MONITOR CULTURAL - EDUCATIV · formarea şi dezvoltarea personalităţii umane fără educatori sau...

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR DIRECŢIA INFORMARE ŞI RELAŢII PUBLICE

CASA DE CULTURĂ

MONITOR

CULTURAL - EDUCATIV

PUBLICAŢIE SEMESTRIALĂ

Nr. I / 2009

Coordonator: Comisar-şef dr. Ioan RADULIAN

Responsabil de număr: Subinspector Marius-Ciprian POP Comisar-şef Cătălina CRĂCIUN

Colectiv redacţional: Comisar Diana PETRESCU Subinspector Lidia OBEADĂ Subinspector Andrei ZAHARIA

ISSN 1583 - 6126

Lucrare elaborată de Biroul Tradiţii şi Educaţie şi realizată cu sprijinul Editurii M.A.I.

Telefoane: 021.313.05.19; fax: 021.319.05.99 Centrala M.A.I.: 021.303.70.80/ 10296

Inter C.: 10202

2

3

C U P R I N S :

1. Tradiţii şi educaţie

Mass-media ca factor educativ – cms.-şef Cătălina Crăciun

5

Reflecţii asupra culturii – drd. Daniela Mihalache 19

Tradiţia, componentă spirituală a culturii – Cms. Diana Petrescu

25

Teoria activistă a culturii la Tudor Vianu – lect. univ. drd. Petre Crăciun

38

Spaţiul şi timpul în comunicarea interculturală – drd. Daniela Mihalache

46

Semnificaţia patriotică a imnului naţional – Geo Călugăru

59

2. Cultură civică Sisteme de coordonare în domeniul drogurilor la nivel european – insp. Paula Frusinoiu 63 Principiul egalităţii suverane a statelor ca premisă a păcii – cms. Cristian Tomescu

70

Protecţia şi promovarea drepturilor femeilor la nivel internaţional – lect.univ.dr. Mădălina Tomescu

82

Sporturile de luptă la jocurile olimpice din antichitate – prof.univ.dr. Daniel-Costel Torje

102

Talk show-ul, transpunerea electronică a tragediei greceşti – lect. univ.drd. Petre Crăciun

110

4

3. Cultură profesională

Între peacekeeping şi policekeeping. Perspective asupra rolului instituţiilor de ordine publică în operaţiunile de menţinere a păcii – Petre Radu-Tudor, MA Humanitarian Action

117

Consideraţii cu privire la Codul de etică şi deontologie a poliţistului – cms.-şef Daniel Vlase-Stoica

126

Principii de etică şi deontologie în cariera poliţistului din România – lect.univ.drd. Cornel Ţarcă

132

Codul deontologic al cursanţilor şi elevilor la nivelul Centrului de Formare şi Perfecţionare a Pregătirii Agenţilor de Poliţie „Nicolae Golescu” Slatina – cms.-şef Iulian Tănase

144

Managementul timpului – prof. univ. dr. Paul Marinescu

148

Necesarul recurs la istorie – scms. Florin N. Şinca 152

4. Info cultural 157

Univers literar – Creaţii premiate la Concursul naţional de poezie „Copiii României creează” 158 5. Calendar cultural 2009

Iulie – decembrie 176

1. TRADITII SI EDUCATIE

MASS-MEDIA CA FACTOR EDUCATIV

Comisar-şef Cătălina Crăciun

Casa de Cultură a M.A.I.

EDUCAŢIA (fr. éducation, lat. educatio), se referă la un ansamblu de măsuri aplicate în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor, tineretului sau ale oamenilor, ale societăţii etc.

Dintr-o mai veche perspectivă de abordare, putem subsuma educaţiei intervenţiile organizate şi sistemice care au ca rezultat o modelare a personalităţii individului. Aşa cum menţionează Ion Albulescu1, o perspectivă dominantă în abordările unor autori reprezentativi pentru trecutul reflecţiei pedagogice din ţara noastră, precum Ion Găvănescu, Constantin Narly, G.G. Antonescu sau Dimitrie Todoran, este definirea educaţiei ca acţiune de influenţare şi o accentuare a caracterului său conştient, intenţionat, sistemic, planificat, organizat, ceea ce restrânge aria de cuprindere a acestei noţiuni pedagogice fundamentale. În opinia autorului, acţiunile cu efecte educative sunt de o diversitate mult mai mare decât totalitatea demersurilor întreprinse în şcoală, explicit destinate unor scopuri formative.

Într-adevăr, ambianţa socio-culturală poate influenţa formarea şi dezvoltarea personalităţii umane fără educatori sau intenţii educaţionale explicite, printr-o mare varietate de

5

1 Ion Albulescu, Educaţia şi mass-media/ comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 7

6

acţiuni deliberate sau nu, explicite sau implicite, sistemice sau nesistemice, extinzând sfera de cuprindere a educaţiei, aşa cum scrie Dumitru Salade2, ca „suma influenţelor pe care le-a suferit şi le poate asimila omul”. Astfel, „ea înglobează toate acţiunile şi influenţele socio-culturale, de natură formală, neformală sau informală, care conduc în mod voluntar sau spontan la modelarea naturii umane. Nivelul de dezvoltare atins de o persoană este un rezultat atât al influenţelor intenţionate, cât şi al influenţelor neintenţionate, extrem de diverse şi de complexe”3.

Deseori, problematica educaţiei a fost abordată prin prisma relaţiei dintre profesor şi elev. Acţiunile educative nu îi vizează însă numai pe elevi şi tineri, adulţii fiind puşi, şi ei, în situaţia de a învăţa necontenit.

Dinamismul vieţii sociale face ca la structurarea trăsăturilor de personalitate ale copiilor şi tinerilor să contribuie o multitudine de factori cu influenţe specifice: familia, şcoala, organizaţiile, mediul socio-cultural, mass-media - care se constituie în factori educogeni. Din acest considerent, deşi rolul şcolii este foarte important, ar fi nerealist să considerăm că acţiunile educative se desfăşoară exclusiv în legătură cu relaţia profesor - elev.

Conform «teoriei câmpului» din ştiinţele sociale (K. Lewin, F. Winnefeld ş.a.), „nici o acţiune nu se petrece izolat, numai între două persoane, dimpotrivă, toate acţiunile se desfăşoară într-un «câmp» unde intervine o constelaţie de factori. Prin urmare, toate procesele pedagogice se realizează într-un astfel de câmp extrem de complex, ce reprezintă spaţiul de viaţă al unui individ sau al unui grup.”4

Astfel, pentru ca un sistem de învăţământ să fie eficient, este obligatoriu să fie luată în calcul influenţa

2 Dumitru Salade, Educaţie şi personalitate, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1995, p.8 3 Ion Albulescu, Educaţia şi mass-media/ comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 8 4 Ion Albulescu, Educaţia şi mass-media/ comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 9

7

întregului câmp educaţional, a componentelor sale şi a modului în care acestea interacţionează cu şcoala, miza fiind un rol formativ important pe care îl au numeroşii factori educogeni asupra personalităţii subiectului, cu precădere a copilului. Se impune să fie luat în calcul transferul permanent dintre individ şi societate, nu numai la nivelul informaţiilor, ci şi la cel al modelelor simbolice, spirituale şi comportamentale.

În acest context, este legitimă afirmaţia lui Stanciu Stoian: „Legat într-un fel sau altul de societatea în care trăieşte, omul se formează după chipul şi asemănarea acesteia. Şi cum personalitatea fiecărui individ (şi personalitatea umană în genere) nu reprezintă altceva decât un sistem de relaţii sociale concretizate prin trăirea omului într-o anumită societate concretă, într-un sistem cultural anumit, fiecare cultură generează un tip de personalitate anumit”5.

În afara mediului şcolar, educogen prin excelenţă, influenţe educative de necontestat are mediul social extraşcolar, un adevărat câmp formativ constituit de instituţiile sociale. Prin urmare, educaţia este un produs al întregului sistem social, recunoscut fiind faptul că, într-o parte consistentă, procesul de instrucţie se desfăşoară în afara şcolii, sub influenţa diverşilor factori educogeni.

*

* *

În mod sugestiv, termenul „mass-media” asociază cuvântul din limba latină „media” (mijloace) cu cel englezesc „mass” (masă, care, în context, desemnează un număr foarte mare de oameni). Mass-media reprezintă, în opinia lui Ion Albulescu, „suporturi sau instrumente tehnice, care

5 Stanciu Stoian, Educaţie şi societate, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 132

8

servesc la transmiterea în forme specifice a unor mesaje între profesionişti ai comunicării, reuniţi în instituţii sociale, şi marele public, constituit într-un ansamblu de indivizi izolaţi.”6 În context, termenul poate fi extins la expresiile sinonimice: mijloace de comunicare de masă, mijloace de comunicare socială şi tehnici de difuziune colectivă.

Importanţa mass-media, ca factor care contribuie la educarea atât a tinerilor, cât şi a adulţilor, este unanim recunoscută. În legătură cu acest subiect, Ioan Cerghit opina: „...mass-media formează al patrulea mediu constant de viaţă al copilului, alături de cel familial, de cel şcolar şi de anturajul obişnuit de relaţii”7. Mass-media nu se substituie şcolii, iar influenţa sa este complexă, reprezentând un element fundamental în relaţia dintre om şi mediul înconjurător.

Aportul educativ al mass-media se realizează prin transmiterea de informaţii, impunerea de valori, atitudini, modele comportamentale, având, astfel, un rol deosebit în constituirea codului socio-cultural al subiectului. Însă, spre deosebire de instruirea care se realizează riguros şi planificat în sistemul clasic de învăţământ pe baza unor programe şcolare şi sub îndrumarea unui personal calificat, mijloacele de comunicare în masă oferă informaţii în mod spontan şi difuz, transformându-se într-o formă de educaţie de completare realizată în mod neinstituţionalizat, în timpul liber de care dispune subiectul.

Impactul deosebit al mass-media este dat de modul plăcut, accesibil, chiar captivant, în care sunt oferite informaţiile. În acest context, este explicabilă puternica atracţie resimţită faţă acestea, atracţie care uneori, mai ales la tineri, se poate manifesta creând forme extreme de

6 Ion Albulescu, Educaţia şi mass-media/ comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 32 7 Ioan Cerghit, Mass-media şi educaţia tineretului şcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 39

9

obişnuinţă, chiar de dependenţă. Ambianţa în care cresc şi se dezvoltă copiii oferă o mare varietate de stimuli, generează noi experienţe şi noi modalităţi de cunoaştere, culturalizare şi relaxare.

Pentru cea mai mare parte a copiilor, ca şi pentru mulţi adulţi, vizionarea programelor de televiziune, urmărirea emisiunilor radiofonice sau citirea presei scrise ocupă cea mai mare parte a timpului liber. Pentru aceştia, participarea la interacţiunea mediată este una dintre cele mai frecvente activităţi de fiecare zi. Publicul receptează, astfel, un număr foarte mare de mesaje, în special audio-vizuale, cu numeroase implicaţii imediate sau latente, directe sau indirecte, previzibile sau imprevizibile asupra dezvoltării personalităţii lor aflate în formare. Ca urmare, se produc modificări importante la nivelul personalităţii acestora, prin generarea de opinii, atitudini, comportamente noi. Prin prezenţa activă în viaţa comunităţii, sistemul mass-media a devenit un actor activ, afectând funcţionarea celorlalte sisteme ale societăţii, inclusiv a celui educaţional.

Mijloacele moderne de comunicare redimensionează relaţia omului cu lumea înconjurătoare, transformându-se într-una dintre cele mai importante surse de formare a profilului spiritual al individului. Apare, prin urmare, necesitatea de a privi aceste mijloace ca pe nişte suporturi în educare, indiferent de vârsta subiectului. Pornind de la faptul că, în multe situaţii, comunicarea mediată poate servi activităţilor de învăţare şi formare, Claude-Jean Bertrand a subliniat că „graniţele dintre jurnalism şi educaţie nu sunt stricte”8, ceea ce exprimă faptul că una dintre funcţiile instituţiilor media este cea educativă.

Funcţia educativă a mijloacelor de comunicare în masă nu determină înlocuirea activităţii de învăţare desfăşurată în cadrul instituţionalizat al şcolii. Se poate afirma, însă, că

8 Claude-Jean Bertrand (coord.), O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001

10

mass-media a început să controleze din ce în ce mai mult spaţiul educaţiei extraşcolare.

Deosebirile intervenţiilor educative mediatice faţă de cele tradiţionale sunt însă importante, ca mod de organizare şi de realizare. Caracteristică educaţiei prin mass-media este oferirea în mod spontan şi difuz a unei game largi de mesaje şi informaţii transmise, în timpul liber, într-un spaţiu neinstituţionalizat. Pe de altă parte, în cadrul sistemului instituţional de învăţământ organizat în trepte succesive se realizează un proces instructiv-educativ riguros planificat, sistematic şi intensiv, pus sub controlul unor persoane calificate, bazat pe selecţia şi structurarea strictă a informaţiilor, precum şi pe efortul voluntar de învăţare al elevilor.

O educaţie modernă, adaptată realităţii sociale, nu face abstracţie de noile caracteristici ale vieţii socio-culturale. Mediul în care creşte şi se formează copilul este, într-o tot mai mare măsură, determinat de influenţele pe care le exercită mass-media. Ponderea crescută a mijloacelor de comunicare în masă în viaţa culturală contemporană, frecvenţa cu care intervin în ritmul vieţii cotidiene, participarea lor efectivă la procesul general de formare a personalităţii individului au determinat importante mutaţii în structura mediului educaţional. De pe urma lor se resimt atât şcoala, în poziţia, activitatea şi misiunea ei, cât şi elevul, în evoluţia lui psihologică şi socială.

Lewis Mumford (Cultura oraşelor, 1953) definea mass-media ca fiind „ochiul lumii”. Într-adevăr, posibilităţile de informare şi instruire oferite de mass-media sunt extrem de ample, constituindu-se în adevărate industrii.

Aşa cum scria Ion Albulescu, „Informaţiile şi experienţele accesibile datorită mijloacelor de comunicare în masă pot fi valorificate în realizarea obiectivelor instructiv-educative pe care şcoala şi le propune. Acţionând convergent şcoala şi mass-media se constituie într-un sistem de educaţie cuprinzător şi eficace, apt să satisfacă

11

înaltele exigenţe formative pe care societatea contemporană le impune membrilor săi.”9

În plin proces de modernizare, şcoala e nevoită să integreze şi să valorifice gama de produse oferite de industriile informaţionale moderne. Astfel, produsele media sunt folosite din ce în ce mai des, chiar dacă nu suficient, ca auxiliare pedagogice deosebit de eficiente. Sunt folosite diverse suporturi de difuzare a mesajelor, de la cele tipărite, la cele bazate pe film şi la cele electronice. În ultima perioadă, folosirea calculatoarelor a permis crearea complexelor multimedia, care combină textul scris, sunetul şi imaginea, rezultând produse noi. Sistemele multimedia, a căror funcţionare are la bază ideea de convergenţă, s-au constituit prin combinarea industriilor mass-media cu industriile calculatoarelor şi cu telecomunicaţiile, rezultând reţele de tipul on-line (e-mail, w.w.w.), teletext, presă digitală magistrală informaţională etc.10

Principalele direcţii de influenţă a mass-media pot fi puse în evidenţă prin funcţiile pe care le îndeplinesc. În general, teoreticienii comunicării de masă identifică următoarele funcţii:

Funcţia de informare. Mass-media reprezintă, în societatea modernă, una dintre cele mai importante surse de informaţii. Prin spectrul larg de probleme şi emisiuni, indivizi aparţinând unor categorii sociale diferite reuşesc să-şi asigure informarea generală, înţelegerea realităţii înconjurătoare şi orientarea socio-profesională.

Funcţia de culturalizare. Transmiterea valorilor şi modelelor culturale a fost, timp îndelungat, controlată de familie, şcoală şi instituţiile religioase. În ultima vreme, mass-media a introdus valorile în circuitul destinat publicului

9 Ion Albulescu, Educaţia şi mass-media/ comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 23 10 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999

12

larg, acţionând ca un adevărat „difuzor de cultură”. Ion Albulescu subliniază: „Se schimbă, în acest fel, condiţiile în care se realizează culturalizarea. Mass-media acţionează ca o «instituţie a democratizării culturale», care face posibilă creşterea consumului de bunuri culturale şi determină o anumită dinamică a cerinţelor, gusturilor, aspiraţiilor, atitudinilor şi opiniilor maselor. Apare cultura de masă, ca urmare a faptului că un număr mare de indivizi intră în contact cu valorile, fără intermedierea şcolii sau a altor instituţii abilitate.”11

Funcţia de socializare. Sistemul mass-media îşi asumă, din ce în ce mai mult, un rol în socializare inoculându-le receptorilor, prin conţinuturile distribuite, valori, opinii, concepţii, convingeri, atitudini, norme, reguli şi stereotipii, în general acceptate de societate. Astfel, copiii asimilează convenţiile societăţii: norme de comportament, prescripţii, interdicţii, restricţii, reprezentări simbolice. Mass-media acţionează ca un liant social, deoarece fiecare individ poate cunoaşte şi înţelege modul de viaţă şi concepţiile celorlalţi, marile probleme cu care se confruntă societatea, aşteptările şi aspiraţiile acesteia.

Funcţia de formare a opiniei publice. Mass-media se poate constitui într-o tribună de dezbatere a problemelor vieţii. În acest cadru, sunt evaluate evenimentele, sunt cristalizate opinii şi sunt emise judecăţi de valoare în legătură cu controversele apărute. În aceste condiţii, este semnificativ aportul adus de mass-media la formarea sau remodelarea opiniei publice, a atitudinilor şi comportamentelor.

Funcţia de divertisment. Această funcţie a mass-media a devenit din ce în ce mai importantă, pe măsură ce oamenii petrec din ce în ce mai des în faţa televizorului timpul destinat relaxării, recreării şi distracţiei. În opinia lui

11 Ion Albulescu, Educaţia şi mass-media/ comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 34

13

Ion Albulescu, mass-media creează şi o ambianţă compensatorie, care permite refacerea echilibrului psihic al omului. Aşa cum notează în volumul Educaţia şi mass-media/ comunicare şi învăţare în societatea informaţională, „Numeroşi autori (J. Stoetzel, E. Morin, J. Cazeneuve ş.a.) au vorbit chiar despre un rol psihoterapeutic (catarhic) al mass-media: provocarea unei reacţii de eliberare a individului, prin proiectarea şi trăirea simbolică a unor emoţii refulate sau a unor conflicte nerezolvate, care îi perturbă viaţa psihică. Receptiv la masiva ofertă de divertisment a mass-media, publicul larg are ocazia de a trăi prin procură, simbolic, ceea ce îi este refuzat în înlănţuirea obişnuită a vieţii cotidiene.”

Funcţia educativă. Alături de şcoală şi de alte instituţii implicate, mass-media ocupă un rol important în sistemul factorilor educativi, adăugând noi dimensiuni eforturilor generale de formare şi dezvoltare a personalităţii umane. Ioan Cerghit menţionează că aportul educativ este adus în două moduri: implicit şi explicit12. În esenţă, funcţiile mass-media prezentate anterior încorporează funcţia educativă prin realizarea informării, culturalizării, socializării individului. Mass-media oferă posibilităţi educative spontane şi eterogene, dar este utilizată şi pentru realizarea unor activităţi educative explicite.

Datorită importanţei deosebite a acestor funcţii în societatea modernă, mass-media reprezintă o forţă a progresului, inclusiv în plan educativ.

Mass-media şi educaţia permanentă

Transformările ce se produc la nivelul practicii sociale fac necesară extinderea procesului educativ pe toată durata existenţei individului, fapt realizabil cu aportul mai multor factori educogeni. Nu este vorba doar despre o cunoaştere

12 Ioan Cerghit, Mass-media şi educaţia tineretului şcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

14

de dragul cunoaşterii, ci şi despre efortul de a veni în întâmpinarea exigenţelor dezvoltării sociale, economice, ştiinţifice şi tehnologice care îi solicită individului cunoştinţe şi abilităţi noi, necesare pentru a opera opţiuni responsabile şi a întreprinde acţiuni eficace. În literatura de specialitate, educaţia permanentă este privită ca un efort de adaptare la situaţii inedite, generate de progresul culturii şi civilizaţiei umane: ,,...principiul educaţiei permanente, factor simultan cu dezvoltarea rapidă a educaţiei adulţilor, va fi interpretat funcţional ca o adaptare la schimbările rapide ale tehnologiei şi ale cunoştinţelor ştiinţifice şi la nevoile culturale sporite datorate creşterii timpului liber şi avantajelor oferite de intensificarea comunicaţiilor de masă”.13 Rostul său este de a-l ajuta pe individ să se perfecţioneze continuu, în aşa fel încât să poată face faţă cu succes schimbărilor survenite în viaţa socială. Într-o astfel de perspectivă, responsabilităţile de formare iniţială ce-i revin se schimbă, şcoala nu mai poate pretinde că asigură o cunoaştere încheiată definitivă, suficientă individului pentru tot restul vieţii sau că îi transmite pattern-uri comportamentale ce nu vor mai cunoaşte schimbări ulterioare. Şcoala nu formează personalităţi desăvârşite sub aspect intelectual sau moral, care să nu mai necesite evoluţii şi transformări în contextul vieţii de familie, practicării unei profesii, angajării în viaţa comunităţii. Dimpotrivă, şcoala trebuie să-i cultive tânărului dorinţa de a se autodepăşi printr-un efort continuu de învăţare, să-i dezvolte capacitatea de a obţine independent informaţii din surse variate şi de a le evalua critic-reflexiv, capacităţile intelectuale necesare pentru rezolvarea de probleme, capacitatea creatoare, motivaţia pentru desfăşurarea activităţilor intelectuale etc. Se pun, în acest fel, premisele unor atitudini şi comportamente esenţiale pentru realizarea educaţiei permanente, care presupune

13 R. H. Dave, Fundamentele educaţiei permanente, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991, p. 160

15

demersuri de reînnoire a cunoştinţelor, de lărgire a orizontului cultural, de clarificări morale, de socializare secundară. Aceste demersuri l-ar conduce pe individ spre o depăşire a propriilor realizări, spre o ameliorare continuă a calităţii vieţii.

