi grâne pentru oştire. Satul va da mulţi eroi în primul Război Mondial, pe care vrem să-i pomenim aici:


Tăculescu P.I. soldat Reg. 57 infanterie Vulpe V. Ion soldat Reg. 17 infanterie Voicu V. Ion soldat Reg. 17 infanterie

Satul Runcurel al comunei Mătăsari e situat în lungul văilor Sbârcea, Runcurel şi Valea-lui-Stan şi pe grindurile dealurilor apropiate. Are la nord satul Brădeţel şi către sud minele de cărbuni din Valea Cireşului. La vest e vecin cu Roşiuţa de Motru, iar la est cu satul Brădet.

Suprafaţa satului Runcurel e de 700 ha teren agricol, plus unele fâşii de teren abrupt şi păduri. Locuinţele sunt destul de apropiate unele de altele, dar nu în regim sistematizat. Locuitorilor li se zice runcureni. Vechimea istorică e apreciabilă. în documentele româneşti satul Runcurel apare în vremea lui Cuza, fiind atunci comună de sine stătătoare şi ţinând de „districtul" Mehedinţi.

Existau aici în trecut mai multe familii înstărite, având case şi pământuri, aşa-zisele „neamuri" tradiţionale. Au străbătut până la noi nume ca „neamul Sbârceştilor", al „Mereilor" şi altele. Populaţia de rând muncea în relaţii feudale de dijmă la proprietari terieni ca Ştiucan din Miculeşti sau moşierii Troteşti. De la aceştia obştea de săteni din Runcurel a cumpărat în acel timp 300 pogoane teren arabil în Valea Grigorescului. Familii mai cunoscute după 1900 au fost Şerbulescu [Ion), Băzăvan [Barbu), Teică, Popescu, Drăgotoiu.

Satul Brădet era format în trecut, o perioadă de vreme, din Brădeţel şi Runcurel. Satul Brădet e aşezat la poalele dealului Bujorăscu, sat bine închegat, cu multe şi întinse grade de rudenie între locuitori. Starea economică a acestora e în general bună. Ulterior se va găsi cărbune pe aceste locuri. Numele satului se crede că vine de la pâlcurile de brazi ce au existat mereu aici şi ale căror tulpini necarbonizate se mai văd încă. Tot astfel subzistă denumiri ca Valea Bradului sau a Brazilor.

Până prin secolul al XVII-lea, primarului de aici i se zicea „şoltuz". Ulterior, după epoca Cuza, Brădet s-a desprins de Runcurel şi a trecut la Mătăsari. S-au găsit acte de posesie vechi ale moşnenilor brădeţeni. Acestea priveau proprietatea indivizată a moşnenilor din Brădet şi au fost trimise pentru transcriere la Arhivele Statului. Un număr dintre acestea, 50, erau transcrise în condica de documente ale moşnenilor. Condica era deteriorată, umezită şi afumată, sub şiţa

106


107

care o adăpostea. Originea ei pare a fi anul 1838, după filigranul hârtiei. Moşnenii hotărâseră adunarea actelor lor la un loc în această condică, pentru a fi la adăpost de eventualele pierderi. Se spune că la baza întocmirii acestei condici a fost un preot, Ion Bălan, însemnat proprietar de pământ. Preotul a transmis condica fiului său, Dumitraşcu Popa Ion Bălan Brădeţeanu. (în această condică fusese menţionată şi „Ocolirea moşiei Brădet", făcută mult mai înainte, în 1977.) Cât despre proprietatea moşnenească din Brădet, ea s-a transmis din tată-n fiu în mod paşnic şi nu a cunoscut prea mult fărâmiţarea brutală din alte sate. Plasa de care aparţinea se numea chiar Brădetu, judeţul Mehedinţi, pe la 1935.

Viaţa spirituală a acestor locuri

în acest răstimp, 1900 - 1945, fenomenul de viaţă spirituală la sate e reprezentat încă de cultura orală, tradiţională din veci la acest popor. Paralele cu aceasta, bisericile locului, din satele mătăsărene sunt ele însele focare de viaţă culturală, păstrătoare de obiceiuri din veac, de tipicuri de viaţă, deţinătoare de vechi documente atestatoare ale prezenţei pământenilor pe aceste meleaguri gorjene. Pe de altă parte, corpul preoţesc a furnizat pe cei mai mulţi dintre luminătorii satelor, fiind învăţători la şcolile din satele lor. Către ajunul celui deal doilea Război Mondial vedem apărând la Mătăsari şi diverse grupuri de activitate artistică cultă, cu toate că bazate pe osatura şi repertoriul muzicii şi reprezentărilor teatrale săteşti. Ne referim la grupul vocal format din trei adolescenţi de aici, care se va mări şi va fi reprezentativ.

La biserica din Mătăsari (cea din 1897 - 1898) era preot în această perioadă Părintele Stoichiţoiu, au venit apoi preoţii Ion Căruntu, Achim Vlădulescu, Ion Lupulescu şi, în 1943, tânărul pe-atunci Virgil Stăniloiu. Cum credem, aceştia toţi au aparţinut familiilor de vază ale locului şi au fost şi dascăli de slovă românească la şcoala locală. La biserica din Runcurel păstorea Gh. Drăgotoiu, de asemeni dintr-o familie cunoscută. La Măţâna din Brădet erau vechi slujitori preoţii Hîrceanu, Matei Bălescu, apoi preoţii Vlădău şi V. Nicolaescu. în ajunul lui 1945 (1943) venise deja preotul CV. Purdescu, cel ce fusese cantor în 1933.


La biserica Sf. loan Botezătorul din Brădet era preot în 1925 C. Vlad. La Sf. Vasile cel Mare, din Brădeţel, era preot în 1921 V. Nicolaescu. Reamintim că prima şcoală de pe aceste locuri pare a fi fost cea din Mâţâna, la biserică, unde popa Gâciu a fost cel dintâi dascăl, apoi unul Mândreanu şi alţii. Ulterior această şcoală a fost mutată în casa primarului de atunci, la 1900. Se mai utiliza încă pentru însemnări „răbojul" tradiţional. Această şcoală a funcţionat la început cu 5 clase, apoi cu 7. Printre primii învăţători au fost Ion Popescu-Usturoi, Gr. Dobrescu din Ciuperceni, Vasile Buzărin şi Horcea Ion, mort pe front, în 1941.

La biserica din Mătăsari era în această epocă preot loan I. Lupulescu, cel de care se leagă proverbul „La popa din Mătăsari / Ne cunună fără bani". A fost cunoscut ca exemplar gospodar şi a funcţionat la şcoală. Aceasta a fost în 1924, la Croici. A păstorit şi a predat 50 de ani, având numeroşi elevi.

Ansamblul cultural-artistic din comuna Mătăsari

Acest ansamblu, în epoca de care vorbim [1942 - 1947) a atras tineri din satele şi comunele învecinate, fiind un exemplu original de ce pot realiza unii adolescenţi însufleţiţi de un ideal artistic nedezminţit. în anul 1942, trei dintre aceştia (trei de „Nicolae"), Racoceanu, Dădălău şi Lupulescu, colegi fiind la Seminarul Central în clasa a Il-a şi a IlI-a şi venind în vacanţa mare în comună, au început să cânte la strană, în biserici din Mătăsari, Croici, Brădet, Drăgoteşti, Miculeşti şi Tehomiri. Aici ei căpătau cunoştinţe noi de muzică psaltică şi vocală în general, având ca profesor pe vestitul preot Caracostea, apoi pe Roger Niculescu şi Ciobanu, de la acel seminar. în primii doi ani de cânt tinerii noştri cântau la o singură voce. în al treilea an, Nicu Racoceanu propune celorlalţi doi să cânte pe două voci. Alături de ei au început să vină să cânte şi tinerii înscrişi la şcolile de cântăreţi: fraţii Grivei, Dobriţoiu Sebastian şi cei din Brădet, Pârţache etc. Li s-au ataşat şi elevele de la şcolile normale şi de la liceele din Târgu-Jiu şi Turnu Severin. Au venit şi localnici din Mătăsari, Brădet, Croici, Drăgoteşti, Negomiri, Tehomiri şi Miculeşti, formându-se astfel un cor mare pe patru voci (soprane, altiste, tenori primi şi secunzi), ce va fi dirijat de Nicu Racoceanu din Mătăsari. A urmat formarea unei echipe de jocuri populare, o echipă de teatru a

108

Mătăsari: flIe de monografie

109

fost înjghebată şi ea, cu recitatori, ca şi promovarea de sohşti vocah şi de instrumentişti. Amintindu-ne de aceşti distinşi colegi de atunci, după o jumătate de veac, ne face plăcere să-i menţionăm aici:

- din Mătăsari: Nicu Racoceanu, Grivei Alexandru, Grivei Ion, Grivei Gheorghe, Pamfiloiu Constantin şi Dumitru şi cele două surori ale lor, I. Pavel, Tănăsoiu Stelu şi Elena, cele trei surori Grecu Niculina, Maria şi Tuta.

- din Croici: Nicu Dădălău, Eugenia Căruntu, Sever şi Nicolae Căruntu.

- din Miculeşti: fraţii Zăvoianu Constantin şi Vasile, fiica preotului de acolo, surorile Hoară Sofica şi Maria.

- din Drăgoteşti: fraţii Lupulescu (Nicolae, Tudor şi Constantin), fraţii Vâlceanu (Gheorghe, Bebe şi cele două surori), fraţii Burtea (Stelu şi Lucica).

- din Brădet: fraţii Vlad (Culiţă şi sora lui, Natalia), Petre Bălescu, Gheorghe Bălescu şi Gh. Pârţache,

- cele două surori din Negomiri. Spectacolele se dădeau în toate vacanţele şcolare, cu ocazia

sărbătorilor bisericeşti, a hramurilor şi în zilele când aveau loc în comună şi în satele învecinate nedeile şi bâlciurile. Cu sprijinul şcolilor şi primăriilor se construiau scene din lemn, la margine de pădure, într-un zăvoi sau poiană. Corul şi echipa de teatru şi dansuri aveau un repertoriu bogat, urmat de acompanierea soliştilor vocali şi instrumentişti, ca şi intervenţiile cu recitatori. Programul se termina cu prezentarea orchestrei. După spectacolele de pe scenă, ansamblul participa la horele orchestrelor (pentru că trebuie să precizăm, la nedei şi la bâlciuri participau şi orchestre venite din comune şi oraşe învecinate). Programul final era oferit de ansamblul tuturor orchestrelor. în această perioadă s-au remarcat orchestrele dirijate de viorişti foarte cunoscuţi, Pătatu, Pobirci şi Mihăilă din Stejerei, fraţii Căruntu din Croici, vestitul cobzar Mochiţă din Mătăsari etc. Acest ansamblu, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, a strâns, cum era dispoziţia, sume de bani şi cantităţi de diverse bunuri ce trebuiau trimise ostaşilor pe front. Mulţi tineri din acest ansamblu mătăsărean, cunoscându-se aici, şi-au legat viaţa întemeindu-şi familii. îmi amintesc de toate acestea cu drag, laolaltă cu clipele prea frumoase trăite pe multele scene unde cu toţii am cântat, ca şi cele din bisericile unde participam la slujbele oficiate de duhovnicii


părinţi ai noştri Vlad, Lupulescu, Stăniloiu, Burtea, Runcanu, Purdescu, ce ne-au fost cu adevărat părinţi întru viaţă spirituală. Cei trei Nicolae au mers şi în comuna Floreşti, unde preotul era vărul lui Nicolae Racoceanu, Dumitru Racoceanu căsătorit cu Felicia Racoceanu. Acolo ei au stat trei zile şi au cântat la biserica din comună, iar după slujbă au dat un program de cântece din folclorul local. De la Floreşti ei au venit la Cabnolita la Drăgoteşti unde se desfăşura „Bâlciul" şi unde îi aşteptau cei 40 de colegi ai Ansamblului, pentru spectacolul ce avea să aibă loc. A fost ultimul spectacol dat de ansamblul care se înfiinţase cu 3 ani înainte datorită celor trei Nicolae.

Activităţi meşteşugăreşti şi industriale. Şcoli în zona Mătăsari, în perioada 1900 - 1945

Predominau încă în această epocă micile industrii de la 1900, având unele o oarecare tentă de manufactură, cu toată introducerea unor noi procedee de îmbunătăţire a procesului tehnologic şi importul sporadic de maşini în diverse ramuri de industrie. E ceea ce numim îndeobşte o „mică industrie". Am descris deja, ţinând de sfârşitul sec. XIX, fabricile care se găseau pe hinterlandul comunei Mătăsari, fabrici de var, cărămidă, olane, ţiglă, obiecte casnice, lumânări, felinare, era şi o fabrică de opinci, apoi cele de orchestre, articole de fierărie etc. Dar în Mătăsari şi satele sale o întreagă industrie tradiţională, sătească, încă putea să concureze cu industria propriu-zisă, în ramuri în care aceasta nu putea să se desfăşoare, cum ar fi rotăria, caretăria, ţesăturile tradiţionale, covoarele etc. Această industrie cu state de serviciu am zice strămoşeşti, avea loc în atelierele fiecărui meşter sătesc, cel mai adesea pe proprietatea lui. Un Ion Dobriţoiu, fost primar în Mătăsari, avea joagăr instalat, lucra grinzi, căpriori, scânduri. Fapt simptomatic, la aceşti meşteri activitatea aceasta se împletea cu activităţi comerciale şi agrare. Până la declanşarea celui de-al doilea Război Mondial mulţi mătăsăreni erau meşteşugari, practicau diverse meserii, aveau case cu un nivel, la etaj erau camerele de locuit, iar la parter aveau în mai multe încăperi atelierul, uneltele, sculele şi materialele pe care le prelucrau, în curţi aveau patului pentru grâne. Sub acesta se găseau coteţele pentru păsări şi porci. Erau şi grajdurile pentru vite, staulele pentru

110


111

oi, deasupra acestora fiind fanarele cu nutreţuri. în această complicată activitate agrară, laolaltă cu cea comercială, prin care îşi valorificau propriile produse (unii aveau camioane cu cai, apărute şi pe aici în deceniul al treilea, proprietarii de care vorbim se apucau cu spor de activităţile de industrie specifică, sătească). Toate acareturile necesare unei astfel de gospodării complexe erau meşterite în propriul atelier de dulgherie-tâmplărie. Până şi camionul cu arcuri, pe care puneau lăzile cu roşii şi alte legume, era produsul propriului atelier de căruţărie. în alte gospodării femeile lucrau la războaiele de ţesut, nelăsând să treacă nefolosit timpul anotimpului cel mort al iernii. Se confecţionau aici velinţe, carpete, oprege, marame, altele erau meşterite de împletit covoare multicolore tradiţionale, boite cu produsele unei alte ramuri săteşti de industrie, boiangeria pe bază de plante, naturală, din care anilină era exclusă. Altă ramură a acestei industrii de interior casnic erau cusăturile, materializate în acele „ii", uneori foarte scumpe şi căutate (ofiţerii nemţi care veneau pe aici prin '40 cumpărau cu ochii închişi iile gorjene, ca pe nişte icoane). Să adăugăm şi costumele naţionale, în confecţionarea cărora excelau mai ales meşteri bărbaţi, foarte rari, unul lucrând pentru mai multe sate. Era răspândită şi croitoria obişnuită, fiind mai mulţi croitori în Mătăsari. Aceştia lucrau pentru uzul comun veste, pantaloni, băibărace, mantale specifice zonei etc., pentru toate acestea exista o ramură de cultură agrară a plantelor tehnice, inul şi cânepa. Aceasta din urmă era dusă toamna la locuri special amenajate sau la bălţi, pentru murat. Venea apoi bătutul cânepei, când partea tare a plantei era ehminată şi rămâneau smocurile moi, care erau puse în fuioare şi în furcă pentru tors. Aceasta era materia primă pentru ţesutul la război al pânzei de cânepă, destinată confecţionării de lenjerie şi haine. O importantă ramură de activitate care devenea o adevărată industrie era pregătirea şi prelucrarea fructelor, a „poamelor", din mere, pere, smochine, moşmande, în majoritate uscate la soare, întinse pe gratii de răchită sau pe scândurile cerdacului. Multe produse naturale, prelucrate în zonă sau meşteşugăreşti erau valorificate şi prin magazine locale. Cunoscutul Ciobotea îşi avea magazinul lângă fosta cooperativă a Marincăi, în faţa puţului de la casa lui Boştinaru. Vestitul Sperlea din Runcurel ţinea de asemeni un magazin bine asortat. Aristică avea băcănie aproape de actualul Colegiu.


Industria morăritului era reprezentată prin cele trei mori din această zonă. Era moara lui Tămâşi, în faţa bisericii din Mătăsari, apoi moara Rutii, aflată pe aleea care pleacă din şoseaua Mătăsari - Brădet - Drăgoteşti şi moara lui C. Tănăsoiu, care se găsea pe panta dinspre Jilţ, unde îşi avea şi casa (prima casă „model" din Mătăsari). Acest C. Tănăsoiu a fost director la Asigurările Româneşti din Capitală. Moara lui Tănăsoiu şi cea a Rutii au fost cu timpul demontate. Ele au funcţionat până după 1945. Moara lui Tămâşi funcţionează însă şi acum. Cea mai mare parte a locuitorilor de pe aici aveau căruţă la casa omului şi alte avantaje, care grele şi mari tradiţionale, şarete şi trăsături, „docare" pe patru roţi cu arcuri (acestea la familii înstărite sau la slujbaşi locali). Acestea erau lucrate de meşteri rotari (o meserie complicată şi grea, în ateliere cu instalaţii specifice, meserie acum pierdută). La fabricaţia unui atelaj contribuia şi fierarul satului, ca într-o diviziune a muncii. Aceştia, ca şi rotarii, erau foarte rari, în Mătăsari era unul. Locuia în Brădet, de la deal de biserică, în capul drumului spre Runcurel. Acest fierar îşi avea „covălia" lângă locuinţa dascălului Bivolaru de la biserica din Brădet.

O altă ramură de industrie tradiţională a fost aici sericicultura. Era o preocupare constantă a gospodinelor de aici până la al doilea Război Mondial. Această activitate a fost favorizată de faptul că în mai fiece curte se găsea câte un dud. Se plantau duzi şi de-a lungul şoselelor. Se foloseau frunzele pentru viermii de mătase, lemnul de dud pentru butoaie de ţuică şi bere, iar fructele pentru un rachiu foarte tare, înrudit cu „samohonul". Acesta era numit aici „tighir", ţuică de dude. Din dude se mai făcea chisăliţă. Basarabeanul stabilit aici. Ştefan Babiuc, era şi el un adept al industriei viermilor de mătase. în plus, el se îndeletnicea şi cu fabricarea uleiului comestibil, fabricând acea piuă de care am vorbit deja. Acesta e în general tabloul industriei locale din satele mătăsărene în ajunul marei conflagraţii, după care multe se vor schimba, activităţile industriale mai ales, sub impactul unor noi realităţi şi al progresului ce îşi are legile lui, transformatoare şi nu întotdeauna benefice. Iar la orizont pândeşte cărbunele, se arată petrolul, cele două avuţii de bază ale vremii de după 1945.

112


Ţăranii şi instituţiile lor (Eseu de N. Racoceanu)

Din studiile făcute în ultimii zece ani, aproape jumătate din populaţia ţării noastre trăieşte în mediul rural. Mulţi analişti şi comentatori arată că această clasă socială e în curs de dispariţie.

Privind harta ţării şi comparând cu trecutul, cătunele, satele şi comunele sunt aproape pustii faţă de cum arătau până în decembrie 1990.

în mai toate aceste aşezări âu rămas în cea mai mare măsură persoanelor vârstnice, bătrânii. Se pare că tinerii care au plecat - unii la studii, alţii să-nveţe o meserie - nu mai vor să se întoarcă la ţară. Populaţia tânără feminină, fetele încă rămase, contrastează mult cu cele de altădată. Li se răsfrânge în priviri, în manifestări, sărăcia care apasă pe ele şi comunitatea. Se pare că ţărănimea în totul ei nu reuşeşte să înţeleagă performanţele modernităţii sau izbesc numai laturile triste ale fenomenului social.