Date fiind tendinţele de evoluţie a societăţii contemporane, noţiunea de „permanenţă” desemnează un principiu organizator al întregii educaţii, care nu se mai poate limita la anii petrecuţi în şcoală şi la ceea ce se realizează aici, devenind parte integrantă în sistemul de trebuinţe şi de interese al omului, pe tot parcursul vieţii sale. Doar printr-o educaţie permanentă va putea să-şi dezvolte personalitatea pe toată durata vieţii, conform orientărilor, preferinţelor şi înclinaţiilor personale.

Educaţia permanentă integrează toate tipurile de experienţe de învăţare (formale, neformale şi informale), pe care le trăieşte un individ în întreaga sa existenţă. O realitate pe care literatura pedagogică nu ezită să o pună în evidenţă: ,,Sistemul educaţiei permanente solicită o integrare motivată raţional a activităţilor educaţionale pe toate perioadele vieţii. O integrare a proceselor educaţionale ce au loc în viaţa de familie, în şcoala elementară şi secundară, cu educaţia profesională şi a adulţilor va ajuta să ne opunem accentului exagerat pus pe educaţia copiilor şi a adolescenţilor”.14

În viziunea pedagogiei contemporane, acest proces nu se petrece numai în anii copilăriei şi ai tinereţii, în şcoală; el începe cu mult înainte ca individul să se păşească pragul şcolii şi se continuă şi după absolvirea ei. Educaţia reprezintă, aşadar, o extensie în timp şi spaţiu a acţiunilor şi influenţelor informativ-formative, dincolo de sistemul instituţional de învăţământ şi dincolo de vârsta şcolarităţii. Sorin Cristea notează: „Ea este o constantă a întregii vieţi, efectele sale resimţindu-se la nivelul fiecărei etape de evoluţie a


16

personalităţii individului, ca formare şcolară, extraşcolară şi postşcolară continuă”15.

Procesul educaţional depăşeşte graniţele şcolii şi nu se rezumă la dimensiunile formării intelectuale, morale, estetice, profesionale implicate în curriculum-ul formal după care se conduc activităţile şcolare. Influenţele informativ-formative se exercită într-o mare varietate de structuri formale, neformale şi informale, ceea ce îi îndreptăţeşte pe pedagogi să proclame caracterul universal al educaţiei permanente (R. H. Dave, 1991), care integrează experienţele de învăţare şi dezvoltare prilejuite de existenţa socială a individului, în toate momentele şi expresiile sale.

Paul Lengrand arăta în 1973 că, prin intermediul multiplelor forme de autoinstruire, educaţia permanentă este un proces menit să creeze structurile şi metodele necesare omului pentru a se pregăti şi dezvolta în tot cursul existenţei sale. Ea apare ca o activitate socială generalizată care integrează toate activităţile socio-culturale şi permite valorificarea influenţelor factorilor educogeni extraşcolari în scopul autoformării şi autoperfecţionării. Printr-o coordonare a influenţelor formale, neformale şi informale aceasta îi asigură individului o dezvoltare continuă a personalităţii.

La realizarea educaţiei permanente îşi aduc contribuţia o serie de factori educogeni extraşcolari: familia, instituţiile de cultură, organizaţiile, mass-media, societatea în ansamblul său, care pot iniţia acţiuni cu certe valorile formative. Influenţele acestor factori se completează reciproc, se întregesc, contribuind la împlinirea dezideratului educaţiei permanente.

Pentru a se putea autoeduca pe tot parcursul vieţii, omul trebuie să se folosească cu iscusinţă de mijloacele de socializare şi culturalizare pe care societatea i le pune la dispoziţie. Dintre acestea, mijloacele de comunicare de masă

15 Sorin Cristea, Cornel Constantinescu, Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom, Piteşti, 1998

17

se disting ca importanţă, pentru că oferă posibilităţi incontestabile de realizare a educaţiei permanente. Mass-media pot reprezenta instrumente utile pentru individ în realizarea educaţiei permanente, deoarece au capacitatea de a sprijini, cu rezultate semnificative, îmbogăţirea orizontului de cunoaştere, contactul cu valorile culturii, adaptarea la tendinţele manifeste în societate.

Datorită funcţiei educative pe care o îndeplinesc şi incontestabilei contribuţii în socializarea indivizilor, mijloacele moderne de comunicare de masă sunt privite ca reprezentând ,,piatra unghiulară majoră a posibilităţilor de înfăptuire a educaţiei permanente”.16 Importanţa crescândă a mass-media în realizarea educaţiei permanente trebuie pusă pe seama capacităţii acestora de a transmite în mod continuu un volum mare de informaţii către un public numeros şi dispersat, de a modela opinii, concepţii, atitudini şi comportamente. Cu ajutorul acestor surse de informare este posibilă dezvoltarea proceselor de învăţare informală. Valori ale ştiinţei şi culturii sunt puse la dispoziţia oamenilor de diverse vârste şi condiţii sociale. Aspecte ale vieţii sociale, care prezintă valenţe educative şi care nu pot fi percepute în mod direct, devin accesibile pe această cale. Toate aceste oportunităţi ne îndreptăţesc să considerăm comunicarea de masă o modalitate eficientă de realizare a educaţiei permanente.

Consumul de mesaje mediatice nu este considerat un mod de instruire şi educare valoros şi profund, totuşi, el reprezintă o parte integrantă a procesului de lărgire continuă a orizontului intelectual al individului, de dezvoltare a personalităţii sale.

Educaţia permanentă se constituie, aşadar, într-un sistem de acţiune, din care nu poate fi exclusă valorificarea adecvată a mijloacelor de comunicare de masă. Rezultatele actelor autoformative, posibile datorită participării la comunicarea


18

mediatică, trebuie însă conştientizate de către subiect, înţelese, apreciate după criterii proprii şi utilizate în contextul activităţilor sale cotidiene.

19

REFLECŢII ASUPRA CULTURII

Drd. Daniela Mihalache

Adeseori, specialiştii, încercând să se răspundă la întrebarea ce este cultura?, prezintă celebrul caz al filosofului spaniol Miguel de Unamuno y Jugo. Adresându-se participanţilor la dezbaterea intitulată „Viitorul culturii”, organizată la Madrid, de către Liga Naţiunilor, Unamuno a declarat că după 40 de ani de profesorat el nu ştie ce este cultura. Dincolo de senzaţionalul cazului, eventual de scepticismul autorului, se ascunde însă o chestiune mult mai profundă: cultura este un fenomen social foarte complex (nu în sensul sociologic al conceptului de fenomen social), aproape imposibil de prins într-o definiţie stricto senso. Aşa se explică faptul că toate încercările de a defini cultura după schema logică clasică - prin gen proxim şi diferenţă specifică, preocupare, oricum, nu mai veche de secolul al XIX-lea, s-au dovedit, dacă nu imposibile, cu siguranţă unilaterale. Cele 163 de definiţii, din aproape 300 înregistrate, trecute într-o analiză întreprinsă de americanii Alfred L. Kroeber şi Clyde Kluckhohn, în 1952, vin să probeze, prin varietatea lor, dificultatea circumscrierii sintetice a culturii, printr-o însumare de trăsături congruente, necesare şi suficiente.

Nici încercarea de a se porni de la sensul originar al termenului nu a dat roade. Este adevărat că termenul cultură provine din latinescul cultura, culturale, numai că în antichitate romanii foloseau acest termen cel mai adesea în înţelesul originar de cultivare a pământului, ca acţiune de transformare a naturii, sens care, în multe limbi romanice, s-a perpetuat până astăzi. Înţelesul celălalt al culturii, cultura animi, şi opus lui cultura agri, ca educaţie în sens larg, a spiritului îndeosebi,

20

înţeles provenind din mediile intelectuale ale Romei antice, este şi el prezent printre semnificaţiile uzuale actuale ale culturii, fără însă ca o asemenea perspectivă să devină satisfăcătoare şi operaţională din punct de vedere epistemologic.

În epoca modernă, cele mai importante contribuţii la studiul culturii le-au adus etnologia (sau/şi etnografia), antropologia culturală, sociologia culturii şi istoria. Iată în ce consta punctul lor de vedere asupra culturii.

Sociologia culturii, ca ramură a sociologiei generale, analizează raporturile dintre societate (în termenii sociologiei - sistemul social global) şi cultură, ca subsistem al acesteia, din perspectiva condiţionării sociale a culturii şi funcţiei sociale a culturii. Sociologia abordează cultura ca ansamblu de valori materiale şi spirituale, de instituţii, obiceiuri, norme, tradiţii ca expresie a modului de trai şi calităţii vieţii. Sociologia analizează: raportul dintre cultură şi civilizaţie, mai ales din perspectiva condiţionării reciproce, sistemul culturii naţionale, cultura folclorica, cultura înaltă, cultura de masa, structura internă a culturii. Toate aceste aspecte sunt privirile oarecum explicativ-constatativ, atemporal, aspaţial, funcţional-cauzal. Este vorba de rolul culturii în procesul de socializare a indivizilor, în acţiunea de organizare, conducere, control şi dinamica socială. Ajutorul sociologiei în rezolvarea problemelor pe care filosofia culturii şi le propune este de un mare folos şi nu poate fi trecut cu vederea.

Antropologia culturală este o disciplină particulară despre cultura specifică unor comunităţi etnice determinate. Ea nu se ocupă de etnos în general, ci pune accentul pe tipurile culturale ale diferitelor comunităţi etnice întruchipate în moduri de trai (ca un ansamblu de fapte de cultură şi civilizaţie), în care cunoaşterea, acţiunea, valoarea culturală şi faptul de civilizaţie, sensul cognitiv şi cel etic sunt abordate în unitatea lor originară. Antropologia culturalistă (culturală) din mediile anglo-americane, mai ales cea din prima jumătate a acestui secol, tinde să substituie complet conceptul de cultură

21

celui de societate, transformând, în acelaşi timp, în obiect de analiză modelele comportamentului, nu comportamentul însuşi. O anumită idealizare, ca şi supraevaluarea unităţii caracteristicilor culturale în dauna diversităţii acestora, vor face ca acest curent să propună mai degrabă o ficţiune teoretică despre un model ideal de cultură decât o construcţie aptă să-i descrie mecanismele şi funcţionarea. Este vorba aici de o antropologie culturală holistă şi universalistă, adică de o încercare de a explica părţi prin întreg şi de a aplica acelaşi cadru conceptual pentru orice fel de societate şi cultură.

Foarte aproape de antropologia culturală se află etnologia. Etnologia înseamnă etnografia ajunsă la maturitate. Ea se ocupă de studiul comportamentului uman în funcţie de mediu, habitat, populaţie, obicei etc. Etnologia pune în evidenţă adeseori specificul cultural al unei colectivităţi, fapt pentru care, uneori, este privită ca o ramură a istoriei. Autorul american L.L. Largness arată, de exemplu, ca pentru etnologie cultura ''este acel tot complex care include cunoaşterea, credinţa, arta, morala, legea, obiceiul şi alte capacităţi şi deprinderi dobândite de om în calitate de membru al societăţii''.

Cât priveşte punctul de vedere al istoriei asupra culturii se impun câteva precizări. Termenul istorie are aici înţelesul de disciplină de cunoaştere, de ştiinţă. Din perspectiva acestei accepţii, istoria studiază ''istoria'' societăţii în general, a diferitelor popoare, în particular, sau a unor domenii ale societăţii (istoriile de ramură). Istoria este, cum arată Cătălin Zamfir, ''o ştiinţă care se ocupă de dinamica temporală a unor obiecte individuale''. Ca atare, istoria priveşte cultura ca o dimensiune a societăţii, ca un element component al acesteia. Modul însă cum este privit acest raport ţine de modelul explicativ adoptat de istorie: comprehensiv, cauzal, sistemic etc. Spre deosebire de alte discipline, istoria caută să particularizeze fenomenul cultural la diverse popoare sau arii geografice, să-l încadreze în timp şi să-l reconstituie în manifestările sale, ''povestindu-ne'' astfel despre ''cultura

22

Egiptului antic'', ''cultura Greciei antice'', ''cultura românească în epoca modernă'' etc. Ea săvârşeşte adeseori greşeala de a periodiza evoluţia culturii folosindu-se de criterii ex-culturale, introducând cel mai adesea criterii politice pentru a delimita. Pentru perioada ''străveche şi veche'' a omenirii (expresia aparţine tot istoricilor), termenul de cultură desemnează totalitatea elementelor specifice vieţii materiale şi spirituale sesizabile pe cale arheologică. Din acest considerent întâlnim în cărţile de istorie expresii de felul ''cultura Hamangia'', ''cultura Cucuteni'', ''cultura Turdas'' etc. Este un alt punct de vedere al istoriei asupra culturii.

Fiecare în parte nu a putut însă să-şi depăşească condiţia. Cultura a devenit copilul fiecăruia şi al niciuneia dintre ele. Precum elevul la şcoală: fiecare profesor se ocupă de el, îl crede al lui, îşi formează o imagine despre el şi considera că aşa, şi numai aşa este. S-a încercat apoi soluţia unei discipline mai integratoare, care să cuprindă la un loc explicaţiile pozitiviste parţiale şi să ofere o viziune mai generală despre cultură. Dicţionarele au botezat aceasta încercare de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea culturologie. Pasul era important, încercarea lăudabilă, dar rezultatul insuficient de mulţumitor. S-a crezut atunci că una dintre cauzele crizei culturii europene s-ar datora tocmai acestei fărâmiţări a perspectivelor analizei fenomenului cultural. Dar nici acest nou ''organism'', acest ''consiliu profesoral'' al culturii, nu putea rezolva decât parţial problema. La un pozitivism parţial se oferea, ca soluţie, un pozitivism mai general - culturologia. Acest altceva s-a dovedit a fi în final filosofia, filosofia culturii.

Reflecţiile asupra culturii dinspre filosofie sunt vechi, dar despre o ramură a filosofiei, care să aibă ca obiect de cercetare cultură, nu putem vorbi decât de pe la începutul acestui secol. În România, primul curs de filosofia culturii, intitulat ''Introducere în ştiinţa culturii'', a fost susţinut de Tudor Vianu, în anul universitar 1929-1930 la Facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti. De unde decurge nevoia unui al treilea nivel de generalizare asupra culturii? Cum priveşte filosofia

23

cultura? În ce raporturi se afla ea cu celelalte îndeletniciri teoretice despre cultură? Iată întrebări de neocolit.

Concept fundamental, sintetic, cumulând numeroase înţelesuri, prezent în toate sferele gândirii, cultura posedă, pe lângă sensul de întrebuinţare cotidiană, înţelesuri nu de toţi întrezărite, nu de circulaţie, şi care sunt rezultatul unei aprofundări de natură filosofică. Aşadar, ''a defini cultura, ne spune Alexandru Tănase în una dintre cărţile sale de buna circulaţie, înseamnă a dezvălui semnificaţia majoră a omenescului, a descoperi vocaţia supremă a omului ca existenţă conştientă de sine, ca fiinţare specifică ce depăşeşte imediatul şi se proiectează în viitor ca tendinţă spre viabilitate şi permanenţă''. Rezolvarea acestei probleme nu putea rămâne în seama cugetului simplificator şi aproximativ al omului obişnuit, ''care foloseşte cuvintele ca banul care umblă'', ca să folosim cuvintele lui Lucian Blaga, nici în seama ştiinţelor particulare ale culturii. Era nevoie de aportul unor ''iubitori de zări mai adânci'', de o aprofundare de esenţă filosofică, suficient de apropiată şi suficient de depărtată de obiectul de cercetat încât să-l cuprindă în esenţă, dar şi în sfera sa.

Filosofia culturii, din perspectiva celor de mai sus, se găseşte la un nivel de generalizare mult mai ridicat decât ştiinţele despre cultură. Generalizând asupra materialului acestora, filosofia culturii face trecerea de la nivelul unor generalizări mai restrânse, la nivelul ultimelor generalizări. Spre deosebire de aceste discipline, filosofia culturii se ocupă de definirea conceptului de cultură din perspectiva genetică, structurală şi funcţională. Ea răspunde, deci, la întrebări de genul: Ce este cultura sub raportul originii sale, care sunt momentele constitutive ale culturii şi componentele sale fundamentale? În ce raport se află cultura cu asemenea realităţi conexe, precum societatea, omul, civilizaţia etc.? O astfel de cerinţă teoretică şi metodologică fundamentală nu o poate realiza decât o disciplină filosofică, prin excelenţă integratoare şi sintetizatoare.

24

Dintre celelalte domenii ale filosofiei, filosofia culturii are raporturile cele mai strânse cu axiologia şi filosofia istoriei. Axiologia studiază valorile în general, pe când filosofia culturii studiază acel tip de acţiune umană - cultură – în/prin care se creează valori, adică actul subiectiv (spiritual) prin care gândim un obiect în sfera unei valori, dar şi actul obiectiv prin care, de fapt, introducem efectiv un obiect în sfera valorii, actul prin care creăm bunuri culturale.

Cu filosofia istoriei, cu antropologia mai ales, apropierile sunt, de asemenea, evidente. Am putea spune, forţând puţin lucrurile, că istoria omenirii nu este altceva decât istoria culturii şi civilizaţiei, omul devenind OM în momentul în care a produs cultura, de unde reiese faptul că cele două domenii ale filosofiei se intersectează. Filosofia istoriei cuprinde o gnoseologie şi epistemologie a istoriei, o ontologie dar şi o teleologie a istoriei. Filosofia culturii se îndreaptă şi ea pe aceste căi, dar numai în ce priveşte cultura ca unul dintre domeniile umanului. Preocupările de filosofia istoriei sunt mai vechi şi mai cuprinzătoare decât cele de filosofia culturii. Dacă filosofii istoriei au încercat să ''înghită'' cultura în malaxorul general al istoriei, neuitând, cei mai mulţi dintre ei, să arate adeseori ca inovaţia culturală şi difuziunea acesteia sunt cele care au pus mereu în mişcare omenirea, filosofii culturii, la rându-le, cu orgoliul şi egocentrismul lor, au ridicat cultura la rangul de suflet al omenirii. Ea este totul; când cultura moare istoria omenirii este în pragul sfârşitului, spunea Oswald Spengler.

25

TRADIŢIA, COMPONENTĂ SPIRITUALĂ A CULTURII

Comisar Diana Petrescu Casa de Cultură a M.A.I.

Cultura tezaurizează şi acumulează valorile, reţine ceea

ce este durabil în ordine spirituală, transmiţând peste timp operele care „pot învinge timpul”. Este vorba despre performanţe care rămân actuale prin semnificaţiile lor, care nu şi-au consumat mesajul în epoca în care au apărut. Este cazul marilor creatori, care sunt permanent „contemporanii noştri”, întrucât exprimă ceva esenţial din condiţia umană, fie că este vorba de Homer sau Shakespeare, de Eminescu sau Blaga. „Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat”, spunea Camil Petrescu1.

Tradiţia nu se identifică mecanic cu trecutul, ci este vorba de o selecţie axiologică pe care prezentul o face în corpul acestei moşteniri, aplicând criterii particulare. Valorile culturale, cele care sintetizează o epocă şi un mod de a înţelege lumea, dobândesc, prin forţa lor ideatică şi expresivă, un caracter de permanenţă, devenind repere pentru conştiinţa unei societăţi. Ele sunt mereu reinterpretate, din noi perspective, fiind astfel aduse în circuitul viu al culturii.

Unele opere care s-au „uzat” odată cu timpul, s-au istoricizat, dar au avut eficienţă în epoca lor, sunt trecute în fondul „pasiv” al culturii; altele rămân vii şi active permanent, prin exemplaritatea lor. Acestea sunt valorile de performanţă, de mare densitate axiologică şi semantică, opere deschise,

1 Camil Petrescu, „Suflet naţional”, în Aesthesis carpato-dunărean, antologie de Florin Mihăilescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 167

26

care solicită şi permit noi interpretări. Fiecare epocă cu adevărat nouă proiectează asupra trecutului o altă perspectivă şi descoperă în el sensuri noi, iar unii creatori pot fi redescoperiţi şi revalorizaţi din perspective inedite. Astfel, progresul cercetărilor de antropologie istorică şi de istorie a religiilor a determinat în secolul XX o schimbare fundamentală a imaginii noastre asupra epocilor premoderne şi asupra culturilor arhaice, precum şi asupra culturilor extraeuropene. Revalorizarea lor nu era posibilă fără o schimbare de atitudine spirituală, care s-a produs în atmosfera de criză a raţionalismului clasic şi a evoluţionismului, în momentul în care şi unele curente, din arta modernă, şi-au regăsit surse de inspiraţie în formele artei primitive.

Tradiţia reprezintă partea activă a moştenirii culturale, ceea ce rămâne viu din trecut, elementele care acţionează modelator asupra prezentului cultural. Tudor Vianu a definit într-un mod expresiv tradiţia: „Scurt spus, tradiţia este influenţa muncii culturale anterioare asupra celei prezente”. Tradiţia este „condensată” în opere şi acţionează modelator prin instituţiile de învăţământ şi de tezaurizare, prin formele educaţiei şi prin mecanismele memoriei sociale.

În raportarea la tradiţie întâlnim două poziţii opuse. Pe de o parte tradiţionalismul, care reprezintă o supraevaluare a culturii anterioare şi o devalorizare a prezentului. La polul opus, se află atitudinile antitradiţionaliste, moderniste, care se afirmă uneori prin negarea în bloc a tradiţiei culturale, prin glorificarea „noutăţii” şi a avangardei, prin atitudini nihiliste şi prin apololia experimentalismului.

Socializarea reprezintă procesul prin care valorile, normele şi tradiţiile culturale ale unei comunităţi sunt lăsate moştenire urmaşilor.

Tradiţiile, obişnuinţele, ritualurile şi ceremoniile sunt norme comportamentale adică reguli nescrise ale organizaţiei. Acestea permit manifestarea consensului, a nevoii de apartenenţă la grup şi de securitate. Ele sunt purtătoarele unor

27

simboluri, prin a căror decodificare se comunică anumite mesaje.

Deal şi Kennedy2 (1982) arată că un sistem cultural organizaţional este caracterizat la nivel funcţional prin: integrarea şi conservarea ataşamentului organizaţional al membrilor, orientarea angajaţilor spre îndeplinirea obiectivelor organizaţionale, protejarea membrilor în faţa pericolelor mediului extern, inculcarea, conservarea şi diseminarea elementelor sale de conţinut şi prin funcţia performativă. O cultură este principalul vehicul de transmitere şi perpetuare a valorilor, credinţelor, ideilor, tradiţiilor organizaţionale, a fondului acumulat în timp. Această funcţie acţionează mai ales atunci când generaţiile se schimbă şi are un rol vizibil în menţinerea valorilor şi tradiţiilor specifice, conturate de-a lungul timpului. Istoricul sau originile organizaţiei sunt foarte importante, întrucât tradiţia, legendele şi simbolurile perpetuate conferă prestigiu şi influenţează cultura. Cunoaşterea istoricului permite identificarea principalelor perioade de formare a culturii şi identificarea incidentelor majore, a crizelor sau a momentelor semnificative şi măsurile care au fost luate pentru depăşirea lor.

Evenimentele dramatice pot dezvălui particularităţi ale culturii organizaţionale: retragerea unui membru important al conducerii, schimbarea produsului sau a pieţei, restrângerea sau extinderea activităţii, fuziunea sau preluarea organizaţiei. Aceste întâmplări devin o parte din folclorul organizaţiei, conferindu-i culturii un caracter de unicitate.

În cazul organizaţiilor cu o cultură puternică aceasta este asociată de obicei cu fondatorul şi cu circumstanţele înfiinţării lor. Unii dintre fondatorii organizaţiei şi-au pus amprenta personalităţii lor asupra organizaţiei create şi conduse iniţial de ei, iar regulile lor de succes s-au impus şi au influenţat misiunea, obiectivele şi strategiile aplicate de urmaşi.

2 Stanciu, Ştefan, Ionescu, Mihaela Alexandra, Cultură şi comportament organizaţional, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 46

28

Din acest motiv, fondatorul joacă un rol distinct în instituirea unei culturi de companie. El porneşte la drum cu anumite convingeri, valori şi presupoziţii legate de modul în care poate reuşi în domeniul respectiv, pe care le transmite noilor membri. Concepţiile fundamentale ale fondatorului sunt adoptate de ceilalţi angajaţi, iar grupul acestora acţionează conform valorilor şi convingerilor fondatorului, reuşind sau eşuând. Dacă eşuează, grupul se dizolvă şi nu mai apare nici o cultură. În cazul în care grupul are succes în mod repetat, atunci convingerile, valorile, tradiţiile şi presupoziţiile fondatorilor sunt validate şi sunt împărtăşite în cadrul experienţelor comune de către toţi angajaţii3.

Perpetuarea şi promovarea cu consecvenţă a valorilor şi concepţiilor pozitive pot constitui cea mai importantă formă de menţinere şi consolidare a culturii organizaţiei. Prin setul de valori şi reguli promovate se recunoaşte şi se recompensează efortul, creativitatea, adeziunea la obiectivele organizaţiei, respectul faţă de clienţi şi mândria profesională.

George P. Murdock încercând să cristalizeze un inventar al categoriilor culturale universale, realizează o listă cu atribute culturale recurente în care cuprinde şi tradiţiile alături de tabuuri, mitologie, etichetă, diviziunea muncii etc.

Cultura organizaţională ca paradigmă de gândire şi acţiune, sub umbrela căreia se află indivizii şi grupurile presupune faţete complexe: mentalităţile membrilor, modul de realizare a sarcinilor profesionale, sistemul de cunoştinţe şi modurile de rezolvare a problemelor, pattern-urile de interacţiune, cutumele, valorile, tradiţiile, anumite modele de transmitere a informaţiei, atitudinile etc. Orice nou venit într-o cultură are nevoie de un răgaz de adaptare. Cine nu reuşeşte să se adapteze devine un marginal şi se autoexclude sau este exclus. Prin urmare, un membru al unei culturi trebuie să interiorizeze anumite comportamente codate după trăsăturile

3 Stanciu, Ştefan, Ionescu, Mihaela Alexandra, Cultură şi comportament organizaţional, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 60

29

culturii gazdă. Pe de altă parte, personalitatea, ca organizare interioară a atitudinilor, credinţelor şi aspiraţiilor, este o oglindă a interacţiunii cu ceilalţi, a ajustărilor în funcţie de feedback-urile primite. Comportamentul individului este ajustat şi el de propriile pulsiuni inconştiente.

Cultura defineşte sintetic modul uman de existenţă şi este simbolul forţei creatoare a omului. Nucleul culturii este format din opinii, idei şi cunoştinţe, credinţe, imagini şi simboluri, valori, tradiţii, norme şi atitudini. Ele devin active, reale şi eficiente în măsura în care sunt exprimate şi cristalizate într-o suită de opere, ce au concomitent o funcţie simbolică şi o funcţie modelatoare, practică şi instrumentală. Aceste idei, opinii, credinţe, valori, tradiţii şi atitudini codificate în opere cu funcţie simbolică, dar care se manifestă şi în conduite practice, alcătuiesc universul specific al existenţei umane, care este universul culturii. Viaţa concretă a oamenilor dar şi imaginea lor despre realitatea în care trăiesc sunt modelate de factori culturali4.

Orice element al culturii trebuie considerat simultan ca: - un fapt de cunoaştere; - o valoare ce răspunde unei nevoi şi exprimă o

aspiraţie umană; - un fapt de creaţie, adică o elaborare originală faţă de

seria fenomenelor în care se înscrie; - un sistem de semne, prin care sunt codificate

semnificaţii umane, sistem care stochează, prelucrează şi comunică în spaţiul social mesaje şi informaţii.

Cultura este un ansamblu de coduri şi limbaje şi reprezintă suma informaţiilor „neereditare”, dobândite, fixate şi transmise istoric, prin sisteme de semne. Cultura are caracter inexorabil pentru existenţa grupurilor umane organizate şi

4 Ştefan, Stanciu, Ionescu Mihaela Alexandra, Cultură şi comportament organizaţional, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 91

30

pentru societăţi. Răspunde la nevoile vitale şi la cele spirituale. Prin cultură, o societate îşi organizează experienţa, şi-o codifică şi o tezaurizează, o transmite, iar generaţiile noi învaţă această experienţă, o preiau şi o extind. 5

Existenţa umană este o existenţă culturală. Cultura exprimă modul specific uman de existenţă. Omul nu poate exista decât în şi prin intermediul culturii. Cultura este rezultatul creaţiei umane, creaţie desfăşurată pe toate registrele existenţei şi ale raporturilor posibile dintre om şi lume6.

Orice organizaţie este un sistem, fără ca orice sistem social să fie propriu-zis o organizaţie. Organizaţia este un sistem deschis, adaptativ, ţinând seama de faptul că este o componentă a unor sisteme mai mari, cu care are legături armonizate prin procesul de conducere. În acelaşi timp, organizaţia are şi un grad propriu de autonomie, o funcţionare de sine stătătoare. Organizaţia poate fi înţeleasă numai privind-o, ca sistem deschis ale cărui procese interne se află în interrelaţie cu mediul. Organizaţia ca un sistem complet închis, probabil, nu va exista niciodată, deoarece componentele sale sunt totdeauna influenţate, de forţe din afara sistemului. Aceasta înseamnă că organizaţia trebuie analizată contextual şi, în acest sens, putem vorbi de „grade de permeabilitate” la influenţele de mediu, dar nu de un sistem închis.

Organizaţia este un sistem dinamic, în sensul că evoluţia şi viabilitatea sa sunt determinate de modificările care se produc în cadrul sistemului, în relaţiile acestuia cu mediul. Ea este, de asemenea, un sistem complex, probabilistic şi relativ stabil, deoarece reprezintă o reuniune de componente articulate prin numeroase legături, supusă unor factori perturbatori, dar capabilă să-şi menţină funcţionarea în cadrul

5 Georgiu, Grigore, Filosofia culturii. Cultură şi comunicare, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 31 6 Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, în Opere, vol. 10, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 510

31

unor limite, care-i definesc maniera de comportare. Organizaţia este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil deoarece are capacitatea să facă faţă diferitelor influenţe din interior şi din exterior, cu ajutorul conducerii prin acte decizionale. Aceasta acţionează în concordanţă cu un ansamblu de norme şi valori şi se autoreglează în funcţie de mai multe elemente, printre care se numără: elementele umane aflate în interacţiune reciprocă; acţiunea transformatoare; faptul că organizaţia dispune de libertatea de alegere a mijloacelor şi căilor de acţiune, ca şi de modalitatea de formulare a scopurilor viitoare, adică are flexibilitate; activitatea variabilă a oamenilor, care este strâns legată de motivaţie şi convingere, de satisfacţie şi stări morale, de comportamentul complex, de sistemele de comunicare şi informare, de modelele adoptate în procesul de decizie şi de performanţele acestora. Autoorganizarea exprimă capacitatea organizaţiei de a reface echilibrul comportamentelor sale, în raport cu perturbaţiile ivite, iar autoinstruirea reflectă capacitatea pe care o are de a folosi experienţele anterioare, pentru optimizarea propriei activităţi.7

Aplicând conceptul de cultură la organizaţii, ne referim la tradiţiile, credinţele, ideile şi valorile care îşi găsesc expresie în elemente cum ar fi stilul managerial dominant, felul în care sunt motivaţi membrii acestora, imaginea publică etc. Organizaţiile diferă în ceea ce priveşte atmosfera, felul în care se lucrează, nivelul energiei, orizontul individual - toate fiind influenţate de istorie şi tradiţii, de situaţia actuală, de tehnologie etc.

Cultura are două componente: una materială şi alta spirituală.

Componenta materială a culturii - care va fi exprimată prin termenul de civilizaţie - cuprinde mijloacele şi valorile care

7 Iacob, Dumitru, Cismaru, Diana-Maria, Organizaţia inteligentă. 10 teme de managementul organizaţiilor, Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 27

32

asigură reproducerea materială a vieţii sociale, adică procesele existenţei sociale.

Componenta spirituală a culturii cuprinde sistemele de valori în care se cristalizează eforturile de cunoaştere, atitudinile şi reacţiile omului faţă de lume; acestea se fixează şi îmbracă forma unor sisteme teoretice (ştiinţa, filozofia), simbolice (arta, religia), normative (morala, dreptul, tradiţiile, obiceiurile).

Am putea sintetiza astfel universul culturii: - sisteme teoretice (ştiinţa, filozofia); - sisteme simbolice (religia, arta, mitologia, limba,

toate tipurile de limbaje), în care predomină funcţiile simbolice şi de comunicare;

- sisteme normative (dreptul, morala, obiceiurile, tradiţia) - cu funcţii de reglementare a raporturilor interumane;

- sisteme instituţionale şi instrumentale (instituţii educaţionale, mijloace de comunicare etc.) - cu funcţii preponderent praxiologice, acţionale, practice.

Cultura cuprinde şi un ansamblu complex de instituţii aferente şi mijloace de comunicare, în jurul cărora este organizată viaţa culturală şi prin care pătrund valorile (sistemul de educaţie, biblioteci, muzee, expoziţii, teatre, edituri, presă etc.). Cultura trebuie considerată şi în raport cu acest sistem de instituţii, care au menirea de a organiza creaţia culturală şi de a o difuza în câmpul social. Printre cele mai însemnate instituţii care mijlocesc raporturile dintre cultură şi societate, trebuie să menţionăm sistemul de învăţământ, institutele de cercetare ştiinţifică, mijloacele de comunicare în masă. Ele constituie forme prin care cultura se socializează şi îşi exercită toate funcţiile sale8.

Orice cultură are o vocaţie universală intrinsecă, dar pe care şi-o realizează în condiţii istorice determinate. Istoria actuală şi-a asumat sarcina de a valida „noua alianţă” dintre vocaţia naţională şi cea universală a culturilor.

8 Georgiu, Grigore, Filozofia culturii. Cultură şi comunicare, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004

33

Maurice Duverger afirmă că naţiunile europene, culturile şi cadrele lor politice „înrădăcinate în istorie şi în spirite”, „sunt un element de neclintit, care ar împiedica orice uniune europeană, dacă cineva ar pretinde că le distruge prin aceasta”. Culturile îşi vor păstra identitatea lor naţională, vor coopera, dar nu vor deveni indistincte şi uniforme.

În contextul universalizării istoriei contemporane, identitatea naţională a culturilor reprezintă o temă profund caracteristică pentru noile viziuni marcate de spiritul generalizat al relativităţii, o temă încărcată de dramatism, dar adeseori schematizată şi aplatizată în abordările convenţionale. Grigore Georgiu9 consideră că astăzi este posibilă şi necesară o reconstrucţie filosofică a ideii de specific naţional, având în vedere o serie de procese definitorii şi conjugate care se derulează atât în planul de suprafaţă al istoriei, cât şi în paradigmele gândirii contemporane. Fenomenele definitorii ale lumii contemporane au fost însoţite de o renaştere a sentimentului naţional, de redescoperirea filoanelor istorice şi autohtone ale creaţiei, de redefinirea conştiinţei de sine a comunităţilor, angajate în construcţia unei noi ordini a diversităţilor culturale, sub directiva şi semnul unui „nou umanism”, deschis spre recunoaşterea şi validarea înfăptuirilor spirituale de pretutindeni. Sunt temeiuri pentru o re-problematizare a ideii de specific naţional.

Identitatea culturală reprezintă echipamentul existenţial, tehnic şi simbolic prin care o comunitate umană îşi codifică expresiv istoria, realitatea, viaţa cu toate elementele ei. Identitatea culturală este un indicator sintetic pentru actele creatoare ale comunităţilor sociale şi etnice în sfera valorilor, indiferent de dimensiunile şi performanţele istorice ale acestei comunităţi. O cultură naţională cuprinde în codurile sale expresive o schemă simbolică a lumii şi a vieţii umane, un mesaj original şi ireductibil.

9 Georgiu, Grigore, Naţiune, cultură, identitate, Diogene, Bucureşti, 1997

34

Personalitatea naţiunilor este apreciată după coeficientul de creaţie culturală originală, după contribuţia lor la patrimoniul universal, după gradul de recunoaştere de care se bucură valorile sale.

Afirmarea identităţii naţionale şi integrarea noastră în structurile lumii europene au reprezentat vectorii fundamentali de orientare istorică a poporului român, strategia autoconstrucţiei sale culturale şi politice în orizontul modernităţii. În această perspectivă, cultura a fost privită consecvent ca mijloc de afirmare istorică, simbolul originalităţii şi al potenţialului nostru creator.

Aşa cum apreciază Grigore Georgiu10, identitatea naţională concentrează efectele trecutului, rezumă în mod real şi simbolic actele de creaţie ale prezentului şi conţine virtualităţile care pot deveni, în funcţie de contextele variabile, forme de afirmare a destinului naţional: „Identitatea naţională este un fenomen complex de acumulare istorică. Pe trunchiul unei tradiţii istorice active s-a operat unificarea economică, teritorială şi politică, sudarea mentalităţilor şi a vieţii spirituale, formarea interesului naţional şi a voinţei de a-l înfăptui. Puternica integrare a subiectului naţional, care-l transformă într-un organism cu centrul de gravitaţie în modelul său cultural, ne furnizează argumente pentru a explica perenitatea naţiunii în fluxul recentelor transformări istorice, unele dintre acestea radicale, în urma cărora factorii anteriori de coeziune socială sunt redimensionaţi, dobândind alt conţinut şi alte semnificaţii. Identitatea naţională se reproduce în ipostaze noi, se reconstruieşte continuu din materia trecutului şi a prezentului, fiind o realitate în devenire, o sinteză între permanenţă şi variabilitate, între valori şi contexte noi. Tradiţiile istorice şi culturale, limba, obiceiurile, simbolurile naţionale, sentimentul naţional ca termen al creaţiei culturale reprezintă pentru naţiunea română adevărate forţe motrice. Modul în care cultura română modernă şi-a asumat organic şi a alimentat energetic şi

10 Ibidem

35

moral idealul naţional poate servi drept exemplu, pentru orice teorie, care ar vrea să demonstreze rolul factorilor culturali, în alcătuirea unităţii naţionale”11.

Considerăm de maximă importanţă ideea care se degajă din textul de mai sus, şi anume caracterul istoric, procesual, al identităţii naţionale. În concepţia filosofului român, această procesualitate nu intră în contradicţie cu caracterul de exemplaritate al culturii naţionale, care este dat de caracterul său holistic, de capacitatea de a se manifesta în totalitatea manifestărilor unei naţiuni. Dar acest caracter totalizator conferă şi unicitate unei culturi naţionale, adică tocmai acea calitate care o face preţioasă şi pentru alte naţiuni. Altfel spus, cu cât este mai unică şi ireductibilă la alte culturi, cu atât ea este mai capabilă să participe la universal: „Valorile create în spaţiul culturii naţionale poartă în fizionomia lor, ca o engramă, tiparul unui mod specific de simţire şi gândire, forma esenţializată şi transfigurată a unei experienţe istorice irepetabile. Totodată, prin caracterul lor exemplar, prin faptul că exprimă un sens al existenţei omului în univers, un aspect esenţial al condiţiei umane, aceste valori se răsfrâng modelator sau catalitic şi asupra altor comunităţi umane, dobândind o recunoaştere şi o semnificaţie universală. Pe măsură ce operele, stilurile şi procedeele afirmate în cadrul unor culturi ies din sfera lor restrânsă de audienţă şi participă activ la un circuit mijlocit de interdependenţe spirituale şi materiale, se instituie treptat o nouă configuraţie a universalităţii. Teoreticienii vorbesc despre un patrimoniu universal, de o ordine „ideală” a valorilor în care converg semnificaţii, viziuni şi performanţe creatoare de pretutindeni, cele care definesc condiţia umană în varietatea înfăţişărilor sale istorice”12.

Operele reprezentative, cele care rezumă simbolic identitatea unei culturi şi lărgesc totodată câmpul de expresie, impunând modele de specificitate, sunt tocmai cele mai împlinite sub raport valoric. Specificitatea naţională nu întunecă şi nu anulează originalitatea individuală a creatorilor.

11 Ibidem 12 Idem

36

Culturile naţionale nu pot participa la universalitate decât cu valorile lor specifice, originale, acelea care emană din nucleul lor profund.

Procesul comunicaţional universal nu „absoarbe” imediat creaţiile de performanţă din toate culturile; comunicarea valorilor depinde de o seamă de împrejurări şi acţiuni practice, de prestigiul unei culturi, de aria geografică a limbii, de situaţia geopolitică a societăţii şi a culturii respective. Gradul de universalizare a culturii proprii şi a limbii este un criteriu al puterii unui stat. Azi, în societăţile dominate de comunicaţii şi mass-media, libertatea informaţiei şi diversitatea mesajelor sunt o realitate şi o provocare la care fiecare cultură trebuie să răspundă în mod profesionist şi eficient.

Culturile îşi reconstruiesc modernitatea proprie, folosind legăturile inter-culturale ca platformă pentru consolidarea identităţii lor. Iată de ce „Orice cultură este o şansă acordată omenirii, suportul unei varietăţi a creaţiei umane. Ideea pluralităţii culturale s-a impus concomitent cu noţiunea de patrimoniu cultural universal”13.