Din punct de vedere politic, ţărănimea e socotită un fel de gloată informă. Cei „din teritoriu" sunt, în această viziune, cel mult nişte aducători de voturi. Locuitorii satelor sunt consideraţi a fi uşor păcăliţi, manipulaţi din momeala pseudoreformei agrare din "90, rămânând prizonierii propagandei dirijate de metropole. Ţăranii ar fi, deci, un „electoral captiv". Şi totuşi părerea noastră este că ţăranii, buni sau răi, deştepţi sau mai puţin, au creat şi menţinut peste tot în lume şi în Mătăsarii noştri instituţii şi valori pe care uităm uneori să le privim cu atenţia cuvenită. Peste ei şi pe lângă ei au trecut şi au pierit imperii, sisteme politice, partide şi tot soiul de alcătuiri şi binefaceri pe care le-a scornit trufia celor însetaţi de putere.

Cu multe şi mari sacrificii ţăranii au putut să-şi trimită copiii la şcoli, îndemnându-i să înveţe, să se adapteze lumii celei noi. Le-au amintit, însă, întotdeauna copiilor să nu uite de unde au plecat, să-şi respecte trecutul şi tradiţiile, să ducă mai departe în instituţiile societăţii moderne valorile şi reperele fundamentale ale tradiţiei.

Eficienţa acestei tenacităţi şi a puterii de adaptare a fost şi rămâne incontestabilă pentru oricine cunoaşte cât de cât istoria civilizaţiei noastre moderne. Oricât am căuta în lista performanţelor autohtone din orice timp şi loc să reperăm intelectuali de referinţă, artişti de geniu, comandanţi militari, oameni de ştiinţă, lideri spirituali, vom găsi peste tot fii şi nepoţi de ţărani, personalităţi care

113


întotdeauna au înţeles şi au recunoscut cu smerenie că datorează totul satului care i-a născut şi i-a înzestrat cu acea forţă spirituală care face posibile performanţele autentice.

Majoritatea cercetărilor sociologice arată că ţăranii s-au concentrat precumpănitor într-o instituţie de maximă importanţă, Biserica. Se poate limpede observa că, în timp ce statul şi structurile sale se confruntă mai mereu cu dificultăţi enorme. Biserica rămâne singura instituţie stabilă şi, mai mult, se află în expansiune. 13 milioane de români sunt înscrişi în evidenţele parohiilor din toată ţara, alte milioane declarându-se şi ei creştini. Teritoriul naţional e acoperit riguros de biserici şi mănăstiri, unde oamenii se cunună, îşi botează copiii şi îşi plâng morţii. Toate evenimentele esenţiale ale vieţii fiecăruia dintre noi, toate reperele fundamentale morale, sociale, spirituale îşi au punctul de plecare şi singurul reazem în Biserică. Ei, ţăranii, aşteaptă răbdători ca noi, intelectualii, să ne aducem aminte de unde am plecat şi să procedăm potrivit firii şi naturii noastre, să fim mai puţin dominaţi de cei care vor să ne dezbine şi să găsim în noi înşine puterea de a construi temeinic instituţii moderne, cu adevărat reprezentative şi funcţionale.

Să ne descoperim dar, fiecare ceea ce suntem în adâncul nostru şi să punem în valoare ceea ce e cu adevărat bun în noi.

Analizând situaţia satelor comunei Mătăsari din punct de vedere al izvorului de intelectuali pe care aceste sate i-au dat şi continuă să-i dea, afirmăm fără să greşim că o bună parte din aceşti intelectuali s-au călit la o flacără de cultură a şcolilor generale locale, au urmat cursurile liceale în centrele apropiate, Târgu-Jiu, Turnu Severin, Craiova, până să apară hceul din Mătăsari, sau cursurile facultăţilor din Timişoara, Cluj, chiar Bucureşti, apoi facultăţile din Târgu-Jiu şi Turnu Severin. O bună parte au rămas după terminarea cursurilor pe loc sau în zonele unde au fost repartizaţi, iar alţii s-au întors în comună, în Mătăsari sau în comune învecinate, contribuind la ridicarea altor generaţii.

Satele mătăsărene au dat valori de oameni care, plecând în alte localităţi, n-au uitat niciodată satul în care s-au născut şi au crescut, respectând dorinţele, aspiraţiile ţăranului şi intelectualului local. Mărturie stă iniţiativa luată de localnici de a ne întâlni măcar o singură dată pe an, când se sărbătoreşte „întâlnirea fiilor Jilţului", întorşi acasă, la înţelegerea lucrurilor, îi vom găsi pe aceşti ţărani

114


115

dincolo de timp, aşteptându-ne şi rugându-se pentru noi. Căci ei, ţăranii, nu ne-au părăsit niciodată.

Şcolile din Mătăsari

După primul Război Mondial şi multă vreme după aceea activitatea acestei şcoli se leagă de numele ilustrului învăţător şi profesor Constantin Tănăsoiu, care a săvârşit aici lucrare frumoasă de îndrumare pe tărâmul slovelor şi multor şi multor generaţii le-a pus condeiul în mână şi le-a insuflat dragoste de viaţa cărţilor. A trecut cu bine şi prin furcile caudine ale reformei şcolare din 1948, care se vroia o rupere definitivă cu ceea ce activiştii noii orânduiri numeau „greaua moştenire a trecutului". Dar era întemeiat pe gândirea pedagogică şi didactică a marelui Spiru Haret şi pe contribuţiile în acest domeniu ale lui Dimitrie Guşti, ministru al învăţământului în importantul deceniu al IV-lea (1931 - 1940), ca şi pe contribuţiile teoretice ale vecinului nostru, C. Rădulescu-Motru.

Dar vremea a tot mers înainte şi şcoala din comună, care funcţiona într-o încăpere a vechii primării, s-a mutat în clădirea Căminului Cultural, unde s-a învăţat o vreme. Din 1975, fluxul mare de populaţie detaşată şi populaţia locală şi ea în creştere, au mărit numărul de familii şi pe al celor de vârstă şcolară. S-a dat astfel în folosinţă, în anul 1973, un nou local de şcoală, actuala şcoală nr. 2. între anii 1961 - 1979 a fost director şi profesor aici Constantin Pamfiloiu. Şcoala din Mătăsari a fost citată permanent la aspecte pozitive de către Inspectoratul Şcolar din zonă. în perioada de după descoperirea zăcămintelor de cărbune a luat fiinţă în comună următorul complex şcolar:

-învăţământul Preuniversitar din comuna Mătăsari, judeţul Gorj -Grupul şcolar industrial minier Mătăsari -Unităţi preşcolare şi şcolare: grădiniţe - 4; primare - 3; şcoli

gimnaziale - 2; grupuri şcolare - 1

Ele sunt repartizate şi nominaUzate astfel: - Grădiniţa cu program normal Mătăsari; - Grădiniţa cu program normal Croici; - Grădiniţa cu program normal Brădet; - Grădiniţa cu program normal Runcurel


- Şcoala Gimnazială nr. 2 Mătăsari; - Grupul Şcolar Industrial Minier Mătăsari; - Şcoala Gimnazială Brădet; - Şcoala Primară Croici; - Şcoala Primară Runcurel.

Şcoala din Runcurel

Această şcoală e dintre cele mai vechi (1819], unde a dăscălit, cel dintâi, Nicolae Erceanu. Aici a predat în anii României Mari şi preotul Gh. Drăgotoiu. La 1945 era învăţător Vişan Pantelimon, urmat de Vişan Aristiţa. V. Pantehmon revine la catedră în 1965, până în 1975. în 1973 fusese înfiinţată o grădiniţă, unde funcţiona educatoarea Mariana Râmescu, apoi a venit Maria Croitoru. în 1975 vin ca învăţători Ion Popescu şi Cornel Lupulescu, absolvenţi ai Şcolii Pedagogice din Târgu-Jiu. Erau supliniţi de învăţătoarea Ileana Pamfiloiu şi Doina Ciuncanu. Vişan Pantehmon şi Aristiţa au rămas figuri marcante în istoria învăţământului din această localitate, cum spune directorul D. Purdescu. Din 1981 e învăţător aici Vasile Călugăru, apoi Popescu Ion. între 1988 - 1993 a fost director D-ra Lorena Păducel. Din 1995 până în prezent funcţionează aici Cristina Ancuţeriu şi luhan Denis Purdescu, directorul şcolii.

Şcoala din Brădet, cu clasele I-VIII

Până în 1945 au funcţionat aici cunoscuţii Gr. Dobrescu din Ciuperceni şi Ion Popescu „Usturoi". După 1945 vin ca învăţători Ignat Dăescu, Nicolae Danciu şi soţii Vişan Pantelimon şi Aristiţa. între 1989 şi 1997 au absolvit această şcoală un număr de 85 elevi. Populaţia şcolară, tot pe această perioadă de timp, cu perspective până în anul 2000, se prezintă astfel:

- anul şcolar 1989-1990: 22 preşcolari; - anul şcolar 1990-1991: 19 preşcolari; - anul şcolar 1991-1992: 26 preşcolari; - anul şcolar 1992-1993: 30 preşcolari; - anul şcolar 1993-1994: 24 preşcolari; - anul şcolar 1994-1995: 23 preşcolari; - anul şcolar 1995-1996:18 preşcolari;

116

â Mătăsari: file de monografie

117

- anul şcolar 1996-1997: 23 preşcolari; - anul şcolar 1997-1998: 30 preşcolari; - anul şcolar 1998-1999: 29 preşcolari; - anul şcolar 1999-2000: 28 preşcolari; La această şcoală a funcţionat ca profesor de matematică, în

1969, Nicolae Pârvulescu, actualul director al Şcolii nr. 2 Mătăsari.

Şcoala Generală din Brădeţel

Această şcoală funcţionază din anul 1961, cu clasele I-IV. în spatele şcolii e plantaţia de meri. Localul e construit din cărămidă. în jurul localului sunt dependinţele. Aici e director învăţătoarea Simona Vizitiu, care funcţionează la cele 4 clase. Şcoala, fiind mai recentă, necesită unele dotări grabnice şi e necesar a fi în atenţia Inspectoratului Şcolar Gorj.

Cadrele didactice care funcţionează la Şcoala Generală Nr.2 Mătăsari, în anul şcolar 2001-2002

Nicolae Pârvulescu, profesor, director. Claudia Pamfiloiu, învăţătoare. Maria Popescu, învăţătoare. Valentina Petrică, învăţătoare. Liliana Brânzan, profesor. Alexandra Medregoniu, profesor. Raluca Grecu, profesor. Solomia Pampu, profesor. Inocenţiu Posea, profesor. Aurelia Pamfiloiu, profesor. Ion Grivei, preot.

în momentul de faţă, în localitatea Mătăsari funcţionează, din punct de vedere al grupelor de vârstă, învăţământul preşcolar, cu 11 grupe, din care:

- în satul Croici o grupă cu 27 preşcolari - în comună (Mătăsari) o grupă cu program prelungit, 13

preşcolari. - în Brădet, grădiniţă cu program normal, 178 preşcolari. - în Brădeţel, şcoala funcţionează cu 8 elevi. - în Croici, şcoala funcţionează cu 29 elevi. - în Runcurel, şcoala funcţionează cu 35 elevi. - în Brădet, şcoala funcţionează cu 36 elevi. - Nr. 2 Mătăsari cu 134 elevi. în 1995, actualul Colegiu funcţiona sub numele de „Grupul

Şcolar Minier" la zi, cu 197 elevi în 8 clase, cu 50 de elevi în 2 clase, cu 349 elevi în 14 clase. Şcoala profesională cu 49 de elevi în 2 clase. în total. Grupul Şcolar Industrial a avut 1370 elevi în 54 clase.


118

Constantin D. Tănăsoiu

învăţătorul C-tin Tănăsoiu a fost o faclă pentru noi toţi cei care, de la 1935 încolo am fost învăţăceii lui la şcoala din Mătăsari, unde venise în acei ani. Ni l-am amintit toată viaţa, ni l-am amintit mereu. S-a născut într-un sat al judeţului, sat al cărui nume nu-1 ştim. A fost mai apoi absolvent din Târgu-Jiu, în 1928-1929. între anii 1929-1933 a fost învăţător la şcoala din Cojmăneşti, comuna Slivileşti. în 1934 a venit în Mătăsari, la şcoala primară. Aceasta funcţiona într-o încăpere din localul primăriei vechi, în dreptul drumului care ducea spre Arşiţa, în stânga monumentului eroilor şi a drumului care ducea spre Bohorel, Negomiri şi Timişeni. Şcoala a fost demolată odată cu primăria şi mutată în locul fostului cămin cultural, iar după aceea în localul nou al şcolii cu etaj, situată în centrul comunei, în faţa căreia a fost mutat şi monumentul eroilor din primul Război Mondial. Acesta a fost demontat de comunişti, pentru că avea în vârful său vulturul cu crucea în cioc.

învăţătorul C. Tănăsoiu a fost numit şi director al şcolii gimnaziale după reforma din 1948, predând aici ca profesor de limba română. E considerat de toate generaţiile care au absolvit gimnaziul din Mătăsari drept părintele spiritual al lor. Absolvenţii şcolii mătăsărene îi sunt recunoscători pentru ţinuta lui profesională şi morală făţă de toţi. Acest vrednic şi minunat om şi părinte spiritual a avut însă o viaţă foarte zbuciumată. I-a murit de tânără prima soţie, el rămânând cu doi copii, un băiat, Stelu, şi o fetiţă, Lucica. Singur fiind, a crescut aceşti copii, care şi ei vor avea un sfârşit tragic. Lucica a murit în floarea vârstei, abia ce terminase Şcoala Normală la Deva. A murit în braţele Măriei Racoceanu, care venise în vizită la familia Tănăsoiu. Băiatul a murit când era student la A.S., în Bucureşti. Se dusese în Ardeal, la un coleg, în vacanţa de Crăciun. A fost adus cu trenul la gara Ploştina şi apoi la Mătăsari. La înmormântarea celor doi copii a fost un pelerinaj greu de descris. Şi după aceste lovituri învăţătorul Tănăsoiu a rămas pentru toţi mătăsărenii simbol al dăruirii şi al sincerităţii, bunătăţii şi bonomiei. S-a recăsătorit şi a mai avut o fată, în prezent asistentă sanitară. Acestea am vrut a le spune despre cel ce ne-a fost în anii noştri tineri călăuzitor şi îndrumător.


CAPITOLUL XXI

Viaţa social-economică şi politică a ţinuturilor gorjene în general şi a satelor mătăsărene, la ieşirea din război şi în anii ce au urmat

trecut şi războiul, ca un vifor fără hotar, ştergând aceste meleaguri, şi multe întâmplări s-au vădit şi

• multe n-aveau să mai fie ca înainte. Tot omul privea cu restrişte ziua prezentă şi o aştepta cu teamă pe cea de mâine. Nu numai noi de aici, ci toată ţara românului se găsea într-o situaţie grea şi apăsătoare, părând fără ieşire şi plină de ameninţări din toate zările. în ultimele zile din august 1944 şi la început de septembrie au pătruns aici primele coloane ruseşti şi zor-nevoie „eliberatoare", pe care activiştii roşii ai locului, ieşiţi de prin găuri, deolaltă cu mulţi nechibzuiţi, le-au primit cu flori, alergând pe lângă tancuri şi ţipând care mai de care lozinci. Omului de rând însă, sau tuturor celor care-şi câştigau o pâine sau un trai mai bun ori ajutaseră la propăşirea acestor sate, preoţilor, învăţătorilor, femeilor şi copiilor, li se suia neliniştea în piept şi în gât. în acele zile de august - început de septembrie ostaşii români, umblând stingheri, îşi părăseau pe furiş armele după vreun gard, să nu-i găsească cu ele eliberatorii. La cârma ţării venise guvernul Sănătescu şi toată lumea părea să aştepte ceva, să nădăjduie într-o ieşire spre un mai bine. în schimb, în tot peisajul economic a apărut pecinginea speculaţiilor. Pe toate trenurile dinspre Filiaşi spre Turnu-Severin se puteau vedea liote de afacerişti vânzând ca pâinea caldă ţigări „Camei" sau schimbând pengo, dinari şi altele de acest soi. Cei întorşi valizi din război, pe la casele şi gospodăriile lor dezrădăcinate, încercau a urni din nou muncile

119


agricole întru care se născuseră şi trăiseră. Industria, atâta câtă fusese mai înainte, era aproape total distrusă. Oltenia, ca toată ţara, era de acum supusă la plata imenselor despăgubiri de război. Seceta, venită dinspre Moldova şi Bărăgan, cuprindea ţinutul nostru zi cu zi. O inflaţie galopantă bântuia peisajul economic. Stocurile de materii prime şi materiale erau epuizate de trei ani de război, producţia în general scăzuse cu mai mult de 50%, productivitatea la fel, faţă de pragul de referinţă 1938. Ca una din consecinţe, are loc pauperizarea intensă a majorităţii populaţiei. Au loc polarizarea şi tezaurizarea mijloacelor băneşti, în general şi a capitalurilor financiare rurale, în special. Domeniul agricol suferă cel mai mult şi nemijlocit la impactul cu aceste stări de lucruri. Criza agrară se împleteşte cu epuizarea generală, pe fondul a mii de gospodării individuale distruse. Aşa am ajuns cu toţii la anul crucial 1945 când, la 6 martie, s-a produs o cotitură istorică pe care cei de atunci n-o bănuiau, se temeau doar vag.

Conform unui recesământ agricol, făcut în 1941, la intrarea în război, aproape jumătate din numărul proprietarilor agricoli din această zonă dintre Jiu şi Motru aveau suprafeţe arabile de aprox. 3 ha. Un număr mic de proprietari aveau peste 3 ha, iar vreo 50% aveau mici proprietăţi fărâmiţate, aşa-zisele „curele". Se menţine şi se înrăutăţeşte situaţia muncitorilor agricoli, ce vor deveni o pătură distinctă, cel puţin până la apariţia mineritului, care îi va absorbi pe cei mai mulţi. între 1945 şi aprox. 1952, singurele gospodării agricole care se menţin la linia de plutire, ba chiar sunt prospere, sunt cele de tip „fermier" (chiabureşti), sortite însă unei apropiate dispariţii sub impactul noii „politici" agrare şi a reformei de tip „hozraşciot".

Situaţia tristă din agricultură, la sfârşitul războiului, va fi din primul moment calul de bătaie al propagandei comuniste şi al regimului „de largă concentrare democratică" din 6 martie 1945. Se va clama peste tot lozinca potrivit căreia în Moldova, în prezenţa armatei roşii eliberatoare, ţăranii au trecut direct la reforma agrară, împărţind moşiile absenteiştilor. Şi în programul de guvernare nu va întârzia să apară ca punct principal „alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea", având ca heghemon clasa muncitoare, amândouă trecând la acţiunea de împroprietărire, pe seama moşiilor de peste 50 ha. Astfel, Conducerea judeţeană de la Târgu-Jiu va trimite în teritoriu [„cu munca lă ţară") o mulţime de activişti propragandişti pentru a explica ţăranilor avantajele „alianţei istorice" a celor două clase „în

120


121

toiul luptei" pentru înfăptuirea reformei agrare de tip nou. Activiştii menţionaţi nu întârzie să organizeze în teritoriu „comitete săteşti" ale ţăranilor, care trec la împărţirea pământurilor de peste 50 ha. Legiferarea acestor acţiuni s-a făcut în 22 martie 1945, fiind supuse exproprierii şi utilajul agricol şi parcul de maşini agricole. La 10 zile de la publicarea legii s-au ales în fiecare comună „comitete locale de împroprietărire", cu membri delegaţi în „comisiile de plasă". într-o fază premergătoare se trece la aşa-numitele „întovărăşiri", de tip „T.O.Z", în cadrul cărora ţăranii duc propriile produse direct la fabricile producătoare (plante tehnice, sfeclă de zahăr etc.). în anul următor „partidul" va proclama chiar că moşierimea a fost lichidată ca clasă, iar chiaburimea a fost îngrădită. Apare sistemul cotelor, la care ţăranii nu se gândeau în primul moment, sistem la care sunt supuşi, alături de chiaburi şi ţăranii mijlocaşi şi săraci.