Aşadar, comunicarea inter-culturală nu reprezintă o ameninţare la adresa identităţii culturale a unei naţiuni, adică la adresa unicităţii culturii naţionale, după cum diversificarea actorilor care intră în acest joc nu ameninţă unitatea genului uman. „Ca urmare a noilor mijloace de cunoaştere şi comunicare, spune Grigore Georgiu, toate înfăptuirile culturale ale omenirii pot fi cunoscute şi asimilate de fiecare cultură în parte. Întâlnindu-se, culturile se îmbogăţesc reciproc şi se consolidează fiecare în specificul ei, diversificând astfel forţa creatoare a omului. Recunoaşterea pluralităţii culturilor nu contrazice unitatea spiritului uman (subl. ns. – Z.D.P.). Noţiunea de istorie universală capătă acum sensuri noi. Dezvoltarea culturilor nu mai este concepută ca un proces cu un subiect unic şi constant. Acest subiect este acum conceput

13 Ibidem

37

ca fiind divers în el însuşi, iar istoria universală trebuie să recompună tabloul acestor înfăptuiri originale”14.

O astfel de viziune, care ni se pare profund „românească” prin spiritul său de toleranţă şi prin simţul măsurii, de-legitimează orice formă de fundamentalism identitar, de la cel de sorginte musulmană, sau cel antioccidental de sorginte est-europeană (cum găsim la reprezentanţii fostei Gărzi de Fier din România), până la fundamentalismul simetric – cel eurocentrist. Căci „confruntarea spiritualităţii occidentale cu modelele culturale arhaice, tradiţionale sau extra-europene a pregătit un nou mod de înţelegere a diversităţii culturilor şi un nou concept al temporalităţii lor. Lecţia acestei confruntări duce la ideea că nici o cultură dată nu deţine o cheie absolută, pentru descifrarea lumii şi că oricând sunt posibile alte chei şi formule de existenţă”15.

14 Ibidem 15 Ibidem

38

TEORIA ACTIVISTĂ A CULTURII LA TUDOR VIANU

Lect. univ. drd. Petre Crăciun Universitatea ”Andrei Şaguna”

Tudor Vianu s-a născut la 27 decembrie 1897 la Giurgiu

(8 ianuarie 1898, după calendarul nou) şi a murit la 21 mai 1964 în Bucureşti. Tatăl său, medical Adolf Weinberg, devenit mai târziu Vianu, fost luptător în războiul de independenţă, a obţinut în anul 1892 un post în oraşul de pe malul Dunării şi, destul de repede, o locuinţă luxoasă în “culoarea galbenă”, pe strada Vasile Alecsandri nr. 7. “După cum vei vedea din actul de naştere, notează Vianu, sunt născut la 27 decembrie 1897, în Giurgiu, unde tatăl meu era medic al judeţului Vlaşca. Tatăl meu se născuse în Bucureşti în anul 1855. Era veteran de război din 1877-1878 şi invalid de război 1916-1918”.1

În oraşul Giurgiu, Tudor Vianu a urmat cursurile primare şi gimnaziul, având profesori renumiţi, printre care îi amintim pe Nicolae Droc Barcian, la limba română, pe George Bucurescu, la istorie şi pe celebrul Traian Lalescu, la matematică.2 Vianu îşi aminteşte că în copilărie citea “Viaţa românească” şi “Noua revistă română”, din acea perioadă datând şi prietenia sa cu poetul şi matematicianul Ion Barbu.3 Adolescentul Vianu asculta muzică de Chopin, Schubert sau Schumann. Cercetând registrele şcolare ale Gimnaziului “Ioan Maiorescu”, putem afla că “Vianu A. Teodor” era un elev foarte

1 Emil Păunescu, Tudor Vianu şi oraşul Giurgiu, Editura Tentant, 1997, p. 21 2 Emil Păunescu, Tudor Vianu şi oraşul Giurgiu, în Sud, Revistă lunară de cultură editată de Fundaţia Dimitrie Bolintineanu, nr. 10-11, oct.-nov. 2007, p. 7 3 Emil Păunescu, Tudor Vianu şi oraşul Giurgiu, Editura Tentant, 1997, p. 23

39

bun la învăţătură, clasându-se în fiecare an pe locurile doi sau trei, notele cele mai slabe fiind obţinute la desen, caligrafie, muzică vocală şi la... gimnastică.

“Nu-mi descopăr curiozităţi timpurii, afirma Vianu într-un interviu acordat lui Ion Biberi în anul 1949. N-am fost un precoce, un Wunderkind” (…) “Un elev de liceu, poate mai în vârstă decât mine, mi-a vorbit despre Schopenhauer. A adăugat apoi că lectura acestui filosof este atât de primejdioasă încât cei ce-l înţeleg cu adevărat înnebunesc. Faptul m-a impresionat. Am întrevăzut atunci riscurile marilor înălţimi ale gândirii”.4

A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi Seminarul Pedagogic Universitar (1920). Între anii 1922 şi 1923 şi-a continuat pregătirea la Würtenberg şi Tübingen, unde şi-a susținut teza de doctorat cu tema Das Wertungsproblem in Schillers Poetik ("Problema valorificării în poetica lui Schiller"), tipărită în 1924. În timpul primului război mondial a urmat Școala de Artilerie de la Botoșani (1917-1918), luând parte la campania din Moldova. Din 1924 a început cariera didactică, mai întâi ca suplinitor al cursului de estetică, apoi conferenţiar (din 1928) şi profesor titular (din 1944) al cursului de estetică, la Universitatea București. După ce a început, în 1948, sa predea cursul de literatură universală, a devenit şeful Catedrei de literatură universală de la Facultatea de Filologie a universităţii bucureştene. A editat manuale destinate studenţilor: "Curs de estetică generală", "Curs de sociologie", "Curs de ştiinţa culturii", "Curs de stilistică", "Curs de istoria literaturii române moderne (1944-1945)", "Curs de metodologie literară (1944-1945)". După al doilea război mondial a fost director de editură, director al Teatrului Naţional (1945); ambasador la Belgrad (1946-1947); director general al Bibliotecii Academiei Române, director general al Comisiei naţionale pentru UNESCO.

4 Idem, p. 44

40

* * *

Concepția filosofică a lui Vianu poate fi înţeleasă în sensul unui program teoretic amplu, care ni se dezvăluie pe parcursul întregii sale vieţi. Direcţiile pe care filosoful avea să le urmeze sunt enunţate, pentru prima dată, în lucrarea ”Semnificaţia filosofică a artei”, pentru ca fundamentul concepţiei sale filosofice, teoria să cadru, să o regăsim în ”Introducere în teoria valorilor”. Acestui proiect global îi urmează așa numitele teorii speciale – filosofia culturii, teoria operei în artă, estetica.

În România, primul curs de filosofia culturii, intitulat « Introducere în ştiinţa culturii » a fost susţinut de Tudor Vianu, în anul universitar 1929-1930 la Facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti. Trecuseră numai cinci ani de la prezentarea, la Universitatea din Tubingen, a lucrării sale de doctorat asupra Problemei valorificării în poetica lui Schiller.

Vianu, autorul acestei opere vaste, a adus o contribuţie de substanţă la conturarea unei ramuri a filosofiei pe care el însuşi o delimitează net de ştiinţele culturii, filosofia culturii.

Format la şcoala lui K. Groos, sub a cărui îndrumare şi-a pregătit teza de doctorat, Vianu profesează filosofic teoria culturii, iar concepţia sa, guvernată de toate achiziţiile ştiinţelor culturii, se constituie într-o explicaţie general-filosofică.

Filosofia culturii, spune Vianu, trebuie să distingă între sfera valorilor şi cea a indivizilor concreţi cărora le este aplicabilă. Când o societate sau un individ cultivă numai un gen de valori, atunci avem de-a face cu ceea ce Vianu numeşte cultura parţială. Cultura artistică, cultura profesională, sunt, în termenii proprii ai filosofiei culturii lui Vianu, culturi parţiale. ''Sensul însă, scopul pe care o filozofie a culturii îl poate recomanda, spune Vianu, nu este o cultură parţială, ci este cultura totală, capacitatea de a trăi lumea aceasta sub toate aspectele ei, a o preţui în sensul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le închide''. ''Aceasta temă poate că nu va fi cu deplinătate atinsă nicicând, subliniază Vianu mai departe,

41

dar totuşi ea trebuie să ne plutească înainte ca un ideal care trebuie să conducă silinţa noastră culturală''.

Întrebându-se dacă nu cumva filosofia culturii este «o mai veche cunoştinţă a noastră, filosofia istoriei »5 Vianu ne determină să ne oprim, pentru exemplificare, asupra lui Alexandru Xenopol, în România, sau asupra lui Windelband şi Rickert, filosofi germani care scriau aproximativ în aceeaşi epocă.

Avem, totodată, în vedere faptul că există încă foarte multe teme în opera lui Tudor Vianu care permit prezentarea lor într-o lumină nouă şi care, prin actualitatea lor, îl plasează pe autorul «Filosofiei culturii şi teoriei valorilor » în actualitate chiar şi acum la trecerea a peste 75 de ani de la elaborarea primului curs de filosofia culturii. Una dintre aceste teme, dezvoltată de Vianu în lucrarea amintită sau în «Studii de filosofia culturii» este concepţia activistă a culturii. Aceasta înseamnă pentru Marin Aiftincă «acţiune, creaţie valorică sub semnul iubirii de oameni şi al aspiraţiei de perfecţionare a sorţii omeneşti; al patosului teoretic şi, în fine, al unei armonioase convieţuiri sociale.»6

Tema este dezbătută de autor în capitolul «Idealul cultural» din Filosofia culturii. Pentru început, Vianu se opreşte asupra concepţiei raţionaliste, istorică şi umanistă a culturii sau, altfel spus, asupra celor trei idealuri culturale – cel analogic și raționalist, cel istoric şi cel umanist. Pe care dintre acestea să îl alegem? se întreabă gânditorul român.

Tudor Vianu aduce critici serioase istorismului cultural reprezentat de Nietzsche, considerând că această teorie ne oferă perspectiva unor ”cicluri închise și omogene” din punct de vedere cultural, ceea ce este greu de acceptat pentru

5 Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Editura Nemira, 1998, p. 152-153 6 Marin Aiftincă, Valoare şi cultură în orizontul modernităţii, Editura Cantes, 1998, p. 138

42

Vianu.7 ”Concepţia raţionalistă a culturii, notează autorul, propune dezvoltarea rațiunii și a tot ce se leagă de această trăsătură principală”. Cu alte cuvinte, ea accentuează ceea ce putem numi “agentul natural”.8

„Așadar, scrie Vianu concluzionând, nu raționalism, nu istorism, ci activism cultural. Idealul cultural este un ideal activist, încât etapa dialectică la care ne oprim este o teorie a activismului cultural”.9

Raportarea critică la raționalism și istorism este consemnată și de autorul Marin Aiftincă. ”Meritul acestuia este acela că evită unilateralitatea raționalismului, fatalismul istorismului și ține seama de libertatea creatoare a omului, de pluralismul cultural. Așa cum autorul însuși afirmă, activismul cultural, ocolind contemplativismul și absolutismul, dă expresie unei triple orientări: a eticului, teoreticului și esteticului”.10

Pornind de la definiţia generală a culturii, fundamentată prin analogie cu cultura pământului, definiție pe care el o numeşte ”analogică”, Vianu construieşte în capitolul XXIV al lucrării sale aşa-numita „concepţie activistă a culturii”. Dacă concepţia raţionalistă accentuează momentul unui agent natural pe care cultura trebuie să îl dezvolte, propunând dezvoltarea raţiunii şi tot ceea ce se leagă de această trăsătură principală, iar concepţia istorică accentuează ideea de valoare (valori deosebite de la societate la societate şi de la epocă la epocă), concepţia activistă a culturii accentuează cu deosebire ideea de activitate. Aceasta concepţie, ne spune Vianu, susţine că „ceea ce numim cultură este un produs al libertăţii omeneşti, orientată către nişte scopuri rezultate din spontaneitatea firii umane, pe care natura nu le impune, ci numai le limitează”. Ţelul raţionalist, sau ţelul naţional, sunt

7 Tudor Vianu, Filosofia culturii și teoria valorilor, Editura Nemira, 1998, p. 316 8 Tudor Vianu, op.cit., p. 319 9 idem., p. 318 10 Marin Aiftincă, Valoare şi cultură în orizontul modernităţii, Editura Cantes, 1998, p. 138

43

unilaterale. Omul nu este numai o fiinţă raţională, sau una naţională (comunitară). Sufletul lui cunoaşte şi alte laturi, iar activitatea omenească creatoare de cultură trebuie (poate) să se îndrepte spre tot atâtea ţinte câte poate să-şi asume o activitate omenească, încheie Vianu.

Ne punem, pe bună dreptate, problema modului în care teza activismului cultural propusă de Vianu în urmă cu peste şapte decenii este reflectată în operele unor autori din zilele noastre. Ne vom opri, astfel, la Marin Aiftincă. În lucrarea Valoare şi cultură în orizontul modernităţii, autorul dezbate problema activismului cultural în capitolul „O altă ipostază a culturii”. El ajunge la concluzia că Tudor Vianu intervenea, începând cu anul 1929, „într-o amplă şi pasionată discuţie privind fenomenul culturii, nu pentru a inventa conceptele aflate în discuţie, ci pentru a-şi face cunoscută propoziţia proprie, care se întemeiază pe o filosofie ce înţelege omul ca o fiinţă capabilă să înfrunte destinul tragic prin activism şi creaţie valorică, spre a-şi legitima existenţa şi originalitatea în lume”.11 Cunoaştere, creaţie, acţiune pentru desăvârşirea de sine şi extirparea răului din lumea în care trăim. Iată care sunt virtuţile pe care Marin Aiftincă le găseşte activismului susţinut de filosoful Tudor Vianu.

Ce se întâmplă cu activismul cultural argumentat de Vianu în ultimii ani? Mai este de susţinut teza activismului în plină epocă a globalizării şi a standardelor? Vianu scria că „activismul este soluţia pe care o regăsim la baza tuturor manifestărilor culturale de interes general în societăţile moderne”. Cum stau lucrurile în perioada post-modernă? Răspunsul pe care îl vom da este unul afirmativ. Societatea nu poate trăi standardizat, iar standardele în cultură sunt de neînchipuit.

Pentru a se impune culturile populare care corespund unor necesităţi autentice, este necesară o atitudine activă. Este şi concluzia la care ajunge Marin Aiftincă în „Valoare şi

11 Marin Aiftincă, op. cit., p. 133-134.

44

cultură în orizontul modernităţii”: „Soluţia avansată de Vianu ni se pare deosebit de actuală, mai ales în condiţiile invaziei audio-vizualului, care încurajează pasivitatea, uneori gustul îndoielnic, comportamente de viaţă străine evoluţiei umane normale”. Desigur, consideră autorul, actualitatea ei derivă din faptul că este subsumată concepţiei activiste a culturii, călăuzită de idealul umanist. Aceasta înseamnă cunoaştere, creaţie, acţiune pentru desăvârşirea de sine şi extirparea răului din lumea în care trăim. „De un asemenea activism are nevoie societatea românească de astăzi”, concluzionează Marin Aiftincă.

BIBLIOGRAFIE Aiftincă, M.

Valoare şi valorizare. Contribuţii moderne la filosofia valorii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994

Timp şi Valoare. Studii de Istoria Culturii şi Filosofiei româneşti, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2003

Valoare şi cultură în orizontul modernităţii, Editura Cantes, 1998

Filosofia culturii. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008

Boboc, Al.

Creaţia şi opera în orizontul filosofiei culturii, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2003,

Istoria filosofiei contemporane, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976

Cassirer, E.

Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane, trad. rom., Humanitas, Bucureşti, 1994

Comarnescu, P.

Tudor Vianu: Introducere în teoria valorilor, « Revista Fundaţiilor Regale », X, nr. 6, 1943

45

Păunescu, E.

Tudor Vianu şi oraşul Giurgiu, Editura Tentant, 1997 Tudor Vianu şi oraşul Giurgiu, în Sud, Revistă lunară de

cultură editată de Fundaţia Dimitrie Bolintineanu Negulescu, P.P.

Geneza formelor culturii, Editura Eminescu, 1984. Vianu, T.

Filosofia culturiii şi teoria valorilor, Editura Nemira, 1998. Studii de filosofia culturii, Editura Eminescu, 1982.

46

SPAŢIUL ŞI TIMPUL ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Drd. Daniela Mihalache

Problematica spaţiului şi a timpului, ce aparţine comunicării nonverbale, a stat în atenţia majorităţii cercetătorilor comunicării interculturale. Diferitele studii care iau în discuţie conceptele de spaţiu şi timp în relaţie cu cel de cultură pornesc de la lucrările fundamentale ale antropologului american Edward T. Hall. În concepţia acestuia, spaţiul şi timpul sunt dimensiuni ale culturii „în afara conştiinţei” (Hall, 1979). Percepţiile şi utilizarea atât a spaţiului, cât şi a timpului sunt unele dintre cele mai importante componente induse de modelele culturale şi care diferenţiază, într-un mod semnificativ, diferitele tipuri de culturi.

Proxemica Termenul de proxemică a fost utilizat pentru prima oară

de E. T. Hall într-un studiu din 1963 şi reluat în altul, publicat în 1968, în care preciza că, preocupat de cercetarea „spaţiului social ca bio-comunicare”, a fost influenţat de studiile despre limbaj ale lui B.L.Whorf şi E. Sapir, considerând că tezele lor referitoare la existenţa unor coduri nescrise dar înţelese de către toţi, sunt aplicabile tuturor modelelor culturale (Septimiu Chelcea, 2005).

Conform lui Hall, proxemica „investighează modul în care individul structurează inconştient spaţiul, distanţele interpersonale în tranzacţiile cotidiene, organizarea spaţiilor în case şi clădiri şi nu în ultimul rând în configurarea oraşelor”.

47

Problemele legate de comunicarea prin intermediul spaţiului au stat şi stau în atenţia nu numai a antropologilor, ci şi a sociologilor, psihologilor, urbaniştilor, cercetători ai artelor vizuale şi ai comunicării sociale şi interculturale.

Din perspectiva comunicării sociale, „comportamentul în spaţiu este un sistem nonverbal de comunicare umană, ce se află într-o relaţie directă cu capacitatea de a comunica celorlalţi despre sine şi de a stabili o legătură afectivă cu ei” (Delhees, 1994). Conform autorului citat, din perspectiva comunicării nonverbale, interesează conceptele de: distanţă socială, spaţiu personal, sferă privată şi teritorialitate.

Distanţa socială se referă la gradul de intimitate a contactului pe care îl doresc sau îl tolerează oamenii într-o anume situaţie. La întrebarea ce determină diferenţele, în această privinţă, între indivizi şi între culturi, Delhees (1994) consideră că importanţi sunt următorii factori: nevoile şi trăsăturile partenerilor de comunicare, socializarea culturală, contextul de comunicare, gradul de cunoaştere reciprocă, sexul şi vârsta persoanelor care interacţionează. În urma studiilor efectuate în SUA, E.Hall a constatat că sunt folosite patru distanţe fundamentale: distanţa intimă, de la contactul fizic direct până la 45 cm; distanţa personală, între 45 şi 120 cm; distanţa socială, între 120 şi 350 cm; distanţa oficială, mai mare de 350 cm. De asemenea, Hall a constatat că în culturile sud-americane şi arabe distanţele sunt mai apropiate decât în culturile nord şi central-europene (Hall, 1966, apud Delhees,1995).

Spaţiul personal, în legătură cu care s-au publicat lucrări fundamentale de către Georg Simmel, Edward Hall, Robert Sommer, este definit de Delhees (1994) ca o „bulă de protecţie”, care însoţeşte pretutindeni o persoană. Serveşte la păstrarea distanţei personale şi diferă de la un individ la altul, se modifică în funcţie de interlocutor, contextul şi situaţia de comunicare şi nu în ultimul rând în funcţie de normele culturale.

48

Sfera privată „este un domeniu personal protejat, care ia naştere prin retragerea de bunăvoie şi temporară a unei persoane din faţa altor persoane”. Acest comportament este, în mare măsură, dobândit şi influenţat de cultura căruia îi aparţin indivizii (Delhees, 1994). Conform lui Westin (1970, apud Delhees, 1994) sfera privată are 4 funcţii fundamentale, care vin în întâmpinarea unor necesităţi importante ale omului: nevoia de autonomie personală, relaxarea emoţională, posibilitatea autoevaluării, comunicării limitate şi protejate.

Comportamentul teritorial este manifestat în permanenţă de către oameni, ca şi de unele specii de animale. „Teritoriul” personal este un fel de prelungire a propriului eu dar există şi teritorii ale unui grup. Desmond Morris distinge 3 tipuri principale de „teritorii”, pe care orice individ sau grup uman simte nevoia să le delimiteze: teritoriul tribal, devenit azi teritoriu social; teritoriul familial; teritoriul personal. Oamenii îşi delimitează teritoriile prin indici de ocupare, embleme, frontiere etc.