în iunie 1947 are loc „Propunerea P.C.R." de îmbunătăţire a activităţilor din agricultură prin măsuri ca: ferme model de stat, staţii pentru închiriat maşini agricole micilor agricultori fără vite de muncă, încurajarea creşterii animalelor şi păsărilor, valorificarea laptelui prin colectare, valorificarea producţiei piscicole.

Pentru cele de mai sus „populaţia de la sate trebuie să fie conştientă" şi să contribuie la creşterea stocurilor de produse, pentru industria prelucrătoare şi pentru aprovizionarea clasei muncitoare de la oraşe. Acesta a fost punctul de pornire a sinistrelor „cote", primul semnal prevestitor de rău pentru ţărănime. Colectările vor deveni tot mai drastice, rezultatul fiind înrăutăţirea ţărănimii abia împroprietărite şi opoziţia ei tot mai făţişă şi crescândă.

Vor veni după asta mult-lăudatele „planuri de stat", unul pe 1949 şi altul pe 1950, ele preconizând pentru agricultură o creştere generală de 40% faţă de anul 1948. în acelaşi timp, planul de stat va face să „tindă spre socialism" întregul sector agricol judeţean prin „mecanizarea agriculturii", întărirea formelor de stat şi a S.M.T.-urilor, organizarea şi dezvoltarea sectorului „cooperatist" în agricultură, creşterea nivelului material şi cultural al ţărănimii. (Aceasta din urmă e o pură lozincă, fără sprijin în real, când ţărănimea nu mai avea în faţă alt orizont decât împlinirea „cotelor"). De fapt, aceste cote sălbatice erau preconizate a duce la creşerea „de 40%" şi nu mersul general şi sănătos, firesc, al unei economii date.


Ţelul a toate acestea, mai mult sau mai puţin proclamat, va fi construirea socialismului la sate.

Poşta din comuna Mătăsari

Una din instituţiile de bază ale comunei e Poşta. Am descris în Partea a 11-a a lucrării date şi împrejurările în care s-a format această instituţie, în cadrul formării Principalelor Unite ca stat independent. După cel de-al Il-lea Război Mondial, importariţa Oficiului Poştal de aici creşte şi activitatea lui acoperă toate satele comunei. Ca şi alte instituţii administrative ale comunei Mătăsari, Poşta a cunoscut toate opreliştile şi adversităţile aduse aici de marea conflagraţie, în condiţii adeseori ingrate, când orice misivă putea aduce de pe front veşti de generală şi personală restrişte, a judeţului şi a oamenilor rămaşi aici. Dar să vedem cum s-a înfăţişat activitatea ei în această a doua jumătate de secol XX.

Din 1945 şi până în 1968 Oficiul poştal din Mătăsari era subordonat celui din Slivileşti, care acoperea pe această linie toată zona satelor mătăsărene şi a văii Jilţurilor. De la Oficiul Slivileşti se ridicau zilnic pentru distribuire toate trimiterile poştale destinate zonei Mătăsari. Această activitate era îndeplinită doar de către doi factori poştali şi ne imaginăm ce volum de muncă şi deplasări aveau de suportat aceştia. Primul, pornind din Slivileşti, deservea satele Croici şi Valea Jgheabului (acesta din urmă dispărând din zonă în urma exploatărilor miniere, de prin 1978). Acest slujbaş al poştei se numea Pamfiloiu Vasile, originar din Croici, din neamul Pamfiloilor, de care am pomenit. Celălalt factor poştal era Băleanu Vasile din Runcurel (acum la vârsta de 90 ani). Acesta deservea satele Mătăsari, Brădeţel şi Runcurel. Amândoi efectuau zilnic acest traseu, dotaţi fiind cu cal şi şaretă, mijlocul de locomoţie cel mai lesnicios în anii de după război. Traseul era lung şi adesea dificil şi impracticabil. Toate trimiterile poştale ce soseau zilnic la Oficiul poştal Slivileşti erau aduse cu o căruţă de la Oficiul poştal Broşteni (azi în judeţul Mehedinţi). Acest parcurs zilnic de la Slivileşti la Broşteni şi retur era şi el foarte dificil, drumurile de ţară erau sezoniere, ca în romanele lui Sadoveanu, transformându-se în adevărate şleauri de nămol la o ploaie mai acătării. Primăvara şi toamna apele râului Motru ieşeau şi ele din matcă, trecerea lor fiind adesea imposibilă. în primăvara lui

122


123

1955 [îşi aminteşte Dl. Dumitru Copaci) apele de care vorbim dădeau să iasă din matcă. Factorul poştal Udrescu Gheorghe din Croici a fost luat de ape, la trecerea prin vad cu şareta, dimpreună cu toată corespondenţa şi banii, la punctul numit podul Broşteni. Omul a scăpat cu viaţă, agăţându-se de un plop ce plutea, luat de ape. Dar calul, imobilizat în ham, şi şareta au dispărut sub valuri. Factorul Udrescu Gheorghe a fost obligat să plătească gestiunea şi pagubele, însă în vara aceluiaşi an, scăzând apele, un cetăţean din Samarineşti, fiind la pescuit, a agăţat cu undiţa geanta pierdută sub apă. Aceasta fiind bine închisă, banii au rămas intacţi şi au fost aduşi de acel om la casa lui Udrescu. Acesta a fost ajutat de Dl. Dumitru Copaci să usuce banii umeziţi [tatăl dânsului era tot factor poştal. Copaci Gheorghe).

Drumurile care străbăteau dealul Samarineştilor erau aşa de impracticabile pe ploaie încât se puneau patru boi la căruţa cu colete poştale ca să ajungă la Slivileşti şi mai departe, spre Drăgoteşti şi Mătăsari. La conducerea Oficiului Slivileşti, între anii 1955-1971, era diriginte Popescu Constantin zis Ticu, de fel din Mătăsari, care s-a pensionat în '71, în locul lui venind Copaci Dumitru, care fusese la Oficiul poştal Motru. înainte de 1955 a fost diriginte la Slivileşti Ion Bălu, având ca factor local pe Cioabă Nicolae din Slivileşti. Dirigintele Bălu [originar din Ilovăţ - Mehedinţi) a preluat după 1955 oficiul Broşteni, de unde a ieşit la pensie [înaintea lui fusese diriginte Popescu Ion zis Bulgăraş, din Slivileşti, având ca factor poştal pe Mâţaru Constantin). După 1968, urmare a organizării teritoriale din raioane în judeţe, localitatea Mătăsari a fost desprinsă de la oficiul Slivileşti şi arondată la oficiul Roşia-Jiu. în această perioadă trimiterile poştale erau ridicate de la acest oficiu şi transportate cu cal şi şaretă de către factorii poştali Băleanu Vasile şi Pamfiloiu Vasile. Apoi, la nivelul judeţului Gorj s-a înfiinţat Oficiul Poştal Tranzit Târgu-Jiu cu sediul lângă staţia C.F.R. Târgu-Jiu. Acest oficiu poştal primea trimiterile poştale de la vagonul poştal C.F.R. venit din ţară pentru judeţ. Tot în acea perioadă s-au pus bazele transportului mecanizat în cadrul poştei, astfel că la oficiul Târgu-Jiu s-a format şi un parc auto, pentru trimiterile poştale de la acest oficiu de tranzit la toate oficiile poştale şi agenţiile poştale care se înfiinţaseră. Astfel, în comuna Mătăsari a fost înfiinţată Agenţia Poştală Mătăsari, aparţinând de Oficiul Târgu-Jiu, cu poştă mecanizată, iar această Agenţie îşi avea sediul în casa lui Vreja Petre din Mătăsari, acesta


fiind agent poştal acolo. După pensionarea acestuia, a fost agent poştal soţia lui, Vreja Sanda.

Odată cu dezvoltarea mineritului în această zonă, începând din 1976-1977, la Agenţia Poştală Mătăsari [aparţinând de Oficiul Poştal Târgu-Jiu 3) se întâlneau şi făceau schimbul de expediţii poştale cu mijloc de transport auto [maşina poştei) următorii factori poştali: Vreja Sanda, ce deservea centrul, cu satul Mătăsari, Popescu Mihai, cu satele Brădet, Brădeţel şi Runcurel, Pamfiloiu Vasile, cu satele Croici şi Valea Jgheabului. Se evita astfel deplasarea acestor factori poştali la oficiile poştale de la mare distanţă. începând cu anul 1980, datorită dezvoltării rapide a mineritului în Mătăsari şi a creşterii populaţiei prin concentrările de forţe de la armată, detaşate din toate colţurile ţării, s-a înfiinţat Oficiul Poştal Mătăsari - judeţul Gorj, cu sediul în Căminul B. Dumitru Copaci a preluat conducerea acestui oficiu în decembrie 1981, în condiţii destul de grele, dar a fost ajutat de soţia sa. Copaci Maria, care îndeplinea noua funcţie de „casier" al Oficiului Mătăsari.

în acea perioadă, numărul mare de oameni detaşaţi din ţară şi aduşi să lucreze la minele de aici impunea un număr sporit de convorbiri telefonice cu familiile lor [în Mătăsari nu exista o centrală telefonică, exista doar un telefon manual la Primărie şi mai era unul la Poliţie). Odată cu înfiinţarea Oficiului Mătăsari, s-a instalat un telefon de diriginte, la sediul de la Cămin B. Mec. Nefamilişti. Aici veneau foarte mulţi oameni şi solicitau convorbiri telefonice de la acest singur telefon manual. Erau deserviţi de oficianta Armăşoiu Zenobia. Existând aceste condiţii grele de comunicare, în anul 1983 a luat fiinţă prima centrală telefonică manuală în Mătăsari, cu o capacitate de 100 numere. La început această centrală a funcţionat doar cu 9 abonaţi, datorită lipsei de reţea în zonă. Primele centraliste angajate au fost: Bărăbăcioru Lidia din Slivileşti, Tăloi Rodica din Ciuperceni, Oprita Dorina din Slivileşti şi Lambru Elena din Slivileşti. în cursul anului 1988 a fost construit şi finalizat noul sediu al Oficiului Poştal Mătăsari, la parterul blocului C5, în condiţii mult mai bune. Primul electrician de telefoane din Mătăsari a fost Trotea Ion din Runcurel. în anul 1995 s-a construit şi s-a dat în funcţiune prima centrală telefonică automată din Mătăsari, cu o capacitate de 1000 linii, dispărând astfel vechea centrală manuală. Din 1995 şi până în prezent a fost construită o bogată reţea de cabluri, reuşindu-se

124 4


125

instalarea unui număr însemnat de telefoane, care, până acum, nu existaseră.

în sectorul de poştă, schema de organizare a oficiului nou înfiinţat în Mătăsari este următoarea:

1). Copaci Dumitru - diriginte 2). Copaci Maria - casier 3). Armăşoiu Zenobia - oficiantă 4). Popescu Mihai - factor 5). Pamfiloiu Vasile - factor 6). Vreja Sanda - factor în scurt timp, schema de organizare a Oficiului Mătăsari a fost

modificată şi suplimentată în funcţie de necesităţi, ajungându-se la 20 salariaţi. Din 1980 şi până în prezent la conducerea oficiului se află Copaci Dumitru. Au fost şi destule împrejurări care ne-au fost adverse. în anul 1988 factorul poştal Popescu Mihai din Runcurel a fost atacat de doi indivizi necunoscuţi, care l-au agresat şi i-au smuls geanta cu banii pentru plata pensiilor. A fost nevoie să mergem zilnic timp de o lună în satul Runcurel la fiecare cetăţean pentru a reconstitui achitarea pensiilor şi a stabili paguba. Evenimentul s-a întâmplat pe cărarea din pădure care făcea legătura între satul Brădeţel şi Runcurel, traseu străbătut zilnic de acel factor poştal. Se cunoaşte că localitatea Mătăsari a fost şi este o zonă înconjurată de dealuri împădurite. în afară de evenimentele neplăcute (inundaţii, jafuri etc.), locuitorii sunt ospitalieri şi cu frica lui Dumnezeu şi au o consideraţie pentru lucrătorii din domeniul poştei, de care sunt legaţi zilnic prin atâtea fire.

Prezentăm cu acest prilej şi situaţia veteranilor de război existenţi la 15 octombrie 2001, Oficiul Mătăsari - Gorj:

1). Anghelescu C. C-tin - Runcurel 2). Bălan V. Ion - Mătăsari 3). Buzărin D. Dumitru - Runcurel 4). Buşe A. Ion - Runcurel 5). Cioclei I. Ecaterina - Runcurel 6). Cioclei I. Maria - Mătăsari 7). Ciortan P. Ion - Mătăsari 8). Croitoru A. Ion - Runcurel 9). Croitoru I. Ion - Runcurel 10). Danciu I Gheorghe - Brădet


11). Frâncu C. Vasile - Brădet 12). Gorun 1. C-tin - Runcurel 13). Horcea C. Gheorghe - Runcurel 14). Horcea 1. Gheorghe - Runcurel 15). Horcea Gh. Gheorghe - Runcurel 16). Nebunu 1. Ion - Mătăsari 17). Popescu C. Gheorghe - Mătăsari 18). Popescu Gh. C-tin - Mătăsari 19). Purdescu D. C-tin - Mătăsari 20). Popescu C. Victor - Mătăsari 21). Popescu V. Gheorghe - Brădet 22). Stăniloiu N. Gheorghe - Mătăsari 23). Spariu Gh. Vasile - Runcurel 24). Spariu Gh. Ion - Runcurel 25). Stoichiţoiu Gh. Petre - Mătăsari 26). Şerbănoiu Gh. Gheorghe - Brădet 27). Băceanu D. Vasile - Runcurel 28). Dumitraşcu Bălan - Brădet 29). Dascălu N. Dumitru - Mătăsari 30). Pârţache C. D-tru - Brădet 31). Şerbănoiu P. Elena - Brădet 32). Bălan Gh. C-tin - Brădet 33). Râmescu I. Ioana - Brădet 34). Tănăsoiu D. Nicolae - Mătăsari 35). Croitoru Patru - Mătăsari 36). Bobei M. Ioana - Brădet 37). Băcescu I. Ioana - Runcurel 38). Ceauşescu D-tru - Mătăsari 39). Cojocaru P. D-tru - Mătăsari 40). Draica Gh. Gheorghe - Brădet 41). Fotău I. Maria - Runcurel 42). Hoampă M. Ioana - Mătăsari 43). Pârţache Gh. Ghe. - Brădet 44). Purcel I. Marin - Mătăsari 45). Stăniloiu Maria - Mătăsari 46). Surdei I. Ioana - Brădet 47). Tănăsoiu Gh. Maria - Brădet 48). Trotea C. Eugenia - Runcurel

126

49). Tămârşi I. C-tin - Mătăsari 50). Lupulescu I. Floarea - Mătăsari 51). Cocoşatu C. Lucreţia - Mătăsari 52). Ciortan I. Floarea - Mătăsari 53). Tănăsoiu Gh. Elena - Brădet 54). Pieptenaru C. C-tin - Brădet 55). Hârceanu Gh. Maria - Brădet 56). Popescu Filofteia - Mătăsari 57). Bologa D. Maria - Runcurel 58). Buzărin I. Ioana - Runcurel 59). Radu Ioana - Mătăsari 60). Surdei Vasilica - Brădet 61). Danciu Gheorghiţă - Brădet 62). Lupu Gh. Paraschiva - Runcurel 63). Turturea Gh. Firan - Brădet 64). Gorun N. Gheorghiţă - Brădet 65). Dosoniu I. Maria - Runcurel 66). Matei Eugenia - Runcurel 67). Horcea A. Maria - Mătăsari 68). Tănăsoiu D. Ioana - Mătăsari 69). Ţuncu C. D-tru - Brădet 70). Râmescu Domnica - Mătăsari 71). Bălan M. Floarea - Brădet 72). Pleşan D. Eugenia - Mătăsari 73). Tănăsoiu D. Eugenia - Mătăsari 74). Dondera Ioana - Mătăsari 75). Enăştescu Ioana - Mătăsari 76). Vişan V. Aristiţa - Mătăsari


Date personale ale Dirigintelui Copaci Dumitru, de la Oficiul Poştal Mătăsari

S-a născut în 9 august 1947, în comuna Văgiuleşti - Gorj. E fiul lui Gheorghe şi Emilia. A urmat cursurile primare în comuna Văgiuleşti, după care a urmat cursurile şcolii profesionale de trei ani din Lupeni, judeţul Hunedoara, apoi cursurile liceului teoretic din Petrila. Ulterior a absolvit la Craiova specialitatea „Diriginte Poştă". La 29 iunie 1971, printr-o decizie a Direcţiei Judeţene de Poştă Gorj, a

127


fost mutat de la Oficiul Poştal Motru la Oficiul Poştal Slivileşti diriginte de poştă, ca urmare a creării unui post vacant prin pensionarea dirigintelui Popescu C-tin din Mătăsari. La vremea respectivă Oficiul Poştal din Slivileşti era un nucleu important pentru activitatea poştală de pe văile Jilţurilor. Copaci Dumitru a condus Oficiul din Slivileşti timp de 10 ani, din 1971 până în 1981, după care, în decembrie 1981, a preluat conducerea Oficiului Mătăsari, ca urmare a înfiinţării acestuia, unde îşi desfăşoară şi în prezent activitatea. De 20 de ani locuieşte în Mătăsari. Soţia sa, cum s-a arătat, lucrează alături de el, fiind casieră la Oficiul Mătăsari. Dumitru Copaci are trei copii, băieţi, doi dintre ei lucrând la centrala telefonică automată din Mătăsari, iar unul e elev. Menţionăm că în familia lui Copaci Dumitru tradiţia poştei e bine împământenită, căci tatăl şi mama sa au fost poştaşi o viaţă de om.

Viaţa spirituală, cultura şi învăţământul

Aflate sub impactul nemijlocit al unui om noian de vicisitudini, într-o aură cenuşie de timpuriu apocalips, când darabana vremii bătea cu sârg îmbrăţişarea la ateism, lăcaşele de cult de pe teritoriul mătăsărean izbutesc să fie pe mai departe aceleaşi păstrătoare din veci ale mănunchiului de viaţă spirituală, de orientare a omului spre latura de suflet a pământeştii sale vieţi. N-a fost biserică mătăsăreană [în acest răstimp de iconoclastie declarată, de „dialectică" marxistă) care să nu fi contribuit la proclamarea vieţii duhului şi a ortodoxiei, în condiţiile în care aţâţi slujitori ai altarului luau drum de apă şi stuf către ostroavele blestemate ale Peripravei sau către fagurii de beton ai Aiudului. Astfel ne facem o datorie de cinste să-i rememorăm aici pe cei rămaşi în viaţă şi glorie duhovnicească, precum şi pe cei ce s-au săvârşit către cele veşnice.

Sinodicul bisericii Sf. loan Botezătorul, din satul Runcurel

în acest prezent are în păstorire 170 de familii. La începutul perioadei de care ne ocupăm aici. (1945-2002), prin 1948, întreaga zugrăveală a fost renovată de către pictorul Benon Băiceanu, sub sfânta administrare a parohului preot Gh. Drăgotoiu. Altă renovare a

128

I Biserica din Brădeţ

Biserica din satul Mătăsari

Biserica din satul Croici I

Biserica Mătăsari

Biserica Runcurel

Gospodărie din Brădeţ

Uliţa satului (Brădeţ)


129

avut loc în 1974, de către pictorul Vaier Băleanu, preot paroh fiind acum C-tin Purdescu, sfinţindu-se de către I.P.S. Teoctist, mitropolit al Olteniei. Au slujit aici preoţi ca N. Popescu, Trotea, Gh. Drăgotoiu şi C-tin Purdescu. Acum se învredniceşte a fi preot paroh părintele Vasile Purdescu. Consilierii parohiaU ai acestei biserici au fost Ion Gorun, epitrop, Vasile Bivolaru, cantor. Ion D. Drăgotoiu şi preotul Nicolae Trotea. în jurul bisericii e cimitirul, lângă drumul spre Motru. în timp au fost încercări de strămutare a bisericii şi cimitirului, dar, prin străduinţa plină de râvnă a preotului C-tin Purdescu, a fost rămas totul ca din veac. în anul 2000 biserica a fost acoperită cu tablă şi renovată în exterior.

Biserica parohială Sf. loan Botezătorul din satul Brădeţ

Are 58 de familii. Până în 1967 a avut preot pe C C . Purdescu şi cantori pe CV. Purdescu, D. Copiluş, V. Bivolaru şi I.N. Tămârşi. în anul 1951 au avut loc reparaţii, cu contribuţia credincioşilor arătaţi în pisanie. Prăznuirea se face la Duminica Rusaliilor şi la 14 septembrie, cu nedeie. Cimitirul e în jurul bisericii. Clopotniţa a fost făcută de V. Gavril Bălan.

Biserica Sfinţii Trei Ierarhi Măţâna, din satul Brădet, are 150 de familii. Au slujit aici preotul Hîrceanu, diaconul Matei Bălescu, preoţii Vladau şi V. Nicolaescu, C. Vlad şi ieromonahul Mihail Purdescu, apoi preotul Bârzăianu şi misionarul ortodox rus Rozaliefka. Paroh a venit până în 2000 preotul C. Purdescu. în jurul bisericii, ca şi în alte locuri, e cimitirul. în 1965 a fost refăcută clopotniţa şi biserica a fost acoperită cu tablă. Prăznuirea ei se face la Sf. Dumitru, cu nedeie. în 1966 au avut loc alte lucrări de renovare, redeschiderea făcându-se în octombrie 1966, fiind delegat al I.P.S. Mitropolit Firmilian preotul doctor N. Nicolaescu şi Diacon I. Bălteanu, preot paroh C. Purdescu, cantori V. Bivolaru, Ion D. Copiluşi şi I.N. Tămârşi, epitrop şi V.G. Bălan, Gh. Bălescu.


Biserica Sfântul Ierarh Nicolae din Mătăsari

A fost construită din lemn, cu binecuvântarea Prea-Sfinţiei-Sale Episcop al Râmnicului şi Noului Severin, D.D. Ghenadie Enăceanu, în anul 1897 şi s-a sfinţit în 1898, septembrie 12, de către pr. D-tru Golici, protoiereu de Gorj. în anul 1963, fiind putrezite bârnele la temelie şi faţada distrusă de cutremur, s-a făcut reparaţia capitală la temelie, s-a spălat pictura şi s-a legat în fier pe şapte locuri de-a curmezişul. S-a redeschis cultului în anul 1963, luna octombrie, 27 şi a fost resfinţită de protopopul Vasile Popeangă şi diaconul Stefureac. La această biserică au slujit preoţii Stoichiţoiu, Căruntu, Achim Vlădulescu, Ion I. Lupulescu şi, din 1943 până în 1987, preotul Virgil Stăniloiu. Din 1987 slujeşte preotul Ion Grivei. Zugravul acestei biserici a fost Mihail Velescu din Craiova.

Biserica Sf. Vasile cel Mare din Brădeţel

Are 32 de familii. în 1957 i s-a refăcut faţada din cărămidă şi au avut loc reparaţii la exterior. Existenţa aici a unei vechi biserici e pusă în lumină de nişte însemnări din 1820 şi de un sfeşnic din 1834. Au slujit aici preoţii Purdescu din Strâmba - Vulcan, V. Nicolaescu, C. Vlad, ieromonahul Mihail Purdescu, iar din 1943 până în 1967 a fost preot C C . Purdescu, venit apoi până în 2000. Au contribuit la înălţarea acestui sfânt lăcaş N. Gheorghe, Danciu, cantorul CV. Purdescu, învăţătorul LV. Popescu Bălani, Peptenari, Turturea. Cimitirul e şi aici în jurul bisericii. Prăznuirea se face în joia de după Paşte cu nedeie. Această biserică se află sub dealurile Bujorăscu, înconjurată de păduri de fag şi stejar, în mijlocul satului Brădeţel.

în cadrul vieţii culturale de pe aceste meleaguri trebuie menţionate şi publicaţiile locale, rod al sârguinţei întru valorificarea moştenirii de cultură ce s-a vădit aici în diverse epoci. Astfel se cuvine a fi amintită revista „Murmurul Jilţului", a Grupului Şcolar Industrial. Această revistă s-a făcut remarcată prin publicarea a numeroase documente istorice de valoare, cum ar fi condicile de zapise relative la proprietatea moşnenească din satele mătăsărene.

în comună, la Mătăsari, se află un monument de valoare istorică ce atrage atenţia prin frumuseţea impozantă şi venerabilă. Acest monument a fost înălţat de locuitorii satului Mătăsari şi cei din

130


131

Croici în amintirea eroilor căzuţi în luptele de la Cerna, Jiu, Olt, Mărăşeşti şi Mărăşti, în primul Război Mondial.

Preotul loan I. Lupulescu

S-a născut în satul Arsuri, din comuna Schela, judeţul Gorj, în ianuarie 1893, dintr-o familie numeroasă şi săracă, cu 9 copii. A urmat şcoala primară în comună, după care s-a dus la Bucureşti, unde s-a înscris la Seminarul Central, pe care 1-a absolvit în 1912, apoi intră la Facultatea de Teologie, ale cărei cursuri le va întrerupe războiul întâi mondial. în 1916 se căsătoreşte cu fiica agricultorului loan Căruntu din Croici, Maria, tatăl acesteia dându-i zestre jumătate din averea mobilă şi imobilă.

Preotul a fost cununat de marele boier al judeţului, Nicolae Cartianu. A fost hirotonisit la parohia Corobăile. Aici desfăşoară o susţinută activitate eclesiastică şi gospodărească în cei 8 ani de pastoraţie, termină lucrările la biserica parohială şi un nou local de şcoală, unde era şi învăţător. în anul 1924 va fi transferat la parohia Mătăsari, fiind totodată încadrat în învăţământ la şcoala primară din satul Croici, apoi la şcoala din comună, la Mătăsari. A avut gradul I ca învăţător, iar ca preot i s-a conferit distincţia de „iconom", pentru activitatea spirituală, culturală şi gospodărească pe care a depus-o în toţi cei cincizeci de ani ai carierei sale. Şi-a făcut datoria sfântă înaintea lui Dumnezeu, a oamenilor din parohie şi a copiilor de la şcoală, atâtea generaţii. Enoriaşii mătăsăreni l-au socotit un adevărat părinte al lor care i-a ajutat şi la bine şi la greu pe cărările vieţii. Lui i s-a aplicat dictonul rămas multă vreme,: „Popa cel din Mătăsari / Ne cunună fără bani".

Bunul Dumnezeu i-a binecuvântat familia şi viaţa cu 8 copii, pe care i-a crescut în umilinţă şi dragoste şi i-a dat la învăţătură: Aurelian (cel care va fi avocat]. Eugenia şi Florica (învăţătoare), Nicolae (preot), Tudor (inginer agronom). Constantin (profesor), Vasile Pompilian (muncitor) şi Ion (tehnician veterinar).

în anul 1956, preotul loan Lupulescu iese la pensie, dar va sluji mai departe, la biserica filială din satul Croici, până în anul 1961, când este chemat de Dumnezeu la viaţa veşnică. Datoria enoriaşilor pe care i-a păstorit şi a noastră, fiii şi ficele sale, este să nu-1 uităm în rugăciunile noastre atâta cât ne va fi dat nouă să trăim. Fie ca sufletul lui să-şi afle bună odihnă în viaţa cerească, pentru că şi-a justificat aici, pe pământ, menirea: „Cu fapta ta, o mare preot, ne-ai dat tuturor lumină din lumina ta şi aceasta va străluci în viitor".


132

Fiul său, Nicolae 1. Lupulescu, preot al comunei noastre Drăgoteşti, iconom stavrofor, în prezent pensionar.

Preotul paroh Grivei A. Ion

Preotul paroh Grivei A. Ion s-a născut în anul 1959, luna octombrie, ziua 8, din părinţii Alexandru şi Polina.

între anii 1966-1974 a urmat cursurile primare şi gimnaziale la Şcoala Generală din Comuna Mătăsari.

\ ;> în perioada 1957-1977, viitorul preot Grivei A. Ion ă urmat prima treaptă [secţiunea umană] la Liceul Motru. între 1977-1982 a urmat cursurile Seminarului Teologic din Craiova.

Din anul 1982 şi până în vara anului 1983 a satisfăcut stagiul militar.

începând cu toamna anului 1983 şi până în vara anului 1987 a urmat cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, susţinând teza de licenţă cu lucrarea „lisus Hristos Arhiereul".

A fost hirotonisit preot la parohia Mătăsari, judeţul Gorj, în toamna anului 1987. Aici funcţionează şi în prezent. Ca toţi preoţii din comuna şi satele noastre, se bucură de mare preţuire şi dragoste din partea enoriaşilor săi.

Preotul paroh Popescu Vasile

Preotul Popescu Vasile e parohul bisericilor din satele Brădet, Brădeţel, Măţâna-Brădeţel şi Runcurel. S-a născut la 14 iuhe 1972, în comuna Mătăsari, Judeţul Gorj, din părinţii Ion şi Nicoliţa, buni români de credinţă creştină ortodoxă, care l-au educat pe fiul lor Vasile în duhul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru, între anii 1978 şi 1986, după care a urmat liceul minier de aici, între 1986-1990.

între anii 1991-1995 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie ortodoxă, pe care le-a prelungit până în 1998.

La 15 august a fost hirotonisit diacon la Tismana, iar pe 22 august 1998 a fost hirotonisit preot la Târgu-Jiu, după ce a făcut practica cuvenită la Mănăstirea „Sfânta Treime" din Strâmba-Jiu. A slujit ca preot paroh la Parohia Hobiţa-Seuca până în luna septembrie 2000, iar de la această dată până în prezent slujeşte la Parohia Brădeţelu, din cadrul comunei Mătăsari. Tinereţea lui e chezăşie pentru o bogată activitate duhovnicească viitoare.


CAPITOLUL al XXIIMea

Comerţul - Aprovizionare şi deservire

je raza comunei Mătăsari şi a satelor ei îşi desfăşoară activitatea următoarele regii autonome şi societăţi comerciale:

- Sucursala minieră Jilţ, aflată între hotarele Mătăsarilor şi comuna Drăgoteşti;

- Baza de aprovizionare Jilţ, situată în comuna Drăgoteşti, comună care o bună perioadă de timp a făcut parte din comuna Mătăsari, ca sat al acesteia;

- Exploatarea minieră Jilţ sud, în comuna Mătăsari; - Exploatarea minieră Jilţ nord, în satul Brădet; - Exploatarea minieră Drăgoteşti, sector Mătăsari; - Unitatea de cazare şi cantină Jilţ (în prezent dezafectată); - Uzina de reparaţii Jilţ, cu sediul în satul Brădet; - EETPS Jilţ, cu sediul în Mătăsari, situată la intersecţia cu

Runcurelul; - UVA Jilţ, cu sediul în Mătăsari, la vale de proprietatea lui

Aristică Porodan; - ACMM Şantier de construcţii Jilţ, în Mătăsari [dezafectat); - GOSCOMLOC S.A, în Mătăskri; ' Pe lângă aceste unităţi de producţie a lignitului şi prestări

servicii în domeniul mineritului, îşi mai desfăşoară activitatea unităţi de alimentaţie publică şi industriale ale societăţilor comerciale ALM şi METEX Motru şi peste şaizeci de unităţi cu capital privat în domeniul comerţului şi prestărilor de servicii pentru populaţie, înainte de a vorbi despre ele, ne întoarcem o clipă în timp pentru a prezenta câteva aspecte legate de activitatea comercială din apropiat, completând cele spuse în Partea a Il-a. Comerţul era mai ales apanajul cunoscuţilor gospodari ai locului care îşi comercializau plus-

133


produsul în ramura produselor alimentare, lactate, băuturi sau al produselor legate de anumite meserii practicate de locuitorii satelor mătăsărene şi din hinterland. Erau proprietari ai vestitelor băcănii, prăvălii, cârciumi sau chiar amenajări pentru vândutul cerealelor, din care multe au supravieţuit până aproape de 1960. Erau pricepuţi mânuitori ai mărfurilor pe care le ridicau din oraşele apropiate, Târgu-Jiu, Strehaia, Broşteni, Turnu-Severin. Până prin 1950 activau cunoscuţii „băcani" Vasilică Dădălău din Croici, Aristică Pamfiloiu şi Ciobotea Dumitru din Mătăsari, Bălan Vasile din Brădet sau Sperlea Dumitru din Runcurel. Apoi locul lor 1-a luat Cooperaţia de Consum, conform politicii de „hozraşciot", gospodăria chibzuită a noii epoci impuse de vecinii statali din est. Menţionăm şi preşedinţii acestor cooperative de consum, care au fost totuşi gospodari pe deasupra comandamentelor politice ale vremii:

în Mătăsari - Popescu C-tin, Purcel Mihai, Păducel C-tin, Gorun Ion. îi amintim pe contabilii integrii şi pricepuţi Căruntu C-tin din Croici şi V. Brădescu din Brădet. Gestionari au fost Peptenaru Dumitru din Mătăsari, Bosoancă Ion din Croici, Popescu C-tin din Brădet şi Ciobotea Dumitru din Runcurel. Destulă vreme după război, aprovizionarea se făcea încă cu căruţele, apoi, de prin deceniul al şaptelea, au apărut şi pe drumurile noastre autocamioanele. La început a fost nelipsitul „GAZ" sovietic, căruia i-a luat locul „Steagul Roşu" autohton. Se aduceau în comună mărfuri alimentare, textile, confecţii, tricotaje, stofe, ţesături, încălţăminte, ulei, zahăr, orez, fidea, făină, var, ciment, petrol. în bună parte, aceasta a fost perioada cartelelor (până prin 1963-1964], apoi cea a „registrelor" de la magazinele alimentare (până prin 1989). Era şi epoca „achiziţiilor", ouă, carne, păsări, animale vii şi unele subproduse, pene, fier vechi, se încheiau contracte pentru lapte sau legume din grădinile fiecăruia, conform planului de la primării.

- Prestările de servicii. Acestea se realizau în mai multe ramuri, cizmărie, croitorie etc., activitatea de frizerie se făcea în Mătăsari de către Bulai Maria, la patiserie era Parpate Lucia, la gogoşerie era Paulescu Ioana, la croitorie Joavină Maria, mai era şi un croitor-cojocar, pentru costume de dimie şi cojoace. Locul tuturor acestor activităţi de comerţ şi deservire aparţinând dirijismului de stat va fi luat, după revoluţie, de comerţul particular şi societăţile comerciale. După 1995, producţia marfă industrială era de 901984 milioane lei. S-a estimat o creştere anuală de 15%, ajungând în anul 2000 la 1578409 lei şi preconizându-se ca în 2004 să se ajungă la 2354834 lei.

134


CAPITOLUL al XXIV-Iea

Nivelul de trai

>n paralel cu creşterea producţiei industriale era necesar să se creeze infrastructura socială necesară pentru forţa de

) muncă ce urma să locuiască în localitate. în această idee, pe raza comunei Mătăsari îşi desfăşoară activitatea societatea GOSCOMLOC S.A. (fosta RAGCL), care se ocupă în speţă cu administrarea unui număr de 2620 apartamente, situate în centrul localităţii Mătăsari şi un număr de 61 blocuri de locuinţe.

Alimentarea cu apă se face prin intermediul unor puţuri, în număr de 9, din care 7 în funcţiune, care extrag de la mari adâncimi apa potabilă necesară localităţii. S-a lucrat şi la alimentarea cu apă de la Tismana, investiţia fiind finalizată în acea perioadă în proporţie de 80% şi făcută de Sucursala Minieră Jilţ, beneficiar fiind localitatea Mătăsari. Se stabilise să se încheie la sfârşitul anului 1996.

Reţeaua de distribuţie a apei are 20 de ani vechime. Multe racorduri la blocuri au fost făcute la timpul respectiv provizoriu, în 1996 urmând să se facă un studiu de fezabilitate pentru această lucrare. Execuţia lucrării urma să fie realizată pe baza fondurilor de la bugetul judeţean (defalcat], întrucât din bugetul local nu erau resurse pentru executarea acestei lucrări. încălzirea blocurilor s-a realizat de către Uzina de reparaţii, care era în administrarea Centralei termice Drăgoteşti.

Grupul Social Mina Mătăsari, situat unde e Spitalul Mătăsari, e grupul social al minerilor din subteran.

Sediul Sucursalei Miniere Jilţ se află la intersecţia Mătăsari -Drăgoteşti.

135


La nivelul blocurilor sunt 4 puncte termice, racordate la Centrala Termică Drăgoteşti. Din anul 1994 s-a produs transformarea punctelor termice în microcentrale de cartier, care să funcţioneze cu combustibil lichid şi anume PTl şi PT4, care să fie executate de Sucursala Jilţ şi PT2 din fonduri proprii de către Consiliul local Mătăsari.

în paralel cu transformarea punctelor termice în microcentrale de cartier era necesară remedierea reţelei de distribuire a agentului termic. în 1996 urma să fie făcut un studiu de fezabilitate, lucrarea urmând să înceapă din anul 1997.

Printr-o hotărâre de guvern s-a aprobat introducerea de gaze la bucătării în localitatea Mătăsari. Până la această dată s-a obţinut avizul de la M.F. pentru studiul de fezabilitate. S-a întocmit proiectul tehnic şi proiectul pentru partea economică, precum şi caietul de sarcini în cursul lunii iulie 1995. S-au făcut modificări ale acestor documente de către Ministerul Finanţelor şi MLPAT, licitaţia pentru executarea lucrării având loc pe data de 9 septembrie 1995.

La 31 decembrie 1994 lucrau în comuna Mătăsari un număr de 7681 salariaţi, din care în unităţile industriale 6185.

Beneficiază de pensii în cadrul asigurărilor sociale de stat un număr de 1095 persoane, revenind un număr de 7 salariaţi la un pensionar.

Populaţia comunei este deservită de cele două unităţi comerciale cu capital de stat, ALM şi METEX Motru şi de societăţi cu capital de stat şi privat, care asigură populaţiei toată gama de mărfuri şi servicii.

136

_Mătăsari: flIe de monografie

CAPITOLUL XXV

Activităţi industriale în perioada dintre 1945 şi prezent

upă 1945, paralel cu industria casnică existau, aşa ! cum am mai arătat, ateliere meşteşugăreşti în care se practicau diverse meserii tradiţionale, din care unele

s-au pierdut, meşterii care le practicau îmbătrânind, iar tineretul migrând către oraş, unii urmându-şi studiile sau implicându-se în activităţi administrative. O formă de trecere de la industria casnică propriu-zisă la o activitate industrială bazată pe o semi-mecanizare a constituit-o morăritul, existând pe teritoriul comunei mai multe mori cu valţuri (în perioade mai vechi erau morile cu „dârste"), din care unele au fost descrise. Erau morile următoare: moara lui C-tin Tănăsoiu (ajutat în această antrepriză de fratele său N. Tănăsoiu), moara Ruta, moara Tămâşi, erau instalate pe şoseaua principală a comunei, de la biserica comunală, în faţa căreia se află şi azi moara lui Tămâşi. Acestea deserveau comuna şi satele ei.

începând însă din 1974, comuna Mătăsari intră în zodia unei industrii caracteristice pentru a doua jumătatea a secolului XX, mineritul. în acest an s-au deschis minele Mătăsari şi Drăgoteşti. în 1978 a fost deschisă cariera Jilţ-Sud, iar în 1984 cariera Jilţ-Nord. Activitatea industrială o forma extracţia lignitului, valorificabil sub formă de cărbune energetic. Acest cărbune era cantonat în subsolul perimetrului comunei Mătăsari, făcând parte din zăcământul Bazinului Minier Jilţ, administrat de Sucursala Minieră Jilţ. Exploatarea cărbunelui s-a realizat atât prin lucrări miniere subterane, efectuate de către Exploatarea Minieră Drăgoteşti prin minele Mătăsari, Drăgoteşti, Cojmăneşti, Tehomir, cât şi prin lucrări

137


miniere la zi, efectuate de către exploatările miniere Jilţ-Sud şi Jilţ-Nord. La un moment dat, în deceniul al IX-lea, rezervele de lignit se cifrau la 900 milioane de tone, plus 1100 milioane de tone rezerve situate în zonă pe o întindere de timp de 50-60 de ani.