Edward Hall (1971) a fost printre primii care a evidenţiat că percepţia şi utilizarea spaţiului corespund unor modele culturale, spaţiul însuşi fiind o dimensiune a culturii. Cercetările sale s-au axat pe analiza comparativă a acestei problematici în culturile vestice (europene şi nord-americane) şi cele estice (asiatice, orientale). Astfel, el a constatat că japonezii sunt „antrenaţi” să confere semnificaţii precise spaţiilor, în multe aspecte ale vieţii lor, începând cu locuinţa tradiţională. Pentru japonezi, ca şi pentru alte culturi estice, ceea ce vesticii percep ca spaţiu „gol”, deoarece este lipsit de mobilier şi alte obiecte, dobândeşte semnificaţii estetice. De aceea, o locuinţă tradiţională japoneză poate să pară unui european sau american ca fiind „săracă” (Hall, 1971).

Un alt aspect al percepţiei culturale a spaţiului este legat de funcţiile acestuia. În cultura clasei de mijloc din SUA, ca şi din majoritatea culturilor europene vestice, locuinţa este compusă din spaţii distincte în funcţie de activităţile domestice: dormitor, cameră de zi, cameră de servit masa, cameră pentru hobby-uri etc. În consecinţă, orice activitate într-un spaţiu care

49

nu corespunde destinaţiei respective este considerată „nepotrivită”. O percepţie şi utilizare cu totul diferită a spaţiului domestic se întâlneşte în cultura japoneză, unde locuinţa tradiţională are pereţi mobili, ce permit existenţa unor spaţii multifuncţionale (Hall, 1971).

Şi în Japonia contemporană, utilizarea spaţiului reflectă ierarhia şi orientarea de grup. Aceste trăsături culturale sunt cel mai bine ilustrate de organizarea spaţială a locurilor de muncă din clădirile guvernamentale sau corporatiste. Pupitrele funcţionarilor de rang inferior sunt aliniate faţă în faţă, conform funcţiilor lor ierarhice, într-o încăpere mare, comună, din care lipsesc pereţii despărţitori iar şefii sunt poziţionaţi la capătul fiecărui rând. Acest tip de organizare încurajează schimbul de informaţii, facilitează activităţi multiple şi simultane, cooperarea şi solidaritatea de grup, semnalizând în acelaşi timp sistemul ierarhic. În orice întâlniri, formale sau informale, aşezarea locurilor indică acelaşi sistem ierarhic (McDaniel, 2003). Ca ilustrare a aceleiaşi percepţii spaţiale, E.T. Hall (1990, apud McDaniel, 2003) observa că în Japonia casele dintr-un cartier sunt numerotate în ordinea datei construcţiei.

E.T.Hall a remarcat (1971) că diferenţele dintre modelele nord-american şi european în percepţia şi utilizarea spaţiului se reflectă şi în organizarea oraşelor. În SUA oraşele sunt organizate după axele nord-sud şi est-vest iar străzile şi clădirile sunt numerotate secvenţial. Modul de sistematizare urbanistică este diferit în culturile europene. Cea franceză îndeosebi este o cultură puternic centralizată: Parisul, care se află în centrul Franţei, este axat pe câteva artere principale care pornesc din centru; sistemul administrativ, cel educaţional etc. sunt puternic centralizate. În sediile firmelor franceze, personalul de conducere are birourile în perimetrul central, în timp ce în SUA, persoanele cu funcţii importante ocupă birourile de la nivelurile superioare.

În cultura indiană, se regăseşte ideea de superioritate şi inferioritate în privinţa utilizării spaţiilor, însă cu alte semnificaţii decât în culturile vestice. În spaţiile publice şi private, în mediul

50

urban şi rural deopotrivă, în locuinţa propriu-zisă, anumite spaţii sunt considerate inferioare din cauza activităţilor care se desfăşoară în ele şi a oamenilor care le folosesc. Spaţiile destinate ceremoniilor religioase, din cadrul locuinţei chiar, nu sunt utilizate niciodată în scopuri profane, deoarece primele sunt considerate de o natură superioară. Spaţiile folosite cu precădere de către femei, ca spre exemplu cele în care se prepară hrana, nu sunt utilizate de bărbaţi, deoarece sunt considerate inferioare. Acest model cultural privitor la spaţiu, existent încă în India şi azi, are o tradiţie îndelungată. Descoperirile arheologice atestă că, încă din cele mai vechi timpuri, au existat diferenţieri clare în funcţie de spaţiu: a castelor superioare şi a celor inferioare, a activităţilor masculine şi feminine, sacre şi profane. În Chandigarh, un oraş indian nou, proiectat de un arhitect francez după norme occidentale, s-a constatat că locuitorii au redistribuit şi utilizat spaţiile locuinţelor, conform normelor culturii lor ancestrale - diferenţiate în funcţie de sexul ocupanţilor, spaţii destinate numai oaspeţilor etc. (Hall, 1971).

În cultura japoneză, proxemica reflectă „temele culturale” ale afinităţii intragrup, ierarhia şi echilibrul (McDaniel, 2003). Atitudinea japonezilor faţă de spaţiul personal este complexă şi, totodată, contradictorie. În situaţii publice normale, se menţin distanţe interpersonale chiar mai mari decât la americani, mai ales faţă cei din afara grupului de apartenenţă. În mod aparent contradictoriu, în mijloacele de transport în comun, foarte aglomerate de regulă, japonezii nu mai prezintă rezistenţă la contactul corporal prelungit cu străinii. De regulă, spaţiul personal e restrâns în interacţiunile cu prietenii şi membrii familiei, ceea ce reflectă orientarea către grupul de apartenenţă şi grija permanentă pentru menţinerea echilibrului social (McDaniel, 2003). Comportamentul proxemic al japonezilor a fost adeseori cercetat. Într-un studiu despre relaţia proxemică-status social (Bond, Shiraishi, 1974, apud McDaniel, 2003), subiecţii japonezi au manifestat anxietate atunci când intervievatorii

51

s-au apropiat prea mult de ei. Un studiu al lui Iwata (1979, apud McDaniel, 2003) având ca subiecţi studente japoneze, a indicat, la persoanele cu o ridicată stimă de sine, reacţii negative în situaţii de „înghesuială”. Conform lui McDaniel, acest comportament este ilustrativ pentru conceptul japonez de ierarhie iar stima de sine e direct proporţională cu statusul social, care impune o mai mare distanţă interpersonală în interacţiunile din afara grupului de apartenenţă.

Relaţia dintre comportamentul proxemic şi statusul social, pe de o parte şi conceptul cultural de „gen”, pe de altă parte, este relevată şi de Borisoff şi Merril (2003): „În cultura americană, spaţiul semnifică putere iar cei care deţin comanda unui spaţiu sau teritoriu întins sunt adeseori consideraţi ca având o putere mai mare... De la femeile şi cei cu status mai jos, de ambele sexe, se aşteaptă să ocupe mai puţin spaţiu decât bărbaţii sau persoanele cu status ridicat”. În această cultură, diferenţierea modelelor proxemice în funcţie de gen apare încă din copilărie, când băieţii sunt încurajaţi să se joace în aer liber, pe când joaca fetelor e mai mult concentrată în interior. Astfel de comportamente, dobândite prin învăţare culturală influenţează convingerile despre revendicarea spaţiului şi felul în care indivizii interpretează utilizarea acestuia, mai ales când normele culturale privitoare la acesta sunt încălcate (Borisoff, Merril, 2003).

Autoarele amintite fac referire la unele cercetări mai vechi care tratează această problematică. Willis (1966) a elaborat un studiu, în urma măsurării distanţei iniţiale faţă de o persoană care se apropie de alta, cu subiecţi de ambele sexe şi a constatat că atât bărbaţii cât şi femeile păstrează o distanţă mai mică faţă de femei decât faţă de bărbaţi. Judith Hall (1984), de asemenea, a constatat că faţă de femei se păstrează o distanţă mai mică decât faţă de bărbaţi. Knapp şi Hall (1997) sunt de părere că, în cazul femeilor, acceptarea intruziunii în spaţiul personal sau cedarea spaţiului către bărbaţi, poate fi asociată, parţial, cu potenţialul agresiv al comportamentelor bărbaţilor. O altă explicaţie ipotetică a

52

aceloraşi autori se referă la normele sociale legate de menţinerea distanţei „potrivite” şi anume la faptul că oamenii se aşteaptă ca bărbaţii să păstreze distanţe mai mari şi, dacă nu o fac, acest lucru poate fi deranjant (apud Borisoff, Merril, 2003).

„Cultura şi deopotrivă genul determină în mod hotărâtor tipul de spaţiu personal pe care indivizii îl utilizează în interacţiunile lor. Membrii din multe culturi tind, în general, să interacţioneze la distanţe mai mici decât o fac albii din America de Nord” (Borisoff, Merril, 2003). În sprijinul acestor afirmaţii sunt citaţi diferiţi autori. Dolphin (1988) a stabilit că „utilizarea spaţiului personal e influenţat de sexul indivizilor ce interacţionează şi diferă în mod substanţial de la o cultură la alta”. Acest lucru se datorează influenţelor exercitate de aşteptările pe care o anumită cultură le are cu privire la comportamentul masculin şi feminin (apud Borisoff, Merril, 2003). Jeffrey Sanders şi colaboratorii (1985, apud Borisoff, Merril, 2003) au studiat distanţele personale menţinute în cazul perechilor de acelaşi sex şi mixte de studenţi nord-americani şi arabi. A constatat că perechile mixte de studenţi arabi interacţionează la o distanţă mult mai mare decât perechile de acelaşi sex de arabi, cât şi de perechile de nord-americani, fie de acelaşi sex, fie mixte. Studiul lui Robert Shuter (1976, apud Borisoff, Merril, 2003) cu privire la proxemica şi atingerea în cazul celor două sexe, în culturile sud-americane din Costa Rica, Columbia şi Panama, a demonstrat că, în toate cele trei culturi, perechile feminine păstrează o distanţă în mod semnificativ mai apropiată şi iniţiază în mai mare măsură contacte tactile decât perechile masculine sau cele mixte. Studiul lui Lombardo (1986, apud Borisoff, Merril (2003) referitor la rolurile de gen şi distanţa personală, sugerează că sexul comunicatorilor şi orientarea lor cu privire la rolurile de gen exercită o influenţă considerabilă asupra felului cum indivizii utilizează spaţiul, percepţiile lor cu privire la necesităţile spaţiale şi la invadarea propriului spaţiu personal. „Astfel, distanţa dintre comunicatori într-o interacţiune poate fi

53

influenţată de gen, cultură, putere şi grad de intimitate şi reciprocitate. Nu există un singur înţeles pentru oricare mesaj nonverbal dat.” (Borisoff, Merril, 2003).

Cronemica. Timpul ca element cultural Termenul de cronemică a fost utilizat pentru prima dată

de către Edward T. Hall, (1959, apud Septimiu Chelcea, 2005) pentru a desemna studiul percepţiei şi utilizării timpului. Cartea sa referitoare la timp ca element cultural, The Dance of Life (1983) rămâne o lucrare fundamentală, de referinţă pentru toţi autorii interesaţi de înţelegerea acestei problematici complexe. Aşa cum remarcă Andersen (2003), acesta este cel mai studiat aspect în literatura de specialitate dedicată interculturalităţii, întrucât „cadrele timpului cultural diferă atât de mult, încât dacă şi numai această diferenţă ar exista între culturi, ar fi de ajuns pentru a declanşa neînţelegeri”.

În lucrarea amintită, Hall (1983) a pornit de la premiza că timpul este un element definitoriu pentru orice cultură, al vieţii culturale, sociale, precum şi a celei personale a indivizilor: „Timpul este unul dintre sistemele fundamentale ale oricărei culturi. Cultura joacă un rol atât de important pentru înţelegerea timpului ca sistem cultural, încât este practic imposibil de a separa diferitele niveluri ale culturii în care acesta se înscrie”, cu precădere în cel primar. Autorul a fost interesat să desluşească felul în care timpul este exprimat, conştient şi inconştient, utilizat şi structurat, în culturi diferite: ”În fapt, nimic nu se produce în afara unui cadru de timp dat. Fiecare cultură are propriile sale cadre temporale în interiorul cărora funcţionează modele care îi sunt particulare: ceea ce constituie un factor de complicare a raporturilor interculturale. Astfel, pentru a putea comunica efectiv în străinătate, este, de asemenea, necesar să înţelegi limbajul timpului, ca şi limba vorbită a ţării în care te găseşti”. Unele dintre capitolele cărţii cercetează maniera în care americanii şi japonezi îşi comunică, reciproc, imaginea despre ceea ce sunt, imagine în

54

interiorul căreia „ţesăturile temporale” constituie baza acestor percepţii. Alte capitole sunt consacrate raporturilor interculturale dintre ţări vestice şi estice, pe de o parte şi între latino-americani, anglo-americani şi indigenii americani, pe de altă parte.

Hall respinge ideea unui timp linear, distinge diferite tipuri de timp şi construieşte o „mandala” a timpului, în care acestea sunt interrelaţionate:

- meta-timpul - este nivelul la care se situează conceptele integratoare ale tuturor dimensiunilor timpului; acesta include tot ceea ce filosofii, antropologii, psihologii şi alţii au afirmat sau scris despre timp, în teorii, discuţii, consideraţii despre natura timpului, privit ca o entitate abstract;

- timpul biologic – este reprezentat de succesiunile de perioade şi ritmuri, încă de la începuturile vieţii pe Pământ: alternanţa zilelor şi a nopţilor, mişcarea de rotaţie a Pământului, mareele, alternanţa anotimpurilor etc.; ciclurile biologice sunt acordate cu ritmurile naturale şi cu cele proprii mediului organismelor vii; deşi există două tipuri de mecanisme temporale, unul fizic şi altul biologic, ele funcţionează ca un tot omogen;

- timpul individual – se referă la percepţia subiectivă a timpului de către indivizi, în diferite contexte, cadre, stări emoţionale (percepţia timpului ca fiind „lung” sau „scurt”, că „timpul fuge”);

- timpul fizic – se referă la diversele măsurători ale timpului, bazate pe observaţiile astronomice, din vechime şi până azi;

- timpul metafizic – se referă în principal la situaţii ale unor oameni, din diverse culturi, care au experimentat fenomenul denumit „deja-vu”;

- micro-timpul – reprezintă sistemul temporal propriu nivelului primar al oricărei culturi; monocronia şi policronia sunt unele dintre formele micro-timpului;

- timpul sincronic – de la expresia „a fi sincron” derivată din media vizuale, când banda sonoră este

55

sincronizată cu imaginile; analize ale unor imagini filmate au evidenţiat că, în cursul unor interacţiuni, indivizii îşi sincronizează mişcările cu cele ale partenerilor, într-un mod inconştient şi uimitor;

- timpul sacru – este timpul mitic, imaginar, care se repetă dar nu evoluează, este un timp magic; Hall precizează că oamenii din culturile europene şi nord-americane au dificultăţi în înţelegerea acestui tip de timp, deoarece tind să stabilească o relaţie fixă între sacru şi profan; indigenii nord-americani, spre exemplu, trăiesc efectiv într-un timp sacru, prin ceremoniile lor, perioadă în care pentru aceştia timpul profan nu mai există

- timpul profan – este cel care domină viaţa cotidiană şi aspectele ei obişnuite; este reprezentat prin sistemul explicit de măsurare a timpului.

Experienţele şi observaţiile lui E.T.Hall în contactul cu culturi diferite de cea americană (europeană, japoneză, triburi de amerindieni ş.a.) l-au condus la concluzia că, în privinţa percepţiei şi utilizării timpului, există două maniere fundamentale şi diferite. „Societăţile complexe îşi organizează timpul în cel puţin două maniere diferite: (1) evenimentele sunt programate ca unităţi separate – un singur lucru într-un anumit timp – precum în Europa de nord sau (2) conform modelului mediteraneean al implicării în mai multe lucruri deodată. Cele două sisteme sunt, în mod logic şi empiric, distincte” (Hall, 1983). Acestea au fost denumite de autor timp monocron şi timp policron. Distincţia funcţionează şi este vizibilă atât la nivelul culturilor, al organizării lor sociale, administrative, cât şi la nivelul existenţei individuale.

Culturile monocrone, cum sunt cele vestice, tind să dea un caracter sacru organizării timpului. În sistemele monocrone, care au făcut posibilă apariţia societăţilor industriale, după cum remarcă Hall, timpul este considerat o realitate tangibilă. Expresii metaforice precum „am pierdut timp”, „am câştigat timp”, „mi-am omorât timpul”, „a trecut timpul” ş.a. sunt înţelese ad litteram. „Americanii confundă uneori orarele şi

56

programele cu realitatea” (Hall, 1983). Structurile temporale monocrone sunt arbitrare şi impuse indivizilor, nu sunt conforme cu ritmurile biologice, de aceea trebuie învăţate, exersate de către oameni. Organizarea de tip monocron izolează indivizii, limitează şi sărăceşte contextul interacţiunilor interpersonale, îi determină să gândească şi să perceapă realitatea într-o manieră fragmentară. Adaptat performării unor sarcini „lineare”, modelul monocron se dovedeşte dezastruos în realizarea unor activităţi care necesită creativitate.

Organizaţiile monocrone, administrative, industriale, educaţionale au şanse mai mari de a se dezvolta dar, pe măsură ce se dezvoltă, se închid în ele însele şi, neţinând cont de caracteristicile propriei lor structuri, tind să devină rigide. Totodată, în acest tip de organizaţii, nu este luată în considerare calitatea umană a membrilor lor.

Indivizii monocroni acordă cea mai mare importanţă muncii, programelor şi procedurilor dar existenţa lor contravine adeseori oricărei logici a existenţei umane. Cei aflaţi în funcţii de conducere, îşi organizează munca în mod strict dar fără legătură cu activităţile celorlalţi, ca şi când nu ar fi parte a unui întreg. „În ansamblu, sistemul temporal american este unul monocron. În realitate, este în acelaşi timp monocron şi policron. Monocronia domină sistemul afacerilor, al guvernării, al muncii, al timpului liber, în timp ce structura vieţii domestice este policronă, cel puţin a celei tradiţionale, unde femeia se află în centrul ei.” (Hall, 1983).

Culturile policrone, din care fac parte cele estice şi sud-europene, pun accentul mai degrabă pe angajamentul individului şi îndeplinirea sarcinilor, decât pe respectarea unui anumit orar. Timpul este tratat într-o manieră mai puţin concretă decât în sistemele monocrone. Pieţele, bazarurile, prăvăliile din ţările mediteraneene sau arabe sunt, după părerea lui Hall, imagini sugestive pentru sistemul policron, ce pare indivizilor monocroni lipsit de orice logică şi organizare, dominat de haos. Policronia este asociată cu activităţile informale şi cu numeroasele sarcini de îndeplinit simultan.

57

În organizaţiile de tip policron, deşi aparent neorganizată, colaborarea între şefi şi angajaţi este mai strânsă şi bazată pe relaţii interpersonale. Pe de altă parte, acest sistem birocratic, care presupune implicarea conducătorilor la toate nivelurile şi sarcinile organizaţiei, este lent şi greoi, aşa cum este perceput de cei din culturile monocrone. Dezavantajul organizaţiilor policrone este mai ales acela că depind în prea mare măsură de capacităţile de conducere ale managerilor, care trebuie să facă faţă mereu neprevăzutului şi să stăpânească permanent situaţia generală.

Indivizii policroni concep rar timpul ca fiind „pierdut” şi îl consideră mai degrabă ca un punct de plecare decât un traseu. Întâlnirile stabilite nu sunt luate în serios şi, în consecinţă, sunt deseori neglijate sau amânate. Proiectele fixate nu sunt ferme, chiar cele importante pot fi modificate în ultimul moment. Pentru aceştia a fi punctual nu înseamnă acelaşi lucru ca pentru indivizii monocroni.

O observaţie importantă a lui Hall (1983) se referă la faptul că nici o cultură nu este exclusiv monocronă sau policronă. Culturile minoritare din SUA, de origine hispanică, sunt în mare măsură policrone. De asemenea, nu toate modelele monocrone sau policrone sunt identice, fiecare tip are variante stricte şi variante suple. În culturile dezvoltate din punct de vedere economic, funcţionează ambele modele dar în moduri diferite. Japonezii adoptă un model policronic când sunt între ei: planificările se pot modifica pentru a răspunde dorinţelor unei persoane mai în vârstă, ceea ce reflectă atenţia la respectarea ierarhiei (McDaniel, 2003); procesul de luare a deciziilor e influenţat de orientarea către grup şi echilibrul social, căci aproape în orice context interpersonal e necesar să existe un consens înainte de anunţarea unei decizii, proces care poate dura timp îndelungat (McDaniel, 2003). În raporturile cu culturile occidentale, mai ales în relaţiile de afaceri, japonezii au adoptat sistemul monocron, manifestând o remarcabilă flexibilitate (Hall, 1983, McDaniel, 2003). Francezii sunt din punct de vedere intelectual monocroni dar

58

comportamentul lor este policron (Hall, 1983). Culturile africane, îndeosebi cele rurale, sunt policrone, iar percepţia timpului este strâns legată de natură, de poziţia soarelui pe cer sau de apariţia unor animale. În Botswana, pentru desemnarea unor segmente de timp sunt folosite expresii precum: „timpul când se trezesc vacile” sau „seara când ies hienele” (Shirley van der Veur, 2003).