Producţia de lignit a Bazinului Jilţ a avut ca principal beneficiar termocentrala Turceni. Activitatea industrială a mineritului a atras şi alte activităţi legate direct şi indirect, cum au fost Uzina Reparaţii Utilaj Minier, unităţi prestatoare de servicii etc., iar transportul producţiei miniere de aici a fost asigurat de calea ferată electrificată Turceni - Mătăsari. Alimentarea cu apă industrială s-a realizat printr-0 reţea de foraje de mare adâncime [până la 300], ce a urma a fi înlocuită printr-o sursă de debit mare provenind de la amenajarea Tismana 2. Pe de altă parte, energia electrică pentru consumul industrial a fost distribuită prin două linii de înaltă tensiune. Aceasta a făcut ca zona Mătăsari să aibă specific industrial de monoindustrie, dar care în prezent va cunoaşte alte ramuri productive, în industria textilă de exemplu. în raport cu dezvoltarea minieră existentă în zonă, este necesar să se creeze după anul 2000 locuri de muncă în industria uşoară (confecţii, tricotaje, lucrări de artizanat], aşa cum s-a întâmplat şi în alte localităţi în care a predominat industria extractivă.

E, însă, imperios necesară în prezent o amenajare chibzuită tehnico-minieră şi o neîntârziată recultivare biologică a zonei noastre, pentru a contracara excesele unei exploatări galopante şi a aşa zisei miraculoase decopertări. Va trebui ca echilibrul biologic să se refacă şi solurile să redevină productive din punct de vedere agricol şi nu numai.

I

138

I _Mătăsari: flIe de monografie

CAPITOLUL XXVI

Administraţia

upă 1945, Primăria a funcţionat în localul vechi de I lângă fostul monument al eroilor, la fel ca şi o sală de clasă cu toţi elevii din Mătăsari, de la clasele 1-VlI, primar. Localul a fost demolat şi monumentul a fost

mutat în faţa şcolii generale noi, de lângă biserica din comună. Apoi Primăria a funcţionat în blocul din faţa Poştei şi telefoanelor. După apariţia planului de sistematizare a comunei Mătăsari, s-au construit blocuri cu apartamente, s-a început cu demolarea caselor de pe şoseaua principală, de la intersecţia şoselei principale cu drumul spitalului şi C.A.P.-ului, cu „bunarul" de la vale şi podul de peste Jilţ.

S-a construit un nou local de şcoală generală, lângă biserică, apoi localul Liceului Minier, actualmente Colegiu.

La data de 15 septembrie 2001, situaţia locuinţelor (case şi apartamente în blocuri] era următoarea:

- Sat Mătăsari - 316 case - Sat Croici - 182 case - Sat Runcurel - 215 case - Sate Brădet şi Brădeţel - 291 case - Total case - 1004 - Blocuri - 60, cu 2129 apartamente - 3 cămine cu 270 locuri. Conform evidenţei cadastrale, la sfârşitul anului 1987

suprafaţa comunei era de 4644 ha, cu următorii posesori: - Consiliul Local Mătăsari - 582,94 ha - Departamentul Cultelor - 2,14 ha - Alte ministere - 0,11 ha - învăţământul - 2,34 ha - Ministerul Sănătăţii - 0,19 ha

139


- Ministerul Industriei Chimice - 2,16 ha - Gospodării individuale - 2773,96 ha - Ministerul Economiei Forestiere - 723,52 ha - Petrol, mine, geologie - 984,64 ha - Transporturi, telecomunicaţii - 17,32 ha - Consiliul naţional al apelor - 6,79 ha Acţiunea de măsurare în teren s-a încheiat cu mici excepţii în

anul 1992, după care s-a trecut la probleme tehnice de pus pe plan şi eliberarea adeverinţelor de proprietate. Din cele 1095 titluri de proprietate ce trebuie eliberate, s-au întocmit documentele pentru eliberare la peste jumătate. Suprafeţele expropriate din zonă pentru lucrări miniere au creat mari probleme în ceea ce priveşte punerea în posesie a cetăţenilor. La început s-a mers pe ideea creării unei rezerve de 30% în raport cu suprafaţa expropriată, pentru a pune în posesie şi cetăţenii ale căror suprafeţe au fost afectate în întregime sau aproape în întregime. întrucât introducerea de 30% nu s-a putut face şi pe categorii de folosinţă, datorită faptului că media suprafeţei de teren arabil pe una gospodărie e de 35 ha, rezerva constituită din terenurile cele mai slab productive nu a satisfăcut pe cetăţeni. S-a hotărât de către conducerea judeţeană, la propunerea comisiei comunale, să se valideze suprafeţele găsite pe teren fără nici o diminuare, sub rezerva ca pe măsură ce se redau în folosinţă terenurile, să se reconstituie dreptul de proprietate şi la cetăţenii fără terenuri. Comisia comunală nu a reuşit încă împărţirea suprafeţelor de pădure. La această dată sunt nelămuriri cu privire la delimitarea parcelelor care nu au fost rezolvate de Ocolul Silvic Motru, la care comuna e arondată. De asemenea, sunt parcele de pădure situate în imediata apropiere a gospodăriilor cetăţenilor din satele Croici, Brădet, Brădeţel şi fiecare cetăţean revendică pădurea de pe cureaua cu terenul agricol, fapt pentru care Primăria nu a reuşit să pună în posesie decât circa 10 ha din totalul de 360 ha.

- Sănătatea. în anul 1995, sistemul medical la nivelul localităţii | era asigurat printr-un dispensar cu 3 medici, o secţie-spital cu un medic şi un dispensar de întreprindere cu doi medici. i

- Biblioteca comunală. îşi desfăşoară activitatea într-un ' apartament, fondul de carte e încă insuficient, raportat la numărul mare de locuitori ai comunei şi al celor ce-şi desfăşoară activitatea în multiple domenii, pe ansamblul teritoriului mătăsărean.

Aproape de 1989 s-a început construcţia unui teatru de vară, din fonduri pentru reparaţii curente de la întreprinderile miniere, care puteau finaliza această construcţie cu mici eforturi, dar acestea au fost insuficiente.

140


CAPITOLUL XXVIII

încheiere

(inalul acestei lucrări e, credem noi, însăşi piatra de hotar a îndelungatei treceri peste fiinţarea comunei noastre, din străvechimi de paleolitic ale omului pe

aceste locuri, trecând prin protoistorie, prin viaţa dacică a împrejurimilor şi o organizare romană, apoi „colonatul", serbia, fanarioţii, manufacturile, moşia moşneană şi cea capitalistă, industria sătească şi cea maşinistă, în sfârşit marele secol al XX-lea în întregul lui... în decursul a aproape un an de zile, noi, autorii, ne-am aplecat asupra acestor pagini cu mai mult sau mai puţin noroc şi har, căutând să „înecăm" detaliul, să închegăm esenţa, să scoatem învăţămintele, având pururi în faţă imaginea acestei localităţi în devenirea ei istorică. Cele vreo patru secole ce s-au scurs de la atestarea scrisă a Mătăsarilor au fost, am zis, trepte ale destinului acestor două sate, „de sus" şi „de jos", dimpreună cu celelalte aşezări care, în chip natural, s-au adăpostit sub aripa comunei de centru, ce şi-a probat hegemonia locului. Aceasta din urmă a fost marcată, în mod obiectiv-istoric, de împliniri şi neîmpliniri, de stagnări, de elanuri calitative, acea „evolution par bonds", pe care a pus-o în lumină Auguste Comte şi pe care Marx a luat-o de-a gata... Dar existenţa, „devenirea" de care am vorbit, erau reale şi sunt şi azi, 2002, în continuare, către coordonate pe care, mai înţelepţi şi mai cu unelte, le putem prevedea. Nu vom uita însă niciodată de unde am plecat, rădăcinile care constituie blazonul de Mătăsari, al nostru şi al urmaşilor noştri. Nu vom uita, mai ales, (şi ne vom mândri cu el) trecutul istoric de trupă şi întrupare, temelia noastră legitimă. Căci nu-i departe de noi stâlpul lui Apollodor. Căci la câţiva km în stânga noastră trecea minunatul

141


drum, acea „via" romană, ştergând Pinoasa de azi (cu castrul ei), privind în dreapta lui Mătăsarii (care atunci poate n-aveau nume sau nu i-1 ştim noi) şi năzuind spre nord - nord-vest la nu prea îndepăratata Sarmisegetusa Regia. Generaţii de moşi-strămoşi le-au prefaţat pe ale noastre de azi. Au fost contemporane cu „băile" de aur, aşa cum noi suntem contemporani cu lignitul. Avem vocaţia de mineri, aşa cum au avut-o legionarii Romei, care au săpat în contraforţii Apusenilor galerii, lăsând deoparte sabia scurtă romană şi apucând târnăcopul. Rasă de ţărani din Lăţium, care s-au contopit cu ţăranii din Gorj. Şi istoria ne-a dat brânci la toţi înainte. Când Ţara s-a bucurat, s-a bucurat şi Gorjul, când Ţara a plâns, am plâns şi noi, mătăsăreni, gorjeni şi vecini de peste Amaradia şi Motru. Epoci de impas ne-au stăpânit satele; astăzi vedem una din acestea şi furtunile ei ne vom strădui să le conjurăm, să ne ducem la un liman corăbioara. Am avut mereu aici oameni care au ştiut să-şi ia pe umeri povara ceasului istoric. Neamuri moşnene, ca ai lui Căruntu, primari neobosiţi şi statornici, ca Constantin Purcel, Dobriţoii şi alţii, ne-au fost chezăşie şi am crezut în ei. Generaţii tinere au preluat ştafeta socială, administrativă, gospodărească, precum echipa de azi pe care o vom vedea la lucru, „lampa tradut", continuitatea istorică. Oare, sprijinindu-ne pe toate acestea, n-avem dreptul să nădăjduim într-un viitor mai apropiat şi mai bun? Nu suntem azi mai în măsură să ni-1 modelăm? Cu ale noastre mâini şi cu aportul unor tehnici adecvate? Credem că da, suntem siguri că da.

Nu trebuie totuşi să uităm ce ne-au adus (şi ce nu ne-au adus) ultimele decenii ale scursului secol al XX-lea. Pentru că n-a fost totul „uns", n-a fost totul „ţais". începând de la mijlocul deceniului VII, relieful satului mătăsărean s-a modificat prin dispariţia unor păduri şi dealuri. Aceasta a adus schimbări în stratul freatic de apă, în curenţii de aer, o atmosferă saturată de praf apasă terenurile unde se roteau benzile transportoare. Au suferit nemijlocit oameni, păsări, animale. încă e prematur, credem, să tragem linie, să zicem „debit" şi „credit", va să mai treacă un deceniu - două. însă ştim ce avem de făcut acum. E necesar a se crea un program la nivel de guvern pentru combaterea factorilor poluanţi, astfel încât, la nivelul întreprinderilor, aceste probleme să constituie prioritate şi nu lăsate pe un plan secundar, dintr-o eternă lipsă de fonduri.

142

Jtătăsari: file de monografie

Sucursalele miniere Jilţ, în afara programului de redări în circuitul agricol de 10 ha anual, nu mai execută depoluări în zonă. în domeniul gospodăriei comunale, factorii de conducere se confruntă cu probleme destul de grele. Lipsa condiţiilor sociale (apă curentă, căldură, gaze etc.] a făcut ca o parte din apartamente să fie părăsite. E adevărat că după decembrie '89 şi după plecarea unui număr însemnat de muncitori, tehnicieni, ingineri, economişti, din zisele apartamente, s-a generalizat pentru un timp acel fenomen de abandonare a locuinţelor, care arată destul de trist. Din sumele reahzate prin încasarea chiriei, care era între 200-400 lei/lună/apartament, nu se puteau face reparaţii şi întreţineri la fondul locativ de stat. La data respectivă erau 250 apartamente în diferite stadii de execuţie, care necesitau peste 10 miliarde lei fonduri din bugetul statului pentru a fi terminate.

în anul 1995, a intrat în funcţiune o centrală telefonică automată care asigură servicii pentru toată populaţia din zonă. La nivelul comunei, în 1995 existau un liceu, erau cinci localuri de şcoală, un cămin cultural, un spital, două dispensare, şase biserici, staţii PECO. Primăria îşi desfăşura activitatea într-o scară de bloc, vis-a-vis de Poşta comunală. S-a organizat licitaţia pentru construirea sediului Consiliului local din fonduri proprii, acţiune ce urma să se realizeze în 11 luni. Acest obiectiv a fost realizat prin eforturile făcute de primarul Constantin Purcel şi ceilalţi factori responsabili, care au colaborat aşa încât localul Primăriei a fost terminat în termen şi dat în folosinţă în toamna anului 1998.

Din asigurările sociale beneficiază de pensii un număr de 1095 pensionari. Din 1995 se lucra la întocmirea dosarelor pentru ajutoare sociale la persoanele ale căror familii aveau venituri mici.

Localitatea Mătăsari fiind un mare furnizor de cărbune energetic şi gaze naturale, beneficiază de importante fonduri de la bugetul statului pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie. în perioada 1995-2004, a fost prevăzută deschiderea minelor Mătăsari - Drăgoteşti, cu o valoare de 14,600 mihoane lei. în paralel cu aceste investiţii, urmau să se execute şi anumite obiective care vor duce la schimbări în viaţa social-economică a localităţii, cum ar fi:

- terminarea aducţiunii de apă potabilă de la Tismana, investiţie finanţată de Sucursala Minieră Jilţ, cu o valoare rămasă de executat de peste 700 milioane lei,

143


- introducerea de gaze la bucătării în prima fază, construcţia conductei principale şi a SRM, pentru care sunt prevăzute fonduri de 1000 milioane lei de la bugetul statului, din care 200 milioane au fost date în 1995,

- terminarea staţiei de epurare, cu o valoare de 199 milioane lei, - executarea racordurilor la reţeaua de gaze din contribuţia

locuitorilor, peste 1000 milioane lei, cu termen de punere în funcţiune în decembrie 2000,

- construcţia sediului Consiliului Local, având ca finanţare bugetul local, valoare 300 milioane lei,

- terminarea apartamentelor începute care se găsesc în diferite stadii de execuţie, pentru care sunt necesare fonduri de peste 10 milioane lei,

- terminarea lucrărilor teatrului de vară, investiţie finanţată de sindicatele din zonă, cu o valoare de 500 milioane lei,

- construcţia unei Case de cultură, cu o valoare de 1000 milioane lei, finanţare de la bugetul statului,

- modernizarea drumurilor comunale prin îmbrăcăminţi asfaltice uşoare, în satele Croici, Runcurel şi Brădeţel, 30 km, valoarea 600 milioane lei,

De asemenea, este necesar să se dea o utilitate unor investiţii începute şi abandonate, cum a fost fabrica de pâine, cu o capacitate de 30 tone pâine pe zi.

S-a propus construirea unei pieţe închise, pentru care sunt necesare fonduri în valoare de 600 milioane lei, având drept sursă de finanţare bugetul local. Trebuie avută în vedere şi terminarea staţiei de epurare, pentru care s-au prevăzut fonduri de 200 milioane lei. Are loc şi un fenomen inedit: apartamentele situate la parterul blocurilor, care au fost libere, au fost transformate de proprietari în spaţii comerciale, asigurându-se prin aceasta o aprovizionare bună a populaţiei din zonă. în acelaşi timp, a fost modernizată piaţa comunală, la care se pot face în continuare îmbunătăţiri.

Prin terminarea staţiei de epurare se elimină o parte din poluarea pârâului Jilţ, care are un debit foarte mic în lunile de vară. în ceea ce priveşte ceilalţi poluanţi, este necesar să se iniţieze un program la nivel de guvern pentru toate localităţile unde se extrage din cariere.

144


145

Pe plan social, populaţia comunei înregistrează un indice de natalitate foarte bun pe judeţ, peste media pe ţară.

în relaţiile de producţie se observă fenomenul de disponibilizare a forţei de muncă feminine din industria minieră. Se preconizează ca acest excedent să fie absorbit de industria uşoară, în unităţi care deja fiinţează, prin acţiunea unor întreprinzători particulari, cum e cazul în industria de tricotaje, unde lucrează deja o parte din forţa de muncă feminină din localitate.

Pe plan administrativ. Consiliul Local, prin serviciile publice de specialitate, se implică zilnic în rezolvarea în totalitate a problemelor cetăţenilor din satele mătăsărene. în lipsa statutului de oraş, pe care îl merită justificat, localitatea Mătăsari înregistrează multe greutăţi cotidiene, deoarece problematica pusă de cetăţenii localnici şi navetişti necesită timp pentru rezolvare şi aparat de specialitate.

Legea bugetului nu permite, datorită clasificaţiei bugetare, efectuarea unor categorii de cheltuieli cum se fac la oraşe. Localitatea Mătăsari dispune de un fond localnic mai mare decât unele oraşe din judeţ şi chiar din ţară, iar fondul acesta nu poate fi gospodărit corespunzător. Ca o urmare, acţiunea privind definitivarea patrimoniului public şi privat nu s-a putut finaliza, ceea ce crează mari probleme în administrare. Până la clasificarea patrimoniului. Consiliul Local a luat iniţiativa de a închiria pe durată limitată, prin licitaţie, spaţiile libere dintre blocuri, cuprinse în detaliile de sistematizare. Suma încasată este de 20-30 mii lei m.p. /an, prin acesta realizându-se însemnate venituri la bugetul local. Veniturile bugetului local prevăzute la data de 1995 au fost de 781419 mii lei, din care taxa pe teren de la unităţile miniere a fost de 368100 mii lei. Realizarea acestor venituri din taxa pe teren este condiţionată de subvenţiile acordate din bugetul statului unităţilor din minerit. în anii anteriori, aceste venituri au fost foarte mici, ceea ce a dus la dereglări foarte mari în execuţia bugetelor locale.

Concluzii şi perspective Realizarea principalelor obiective privind infrastructura

socială a localităţii va duce la stabilizarea forţei de muncă din localitatea Mătăsari şi satele ei, la crearea unei populaţii omogene, care se va integra astfel în viaţa economico-socială a zonei. Realizarea unor condiţii materiale inerente unui trai civilizat, apă curentă.


căldură, căi de acces şi comunicaţii, facilităţi de petrecere a timpului liber, va duce la diminuarea problemelor actuale cu care se confruntă Consiliul Local - apartamente degradate, tulburarea liniştii şi ordinii publice, finalizarea unor obiective propuse, impactul social etc.

Pentru anii următori. Consiliul Local propune ca la elaborarea legii bugetului să se facă o descentralizare a veniturilor pe surse de realizare, pentru a nu fi nevoiţi să contractăm împrumuturi de la tezaur.

Acestea sunt obiectivele ce stau în faţa actualei echipe administrativ-gospodăreşti la început de an 2002. Reperele sunt fixate, fără a exclude rezolvarea din mers a problemelor lăturalnice ivite. Problema cea mai importantă ce se ridică e, credem, refacerea mediului, fără neapărat o revenire la un „stătu quo ante" ce nu mai poate fi reintegrat în toate coordonatele lui, dar poate fi rememorat şi clădit cu tot ce ne-a adus o nouă tehnică şi o nouă viziune ecologică a întregului. Pe baza acestei concepţii şi pe punerea ei în operă se rezolvă armonios şi celelalte deziderate, materiale şi umane, întru dezvoltarea multiplă a unei comune gorjene de secol XXI.

Contribuţia locuitorilor de pe Valea Jilţului la cucerirea Independenţei României

Cucerirea Independenţei a reprezentat un moment de o importanţă deosebită în dezvoltarea României moderne. Declarată la 9 mai 1877, Independenţa a fost consfinţită prin jertfa şi contribuţia materială a întregului popor.

Aflate la acea dată în componenţa judeţului Mehedinţi, localităţile traversate de pârâul Jilţ şi-au adus şi ele, după posibilităţi, contribuţia la câştigarea independenţei.