„Timpul este uman. Natura cunoaşte numai schimbări”, afirmă Hall (1983). A „spune” timpul este o invenţie a oamenilor. Toate culturile au un sistem de măsurare a timpului iar ceea ce pentru culturile industrializate înseamnă o strictă măsurare a timpului (monocron) pentru altele (policrone) pare o obsesie inutilă. În limba indienilor Sioux, de exemplu, nu există cuvinte pentru „târziu”, „a întârzia”, „a aştepta”. Nord-americanii au un sens al timpului puternic ancorat în prezent şi orientat spre viitorul imediat. Indienii din tribul Navajo sunt sceptici în ceea ce priveşte promisiunile chiar şi pentru viitorul apropiat iar pentru hinduşi, viitorul e conceput în termenii unui interval mai îndelungat decât viaţa unui individ.

O altă remarcă a lui Hall se referă la faptul că nici unul dintre modelele temporale nu este ideal, ambele au atât avantaje cât şi inconveniente. În contactele interculturale, necunoaşterea diferenţelor şi a specificului în privinţa percepţiei şi utilizării timpului dau naştere unor disfuncţionalităţi în comunicare.

59

SEMNIFICAŢIA PATRIOTICĂ A IMNULUI NAŢIONAL

Geo Călugăru Membru al Uniunii Scriitorilor

Pe temelia aşezată de marii români (Gheorghe Şincai,

Samuil Micu, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, Timotei Cipariu), a căror muncă a dezgropat o ştiinţă nouă, istoria limbii, care a pornit să cerceteze originea graiului nostru, izvorul din care a pornit fiecare cuvânt şi schimbările suferite în cursul vremii, s-a zidit mai apoi clădirea temeinică a neamului nostru. Este vorba despre trezirea conştiinţei naţionale şi dezvoltarea simţământului patriotic în sufletul românilor. Numeroasele şcoli româneşti semănate pe întinsul Transilvaniei au dat la iveală noi îndrumători, noi cărturari români, care au ridicat valoarea neamului nostru, socotit până atunci vrednic să tragă numai la jugul carului celor de sus.

Lumina aprinsă în Ardeal s-a revărsat şi peste munteni şi peste moldoveni, prin: Gheorghe Lazăr, Aron Florian, August Treboniu Laurian, Gavril Munteanu, Ioan Maiorescu, Alexandru Papiu-Ilarian, Aron Densuşianu, Slavici, Coşbuc şi alţii.

Printre făuritorii conştiinţei naţionale a transilvănenilor, ridicaţi din mijlocul fraţilor noştri în cursul vremii, sunt demni de amintit: Moise Botta din Banat, Simion Bărnuţiu - luptător pentru dezrobirea fraţilor săi, George Bariţiu - părintele ziaristicii ardelene, Andrei Mureşanu, cântăreţul suferinţelor, durerilor şi nădejdilor naţionale ale tuturor Românilor, alcătuitorul Răsunetului – cunoscut sub numele de Marşul anului 1848, Iosif Vulcan, unul dintre publiciştii de seamă ai Ardealului, întemeietorul mult răspânditei reviste Familia, la care a debutat poetul Mihai Eminescu, Ioan Lăpedatu, bun mântuitor al versului, Ion Hodoş – ziarist de seamă, Aurel

60

Mureşanu – fiul lui Iacob Mureşanu – un inimos apărător al cauzei naţionale, Ion Bianu – cercetător neobosit al trecutului nostru literar, Ion Lupaş – cercetător pe tărâmul religios şi istoric, Octavian Goga – cel mai de seamă cântăreţ al Ardealului din zilele noastre şi mulţi alţii, care au aprins în sufletele românilor de peste Carpaţi focul dorului de libertate, de zile mai bune şi mai senine.

În urmă cu 161 de ani, la data de 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi din Râmnicu-Vâlcea se cânta pentru prima dată “Deşteaptă-te române”, versurile lui Andrei Mureşanu, pe muzica lui Anton Pann, piesă muzicală ce a fost adoptată ca Imn Naţional.

Vântul revoluţionar din preajma anului 1848, care pusese în mişcare mai toate popoarele bătrânei Europe, şi-a întins suflarea şi peste pământul Transilvaniei. Fapt interesant era că şi ungurii şi românii s-au lăsat ispitiţi de acest curent revoluţionar. Ungurii doreau să scape de sub oblăduirea austriecilor, iar românii să sfarme lanţurile robiei seculare în care ungurii îi ţineau încătuşaţi.

Toţi fruntaşii români erau stăpâniţi de ideea libertăţii şi fiecare lupta, după puterile şi priceperea sa, pentru îndeplinirea acestui vis.

Andrei Mureşanu, unul dintre cei mai dârzi luptători pentru cauza românismului, s-a simţit atras de o putere nevăzută spre vârful muntelui Tâmpa din Braşov. Urcă potecile muntelui ca vrăjit, tot mai sus, spre tăria cerului.

Ajuns pe cea mai înaltă culme a Tâmpei, privi Braşovul încă adormit. Se uită spre Scheiul românesc. Se gândi cu amar la poporul robit şi la neputinţa lui de a-i fi de vreun folos. Mintea i se duse spre robia de odinioară a altor popoare. Fără vreme se gândi şi la liberatorii neamurilor din vremurile vechi. Cum sta pe munte îi zbură gândul spre Moise, liberatorul evreilor din robia Egiptului. Deodată, faţa i se lumină ca de o strălucire suprafirească; un gând îi străfulgeră mintea. Făcând o asemănare între robii de odinioară şi cei de azi, un gând i se înfipse adânc în suflet; şi anume, întocmai ca Moise, care a

61

dat de pe munte semenilor săi acele minunate porunci şi înţelepte orânduieli ale Decalogului, tot astfel şi el, să întocmească pentru români nişte legi de redeşteptare, de chemare a neamului său la o nouă viaţă.

Din acel moment, el începu să cugete la închegarea minunatului său Răsunet, alcătuit din zece strofe, după numărul celor zece porunci ale Decalogului, având, bine înţeles, un cuprins cu totul diferit.

Cât timp a lucrat Mureşanu la Răsunetul său, nu se ştie. El l-a conceput şi l-a scris, în întregime, pe culmile Tâmpei. Când a socotit că lucrarea e desăvârşită, a citit-o unor prieteni. Printre ei se afla şi Gheorghe Bariţiu, care se statornicise de mai multă vreme în Braşov.

Toţi au fost pătrunşi de însufleţire, când au auzit Răsunetul anului 1848, cu excepţia lui Bariţiu, care a găsit că ideea cuprinsă în versuri era incompletă.

- “Bine, bine! Foarte frumoase sunt îndemnurile tale”, zise el adresându-se lui Mureşanu; “dar nu spui şi cine anume să le aducă la îndeplinire!... Poporul are nevoie de capi. Oaste fără comandanţi, se poate? Capii, capii; de ăştia nu pomeneşti nimic în Răsunetul tău; şi un trup fără cap nu poate avea viaţă! Caută capii!”

În zorii zilei următoare, urcă din nou potecile Tâmpei, unde i se părea că inspiraţia lui, călăuzită de simţul naţional, se află mai în largul ei, neîncătuşată, neînfrânată.

Răsunetul a fost întregit cu a unsprezecea strofă, prin care preoţii erau chemaţi să meargă în faţa norodului, cu crucea în mână, luptând şi murind pentru libertate.

Cu această completare, chemarea lui Mureşanu a fost primită de fruntaşii ardeleni cu toată căldura unor suflete reprimate, setoase de o viaţă mai liberă, de un cer mai senin, de un trai curat pe pământ românesc.

S-a hotărât tipărirea şi răspândirea acestui Răsunet mai întâi în foi libere; iar puţin după aceea, a fost publicat în Gazeta Transilvaniei, înfiinţată de Bariţiu, la Braşov. În mijlocul persecuţiilor de tot felul, Andrei Mureşanu a găsit un balsam

62

alintător al amărăciunilor sale în faptul că strigătul său din 1848 a avut un profund ecou în toate inimile româneşti, care au făcut din versurile sale un simbol al redeşteptării şi unirii noastre naţionale.

2. CULTURĂ CIVICĂ

SISTEME DE COORDONARE ÎN DOMENIUL DROGURILOR LA NIVEL EUROPEAN

Inspector Paula Frusinoiu Coordonator CNFCA

Serviciul Agenţia Naţională Antidog

Implicaţiile fenomenului drogurilor în planul social şi al sănătăţii publice, precum şi consecinţele în planul securităţii şi siguranţei naţionale au făcut ca lupta împotriva drogurilor, prin cele două elemente combaterea traficului (reducerea ofertei) şi prevenirea consumului (reducerea cererii), să fie o componentă importantă a politicilor internaţionale şi europene în domeniu. La nivel naţional orientarea politicii în domeniul drogurilor poate fi influenţată de „societatea civilă, ştiinţă şi practică, precum şi de opinia publică, ideologia politică, teoria, experimentarea şi evidenţele documentate ştiinţific”.1 Din punct de vedere structural, politica antidrog, strategia antidrog şi planul de acţiune sunt elemente interdependente în gestionarea fenomenului drogurilor. Aşa cum sistemele de coordonare diferă de la un stat la altul, definiţiile şi modul de implementare al acestor instrumente au cunoscut variaţii multiple.

63

1 From a policy on illegal drugs to a policy on psychoactive substances, Richard Muscat, Pompidou Group, Editura Consiliului Europei, ISBN 978-92-871-6480-3, Decembrie 2008, p. 11

64

Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT) a încercat să analizeze modelele teoretice şi relaţia dintre aceste trei elemente în funcţie de contextele locale diferite. Astfel, politica naţională antidrog include „filosofia, principiile, actorii, acţiunile şi iniţiativele generale ale guvernului în domeniul drogurilor” 2, care pot fi formalizate printr-un document. Strategia naţională antidrog include o serie de instrumente sau mecanisme menite să orienteze principiile politicii drogurilor către obiective şi de obicei are forma unui document oficial aprobat de guvern sau de parlament. Planul de acţiune în domeniul drogurilor este un instrument în care principiile strategiei, obiectivele, resursele şi atribuţiile sunt detaliate şi înscrise într-un calendar bine stabilit.

Coordonarea politicii antidrog este departe de a fi unitară în statele europene. Problema drogurilor considerată a fi deopotrivă una socială, medicală, cu implicaţii în ceea ce priveşte siguranţa naţională, a fost de multe ori o controversă de natură instituţională. Coordonarea luptei antidrog a fost o cerinţă la nivel european, Comisia Europeană dorind să se instituie instrumente comune de luptă împotriva drogurilor şi un limbaj comun. De multe ori instituirea unui organism de coordonare, considerată un semn al „eficienţei şi echilibrului politicii antidrog”3, a fost o adevărată provocare pentru statele europene, chiar şi pentru cele cu o veche tradiţie în domeniul drogurilor. Dacă unele state au localizat în mod tradiţional organismul de coordonare în mediul sănătăţii publice, altele au transferat coordonarea acestui domeniu de la un minister la altul în căutarea unei reţete a succesului, prin care să se furnizeze un răspuns optim problemei drogurilor.

În anul 2003, odată cu lansarea unui studiu realizat în ţările membre ale Uniunii Europene la acea dată, directorul

2 Strategies and coordonation in the field of drugs in the European Union. A descriptive review, EMCDDA, November 2002, p. 12 3 Drugs in Focus, Coordination – a cornerstone in effective drug policy, OEDT, 2003

65

executiv al OEDT sublinia importanţa existenţei unor sisteme solide de coordonare la nivel local, naţional şi internaţional care să reunească tratamentul, intervenţiile sociale şi aplicarea legii şi încuraja îmbunătăţirea sistemelor. Conform analizei OEDT, răspunsul la problema drogurilor include două sectoare – sănătate/afaceri sociale şi aplicarea legii, cu obiective şi structuri care pot diferi de la o ţară la alta. Coordonarea în domeniul drogurilor se poate realiza pe orizontală (între diferite ministere şi administraţii la nivel naţional) sau pe verticală (de la nivel naţional la guverne/administraţii şi organizaţii regionale/locale). Mecanismele naţionale de coordonare au practic aceleaşi elemente: adoptarea unor politici şi strategii naţionale în domeniul drogurilor, stabilirea unor unităţi centrale de coordonare şi numirea unor coordonatori naţionali în domeniul drogurilor, dar modul în care se realizează coordonarea diferă de la ţară la ţară.

Un studiu realizat de OEDT în anul 20024 analiza modelele de coordonare în funcţie de tipul coordonării ajungând la modele diferite în funcţie de existenţa unei agenţii sau a unui departament specializat, responsabilitatea coordonării care poate fi la nivelul Primului Ministru sau la nivel ministerial şi de anvergura coordonării, disociind între abordarea globală, de tip holistic, şi abordarea diferenţiată, pe domenii de acţiune.

Chiar dacă în unele ţări coordonarea este realizată de o unitate sau birou guvernamental, atribuţiile sunt globale, incluzând controlul, evaluarea, orientarea, cooperarea şi schimbul de informaţii cu alte ministere. Un astfel de sistem există în ţări cum ar fi Danemarca, Irlanda, Olanda, Austria, Finlanda, Suedia, Marea Britanie şi Norvegia. Elementul comun sistemelor de coordonare din aceste state este un accent mai mare pe colaborare, parteneriat şi schimb informal de informaţii în detrimentul controlului şi evaluării.

4 Strategies and coordination in the field of drugs in the European Union. A descriptive review, EMCDDA, november 2002, updated December 2002

Cel de-al doilea model este reprezentat de o agenţie de coordonare situată într-un minister (sănătate sau interne) cu atribuţii globale de control, cooperare şi colectare date, aşa cum s-a întâmplat în Germania, Spania şi Portugalia. În Spania agenţia de coordonare ocupă o poziţie superioară în ierarhia Ministerului de Interne, fapt care s-a aplicat şi României în perioada 2003-2008. În toate aceste cazuri, şeful agenţiei de coordonare este considerat coordonator naţional în domeniul drogurilor.

Primul ministru

Sănătate sau Interne

Educaţie

Social

Justiţie Finanţe Afaceri Externe

Agentie de coordonare în domeniul

Coordonator în domeniul drogurilor

În cel de-al treilea model o agenţie special creată pentru

a gestiona problematica drogurilor este înfiinţată în subordinea primului ministru, având responsabilitate globală asupra întregului domeniul al drogurilor. Sistemul a fost folosit în Franţa, unde agenţia de coordonare este la dispoziţia Ministerului Muncii şi Potecţiei Sociale, şi în Italia, din anul 2001. Marea Britanie şi Portugalia au aplicat acest sistem în intervalul 1998-2001, după care coordonarea luptei antidrog a fost transferată la Ministerul de Interne, respectiv Ministerul Sănătăţii.

Alte modele includ posibilitatea ca agenţia specializată să aparţină unui minister a cărui activitate influenţează competenţele specifice ale agenţiei, aşa cum este cazul Belgiei şi Greciei. Astfel, în Belgia exista din anul 2001 o unitate de coordonare în domeniul sănătăţii care acoperea

66

67

domeniul social, medical şi al educaţiei, fără a gestiona şi probleme legate de justiţie, interne, finanţe, iar în Grecia OKANA5 (înfiinţată în anul 1993) acoperea exclusiv problematica reducerii cererii de droguri. Ambele sisteme au suferit modificări în scopul asigurării unei abordări globale a fenomenului, din ambele perspective: reducerea cererii şi reducerea ofertei.

În cazul Luxemburgului, o unitate coordonează problematica drogurilor din interiorul unui minister, fără a avea însă o abordare globală a fenomenului.

O analiză a datelor prezentate de OEDT în anul 2002 arată că din statele UE studiate, 10 state membre numiseră coordonatori naţionali în domeniul drogurilor, 7 dintre ele înfiinţaseră agenţii specializate de coordonare în domeniul drogurilor (mai ales după anul 1998), în timp ce alte 9 ţări plasau responsabilitatea coordonării unor birouri deja existente. 11 state UE plus Norvegia coordonau lupta antidrog printr-un cabinet al Ministerului Sănătăţii şi Afacerilor Sociale, în timp ce în două ţări (Anglia şi Spania) Cabinetul Ministrului Afacerilor Interne era responsabil de problematica drogurilor.

Italia şi Franţa prioritizau la acea vreme răspunsul dat fenomenului drogurilor prin plasarea coordonării drogurilor în subordinea Primului Ministru.

Dacă absenţa coordonatorului naţional în domeniul drogurilor nu echivalează neapărat cu lipsa coordonării la nivel naţional, prezenţa unui coordonator este de cele mai multe ori un semn de angajament în plan politic faţă de combaterea fenomenului. În plus, cele mai multe state europene încep să îşi numească proprii coordonatori în domeniul drogurilor după anul 2000, având în vedere şi recomandările Uniunii Europene: 'art.1.1.2 Ţinând cont de legislaţiile naţionale şi structurile administrative, Consiliul încurajează toate Statele Membre să analizeze posibilitatea înfiinţării mecanismelor de coordonare naţionale, acolo unde nu există, sau a consolidării

5 OKANA - Organisation against Drugs

68

acestora şi/să numească coordonatori naţionali în domeniul drogurilor”.6

Studiile realizate de Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri (OEDT, 2002) şi de Grupul de Cooperare pentru Combaterea Abuzului de Droguri şi a Traficului Ilicit de Droguri din cadrul Consiliului Europei7 oferă o imagine completă - dar departe de a fi finală - a modului în care coordonarea politicii drogurilor a fost transferată în timp între diverse instituţii publice în funcţie de dimensiunea fenomenului, prioritizarea răspunsului instituţional la nivel guvernamental, influenţa convenţiilor internaţionale şi a strategiilor antidrog europene, evoluţia cunoştinţelor ştiinţifice şi a tratamentului dependenţei de droguri. O analiză realizată de OEDT în anul 2007 cu ocazia Reuniunii Coordonatorilor Naţionali în domeniul Drogurilor de la Lisabona, sublinia faptul că majoritatea statelor membre au o strategie naţională şi/sau un plan de acţiune, cu obiective, activităţi, responsabilităţi şi termene detaliate, precum şi un sistem de evaluare şi/sau monitorizare8. De asemenea, implementarea şi monitorizarea strategiei naţionale joacă un rol central în cadrul mecanismului de coordonare. Majoritatea mecanismelor de coordonare sunt construite pe trei niveluri: organism de coordonare strategic, unitate de coordonare curentă şi structuri de coordonare regionale şi/sau municipale. Pentru ca un astfel de mecanism să coordoneze eficient trebuie, aşa cum apreciază OEDT, să fie acceptat de structurile coordonate, de cei care intervin în domeniul drogurilor (Parlament, media), să existe o structură şi instrumente de coordonare adecvate, să se poată identifica probleme emergente şi să existe pârghii de cooptare a actorilor sociali.

6 Planul de Acţiune al Uniunii Europene în domeniul Drogurilor (2000-2004) 7 From a policy on illegal drugs to a policy on psychoactive substances, Richard Muscat, Pompidou Group, Editura Consiliului Europei, ISBN 978-92-871-6480-3, decembrie 2008. 8 CORDROGUE 80, Summary of Discussions EU National Drug Coordinators Meeting, Lisabona, 24 octombrie 2007

69

În practică, aceste modele au cunoscut forme care au variat în timp, în sensul extinderii atribuţiilor, a structurilor de coordonare sau dimpotrivă a comasării sau limitării unităţilor coordonatoare. În ciuda acestor variaţii, existenţa unui sistem de coordonare în domeniul drogurilor continuă să fie o cerinţă la nivel european, astfel încât să se asigure continuitatea şi coerenţa politicilor naţionale în domeniul drogurilor, în acord cu tendinţele politicii europene. BIBLIOGRAFIE

Hurdubaie I, Nicolăescu V, Cadrul juridico-instituţional mondial antidrog. Participarea României, Editura Civitas, 2008

Richard Muscat, From a policy on illegal drugs to a policy on psychoactive substances, Pompidou Group, Editura Consiliului Europei, ISBN 978-92-871-6480-3, decembrie 2008.

Drugs in Focus, Coordination – a cornerstone in effective drug policy, OEDT, 2003

OEDT, Strategies and coordination in the field of drugs in the European Union. A descriptive review, noiembrie 2002, actualizat december 2002

OEDT, Drugs in focus 2002, www.emcdda.europa.int OEDT, Raport privind situaţia drogurilor în rândul ţărilor

candidate la CEEC, 2002 Link-uri

Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT/EMCDDA): www.emcdda.europa.eu

Portalul de informare al Uniunii Europene: europa.eu.int/ Site-ul oficial al UNODC:

http://www.unodc.org/unodc/cnd.html Site-ul official al Agenţiei Naţionale Antidrog:

www.ana.gov.ro European Public Health Alliance, http://www.epha.org/

http://www.emcdda.europa.int/

http://www.emcdda.europa.eu/

http://www.unodc.org/unodc/cnd.html

http://www.ana.gov.ro/

70

PRINCIPIUL EGALITĂŢII SUVERANE A STATELOR

CA PREMISĂ A PĂCII

Comisar Cristian Tomescu .Direcţia Generală Control şi Audit Intern

În condiţiile capitalismului în ascensiune, Pacea

westfalică de la 1648 - punând capăt războiului de 30 de ani - a creat pentru prima dată un sistem organizat de relaţii internaţionale, recunoscând (art. X) egalitatea dintre statele germane şi statele membre ale Sfântului imperiu. După 1648 acest principiu îşi croieşte, treptat, loc în raporturile internaţionale. Principiul egalităţii în drepturi a statelor avea să joace un rol deosebit de important în evoluţia atât a teoriei, cât şi a practicii relaţiilor internaţionale. În mai multe lucrări se susţine şi demonstrează necesitatea acestui principiu şi se argumentează cerinţa elaborării şi aplicării unor reguli precise în raporturile dintre state şi se aduc contribuţii importante la explicarea nevoii de a se umaniza războiul şi a se păstra pacea.

Samuel de Pufendorf1 demonstra că principiul egalităţii în drepturi a statelor derivă din suveranitatea lor. În mod firesc - argumentează el - sunt egali cei care deţin puterea supremă. Egalitatea facilitează pacea, deoarece ea nu împiedică colaborarea internaţională. Mai mult, egalitatea nu reprezintă nici un obstacol în calea organizării relaţiilor internaţionale în vederea păcii şi colaborării.

1 Samuel Pufendorf - De jure naturae et gentium, Editura Classics of International Law, Oxford, London, 1934, citat de Dumitru Mazilu - Dreptul păcii- Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 84

71

La rândul său, Wolf2 explica egalitatea statelor prin starea naturală în baza căreia el demonstrează şi egalitatea oamenilor; această teză a fost fundamentată pe larg de Vattel care arăta că egalitatea dintre state echivalează cu egalitatea dintre oameni şi că ea rezultă din independenţa statelor. Un pitic este şi el om, la fel ca un uriaş; o mică republică este un stat suveran, la fel ca regatul cel mai puternic. Din această egalitate decurge în mod necesar că ceea ce este licit sau ilicit pentru un stat este, de asemenea, licit sau ilicit pentru orice altă naţiune. Demonstrând că egalitatea rezultă din independenţa şi suveranitatea statelor, Moser arăta că independenţa dă naştere la drepturi egale. Întrucât cel mai mic stat liber are tot atât de multe drepturi ca şi statul cel mai mare - preciza Moser - toate statele suverane, fie mari, fie mici, sunt perfect egale.

În lucrarea sa “Principiile unei ştiinţe noi despre natura comună a naţiunilor” (1725). Giovanni Vico (1668-1744), relevând că este necesar să se recunoască egalitatea lor în drepturi, arăta că pe această bază se pot stabili relaţii paşnice şi se poate păstra pacea, iar Thomas Jefferson3 (1743-1826) - 2 Christian Wolf - Jus gentium methodo scientifica petractatum, Oxford, London, 1934, citat de D.Mazilu, p. 85 3 Thomas Jefferson (13 aprilie 1743 - 4 iulie 1826) a fost al doilea vicepreşedinte şi al treilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1801 - 1809), autor al Declaraţiei de Independenţă (1776), şi unul dintre cei mai influenţi dintre "părinţii fondatori" ai Statelor Unite. Evenimentele majore din timpul preşedinţiei sale includ Louisiana Purchase (1803), Actul Embargoului din 1807 şi expediţia Lewis şi Clark (1804 – 1806). Thomas Jefferson a fost un filozof al politicii, care a promovat liberalismul clasic, republicanismul şi separarea bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul Virginiei pentru libertatea religioasă (1779, 1786), care a fost baza scrierii Primului Amendament al Constituţiei Statelor Unite şi totodată parte a seriei primelor zece amendamente ale Constituţiei Statelor Unite (The Bill of Rights, 1791). Numele lui Jefferson a devenit omonimul conceptului de democraţie jeffersoniană, iar Thomas Jefferson însuşi a fost atât fondatorul cât şi liderul Partidului Democrat-Republican care a dominat scena politică americană pentru circa un sfert de secol, fiind precursorul Partidului Democrat de astăzi din Statele Unite. Jefferson a fost de

72

susţinând deschis ideile revoluţiei burgheze din Franţa, a fost un partizan al egalităţii în drepturi a statelor. El a demonstrat necesitatea republicii burghezo-democratice şi a egalităţii în drepturi. Fundamentând principiul suveranităţii poporului, Jefferson arăta în Declaraţia de independenţă a S.U.A. că pentru asigurarea dreptului la viaţă, la libertate şi la năzuinţa spre fericire se instituie printre oameni guverne care îşi bazează puterea dreaptă pe acordul celor guvernaţi. La rândul său, Thomas Cooper (1759-1840) demonstra că egalitatea statelor, ca şi a oamenilor, îşi are izvorul în dreptul natural4.

Principiul egalităţii în drepturi constituie o premisă importantă în promovarea ideilor înţelegerii între naţiuni şi elaborarea unor reglementări internaţionale care să servească cooperării şi păcii. În lucrarea “Dreptul public al Europei bazat pe tratate“, gânditorul francez Mably (1706-1785) avansează idei progresiste în domeniul organizării relaţiilor dintre state. Pe baza unor cercetări aprofundate asupra tratatelor de pace încheiate în acea perioadă de timp, el ajunge la concluzia că pacea se poate păstra în măsura în care sunt elaborate şi aplicate reguli precise în tratate. După opinia sa, aceste tratate alcătuiesc fundamentul unor drepturi şi obligaţii ale statelor, iar respectarea lor condiţionează pacea. În cazul încălcării prevederilor tratatelor apar neînţelegeri şi conflicte, fiind periclitată pacea.

Leibniz5 (1646-1716) are meritul că întocmeşte şi publică în 1693 prima culegere de tratate, intitulată

asemenea al doilea guvernator al Virginiei (1779 - 1781), primul secretar de stat (1789 - 1795), şi al doilea vicepreşedinte al Statelor Unite (1797 - 1801). 4 D.Mazilu- op.cit., p. 85 5 Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (1 iulie 1646, Leipzig -14 noiembrie 1716, Hanovra), a fost un filozof şi matematician german, unul din cei mai importanţi filozofi de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematică, Leibniz a introdus termenul de "funcţie" (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este

73

semnificativ Cod al diplomaţiei şi dreptul internaţional. O altă culegere de tratate a fost realizată de către Martens, iar în 1700, Dumont; în Olanda, iniţiază colecţia de tratate denumită Corps universel diplomatique du droit des gens.

Jean-Jacques Rousseau6 (1712-1778) demonstra că la baza înţelegerilor internaţionale trebuie să stea respectul pentru egalitatea în drepturi. Dacă statul a apărut pe baza unui contract - raţiona el - poporul are dreptul de a denunţa un contract neavantajos şi de a crea o forma de asociere care să corespundă intereselor sale.

Teoria lui Rousseau se deosebea mult de teoriile lui Francis Bacon7 (1561-1626), care susţinea că un popor nu-şi

considerat fondatorul analizei matematice moderne. Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat şi profesor la universitatea din localitate. Tot aici îşi începe studiile, pe care le continuă la Jena şi Altdorf. În 1666 obţine titlul de doctor în Drept şi intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop şi prinţ elector în Mainz, pentru care îndeplineşte un mare număr de însărcinări politice şi diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani şi se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, ştiinţelor naturale şi filozofiei. Întors în Germania, obţine în anul 1676 postul de bibliotecar şi consilier privat pe lângă Ernst August, prinţ de Braunschweig-Lüneburg şi mai târziu prinţ elector de Hanovra, apoi pe lângă urmaşul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În această funcţie, Leibniz rămâne până la sfârşitul vieţii. El se bucura de o deosebită preţuire şi era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei şi matematicii, ci tratează teme variate de teologie, drept, diplomaţie, politică, istorie, filologie şi fizică. A fost fondatorul şi primul preşedinte al "Academiei de Ştiinţe" din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra 6 Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor şi compozitor, unul dintre cei mai iluştri gânditori ai Iluminismului. A influenţat hotărâtor, alături de Voltaire şi Diderot, spiritul revoluţionar, principiile de drept şi conştiinţa socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluţia franceză din 1789. 7 Francis Bacon (n. 22 ianuarie 1561 Londra – d. 9 aprilie 1626 Londra) a fost un filozof englez. Cel mai mic dintre cei cinci fii ai lui Sir Nicholas Bacon, Francis Bacon a fost educat ca un adevărat gentleman. Având

74

poate mări altfel bogăţia decât pe seama altui popor8, că războiul este un exerciţiu necesar al corpului politic şi că perioada de pace duce la un declin al bărbăţiei şi la stricarea moravurilor, precum şi de cele ale lui Thomas Hobbes9 (1588-1679), care afirma că între oameni şi între popoare există ciocniri şi conflicte neîntrerupte, ca urmare a faptului că homo homini lupus est şi că în societate există un bellum omnium contra omnes. El vedea în inegalitatea socială cauza conflictelor interne şi externe, a neînţelegerilor existente. Sistemul existent - arăta Rousseau - a adus noi oprelişti pentru cel slab şi a dat noi puteri celui bogat. Legea proprietăţii şi a inegalităţii au generat naşterea sclaviei şi mizeriei întregului neam omenesc. El condamna războiul şi chema la înţelegere şi colaborare.

O analiză amplă asupra legilor războiului şi ale păcii efectuează Charles Louis Montesquieu (1689-1755) în monumentala sa lucrare “Despre spiritul legilor”10 (1748). În această lucrare sunt elaborate teze de o valoare excepţională cu privire la război şi în legătură cu încheierea şi păstrarea sănătatea precară, primii ani de studiu i-a petrecut acasă, având ca tutore pe John Walsall, care fusese pregătit la Oxford şi avea înclinaţii spre puritanism. Pe 5 aprilie 1573, Francis Bacon intră la Trinity College, Cambridge. Studiază în latină, conform stilului epocii. Studiind lucrările lui Aristotel, îşi dă seama că multe din concepţiile ştiinţifice ale acestuia erau eronate. 8 J.J.Rousseau - Discurs asupra inegalităţii dintre oameni- Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 137 9 Thomas Hobbes (5 aprilie 1588-4 decembrie 1679) a fost un filozof englez, cel mai cunoscut pentru tratatul său Leviatanul (1651). Hobbes a scris despre filozofie politică şi alte subiecte, oferind o definiţie a naturii umane ca o formă de cooperare autointeresată. A fost contemporan cu Francis Bacon şi cu René Descartes şi a scris un răspuns la Meditaţiile lui René Descartes. Hobbes este unul dintre cei mai mari sistematicieni ai Raţionalismului şi un foarte bun cunoscător al filosofiei lui Descartes. Pentru a scăpa de Revoluţia engleză, Hobbes s-a mutat la Paris în perioada 1640-1651, întorcându-se în Anglia după căderea lui Cromwell. 10 C.L.Montesquieu - Despre spiritul legilor- Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 183

75

păcii. Cercetarea efectuată este o pledoarie la umanizarea războiului şi la obţinerea şi menţinerea păcii. El demonstrează - cu forţa argumentelor - că este prea mult pentru un popor să aibă de suferit, pe lângă trufia învingătorului, şi neînfrânarea lui. Montesquieu11 subliniază că în aceste cuceriri nu este de

11 Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brede et de Montesquieu (18 ianuarie 1689 – 10 februarie 1755), de regulă menţionat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brede lângă Bordeaux într-o familie de magistraţi aparţinând micii nobilimi. A fost una din cele mai complexe figuri ale iluminismului francez. A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind preşedintele acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moştenit titlul şi funcţia. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze. Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), "profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii şi religiei", s-a bucurat de un succes imens şi imediat. Cartea este concepută sub forma unei colecţii de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de călători în Persia şi de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat şi a criticat instituţiile franceze. În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertaţie istorică ştiinţifică asupra înfloririi şi decăderii Romei, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (Consideraţii asupra cauzelor măreţiei şi decadenţei romanilor), în care afirmă că "Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la care republicile sunt extrem de vulnerabile". Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuţie despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susţine că "legea în general este raţiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice şi civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această raţiune omenească". Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane şi legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, "Divinitatea" are legile sale, "lumea materială" şi "substanţele superioare omului" au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie şi despotism), fiind realizat sub influenţa ideilor lui John Locke. Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat, conform căreia puterile guvernului trebuie separate şi echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea îşi păstrează şi în prezent importanţa istorică, fiind una dintre operele care au influenţat decisiv elaborarea Constituţiei Statelor Unite ale Americii, care la rândul său, a influenţat esenţial scrierea a numeroase constituţii din multe state ale lumii.

76

ajuns să se lase poporului învins legile sale; este poate şi mai necesar să i se lase moravurile, deoarece un popor îşi cunoaşte mai bine, îşi iubeşte mai mult şi îşi apără întotdeauna mai dârz moravurile decât legile. Jignirile aduse poporului învins provoacă mânie şi revoltă. În lumina analizei evenimentelor istorice, Montesquieu arăta că într-o monarhie care a făcut cuceriri un timp îndelungat, provinciile vechiului său teritoriu sunt de obicei foarte apăsate. Ele au de suferit şi abuzurile noi şi pe cele vechi. Dacă popoarele învinse ar fi tratate la fel ca vechii supuşi, statul ar merge la pieire, regiunile de graniţă ar fi ruinate, şi prin urmare mai slabe, locuitorii ar fi rău impresionaţi de aceasta, întreţinerea armatelor ar fi anevoioasă. După opinia sa, aceasta este starea inevitabilă a unei monarhii care săvârşeşte cuceriri: un lux îngrozitor în capitală, mizerie în provinciile care se află ceva mai departe de ea, belşug la margini. Pentru a-şi argumenta teza, Montesquieu face o comparaţie cu planeta noastră. Lucrurile stau la fel ca şi cu planeta noastră: focul este la centru; verdeaţa la suprafaţă; un pământ uscat, rece şi sterp la mijloc. El consideră că în teritoriile cucerite trebuie adoptată o atitudine plină de grijă. Atunci când monarhia şi-a lărgit hotarele prin cucerirea unor ţinuturi vecine, ea trebuie să se poarte acolo cu o mare blândeţe. După opinia lui Montesquieu, în teritoriile cucerite trebuie ca lucrurile să fie lăsate aşa cum au fost găsite: aceleaşi tribunale, aceleaşi legi, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi privilegii... nu trebuie schimbat nimic, în afară de armată şi de numele suveranului.

Montesquieu aprecia că ar fi împotriva naturii lucrurilor ca o republică democratică să cucerească oraşe care nu ar putea intra în sfera democraţiei. El demonstrează necesitatea ca poporul aflat pe teritoriul cucerit să se poată bucura de privilegiile suveranităţii. Dacă o democraţie subjugă un popor pentru a-l cârmui ca supus al său, ea îşi va primejdui propria sa libertate.

Comparând viaţa statelor cu cea a oamenilor, Montesquieu arată că războiul este purtat de state pentru

77

propria lor conservare12. El este de părere că societăţile mici au mai des dreptul de a purta război decât cele mari, pentru că ele se află mai des în situaţia de a se teme de nimicire. După argumentaţia lui, dreptul războiului derivă din necesitate şi din ceea ce este strict echitabil. El atrăgea atenţia asupra faptului că în cazul în care cei ce călăuzesc conştiinţa principilor sau conduc consiliile lor nu se menţin în aceste limite, totul este pierdut. În cazul în care războiul va fi călăuzit de principii arbitrare, de glorie, de interes, de utilitate, valuri de sânge vor inunda pământul.

Ca dovadă a preocupărilor sale de a umaniza războiul şi urmările sale, Montesquieu considera că îi revine cuceritorului sarcina să îndrepte o parte din răul pe care l-a făcut, printr-o conduită care să aibă în vedere nu numai obligaţiile, ci şi drepturile celor cuceriţi. Cu toate că, în limitele enunţate, Montesquieu aprecia dreptul de cucerire ca legitim, îl califica, în acelaşi timp, ca nefast. Un asemenea drept - potrivit argumentaţiei lui - îl încarcă întotdeauna pe cuceritor cu o datorie imensă ce trebuie plătită de el pentru a se achita faţă de natura umană.

Reguli umaniste sugera Montesquieu şi cu privire la clauzele tratatelor de pace. Pacea este necesară; ea este starea obişnuită a relaţiilor internaţionale. Dar când totuşi această regulă a fost ruptă şi conflictul a avut loc, în tratatul de pace ce urmează să se încheie se cere să se consacre clauze umaniste. Montesquieu atrăgea atenţia ca regulile instituite în timp de pace să ţină seama de drepturile celor învinşi. Cumpătarea poporului cuceritor - preciza el - i-a dat putinţa să lase învinşilor mijloacele de trai necesare ori de câte ori au luat în considerare acele drepturi pe care orice popor le are.13

Montesquieu critica cu severitate pe acei autori de drept public care - evocând unele scrieri ale vechilor istorici -

12 D.Mazilu - Dreptul păcii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 88 13 Dumitru Mazilu, Dreptul Păcii, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2006, p. 102

78

susţineau că după încheierea războiului şi statornicirea păcii s-ar păstra dreptul cuceritorului de a ucide. Calificând aceste concepţii ca fiind greşite, Montesquieu arăta că ei au căzut în arbitrar; au atribuit cuceritorilor un drept, nu ştiu ce fel de drept, de a ucide; aceasta i-a făcut să tragă concluzii tot aşa de îngrozitoare ca şi acest principiu şi să stabilească reguli pe care înşişi cuceritorii nu le-au urmat vreodată, când au avut în ei cât de puţin bun simţ.14

După încheierea păcii, dreptul de a ucide nu mai există. Chiar şi în timpul războiului el a fost recunoscut numai în situaţia apărării naturale şi pentru propria conservare. După încheierea păcii, asemenea situaţii nu mai există şi deci nici un drept de a ucide nu mai poate fi invocat.15 De asemenea, unii autori au susţinut dreptul de a înrobi ca o consecinţă a războiului. Această teză este - după opinia lui Montesquieu - lipsită de temei. Dacă s-a ajuns la reducerea unui popor la sclavie, trebuie întotdeauna să se acţioneze pentru a-l scoate din această stare. Pentru argumentare, Montesquieu dă exemplul reglementărilor adoptate cu prilejul cuceririi Imperiului roman, legile pe care le-au statornicit în focul, în vârtejul, în furia şi în beţia triumfului au fost după aceea îndulcite de către ei; legile lor erau aspre, şi ei le-au făcut imparţiale. Burgunzii, goţii şi longobarzii voiau ca romanii să rămână mereu un popor învins; legile lui Euric, ale lui Gondebaud şi ale lui Rotharis au făcut din barbar şi din roman nişte concetăţeni.

Deşi admitea dreptul războiului, inclusiv al unui drept de cucerire, Montesquieu demonstra - în analiza sa amplă, aprofundată - că acesta trebuie limitat la apărarea legitimă a statului şi la conservarea acestuia. Cu toate că defineşte acest drept ca necesar, legitim el îl consideră, în acelaşi timp, nefast. Întreaga cercetare efectuată de Montesquieu este o pledoarie la umanizarea războiului şi la instituirea unor reglementări care să contribuie la menţinerea păcii. Jean-Jacques Rousseau, în 14 Ibidem, p. 89 15 Ibidem, p. 90

79

lucrarea sa “Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni“(1755) şi în lucrarea “Despre contractul social” sau „Principiile dreptului politic” (1762) elaborează teze de o mare valoare cu privire la cauzele războiului şi piedicile din calea menţinerii păcii, considerând că cea mai importantă dintre acestea o constituie inegalităţile profunde, împărţirea oamenilor în bogaţi şi săraci şi accentuarea acestei împărţiri.

Rousseau se ridica cu toată hotărârea împotriva războiului. El demonstra - cu argumente convingătoare - că nu există un drept de cucerire, care să justifice un drept al războiului. Singurul drept al oamenilor este la pace şi linişte, drept care nu se obţine uşor, ci se cucereşte.

Jean-Jacques Rousseau arăta că dreptul de cucerire, nefiind un drept, nu s-a putut baza pe el nici un alt drept. Cuceritorul şi popoarele cucerite rămân întotdeauna în stare de război, afară de cazul când naţiunea, în condiţii de libertate deplină, şi-ar alege de bună voie învingătorul drept şef al său. În afara unei asemenea situaţii - singura care după opinia lui Rousseau ar putea fi luată în considerare - oricâte capitulări ar fi avut loc, cum ele n-au fost bazate decât pe violenţă şi, prin urmare, fiind nule prin însuşi acest fapt, nu poate fi vorba, în această ipoteză, nici de o adevărată proprietate, nici de un corp politic şi nici de vreo altă lege decât legea celui mai tare16.