Documentele vremii atestă aportul populaţiei din această zonă la războiul din 1877-1878. Datorită aşezării geografice a judeţului Mehedinţi, în imediata apropiere a locurilor de desfăşurare a luptelor, resursele materiale şi umane ale comunelor componente au fost solicitate la o contribuţie maximă.

La decretarea mobilizării armatei şi pe timpul operaţiunilor militare, cei mai mulţi dintre mehedinţeni s-au aflat în rândurile Regimentelor I Dorobanţi, I şi IV linie, II Călăraşi şi în Divizia teritorială militară I. Regimentele I şi IV linie au participat la apărarea

146


147

Calafatului, la ocuparea redutelor Griviţa 1 şi Griviţa 2, la cucerirea Plevnei şi Rahovei, la încercuirea Vidinului.

Printre cei răniţi şi rămaşi pe câmpul de luptă s-au numărat sergentul Dascălu Păun din Drăgoteşti şi soldaţii Horcea Ion din Brădet, Bâza Constantin din Drăgoteşti, Trandafir Vasile, Nebunu Pantelie şi Carlaonţ Vasile din Miculeşti.

Pentru actele de bravură şi eroism în luptă au fost distinşi cu medalia „Virtutea Militară" Bejenaru Gheorghe, Petre Ciorecanu şi Gheorghe D. Gherghinescu din Cojmăneşti.

Prin subscrieri benevol, donaţii, ofrande şi rechiţii, locuitorii de pe Valea Jilţului au contribuit la aprovizionarea operativă, cu produse şi materiale a unităţilor militare române.

La apelul adresat populaţiei de către Mihail Kogălniceanu pentru a dota armata cu puşti moderne, din comunele acestei zone, au fost strânse următoarele sume: 35 lei din Mătăsari, 30 lei din Miculeşti, 104 lei din Slivileşti, 16 lei şi 65 bani din Runcurel, 32 lei din Brădet, 7 lei şi 55 bani din Tehomir şi 50 lei din Drăgoteşti.

Locuitorul Alexandru Ciortan din cătunul Croici oferea armatei române 10 lei, 40 ocale grâu, 100 ocale porumb, 10 ocale fasole şi un berbec.

Pe aceeaşi listă de ofrande erau menţionaţi: preotul Voicu Cotoi din comuna Corobăile, Ion Petrescu din Mătăsari, Vasile Ghe. Păsărescu, loan Boiangiu, Nicolae Popescu şi loan Popa Constantin din comuna Drăgoteşti. Aceştia donau armatei 22 lei, 90 ocale grâu, 270 ocale porumb, trei berbeci şi două vaci.

în statisticile vremii sunt, de asemenea, consemnate 152 ocale fasole, două kg fân şi 11 kg grâu provenite de la localităţile Mătăsari, Negomir, Miculeşti şi Strâmtu.

Dovedind o adâncă înţelegere faţă de cerinţele ţării şi marele efort pe care-1 depunea întregul popor, locuitorii Văii Jilţului au adus o contribuţie importantă la câştigarea independenţei, făcându-şi pe deplin datoria.

Prof. Liliana Taşcău Arhivele Statului, judeţul Gorj


148

Destin

Fiindcă proaspăt înfiinţată revistă „Murmurul Jilţului" a fostului meu liceu mi-a oferit posibilitatea ca între paginile ei să-şi găsească locul şi articolul meu despre facultatea la care sunt student, nu am scăpat această ocazie şi iată-mă, deci, scriind aceste rânduri.

Aşa cum este firesc şi politicos, înainte de toate trebuie să mă prezint.

Mă numesc Mugurel Popescu şi, aşa cum am spus mai sus, sunt un fost elev al Liceului Industrial Mătăsari, pe care l-am absolvit în anul 1996.

Lăsând la o parte perioada claselor primare şi a gimnaziului, pot să vă spun că după susţinerea examenului de treaptă - sigur promovat - am urmat perioada de patru ani de liceu cu profilul electromecanic de carieră.

Ca orice absolvent de liceu care doreşte să meargă mai departe şi visul meu a fost acela de a-mi desăvârşi cultura proprie, să-mi fac un scop în viaţă pentru care să-mi mobilizez întreaga putere de creaţie, forţa de muncă, pasiunea chiar şi mai ales cunoştinţa, ca în final toate eforturile să-mi fie răsplătite cu o viaţă mai bună, un trai mai decent şi, mai ales, cu multe satisfacţii pe plan profesional. Chiar dacă o parte a visului meu s-a împlinit, totuşi nu sunt pe deplin împăcat, nu am satisfacţia pe care mi-aş fi dorit-o, datorită faptului că neşansa m-a dus să studiez dreptul în cadrul învăţământului particular.

Sunt student la o facultate particulară de drept care face parte din „aşa numita Academie Hercules" din Băile Herculane. Este o unitate de învăţământ superior despre a cărei existenţă nu am ştiut nimic până anul acesta, când am susţinut examenul de admitere acolo.

Nu ştiu cine e în spatele acestei instituţii, nu ştiu care-i sunt interesele şi dacă acestea vizează într-adevăr dezvoltarea învăţământului superior şi pregătirea unor mari jurişti sau nu urmăreşte altceva decât dobândirea unor interese materiale sau de altă natură. Ceea ce vă pot spune este ceea ce am observat eu în perioada unui semestru de când sunt student al acestei facultăţi.

îşi desfăşoară activitatea doar de trei ani, nu există un sediu propiu-zis, mă refer la o anumită clădire, aşa cum suntem obişnuiţi,


149

CU secretariat, sală de cursuri, birouri, iar locul acestora este luat de câteva încăperi care ţin loc de sală de cursuri, birouri ş.a.m.d., în interiorul Hotelului „Dacia".

Facultatea are un singur profil - dreptul juridic. Cursurile se desfăşoară la sfârşitul săptămânii, mai precis de vineri după amiază până luni. Studenţii sunt cazaţi la acelaşi hotel, evident la un preţ mai redus.

în prezent, anul 1, facultatea are aproximativ trei sute de studenţi. Despre cadrele didactice vă pot spune că majoritatea au pregătirea juridică de specialitate, mulţi dintre profesori provin de la facultăţi de renume din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi.

Ceea ce mă interesează şi pe mine, ca pe orice alt viitor candidat care doreşte să se înscrie la această facultate, este dacă ea este acreditată. Până în momentul de faţă nu este acreditată, dar există promisiuni. Cu privire la taxa de susţinere a studiilor vă pot spune că reprezintă o sumă foarte mare, cel puţin mie aşa mi se pare.

Unele date despre monument

- S-a ridicat în anul 1922 la iniţiativa It. Col. I. Petrescu, primul om din Mătăsari care deţine acest grad militar.

- Monumentul s-a ridicat datorită fondurilor băneşti pe care le-au dat familiile care aveau morţi pe front.

- Constituirea sa a avut loc la Turnu-Severin , fiind adus aici în module, fiecare modul pe câte un car tras de patru boi.

- Monumentul a fost amplasat în centrul comunei. - Datorită interpretării greşite a simbolului pe care îl avea

vulturul, acesta a fost distrus în noaptea de revelion 1955-1956 de către Pamfiloiu Ion (fierar), Nicolae Stănescu, Becheanu Ion.

- Crucea pe care vulturul o purta în cioc a fost găsită a doua zi lângă monument de către Grigore Stoichiţoiu.

- Pentru reîntregirea monumentului au fost comandate la Turnu-Severin un alt vultur (cel de azi) pentru a fi amplasat pe monument şi două plăci de marmură pe care erau scrise numele eroilor morţi în al doilea Război Mondial.

- De transportul şi amplasarea acestor obiecte s-au ocupat Gheorghe Tănăsoiu şi Gheorghe Popescu.


- în anul 1981, cu aprobarea organelor judeţene, cu ştirea Primăriei Mătăsari, prin grija profesorilor Dumitru şi Ion Dădălău, monumentul a fost mutat în faţa Şcolii Generale Nr. 2 Mătăsari, judeţul Gorj.

Culese de Udrişte Cristi şi Dădălău Nicuşor de la bunicul lor, Dădălău Dumitru, ţăran din comuna Mătăsari, 67 ani, în 1996.

Tema pentru profesori, elevi şi poliţişti

Necesitatea implicării unităţilor de poliţie pe linia prevenirii şi combaterii delincventei juvenile este determinată de realitatea fenomenului infracţional existent în rândul acestei categorii de persoane, exprimată în ultimii ani prin evoluţia ascendentă a infracţiunilor de natură judiciară, atât prin creşterea frecvenţei, cât şi a gradului de pericol social al faptelor săvârşite.

Importanţa acestei probleme rezidă în însăşi caracteristicile delicventei, care se confruntă cu o dublă realitate: pe de o parte absenţa unei depline capacităţi de înţelegere a semnificaţiei comportamentelor antisociale, îmbinată cu lipsa de experienţă ce „împinge" adesea minorul la săvârşirea unor fapte de natură penală şi pe de altă parte, existenţa unei periculozităţi obiective ce o au unele dintre acestea, prin care sunt lezate valorile sociale ale statului de drept. La nivel naţional, se înregistrează creşteri alarmante ale numărului de infracţiuni comise de către minori, astfel: dacă în 1990 s-au săvârşit 8453 fapte penale, în anul 1996 acestea au crescut cu 13.575.

Infracţiunile săvârşite de către minori au fost cu predilecţie furturile, numai în anul 1996 acestea au crescut cu 19.820 fapte, dar această categorie de persoane a comis 31 omoruri, 26 tentative de omoruri, 8 lovituri cauzatoare de moarte, 58 vătămări corporale grave, 71 violuri, 793 tâlhării. într-o creştere alarmantă este fapta de prostituţie.

Se constată că la minorii cu comportament deviant există tendinţa de a se organiza în grupuri infracţionale, săvârşind fapte grave. Astfel, Baicea Loredana Georgeta, Scoarţă C-tin Ion, Agafiţei Costel, Baltag Marius Eugen, Carcalete Victor zis Jupuitu, Titirez Elena, Bârdaru Sandu C-tin, Gug Florin, toţi în vârstă de 10-14 ani, au pătruns prin efracţie în S.C. Astarteea SRL Restaurantul 35 al

150


151

„ConsumCoop", atelierul reparaţii Radio- TV-Bloc 5, SC Alma SA Motru Bloc C7, SC Buicoinvest SRL, Alimentara nr. 85 şi Barul Bureţia Ioana (toate unităţile sunt din Mătăsari, ca de altfel şi autorii) şi au sustras bani şi bunuri în valoare de peste 1 550 000 lei.

Un factor educativ de o deosebită importanţă, poate cu un rol mai mare decât familia, pentru prevenirea faptelor antisociale, îl reprezintă „ŞCOALA". Prioritatea priorităţilor este îmbunătăţirea relaţiilor intersociale dintre profesori, dintre elevi şi profesori, elevi şi părinţii acestora, străduindu-se să creeze o interacţiune pozitivă între membrii acestor grupuri. Elevii şi profesorii trebuie să se poată simţi mândri de şcoala lor şi să aibă un sentiment de solidaritate. Profesorii trebuie să fie mai conştienţi de rolul lor de modele şi să facă loc pedagogului. Simpla transmitere a cunoştinţelor este mai puţin importantă decât „educaţia", deoarece familia este din ce în ce mai puţin capabilă să îndeplinească această misiune. Elevii şi părinţii acestora trebuie, pe cât posibil, să fie încurajaţi, să participe, să colaboreze şi să-şi asume răspunderi. Ar trebui consultaţi în privinţa programului, cât şi a amenajării sălilor, clădirile şcolare să fie deschise, iar structurile administrative şi transparente.

Documente de moşneni (Brădet - Mehedinţi)

în dorinţa de a da la lumină cât mai multe izvoare răzleţite prin casele satelor moşneneşti, piblicăm aici o grupă de note vechi ale moşnenilor din satul Brădet, judeţul Mehedinţi. Ele se referă la proprietatea indiviză a moşnenilor din Brădet şi s-au trimis spre transcriere la Arhivele Statului. Din acestea, 50 documente se află transcrise în condica de documente a moşnenilor şi în dosar sunt 35 care privesc numai Brădetul. Condica este deteriorată, roasă de vremi şi pătată de apa ce a pătruns prin şiţa afumată până la podina unde se păstra. O parte din legătura de piele de la cotor a mai rămas încă, dar copertele îi lipsesc. După filigrana hârtiei care poartă anul 1835, se vede a fi scrisă curând după acest an. Transcrierea cu caractere chirilice este unitară, caracteristică primei jumătăţi a secolului XIX. Copistul, poate din Brădet, era cunoscător al scrierii, era om de meseria aceasta fiindcă în unele locuri, imitând originalele, a ornat


textul CU litere în chinovar, în special literele mai minuscule şi a datat documentele.

Convinşi că actele se pierd cu vremea şi odată cu ele şi dreptul de proprietate, moşnenii au hotărât concentrarea lor în condică, aşa cum se făcea la mănăstiri şi prin casele boiereşti. Condica se încredinţa, de obicei, celui care avea mai multă proprietate şi datorită acestui fapt a ajuns până la noi. Deşi documentele interesau toate familiile de moşneni din Brădet, cel care a pus, probabil, la cale întocmirea condicii este popa Ion Bălan, cel care stăpânea partea cea mai mare prin cumpărarea dreptului celorlalţi codevălmaşi. Nu credem să fi transcris el condica, căci avea peste 70 de ani la vremea aceasta, ci un om angajat înadins, care nu-şi însemnează însă numele. Transcrierea din condică reprezintă acte cu destulă valoare pentru toţi, fiindcă nu se vedea a o fi prezentat la vreo autoritate pentru legalizare, cum s-a făcut cu multe condici boiereşti sau mănăstireşti. Popa Ion Bălan a transmis condica fiului său Dumitraşcu, care şi-a transcris singur actele de proprietate ulterioare în aceasta până după anul 1850. El semnează cu numele de Dumitraşcu Popa Ion Bălan Brădeţeanu.

1.

Primele documente poartă număr de ordine de la 1 - 55, ultimele fiind transcrise de Dumitraşcu din timp în timp, în măsura în care se constituiau, însă numai cu un număr de ordine. Chiar grafia este mai variată la ultimele acte. Noi le publicăm în ordine cronologică, numerotându-le astfel, unificându-le cu cele din dosar şi dând în transcriere întreagă pe cele vechi şi numai în rezumat pe cele din secolul XIX. Neapărat că pentru istoricul acestui sat de moşneni sunt tot atât de importante şi unele şi altele. Pentru lămurirea legăturilor între neamuri, acum mult mai ramificate, poate că tocmai documentele mai noi prezintă mai mult interes.

După conţinut, sunt mai toate zapise şi acte întocmite cu ocazia micilor neînţelegeri ivite între moşneni pentru determinarea hotarelor de moşii. Din această cauză par a nu prezenta interes cu informaţie istorică generală. Lipsa actelor avizate de cancelaria domnească arată că moşnenii au stăpânit netulburat din tată în fiu şi din această cauză n-a fost nevoie de întărirea domnească asupra

152


dreptului de proprietate. Aceasta se vede şi din caracterul mai mult privat al satelor, nefiind nevoie decât, din când în când, să se stabilească dreptul fiecăruia prin alegeri de hotare, fără să se facă apel la judecată. Pentru trecutul satului Brădet, ele sunt destul de importante. Dacă menţionăm numai Ocalnica noţiei Brădet, făcută în anul 1779 Februarie 4, cu lista tuturor moşnenilor din acea vreme, arătând suprafaţa de pământ ce aparţine fiecăruia, este de ajuns să ne dăm seama de cine sunt stâlpii neamurilor din acest sat şi de starea lor economică.

Brădetul, sat aşezat la poalele dealului Bujorăscul, era un sat bine închegat, cu locuitori strâns legaţi între ei prin rudenie şi cu o stare economică bună.

Proprietatea s-a transmis din tată în fiu în mod paşnic şi nu s-a fărâmiţat prea mult ca în alte sate de moşneni, unde proprietatea moşnenească aproape a dispărut. Aşa se explică lipsa actelor de natură juridică din această condică.

Bănuim că se mai găsesc în Brădet şi alte sate vechi, unele poate mult mai vechi decât cele de aici. Acestea, nefiind adunate ca cele din condici, sunt răzleţe prin lăzile diverşilor urmaşi de moşneni şi sunt sortite pierzării. Cele de care ne ocupăm privesc mai mult familia Bălanilor şi pe cele cu care s-au înrudit, spre exemplu: Trotocanii, Purdeştii, Turtureii, Bobeii.

Controlând hsta moşnenilor din condica făcută în anul 1779, despre care am vorbit, cu „Tabelele statisticeşti pe anul 1838" aflate la Arhivele Statului din Bucureşti, constatăm că este desăvârşită potrivire între ele, găsind în ambele aceleaşi neamuri: Bălani, Turtureni (urmaşii lui Radu Turturea pomenit în actul din 1645 mai 3), Vezurani, Budeşti, Trocani, Purdeşti (urmaşii lui Gheorghe Purde), ginerele lui Ion Lăudat Turturea pomenit în actul din anul 1765 ianuarie 25. Cuculeştii, Bobeii, Hânceştii, Lupuleştii. De observat că păstrau nu numai numele de familie, ci şi pe cel de persoană, cu toate că numărul membrilor creştea an după an. „Tabelele Statistice" arată că din 161 de famiUi, câte se aflau în anul 1836 în Brădet, 25 purtau numele de Bălan (urmaşii lui Udrea Bălan pomenit în primele acte), iar la 9 dintre ele, capul familiei se numea Ion Bălan. Apoi 12 familii aparţineau neamului Turturea, 16 ale neamului Hârceanu, 9 ale neamului Buda (urmaşii lui Gavril Buda), 6 ale neamului Purdea, 6 Trotea, 7 Vezure etc.

153


Din documente şi din „Tabelele Statistice" rezultă că anul de vază al Brădetului era la începutul secolului XIX. Popa Ion Bălan, care la 1838 avea vârsta de 70 de ani, având de soţie pe Călina şi 5 copii (3 fete şi 2 băieţi. Ion şi Dumitraşcu), răscumpără mereu de la rudele moşneni părţi de teren şi încheagă o frumoasă moşie. Şi restul moşnenilor aveau situaţie bună materială fiindcă toţi sunt părtaşi ai moşiei satului, care era foarte variată: loc de cultură vie, pomet [mai ales pruni), silişte, fâneaţă, pădure, mori. în tot satul nu era decât un singur clăcaş, ţiganul Ion Neculae Ursaru, fierarul satului, restul fiind toţi proprietari.

După cum am mai spus, chiar dacă alte acte referitoare la Brădet nu s-ar mai găsi în localitate, cele publicate aci, completate de informaţia istorică, sunt de ajuns pentru luminarea trecutului unui sat de moşneni cum este Brădetul, care pare a fi dus o viaţă mai tihnită decât alte sate ale ţării.

1645 Mai 3 - Zapisul lui Duca şi Lupu Sturzul, nepoţii lui Ion Boerul, prin care vând împreună cu Neaga şi cu Anghelina, fetele lui Pascu, partea lor de moşie din Brădet şi din Pinoasa lui Patru, fiul lui Voicu şi vărului său Radu Turturea.

2.

Adică eu, Duca, dimpreună cu văru-meu, Lupu Sturzul, nepoţii lui Ion Boeru din Brădet, scriau zapisul nostru de mâna lui Pătrul şi Voicu şi de mâna vărului său, Radu Turturea, cu feciorii lui Mihail, Stănil, sătenii Lupu şi Lăudat ca să le fie lor de mare trebuinţă, fiindcă le-au vândut partea noastră de moşie câtă a fost nevândută de moşul nostru Ion Boerul, în drept bani gata 500 şi un bou.

Şi am mai vândut eu Neaga şi cu Anghelina, fetele lui Pascu partea noastră din Brădet şi din Pinoasa lui Patru şi lui Radu în dreptunghi 5 şi 2 oi. Şi când le-am vândut acest zapis am avut bune mărturii, care îşi vor pune percepţiile ca să se crează.

Luna Mai 3, leat 7153 (1645]

Eu Duca vânzător Eu Lupu vânzător Eu Neaga şi Anghelina vânzătoare Eu Dragată ot Pinoasa

154


Eu Oprea Grăgoş - eu Nicola - eu lacob ot Mătăsari Eu Barbu ot Strâmba Această copie s-a scos întocmai după cel adevărat din cuvânt în

cuvânt.

3.

1702 (7210) - Zapisul prin care Laţiscu dăruieşte lui Bălan un loc de vie în Gruiul cu Malul, compus din 6 răzoare precum şi pometul în deal şi în vale de vie.

Adică eu Laţiscu dat-am pământul meu, loc de vie, în Gruiul cu Malul, răzoare de vie 6, cu pomet cu tot, în deal şi în vale de vie, de bună voia lui şi cu toată inima lui şi cu ştirea tuturor megieşilor, întâi fetele dumnealui şi feciorii dumnealui anume Pătrul şi Ifrim şi Preda şi Barbu şi Dragomir şi cu ştirea feciorilor Lupul Timişanului anume Pârvu i sân Nargu Dorbul, i brat age Drăgosla(v) i brat age fraţii Cristii s-au împreunat aceia când s-au făcut acest zapis pentru pomana ce au fost nenea Laţiscu şi cu tot cinstit casa dumnealui. Şi eu răspund Ion sin Dobrita şi brat age Udreşte şi brat eu Bălan. Aceasta să se ştie că i-am dat eu Laţiscu pământ de pomană (mie) lui Bălan să fie pomană necurmat lui şi feciorilor lui, nepoţilor lui, strănepoţilor lui în veac. Iară cine se va scula din feciorii lui sau din nepoţi, piatra să putrezească iar el să nu mai putrezească. Peste cuvântul meu să se ştie acest loc de l-am luat cu Bălan pentru pomană s-au dat, dat să fie. Iară de s-ar scula să-l vândă Bălan pe bani, el sau feciorii lui, sfurişiş să fie ei seminţia ce s-ar vedea.

4.

La acest zapis numărul zilelor lunii întru care s-au scris ei nu s-au putut cunoaşte, iar lestul lui este 7210. Aceste mai sus scrise cuvinte sunt scrise întocmai după cum să vede din cuvânt în cuvânt

5.

1757 (7265) Aprilie 17 - Cartea a 4 boieri hotărnici dată lui Udrea Bălan din Brădet cu ocazia hotărnicii moşiei Timişenilor ca să stăpânească în pace cele 6 răzoare de vie dăruite lui de Laţiscu Orăgui în Gruiul cu Malul şi a şi fost făcut vie. Şi viind noi aicea la hotărnicia

155


moşii Timişenilor au venit şi el cu acest zapis de danie de ni l-au arătat şi ne-au spus nepoţii lui Laţiscu Crăgui cum ca cu adevărat i-au fost dat moşu-său acel loc de vie de danie şi noi am dat cartea noastră lui Udrea Bălan ca să aibă a-şi ţinea via şi pometu ce sunt într-acel loc cu bună pace de către toţi moşnenii din Timişeni şi nimenea supărare să nu-i facă aceaste.

Le(s)t 7265 (1757] Aprilie 17

(ss] Radu... biv vel pitar [ss] Răducanu Moduran (ss] Franţei Corebez căpitan (ss] Constantin Fărcăşescu

6.

1763 Februarie 2. - Zepisul prin care Ion fiul lui Barbu Lăudat Turturea vinde lui Ion Bălan 67 stânjeni de moşie în Brădet precum şi partea lui din moşia Pinoses.

Adecă eu Ion sin Barbul Lăudat Turturea dat-am zapisul meu la mâna lui Ion Bălan, precum să se ştie că i-am vândut partea mea de moşie din Brădet stânjeni 67, adică şaizeci şi şapte, însă stânjeni câte bani 20, adică două zeci, însă i-am mai vândut şi partea din Pinoasa câtă mi se va alege despre verii mei Turturel, drept nouă sloţi, să aibă (a] o stăpâni în rupt ca bună pace despre toţi verii mei fiindcă i-am şi întrebat fiind şi alţi semeni buni mărturii care mai jos se vor iscăli. Şi eu pentru credinţă am iscălit puind se degetul în loc de pecete va să se crează.

Eu Ion Barbul Lăudat am dat acest zapis şi vânzători. L(ea]t 1763 Februarie 2

Eu Gheorghe Turturea otPincasa Martor Eu Nica Turturea ot tem martor Eu Stoian Timişanu, martor Eu Ştefan Bălan, martor Eu Nicolae Turturea, martor Eu Gavrel Buda, martor Şi am scris eu Stanil Boabescu ot Mătăsari cu zisa mai sus

numitului şi sunt şi martor.

156


7.

1765 Ianuarie 25 - Gheorghe Purde, ginerele lui Ion Barbu Turturea răscumpără un zapis de la nepoţii lui Barbu Turturea Lăudat anume Constandin şi Dumitraşco.

Sud Mehedinţi Acest zapis s-au răscumpărat de Gheorghe Purde zis Ion sin al

lui Barbu Turturea Lăudat şi va întorce banii ce cuprinde într-acest zapis Constandin i Dumitraşco nepoţii lui Barbu Turturea Lăudat cu soroc de 50 de zile. Iar nefiind bani să fie moşia după cuprinderea zapisului supt stăpânire, fiindcă s-au dat banii prin judecată înaintea noastră încă şi dându-i-se banii tot are a stăpâni numitu Gheorghe Purde, fiindcă l-au înfrăţit şi pă el cu numiţii că au răscumpărat moşia.

1 [ea]t 1765 Chenare 25 Cosilină Sărdar

8.

1779 Februarie 3 - Zapisul prin care Dochina, soţia lui Ion Lăudat Turturea din Brădet, vinde împreună cu foncierii ei Constantin şi Dumitraşcu, a treia parte din moşie, vie, silişte şi pomet, lui Gheorghe Purde, ginerele său şi soţiei lui Marina.

Adică eu Dochina ce am fost soţia lui Ion sin Lăudat Turturea din Brădet împreună şi cu feciorii mei anume Constandin şi Dumitraşcu, făcut-am acest al nostru zapis la mâna lui Gheorghe Purde ginerele său şi la mâna flis-mea Marina precum să se ştie că rămăind în multă datorie făcută de soţul meu cu mine şi eu neavând cu ce o plăti i-am poftit cu vaca mea şi cu a feciorilor mei şi cu tiţi moşnenii, de a plăti datoria câtă au fost rămasă însă taleri 27, şi gineri-meu Gheorghe să stăpânească moşia împreună cu copii mei a treia parte ca să fie trei fraţi pe moşie şi vie şi din silişte şi pomet. Şi orice se va agonisi să-i fie lui şifiie-mea Marina moşie stătătoare lui şi feciorilor lor şi nepoţii câţi Dumnezeu le va dărui. Şi ei să aibe a ne cumănda pe mine şi soţul meu. Şi când s-au făcut acest zapis fost-au mulţi oameni împregiureni şi moşnenii care se vor şi iscăli. Şi pentru adevărata credinţă am întărit cu iscălitura puind şi degetul.

Febr 3 Leat 1779

157


Eu Dochina soţia lui Ion sin Lăudat Eu Dumitraşco său Ion Eu Radu Drăgoeşti martor Eu Constandin său Ion Eu Nica Turturea martor Eu Danciu Morăga martor Eu Stamatache Eu Ion său Gheorghe Turturea martor Eu Văsăle său Ion Schiopol martor Eu Ştefan Bălan (ot tam) martor Eu Căr[s]tea Bălan [ot tam] martor Eu Gheorghe Robote martor Eu Constandin Vezure martor [ss] Daia Vezure martor [ss] Mihai Trotea martor

Şi am scris eu popa Micolae Tărcău

9.

1779 Februarie 4 - Cartea de alegere făcută de Sandru Polcovnicul şi Sandul Căpitanul părţii de moşie ce aparţine lui Ion Glumeşte că ceteşii lui în hotarul Brădetu judeţul Mehedinţi.

Din Prea Cinstită porunca Divanului Craiovii. Noi doi boieri fiind rânduiţi ca să hotărâm moşia Brădetu Sud

Mehedinţi, deci alegând părţile tuturor moştenilor de moştenire, de cumpărătoare ale-am şi partea lui Ion Giurmeşte cu toată ceata lor la mijloc stânjeni 35, la răsărit stânjeni 53, la apus stânjeni 18, care parte s-au adeverit a moşului lor Lupul al Crăciunesei ce să trage din Dragomir ce i s-aufost dat şi la hotărnicia a 4 boieri, osebi de vânzările ce au fost vândut, să aibe a stăpâni şi în pădure cât i să va veni, după suma ce scrie mai sus şi în pace şi nesupărati ce i-am ales cu pietrire din pistr Pădăieştilor în sus până în partea lui Constandin Brancea, pentru că este a lor moşie, bună şi dreaptă de moştenire pentru că noi aşa am găsit cu cale şi cu dreptate aceasta.

I[ea]tl779 Februarie 4 [ss] Sandru biv vel polcovnic [ss] Sandul Căpitanul

158


10.

159

1779 Februarie 4 - Cartea de alegere făcută de Sandu polcovnicul şi Sandu Căpitanul tuturor părţilor de moşie ce stăpânea Gheorghe Purde în Silişte, în Ţarină în Teiul Badăesc şi în pădure în hotarul Brădet despre ceilalţi moşneni.

Din luminată porunca Măriei Sale prea înălţatului nostru Domn loan Alexandru Ipsilant dup jalba ce au dat moşnenii din Brădet şi ieşindu-le răspuns către dumnealui Teodorache biv vel clucer, deci din prea cinstită porunca Divanului fiind noi rânduiţi boieri hotărnici am venit la zi şi la soroc împreună şi cu Nicola portărelu, unde fiind toate părţile potrivnice şi moştenii faţă le-am citit tuturor cărţile de moştenire şi zapisele de cumpărătură în foi de zestre ce am văzut la mâinile lor ales-am şi partea lui Gheorghe Purde la mijloc stânjeni 45, la răsărit stânjeni 67 şi jumătate, la apus stânjeni 22 şi jumătate în silişte între Lupuleşti şi între Turturel după foaia de zestre de la socru său loan şi Barbu Lăudat Turturea după foaia de zestre cu leat 1759, fiindcă şi-au răscumpărat-o. I se mai alege lui Gheorghe Purdescu cumnaţii lui, I Budeştii, I Lupeştii, I Turturel în ţarină la mijloc stânjeni 167 şi jumătate, la răsărit stânjeni 206, la apus stânjeni 69. I se mai alege lui Gheorghe Purdescu, cu cumnaţii lui C-tin şi Dumitraşcu, I Turturel şi Budeşti cumpărătură din teiul Bădesc la mijloc stânjeni 57 şi jumătate, la răsărit stânjeni 86 şi jumătate, la apus stânjeni 29, să aibe a-l stăpâni Gheorghe Purdescu din partea cumnaţilor lui a IlI-a parte ce o are de cumpărătură de la ei cu zapis s-au văzut cu leat 1779 februarie 3. Deosebit de zestre ci i s-au ales în Sălişte numai lui Gheorghe Purdescu. Deci să aibă a stăpâni această sumă de stânjeni ce scrie mai sus cu bună pace şi nesupăraţi de către ceilalţi moşneni. Să aibă a ţine şi în pădure partea lor după suma stânjenilor ce li s-au dat mai sus pentru că noi aşa am găsit a fi cu cale aceasta.

Leat 1779, februarie 4 (ss) Sandu biv polcovnic (ss) Sandu Căpitan Această copie s-a scos întocmai după cea adevărată din cuvânt

în cuvânt.


160

11.

1779 februarie 4, Ocolnica moşiei Brădet proprietatea moşnenilor, despre moşiile Mătăsari, Runcurel, Pinoasa, Timişeni etc., împreună cu lista stânjenilor cuveniţi fiecărui moşnean după satele ce poseda. Ocolnica şi cărţile de alegere, date fiecărui moşnean s-au făcut de Sandu Căpitanu şi Sandu biv polcovnic.

După jalba ce au dat toţi moşnenii din Brădet la Prea înălţatul nostru domn Alexandru Ipsilant Voievod pentru pricina moşii ce au avut între dânşii, deci Măria sa poruncind cu o luminată poruncă a Măriei Sale la Cinstita Căimăcănie ornăduindu-se pe noi ca să mergem să le facem împărţire după cărţile, zapisele ce vor avea de cumpărătură. Deci noi la sorocu ce am pus ne-am adunat la faţa locului la numita moşie împreună cu Nicola portărelu. De aceea întâi am făcut cercetare prin oameni bătrâni semnele hotarului care se alătură cu alte hotare şi arătându-ne o piatră a 4 boieri în măgură deasupra de lacul Măţinii, văzând şi ocolnica a 4 boieri la moşnenii din Mătăsari, care s-au osebit Brădetu din Mătăsari. Sindin piatra din Măgură drept în vale în gura văii largi unde s-au pietre.

De aceea drept peste dosul văii largi în obârşiia Hălăngii şi în vila lui Nicolae Ecobescu, unde este pusă piatră despre Runcurelu într-un măceş, culmea în sus spre apus pe scursura dealului alăturea cu hotarul Runcurelului în poiana Teiului, unde s-au pus piatra despre Bojorăscu, culmea spre amiază noapte în Cioca din obârşii, unde pe culme în jos spre răsărit pe scursura dealului, în poiana cu brazi, unde se hotărăşte cu strâmba, tot culmea în jos spre răsărit în obârşia Furcăreţei unde se hotăreşte cu Pinoasa, culmea în jos spre amiazăzi în Lacul Şarpelui unde se hotăreşte cu Timişenii, matca Bohorelului în jos până în dreptul vii lui Stoican Ecobescu, drept iară în piatra din târg. De aceea am făcut măsurătoarea hotarului domnesc pe trei locuri cu stânjinu domnesc după obicei şi am găsit mijlocu stânjeni 2367, răsărita stânjini 3551, apusu 1184. Deci dintr' această sumă au dat fieştecăruia moşnean după cărţile de moştenire, zapise de cumpărătoare şi zestre şi danii după cum se va arăta mai jos fieştecăruia şi anume făcându-le şi cărţi de hotărnicie la mână.

Această copie de ocolnica s-au scos întocmai după cea adevărată din cuvânt în cuvânt cu leatu ei: 1779 februarie 4.

Iscăliţi doi boieri hotărnici: Sandu biv vel polcovnic şi Sandu Căpitanu.

Miji. Stj. Jumătăţi Răsărit stj. jumătăţi Apus stj. jumătăţi 1 2 3 4 5 6 7 110 - 165 - 55 - Bălanilor, Trotocanilor,

45 67 1/2 22 1/2 Troteştilor, în Silişte, Budeştii în Siliştea.

45 - 67 1/2 22 1/2 Lupuleştii, popa Ilie -cumpărătoarea

45 - 67 1/2 22 1/2 Lăudat Turturea, Ghe. Purde zest

45 - 67 1/2 22 1/2 Turturoii 91 1/2 138 1/2 45 1/2 Vezureii 112 1/2 168 1/2 56 1/2 Bălani, Trotocani,

Troteşti în ţarină 48 72 24 Tuncii zeatre,

Dumitraşco Vezure, cumpărători, danii.

137 1/2 206 1/2 69 Budeştii, Lupuleştii, Lăudat Turturea în ţarină, Turturoi

90 - 135 - 45 - Ipac Vezurei în ţarină 300 - 850 - 150 - Huzuri

120 - 180 - 60 - Popa Niculae Tărcău 206 - 309 - 103 - Purdeştii 140 - 210 - 70 - Radu Gruia Drăgoşi 57 1/2 76 1/2 29 Turturoi, Budeşti Lăudat,

cumpărătură din partea Dădăească

90 - 135 - 45 - Neagoe, Bădâeştii 35 - 53 - 18 - lonită Gluma.. 90 - 135 - 45 - Constandin Brancoe... 152 - 278 - 126 - Popa Vasile, danie de la

Huzuri 60 90 30 Pârvu Bălan

cumpărătură de la Noden

30 - 45 - 15 - Mihai Horea 29 - 43 1/2 14 1/2 Rovenţa 113 1/2 176 1/2 59 Deaconu Matei, popa

Barbu Brat, cumpărătură de la Dumitraşco Sotea

60 - 90 - 30 - Achim Nodea Bărnea 36 - 54 - 18 - Matei Vorneoeştii mijlociu răsăritu Apusu 2225 3881 1/2 1192


12.

1779 februarie 4 - Hotărnicii moşiei Brădet atestează a fi adevărat un zapis de răscumpărare prezentat de Gh. Purde.

Fiind noi orânduiţi ca să hotărâm moşia hotarului Brădet sud Mehedinţi, au venit şi Gh. Purde cu acest zapis de răscumpărare şi cercetând prin oameni bătrâni s-au dovedit adevărat Şi am iscălit şi noi.

Leat 1779februarie 4

(ss) Sandru biv vel P(i)cov(nic) (ss) Sandu Căpitanu

13.

1779 februarie 4 - Zapisu prin care Staicu Ţuncu din Mătăsari vinde, împreună cu fraţii lui Constantin şi Mihai, partea lui de moşie din Brădet lui Dumitraşcu Vezure din Pinoasa.

Adică cu Staicu Tuncu tot Mătăsari dimpreună cu frate-meu Constandin Mihai dat-am zapisul nostru la mâna lui Dumitraşco Vezure şi Pinoasa precum să se ştie că de a noastră bună voie i-am vândut partea noastră de moşie din hotarul Brădetului câtă ni se vine, însă să aibe a stăpâni el, nepoţii, strănepoţii câţi Dumnezeu îi va dărui fiindcă i-am vândut-o în rupt de a noastră bun(ă) în drept talere 17 Vz, adică şaptesprezece şi jumătate. Şi când am făcut acest zapis au fost mulţi oameni raziaşi, care mai jos se vor iscăli, şi noi pentru adevărată credinţă am iscălit

Leat 1779februarie 4

Eu Staicu Tuncu, vânzător Eu Mihai Brat, vânzător Eu Ghe. Tuncu, martor Eu Ion Buda, martor Eu Costandin Brat, vânzător Eu Mihai Lungu, martor Eu Ion Bălan, martor Eu Mihai Trotea, martor

163


Acestea s-au făcut înaintea noastră şi am scris şi am iscălit, (ss) Sandru biv vel pol(covnic) (ss) Sandul Căpitanul

14.

1795 martie 2 - Cartea hotarnicilor lordache Fărcăşescu şi Răducan Izvoranu dată Bălanilor pentru schimbul ce au făcut cu Bărhoţii, spre a-şi păstra dania celor 6 răzoare de vie din dealul Gruiului cu Malul făcută de Laţiscu Cărăgui.

Fiindcă Laţiscu Cărăgui i-au fost din Bălanilor pentru Brădet danie şase răzoare de vie în dealul Gruiului cu Malul şi acum la hotărnicia ce au făcut aceştii moşii au căzut în partea Bărhoţilor şi pentru ca să nu strice Crăgui pomana moşului lor s-au învoit cu Bărhoţii şi le-au dat loc pentru loc în partea lor iar Bălanii au a-şi stăpâni acele răzoare înfundate cu pace de către toţi moşnenii. Şi am dat această carte la mâna Bălenilor.

Leat martie 2 Iscăliţi: lordachie Fărcăşescu şi Răducan lavoranu.

Această carte s-au găsit la Ioana Văduva soţia lui loniţă Bălan, feciorul lui Costandin, Ştefan Bălan, la leat 1845 ghenarie 17 şi s-au scos în copie din cuvânt în cuvânt.

- 15.

1797 februarie 12 - Fragmentul cărţii de judecată făcută de lordache, vel logofăt, pentru pricina de judecată dintre Ghe. Furdea şi Ghe. Bălan, pentru 60 stânjeni de moşie din Brădet.

împreună cu zapisul scoţând... se văzu cu leat 1781 martie 22, de ani 15 şi 10 luni trecute cu zapisul, în care să văd iscăliţi Ghe. Bumaz loan şi Vasile Bololoi, L Vintilă şi Patru Opriţeşti, împreună cu alte mărturii şi scrie că au vândut popii Neculaii şifăţine-său popii lonaşco, 60de stânjeni moşie din Brădet în hotaru de sus, stânjenu pe bani 30, nesiliţi fiind de nimeni şi peste acest preţ le-ar fi mai dat numiţii preoţi taleri patru de la Sineşi pentru cheltuială ce au fost făcut pe la Craiova, arată şi Ghe. Purdea, frate-său şi ca unu ce şi el era rudă cu numiţii preoţi ar fi... taleri patru de s-au împărtăşit şi el într-acei stânjeni 60 precât îl ajungea analogul şi l-ar fi numit şi pe dânsul în zepis, zapisul.

164


165

Iar zapisul se vede că unde numeşte că la-u dat la măr..... pe Niculi frăţino-său popa lonaşco, printre rânduri au mai fost scris încă un nume şi acum cu alt condei să vede întinat rămânând numai pe numele preoţilor, căruia zapis făcându-1 cercetare cu amănuntul din întinătura acelui condei dă bănuială judecăţii că la cumpărătoarea acelor 60 de stânjeni au fost şi Pătraşco. Burdea împărtăşit şi făcând socoteală analogul banilor ca s-au zis mai sus vine la amândoi preoţi stânjeni 45 care dându-se pă'ndouă să fac supt stăpânirea protopolului lonaşco stânjeni 22 V2 şi supt stăpânirea popii Vasile şi popa Nicola stânjeni 22 V2 iar lui Pătraşco Purdea, frate jăluitorului îi vine stânjeni 15 pe care i-au şi stăpânit până acum în pace. Deci după cercetarea ce cu amănuntul am făcut şi după dreptate găsesc cu cale ca Ghe. Bălan să-şi primească banii de la Ghe. Purdea pe stânjenii ce i-au cumpărat de la feciorii protopopului şi să rămâie spt a lui stăpânire ca unu ce să prota... a-i răscumpăra rudă fiind şi cum sorocu pravilii nefiind trecut ci dă loc cât au auzit de vânzare au mers la dânsul să-şi primească banii... şi judecată şi mai vârtos că Ghe. Bălan nu ar...l putere a stăpâni acei stânjeni nefiind vreo rudenie cu vânzătoru. Iar pentru stânjeni 2 V2 ai popii Vasile ce i-au fost vândut mai mult peste partea lor, s-au apucat prin judecată Stan şi-n protopopu de au împlinit banii numitului preot după p...cul ce-i vânduse, iar pentru ceilalţi 20 stânjeni ce-i mai are popa Vasile, partea sa arătând că este pe temei şi nu poate a mai căuta dă...l folos nu are că, încă de când s-au cumpărat de tată-său puţin lucru n-au luat ci tot acest Ghe. Purdea i-au mâncat acel venit cerut ca să-i vândă la cel ce va găsi cumpărător pe care priimindu-i Ghe. Şi numărat toţi banii numitului preot stânjenu pe taleri unu şi jumătate rămâind a-şi căuta cu dânsul numai pentru venitul moşii de când îl mănâncă el şi atât pe aceşti 20 stânjeni ce i-au cumpărat acum de la popa Vasile cât şi pe acei 25 stânjeni ce i-au răscumpărat de la pârâta Ghe. Gălan, rămâne bun stăpân Ghe. Purdea căruia i s-au dat la mână şi zapisul cel vechi, care era la mâna popii lui Vasile dă cumpărătoarea acelor 60 stânjeni. Şi dă cercetarea ce am

făcut am dat această carte de judecata, aceasta. 1797februarie 12.

ss) lordache vel logofăt Trecut în condică


16.

1800 iulie 20 - Zapisul prin care Băla, soţia lui Dumitraşco Vezure din Pinoca, vinde partea ei de moşie Vlădoaici, vara ei din Brădet.

Adică eu Băla soţia lui Dumitraşco Vezure precum să se ştie că de bună voie am vândut această părticică de moşie ce cuprinde în dosul acestui zapis în rupt vară-mea Vlădăii din Brădet să aibe a astăpâni ea, copii, nepoţii, strănepoţii, neam din neam câţi Dumnezeu îi va dărui, fiindcă am vândut-o de a mea bună voie în drept 30, adică 32 vedre şi o poloniţă rachiu. Şi când am făcut acest zapis au fost mulţi oameni martori fiind şi vânzătorii cei vechi de faţă şi am iscălit

Leat 1800 iulie 20

Eu Băla soţia lui Dumitraşco Vezure, vânzătoare Eu Costandin Turcu din Mătăsari, martor Eu Drăghici Turturea din Brădet, martor Eu Danciu Turturea, martor Eu Ion Dascălu, marot

Şi am scris eu popa Vintilă cu zisa acestor numiţi şi sunt şi martor.

17.

1806 noiembrie 9 - Actul prin care Pârvul, fiul lui Vintilă Bălan, dăruieşte nepotului său, diaconului Ion, un loc de vie în dealul Bătrân ca să-1 pomenească.

18.

1806 noiembrie 9 - Zapisul lui Pârvu, fiul lui Vintilă Bălan, prin care vinde nepotului său, diaconul Ion, fiul lui Dragomir Bălan, partea lui din Dealul Mic.

166


19.

167

1810 octombrie 4 - Zapisul lui Nicolae, fiul lui Pârvu Bălan, prin care vinde vărului său, diaconul Ion un pîrlog de vie.

20.

1811 februarie 10 - Zapisul lui Ghe. Bălan, fiul lui Ştefan Bălan, prin care dăruieşte nepoţilor lui, popa Ion şi Gavrilă partea lui de moşie, vie, prunii, pivniţa etc., ca să-1 cunânde.

21.

1811 martie 7 - Porunca dată popii Vintilă, dascălului Ion şi pârcălabului Costandin Buda, de a alege o parte de moşie lui Ghe. Purde, cu cetaşii lui, care era încălcată de Ion şi Danciu Turtura.

Urmează anaforaua hotarnicilor, care arată că Ion şi Danciu Turturea au cotropit 27 stânjeni din moşia lui Ghe. Purde, din anul 1811 aprihe 7.

22.

1812 iulie 15 - Porunca ocârmuitorului Divanului Craiovei pusă pe o jalbă prin care se cere a se slobozi o moşie ce se stăpânea cu sila.

23.

1812 august 15 - Mărturia lui popa Vintilă, Patru Turturea şi Ion Moargă prin care arată că verii lor, nepoţii lui Lăudat Turturea anume: Costandin, Dumitraşcu şi Ghe. pot stăpâni în pace partea lor de moşie din Brădet şi din Pinoasa.

24.

1813 aprilie 21 - Zapisul prin care Ion Giurma din Strehaia cu fiul şi nepoţii săi Ion Nicolae şi Ghe. Costandin Giurma vând popii Ion


Bălan, lui Mihai Bălan şi Trăilă Turturea 17 V2 stânjeni de moşie din hotarul Brădet, din Culmea Strâmbii până în Culmea Runcurelului.

25.

1816 februarie 2 - Zapisul prin care Ghe. Purde împreună cu soţia lui Marina şi cu fiii lor Costandin şi Şerban dau lui Ion Bălan la trecerea în căsătorie cu fiica lui Călina, zestre: animale, banii preoţiei şi dreptul să stăpânească împreună cu copiii lui moşia din Brădet, Pinoasa, Corteni, în hotarul Arderi.

26.

1816 februarie 6 - Zapisul prin care popa Ilie din Pinoasa vinde, împreună cu ginerii şi nepoţii lui, 11 stânjeni de moşie din Hotarul Brădetului, cureaua din Sălişte, lui popa Ion Bălan.

La 5 august 1817 ginerii popii Ihe, Matei Rogojanu şi Dumitrache Roşianu recunosc vânzarea făcută prin menţiunea făcută pe zapis.

27.

1817 mai 28 - Anaforaua hotarnicilor Vasile Strâmbeanu şi Costandin Bujoreanu, comis, dată în pricina dintre Ghe. Purdescu şi Barbu Tăloi din Ciuperceni, pentru 3 cumpărături în Teiul Făuresc.

28.

1817 august 22 - Jalba lui Ghe. Purde către Spătar ca să aducă în faţa judecăţii pe nepotul său, căpitanul Vasile Strâmbeanu, care-i cotropise un vad de moară în hotarul Strâmba şi „părticele de moşie".

Pe jalbă se află porunca Caimacanului Craiovii dată în această pricină.

168

Jtătăsari: file de monografie

29.

169

1819 martie 9 - Adeverinţa lui Preda Trotea, căpitanul, dată popii Ion Bălan, vărul său, prin care arată că au cumpărat tovărăşie partea de moşie a verilor lor Trocani din Brădet şi Runcurel.

30.

1819 aprilie 25 - Jalba către domn a preoţilor Ion Bălan, Ion Trotea şi alţii prin care se plâng contra fraţilor Tudor şi Ion Bălan, că nu-i lasă să stăpânească moşia cumpărată de la Staicu Trocan.

31.

1819 iunie 19 - Zapisul prin care Dumitru, ginerele lui Ghe. Bălan, vinde împreună cu fiicele lui şi gineri-său Petru Trânteci, partea lor de moşie din Brădet şi din Runcurel, popii Ion, fiul lui Dragomir Bălan şi lui Gavrilă, Udrea şi Tudor Bălan.

32.

1819 noiembrie 4 - Zapisul prin care popa Ion , fiul popii Radu din Mătăsari, vinde împreună cu fraţii lui Vasile şi Dinu, la 17 stânjeni de moşie din Brădet lui Ion Bălan.

33.

1819 noiembrie 16 - Dinu Bălii, fiul lui Ghe. Purde din Mătăsari, vinde popii Ion din Brădet, 10 stânjeni de moşie în Brădet din partea Tunceştilor şi a Fomoteştilor.

34.

1819 decembrie 20 - Diaconul Matei, fratele lui Dinu Bălii, confirmă vânzarea făcută de fratele său în Brădet şi adaugă şi el la vânzare conacul din Valea Sălcii.


170

35.

1820 ianuarie 10 - Adeverinţa popii Ion Bălan prin care arată că partea de moşie cumpărată de el în Brădet şi Runcurel de la văru-său Staicu Trotocan o împarte cu verii lui Gavrilă şi Dumitrache.

36.

1820 noiembrie 26 - Cartea lui Staicu Buduhăleanu, postelnic prin care arată partea de moşie ce s-a ales lui Ghe. Purde şi urmaşilor lui cu ocazia hotărnicii moşiei Pinoasa de jos, numită Arderea.

37.

1820 noiembrie 26 - Postelnicul Staicu Buduhăleanu încredinţează că la facerea hotărnicii moşii Pinoasa de Jos, numită Arderea, cumnaţii lui Ion Bălan s-a recunoscut foaia de zestre făcută de Ghe. Purde.

38.

1822 martie 28 - Constantin, fiul lui Ştefan Bălan vinde lui popa Ion un răzor de vie, de trei rânduri, cu pământul şi prilogul corespunzător.

39.

1822 noiembrie 14 - încredinţarea unor locuri din Brădet dată lui popa Ion ca dovadă că zapisul cu care a cumpărat moşia de la Niculae, fiul lui Parvu Bălan, i s-a cerut cu sila înapoi şi după înapoierea banilor să-i slobode moşia.

40.

1823 februarie 25 - Raportul diaconului Matei Bălescu, Dumitraşcu Hârceanu şi Nilcu Popescu de cercetarea făcută asupra pricinii ce a avut popa Ion Bălan cu Udrea Bălan, Ghe. Bălan şi


Dumitaşcu Buda, pentru o părticică de moşie cumpărată de la Dinu Bălii şi Bălu Vesuroaica din Mătăsari.

41.

1823 martie 9 - Preda Trotea, căpitanul, vinde vărului său, popa Ion Bălan, partea lui de moşie din Brădet cumpărată de la Staicu Trotocan.

42.

1825 septembrie 28 - Drăghinca, fiica lui Dica Turturea din Pinoasa, vinde lui popa Ion Bălan un părticel de moşie din Brădet în pieptu Highiosii.

43.

1827 ianuarie 24 - Carte de alegere făcută de postelnicul Staicu Buduhăleanu părţilor de moşie din Pinoasa de sus ce aparţine lui Costandin Dumitraşcu, fiul lui popa Ion, lui Şerban, fiul lui Gheorghe Purde şi popii Ion Bălan, cumnatul său.

44.

1829 februarie 20 - Zapisul prin care Ion, fiul lui Gheorghe Turturea din Brădet şi fratele lui Dinu, vinde popii Ion Bălan „un părticel de moşie în rupt, în capul dealului în Pieptu Highiosii".

45.

1829 februarie 27 - Zapisul lui Sărban Purde şi nepotul său Radu, prin care se învoiesc cu popa Ion Bălan din Brădet ca să stăpânească şi el şi partea lor de moşie din Brădet şi din Pinoasa de Sus, cumpărătura de la Corteni, cârciume şi partea unchiului lor Costandin.

171


46.

1832 mai 10 - Adeverinţa lui Staicu Vieşu şi fiul său Costandin dată popii Ion Bălan şi verilor lui, Gavril şi Dumitrache, pentru primirea a 80 taleri din vânzarea moşiei lor din Brădet şi Runcurel.

47.

1839 februarie 24 - Hotărârea Nr. 14/1839 a înaltului Divan al Princip. Ţării Româneşti dată în pricina de judecată dintre Costandin Bălan, Ciurcă Bălan, Barbu Bălan şi Ion din Brădet şi dintre Dima Vesure, Ion Turturea, Milcu Trotea şi popa Ion Bălan, pentru un laz de vie.

48.

1843 august 3 - Hotărârea Nr. 127/1843 a Judecătoriei Mehedinţi, dată în pricina de judecată dintre Dumitraşco, fiul lui popa Ion Bălan şi Costandin, fiul lui Dumitrache Bobei, pentru stăpânirea a 35 stânjeni de moşie din Brădet de Sălişte şi alte părţi de moşie.

49.

1846 decembrie 17 - Hotărârea Divenului Judecătoresc din Craiova nr. 152/1846, dată în pricina de judecată dintre Costandin, fiul lui Dumitrache Bobei şi Dumitraşco, fiul lui popa Ion Bălan, pentru 45 stânjeni de moşie din Brădet.

50.

1847 martie 3 - înscris de învoială între Ion, fiul lui popa Ion Clenciu din Bănăviţa şi Lepădat Clenciu din Tehomiri, pentru venitul moşii şi prunilor din Brădet.

172


51.

54.

1851 septembrie 30 - Raportul hotarnicului Ion Drulescu către Judecătoria Judeţului Gorj, asupra alegerii curelii de moşie pentru care Dumitraşcu Bălan a avut judecată cu Costandin Bobei.

55.

1852 septembrie 20 - Carte de alegere făcută de hotarnicul Ion Drulescu părţii de moşie numită „la Sălişte" proprietatea lui Dumitraşcu, fiul lui popa Ion Bălan, despre Costantin Bobei.

Ion C. Dobrescu

173

1847 aprilie 20 - Carte de alegere făcută de sărdarul Ghe. Roşianu părţii de moşie ce stăpânea Dumitaşcu, fiul popii Ion Bălan, despre părţile lui Costandin Bobei din brădet.

52.

1849 octombrie 5 - Dascălul Ion, fiul popii Ion Turturea din Banoviţa, vinde lui Dumitraşco, fiul popii Ion Bălan, un stânjen de moşie în Brădet şi 175 pruni.

53.

1850 mai 23 - Foaie de delniţele de moşie ce are loniţă, fiul popii Ion Bănoviţeanu, în cureaua de moşie din SăUşte în Brădet.

Troiţa Bisericii din satul Croici

Fotografii de familie, familia Căruntu

Nunta în satul Croici

MP ,4

N. lrinoiu,fiu al comunei în faţa Casei Albe

Şcoala Generală Mătăsari

1 Biblioteca comunală, 1960

9

1 Corul Căminului Cultural Mătăsari, 1970, dirijat de inv. Nicolae Dădălău

i '

Primăria Mătăsari

Centrul comunei în anul 1960

Monumentul Eroilor, pe amplasamentul iniţial

Sediul SMA Mătăsari

Depozitele de cereale ale CAP Mătăsari

Generalul Carlaonţ, prieten al familiei Căruntu

{ 4

Y

1^4 ^

i

.1

" i r .

6^

»"<^1 ^ f

/' ..yl

if >

- -- i,- • e l

-<•/

'ti'' ? • •f

\# wy • l * . J>

• : ~ • f < ;ir--s-^ >,J • •

' ^ "î I^V' iC / t

^ f r 'fj

P

A»w j!^,.. . /> .4,

////


CUPRINS

PREFAŢA 7 INTRODUCERE 11 CAPITOLUL I Aşezare geografică 15 CAPITOLUL II Relieful şi solul 20 CAPITOLUL III Reţeaua hidrografică 23 CAPITOLUL IV Fauna 25 Flora 27 CAPITOLUL V Consideraţii suplimentare de floră şi faună Zona Mătăsari 31 CAPITOLUL VI Agricultura de la începuturi până la 1900 35 Agricultura la vremea feudalismului 41 Agricultura la primele începuturi ale economiei capitaliste 42 Agricultura către anul 1900 45 CAPITOLUL VII Meşteşugurile şi industria până la 1900 48 CAPITOLUL VIII Populaţia şi evoluţia proprietăţii până la epoca 1900 53 CAPITOLUL IX Tradiţie şi obiceiuri în zona comunei Mătăsari (Consideraţii etnografice, de N. Racoceanu) 61 Alte momente sărbătoreşti 64 LEXICAL LOCAL 66 CAPITOLUL X Organizarea administrativă şi teritorială a acestor locuri până la 1990 75

175


CAPITOLUL XI Transporturile, comerţul, comunicaţiile 79 CAPITOLUL XII Cultura, viaţa spirituală, învăţământul 85 CAPITOLUL XIII România prosperă 88 Agricultura şl clasa ţărănească 92 Cântecul de lebădă al proprietăţii moşneneşti şi latifundizarea capitalistă 99 Proprietari de pământ până între anii 1900 - 1945, în satele mătăsărene 102 Panorama teritorială a satelor mătăsărene la această epocă, 1900 - 1945. Unele precizări istorico - administrative 104 Viaţa spirituală a acestor locuri 107 Ansamblul cultural-artistic din comuna Mătăsari 108 Activităţi meşteşugăreşti şi industriale. Şcoli în zona Mătăsari, în perioada 1900 - 1945 110 Ţăranii şi instituţiile lor (Eseu de N. Racoceanu) 113 Şcolile din Mătăsari 115 Şcoala din Runcurel 116 Şcoala din Brădet, cu clasele I-VIII 116 Şcoala Generală din Brădeţel 117 Cadrele didactice care funcţionează la Şcoala Generală Nr.2 Mătăsari, în anul şcolar 2001-2002 117 Constantin D. Tănăsoiu 118 CAPITOLUL XXI Viaţa social-economică şi politică a ţinuturilor gorjene în general şi a satelor mătăsărene, la ieşirea din război şi în anii ce au urmat 119 Poşta din comuna Mătăsari 122 Date personale ale Dirigintelui Copaci Dumitru, de la Oficiul Poştal Mătăsari 127 Viaţa spirituală, cultura şi învăţământul 128 Sinodicul bisericii Sf. loan Botezătorul, din satul Runcurel 128 Biserica parohială Sf. loan Botezătorul din satul Brădeţ 129 Biserica Sfântul Ierarh Nicolae din Mătăsari 130 Biserica Sf. Vasile cel Mare din Brădeţel 130 Preotul loan I. Lupulescu 131 Preotul paroh Grivei A. Ion 132 Preotul paroh Popescu Vasile 132 CAPITOLUL alXXIII-lea Comerţul - Aprovizionare şi deservire 133

176


177

CAPITOLUL al XXIV-lea Nivelul de trai 135 CAPITOLUL XXV Activităţi industriale în perioada dintre 1945 şi prezent 137 CAPITOLUL XXVI Administraţia 139 CAPITOLUL XXVIII încheiere 141 Contribuţia locuitorilor de pe Valea lilţului la cucerirea Independenţei României 146 Destin , 148 Unele date despre monument 149 Tema pentru profesori, elevi şi poliţişti 150 Documente de moşneni (Brădet - Mehedinţi) 151

MonografieMatasari

Documents

Transcript of MonografieMatasari