Dorinţa de îmbogăţire, de a obţine ceea ce aparţine altuia, de a acapara proprietăţi ale altora au dus la o continuă confruntare. De aici au decurs războaiele, luptele, omorurile, represaliile care fac să se cutremure firea şi îngrozesc raţiunea, şi toate prejudecăţile groaznice care pun în rândul virtuţilor onoarea de a vărsa sânge omenesc. Cel mai dureros lucru este - arăta Rousseau - că oamenii cei mai cinstiţi au învăţat să socotească printre datoriile lor pe aceea de a-şi ucide semenii. Şi astfel oamenii au ajuns să se măcelărească cu miile fără a şti pentru ce.

Această critică ascuţită a dreptului de cucerire este apreciată mai ales pentru argumentele invocate. El considera că omorurile, represaliile sunt acte grave care contravin

16 Ibidem, p. 91

80

dreptului şi că încercarea de a fundamenta asemenea acte în baza dreptului este sortită eşecului.

Rousseau consideră pacea un drept esenţial al popoarelor. El subliniază necesitatea dobândirii păcii şi dezvoltării unor relaţii de pace între popoare. Rousseau observă că pacea este căutată şi dorită cu ardoare de toate popoarele. În analiza efectuată, el susţine că nu se poate accepta ideea obţinerii şi păstrării unei păci cu orice preţ, de pildă cu cel al pierderii libertăţii. Popoarele, ca şi oamenii, au dreptul să trăiască în libertate. Asuprirea şi dominarea lor contravin dreptului şi, de aceea, nu pot fi acceptate. El evocă în susţinerea acestei teze argumente oferite de istorie, de bogata experienţă a vieţii şi luptei popoarelor. Rousseau combate o asemenea concepţie, demonstrând necesitatea dobândirii unei păci drepte, popoarele respective păstrându-şi libertatea. El se ridica atât împotriva tezei care justifică pacea cu preţul aducerii poporului respectiv în sclavie, cât şi împotriva aceleia care susţine sclavia voluntară; el aprecia însă lupta acelora care „înfruntau foamea, focul, fierul şi moartea numai pentru a-şi păstra independenţa".

Deci ridicându-se împotriva războiului de cucerire, el acceptă ca necesară lupta pentru dobândirea libertăţii şi independenţei şi pentru încheierea unei păci drepte. În opinia sa, dreptul la o asemenea pace rezultă din dreptul natural al oamenilor şi al popoarelor.

Principiul egalităţii suverane a statelor este foarte important, la fel ca şi celelalte, de altfel. Este însă foarte clar că, în societatea contemporană, nu putem vorbi încă despre o reală egalitate suverană. Aceasta pentru că, deşi din punct de vedere juridic, principiul are toate condiţiile să fie respectat, din punct de vedere economic există diferenţieri clare între state, ceea ce face ca respectarea principiului să fie dificilă. Se fac eforturi susţinute, mai ales din partea O.N.U. pentru acest lucru, ceea ce este lăudabil.

81

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ D.Mazilu - Dreptul păcii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006

C.L.Montesquieu - Despre spiritul legilor- Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

Samuel Pufendorf - De jure naturae et gentium, Editura Classics of International Law, Oxford, London, 1934

J.J.Rousseau - Discurs asupra inegalităţii dintre oameni- Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958

Christian Wolf - Jus gentium methodo scientifica petractatum, Oxford, London, 1934

82

PROTECŢIA ŞI PROMOVAREA DREPTURILOR FEMEILOR LA NIVEL INTERNAŢIONAL

Lect.univ.dr. Mădălina Tomescu Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”

Normele care garantează drepturile specifice ale femeilor variază de la reglementări naţionale la convenţii şi instrumente ale legislaţiei internaţionale şi europene. Câteva instrumente legislative internaţionale – convenţii care implică obligaţii pentru statele care au aderat la ele, ca şi declaraţiile politice cu valoare universală – interzic excluderea bazată pe gen de la exercitarea tuturor drepturilor civile, politice, economice, sociale sau culturale.

Un asemenea instrument este Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca şi Pactele Internaţionale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor civile şi politice şi asupra drepturilor economice, sociale şi culturale precum şi alte convenţii ale acestei organizaţii, în special Convenţia asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei.

Alte instrumente în acest domeniu includ câteva Convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, sau Planurile de Acţiune aprobate la ultimele conferinţe majore ale O.N.U., mai ales cele dedicate în special situaţiei femeilor care au avut loc la Beijing în septembrie 1995.

Pe aceeaşi linie, există instrumente regionale, în special cele ale Consiliului Europei – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - care interzic discriminarea bazată pe sex. Declaraţia asupra Egalităţii, aparţinând Consiliului Europei

83

aprobată în 1988, consideră egalitatea dintre femei şi bărbaţi un drept fundamental constituind o condiţie a justiţiei şi a democraţiei.

Şi Uniunea Europeană, prin intermediul Tratatului de la Amsterdam (1997), a inclus promovarea egalităţii de şanse printre misiunile sale prin intermediul unor directive asupra egalităţii de şanse în domenii cum ar fi încadrarea în muncă, participarea la viaţa economică şi la protecţia socială, care întăresc faptul că egalitatea este un drept fundamental şi un factor de coeziune economică şi socială.

1. Condiţia femeii oglindită în instrumente adoptate

sub egida O.N.U. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite este primul şi cel mai

important instrument internaţional, care, în preambul şi în şase articole1, defineşte statutul juridic al femeii. Astfel, după ce în preambulul Cartei, popoarele Naţiunilor Unite proclamă credinţa lor în: „egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor”, articolul 1 anunţă că unul din scopurile fundamentale ale O.N.U. este dezvoltarea şi încurajarea „respectării drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex…”. Potrivit articolului 8 „nici o distincţie nu va fi impusă de Organizaţie accesului bărbaţilor şi femeilor în condiţii egale, la toate funcţiile, în organele sale principale şi subsidiare”, iar articolele 13, 55 şi 76 impun statelor membre obligaţia de a respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale „pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex…”.

Normele referitoare la condiţia femeii au fost prevăzute şi dezvoltate într-o serie de instrumente adoptate în cadrul Naţiunilor Unite, precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite

1 Articolele 1, 8, 13, 55, 56 şi 76 ale Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite

84

la 10 decembrie 19482, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptate de Adunarea Generală la 19 şi respectiv 16 decembrie 19663.

Convenţia asupra Drepturilor Politice ale Femeii a fost adoptată de Adunarea Generală la 20 decembrie 1952 şi a intrat în vigoare la 7 iulie 19554. Traducând în viaţă principiul enunţat în preambulul Cartei O.N.U. referitor la egalitatea în drepturi a bărbatului cu femeia, Convenţia asupra Drepturilor Politice ale Femeii este primul tratat internaţional cu vocaţie de universalitate care defineşte statutul juridic al femeii în societate.

Parafrazând articolul 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prin preambulul Convenţiei, părţile contractante recunosc faptul că orice persoană are dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării sale. Părţile contractante îşi afirmă, de asemenea, dorinţa de a acorda bărbaţilor şi femeilor egalitate în folosinţa şi exerciţiul drepturilor politice, în conformitate cu Carta O.N.U. şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Articolele 1 şi 3 din Convenţie enunţă următoarele drepturi specifice ale femeilor: dreptul la vot la toate alegerile, în condiţii de egalitate cu bărbaţii, fără nici o discriminare; femeile vor fi eligibile, în condiţii de egalitate cu bărbaţii, în toate organismele publice alese, constituite în virtutea

2 Potrivit articolului 2 „Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire”, mai ales de sex. 3 Articolul 3 din ambele documente dispune: „Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal pe care îl au bărbatul şi femeia de a beneficia de toate drepturilor economice, sociale şi culturale” (civile şi politice). 4 Până la 30 iunie 1994, la Convenţie au devenit părţi 104 de state, iar alte 5 au semnat-o numai. România a ratificat-o prin Decretul nr. 222 din 27 aprilie 1954. La semnarea Convenţiei România a făcut rezerve la articolele 7 şi 9.

85

legislaţiei naţionale, fără discriminare; femeile vor avea, în condiţii de egalitate, acelaşi drept ca şi bărbaţii de a ocupa orice post public şi de a exercita oricare din funcţiile publice stabilite pe baza legislaţiei naţionale, fără nici o discriminare.

Drepturile femeii au fost lărgite în 1966, la cele trei categorii de drepturi enunţate în Convenţia din 1952 adăugând altele prin articolul 25 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice. Prin acest articol s-a extins interdicţia discriminării prevăzută în articolul 2 şi a dispus pur şi simplu că orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una dintre aceste discriminări menţionate în acel articol şi fără restricţii nerezonabile: să ia parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi; să aleagă şi să fie ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor; să aibă acces, în condiţiile generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.

Adoptarea acestor prevederi a avut un mare rol în acordarea de drepturi politice femeilor. După 1977, 139 de state membre ale O.N.U. (dintr-un total la vremea respectivă de 147) au recunoscut femeilor dreptul la vot5.

Prin instrumentele prezentate au fost consacrate anumite standarde internaţionale care definesc condiţia femeii în societate. Pentru transpunerea acestora în practica statelor au fost prevăzute anumite măsuri şi anumite mecanisme. Cele mai multe măsuri de natură să favorizeze accelerarea punerii în practică a standardelor respective emană de la Comisia Condiţiei Femeii, organ tehnic al Consiliului Economic şi Social.

Comisia pentru Condiţia Femeii a fost creată la 21 iunie 1946 de către Consiliul Economic şi Social, prin Rezoluţia

5 Cele 8 state care nu acordaseră drept de vot femeilor până în 1977 erau: Bahrein, Kuweit, Statele din Nordul Nigeriei, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Yemen.

86

11/11. Ea este compusă din reprezentanţii a 32 de state membre ale Naţiunilor Unite şi are competenţa de a elabora recomandări şi rapoarte asupra dezvoltării drepturilor femeii în domeniile politic, economic, social şi educativ şi de a face recomandări Consiliului Economic şi Social asupra problemelor care prezintă un caracter de urgenţă în acest domeniu.

În primii săi ani de existenţă, Comisia s-a preocupat în principal de asigurarea egalităţii juridice a bărbatului şi femeii. Însă ulterior mandatul său a fost lărgit cu o serie de noi probleme care au o influenţă asupra drepturilor femeii. Astfel, ea a examinat efectele apartheid-ului asupra condiţiei femeii; protecţia femeilor şi copiilor în perioada de urgenţă şi de conflict armat în lupta pentru pace, autodeterminare, eliberare naţională şi independenţă; influenţa mijloacelor de informare în masă asupra atitudinilor faţă de rolul care revine femeii şi bărbatului în societatea actuală; influenţa activităţilor de interese străine, economice şi altele asupra condiţiilor de viaţă ale femeii în teritoriile dependente; problemele femeilor care lucrează având în acelaşi timp şi responsabilităţi familiale, şi problemele speciale ale drepturilor femeilor deţinute sau întemniţate.

Trebuie menţionat, totodată, rolul deosebit de important jucat de Comisie în pregătirea instrumentelor internaţionale pentru promovarea condiţiei femeii şi în pregătirea de rezoluţii şi recomandări adresate guvernelor pentru ca acestea să amelioreze condiţia femeii. Ea a aplicat un program permanent de educaţie civică şi politică a femeii şi a încurajat guvernele şi organizaţiile neguvernamentale să procedeze la fel.

Adunarea Generală a O.N.U. a fost statul major care a stabilit liniile directoare de acţiune pentru stabilirea statutului juridic al femeii, adoptând în acest sens următoarele iniţiative: proclamarea Anului Internaţional al Femeii (1975) şi a Deceniului Naţiunilor Unite pentru Femei: Egalitate, Dezvoltate şi Pace (1976-1985); adoptarea Declaraţiei de la Mexico asupra egalităţii femeilor şi contribuţia lor la dezvoltare şi pace

87

şi Planul de acţiune mondial în vederea realizării obiectivelor Anului Internaţional al Femeii6; stabilirea de rapoarte asupra principalelor tendinţe şi politici privind condiţia femeii; convocarea în 1980 la Bucureşti a Conferinţei mondiale a populaţiei; stabilirea programului interinstituţii pentru Deceniu şi crearea Fondului de contribuţii voluntare pentru Deceniu şi a Institutului Internaţional pentru cercetare şi formare pentru promovarea femeii; adoptarea de rezoluţii asupra integrării femeii în procesul de dezvoltare şi a participării lor la promovarea păcii şi cooperării internaţionale.

Marile linii directoare ale strategiilor de promovare a condiţiei femeii au fost concentrate în programele adoptate în cadrul Anului Internaţional al femeii şi al Deceniului Naţiunilor Unite pentru femei.

Anul Internaţional al Femeii a fost proclamat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1972 cu scopul de a iniţia o acţiune mai intensivă menită a promova egalitatea între bărbaţi şi femei, de a asigura deplina integrare a femeilor în programul global de dezvoltare şi a recunoaşte importanţa contribuţiei crescânde a femeilor la dezvoltarea cooperării între state şi la întărirea păcii în lume.

În cadrul Anului Internaţional al Femeii au avut loc mai multe manifestări care au culminat cu Conferinţa Mondială a Anului Internaţional care şi-a desfăşurat lucrările între 19 iunie şi 2 iulie 1975 la Ciudad de Mexico7. Dintre documentele adoptate de Conferinţă, două prezintă o importanţă deosebită – Declaraţia de la Ciudad de Mexico şi Planul de acţiune mondial în vederea realizării obiectivelor Anului Internaţional al Femeii.

6 Planul, care a fost adoptat la 2 iulie 1975 stabileşte ca principale obiective de a face astfel ca femeile să aibă în drept ca şi în fapt, dreptul şi posibilitatea de a vota şi de a participa la viaţa publică şi politică la egalitate cu bărbaţii, la nivel naţional, local şi comunitar şi de a le face să devină conştiente de responsabilităţile lor de cetăţene. 7 La conferinţă au participat peste 1000 de reprezentanţi proveniţi din 133 de state (din care circa 70% femei).

88

Deceniul Naţiunilor Unite pentru femei: egalitate, dezvoltare şi pace a fost proclamat de Adunarea Generală a O.N.U. în data de 15 decembrie 1975 cu scopul ca în această perioadă să se aplice Planul de acţiune mondial al femeii de la Ciudad de Mexico.

Sub egida O.N.U. a avut loc la Beijing în 1995 ultima Conferinţă dedicată problemelor femeii. Principalele obiective au fost cuprinse în Declaraţia de la Beijing şi Planul de acţiune de la Beijing.

2. Instrumente cu privire la eliminarea discriminării

faţă de femei Principiile nediscriminării şi egalităţii au fost foarte clar

exprimate încă de la cele două Conferinţe internaţionale – de la Dumbarton Oaks şi San Francisco – care au elaborat Carta O.N.U. Ele au fost apoi enunţate, reiterate şi dezvoltate atât în instrumente cu caracter general cât şi în instrumente specifice asupra drepturilor femeii.

2.1 Declaraţia privind eliminarea discriminării faţă

de femei După patru ani de dezbateri şi negocieri în Comisia

pentru condiţia femeii, la 7 noiembrie 1967 cea de-a ΧΧΙΙ-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. a adoptat în unanimitate Declaraţia asupra eliminării discriminării faţă de femei.

Necesitatea adoptării acestui document rezultă din faptul că, în ciuda prevederilor din Carta O.N.U., din Declaraţia universală a drepturilor omului şi din cele două Pacte internaţionale, egalitatea în drepturi a femeilor continuă să facă obiectul a numeroase discriminări.

Considerând, în primul său articol, că discriminarea faţă de femei este injustă şi constituie o atingere la demnitatea umană, cel de-al doilea articol cere abolirea legilor, cutumelor, regulamentelor şi practicilor în vigoare care constituie o

89

discriminare faţă de femei şi adoptarea de măsuri juridice adecvate pentru a asigura egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor.

O importanţă capitală în structura Declaraţiei o prezintă articolul 3 care menţionează, pentru prima oară într-un instrument internaţional, rolul educaţiei în schimbarea mentalităţii8.

În celelalte articole sunt enunţate drepturile sau anumite categorii de drepturi: în articolul 4 – libertăţile publice9; în articolul 5 – dreptul la o cetăţenie; în articolul 6 – drepturile civile; în articolul 7 – abrogarea dispoziţiilor discriminatorii din codurile penale; în articolul 8 – interzicerea traficului cu femei şi exploatării prostituţiei feminine; în articolul 9 – dreptul la educaţie; în articolul 10 – drepturi economice şi sociale.

2.2 Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de

discriminare faţă de femei

Adunarea Generală a O.N.U. a declarat perioada 1975 – 1985 o decadă a drepturilor femeilor. Convenţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost deschisă spre semnare. Pentru prima oară, rolul şi responsabilitatea guvernelor de a folosi toate măsurile potrivite pentru a asigura participarea egală a femeilor a fost subliniată într-o convenţie internaţională. Multe ţări din Europa şi din lume au arătat unele rezerve cu privire la câteva articole ale acestei Convenţii. Totuşi, nici o ţară europeană nu a arătat rezerve cu privire la articolul 7 asupra reprezentării egale în domeniul politic sau cu privire la articolul 8 asupra oportunităţii

8 Articolul este astfel formulat: „Trebuie luate toate măsurile potrivite pentru a educa opinia publică şi a insufla în toate ţările dorinţa de a aboli prejudecăţile şi a suprima toate practicile cutumiare sau altele care se întemeiază pe inferioritatea femeii”. 9 Dreptul de a vota şi de a fi alese, dreptul la vot în orice referendum public; dreptul de a ocupa posturi publice şi de a exercita toate funcţiile publice, în aceleaşi condiţii cu bărbaţii şi fără nici o discriminare.

90

egale a femeilor şi bărbaţilor în a reprezenta populaţia în guvernele ţării sale sau în organizaţiile internaţionale şi de a participa la eforturile acestora.

Au trecut mai mult de douăzeci şi cinci de ani de la începutul Decadei pentru Femei a O.N.U. Pentru multe femei din lume, nu numai din Europa, au avut loc schimbări uriaşe şi s-a realizat un progres imens în asigurarea unui climat în care femeile se pot bucura de drepturile lor fundamentale. Astăzi, în general, femeile sunt mult mai educate şi dispun de oportunităţi mai consistente de a participa pe piaţa muncii. Au fost făcuţi paşi importanţi în unele ţări pentru a ajuta ca femeile şi bărbaţii să împace viaţa familială cu munca.

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost adoptată şi deschisă pentru semnare la data de 18 decembrie 1979 şi a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 198110.

În preambul, statele părţi ale acestei Convenţii reafirmă necesitatea ca drepturile fundamentale ale omului să fie respectate, cu precădere cele care implică eliminarea formelor de discriminare în funcţie de sex. După cum se specifică în preambul, această Convenţie se sprijină pe toate celelalte instrumente internaţionale în care se reafirmă egalitatea în drepturi, în special Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care afirmă principiile inadmisibilităţii discriminării şi care proclamă că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”11şi că toate drepturile şi libertăţile sunt proclamate în Declaraţie, fără nici o deosebire, incluzând deosebirile de sex. De asemenea, Pactele Internaţionale asupra drepturilor omului au obligaţia de a asigura egalitatea în drepturi a femeilor şi bărbaţilor de a se bucura de toate drepturile economice, sociale, culturale, civile şi politice.

10 România a semnat Convenţia la 4 septembrie 1980 şi a ratificat-o prin Decretul 342 din 26 noiembrie 1981. 11 Articolul 1, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

91

Se atrage atenţia asupra faptului că discriminarea împotriva femeii înseamnă o violare a principiului egalităţii în drepturi şi al respectului pentru demnitatea umană şi că se constituie într-un obstacol împotriva participării femeilor, în termeni egali cu bărbaţii, la viaţa politică, socială, economică şi culturală a ţărilor lor.

Convenţia este structurată în şase părţi care însumează 30 de articole. Partea Ι a Convenţiei stabileşte încă din primul articol definiţia acceptată a termenului discriminare împotriva femeii, urmând să stabilească în următoarele articole modalităţile prin care statele să asigure respectarea drepturilor femeilor în domeniul legislativ.

Partea a ΙΙ-a este cea mai importantă, deoarece stabileşte egalitatea în drepturi între femei şi bărbaţi, în special în drepturile civile şi politice. După cum am amintit, articolele 7 şi 8 stabilesc dreptul de a alege şi de a fi ales, precum şi dreptul de a participa ca reprezentant al statului la toate structurile internaţionale.

Partea a ΙΙΙ-a acoperă egalitatea în drepturi în domeniile social, cultural, economic, stipulând dreptul egal al educaţie12, dreptul egal al muncă şi la condiţii satisfăcătoare şi echitabile de muncă13, accesul egal la serviciile de sănătate14, egalitatea în drepturi în domeniile economic şi social15, protecţia femeilor aflate în mediul rural16.

Partea a IV-a stipulează în cele două articole egalitatea în faţa legii şi drepturi egale între femei şi bărbaţi la încheierea căsătoriei, în decursul ei şi la desfacerea ei.

Partea a V-a stipulează înfiinţarea unui Comitet pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii aflat sub îndrumarea O.N.U.

Partea a VI-a face referire la instrumentele de ratificare a acestei Convenţii, precum şi la exprimarea rezervelor cu privire la unele articole. Trebuie adăugat că unele ţări au

12 Articolul 10, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei. 13 Articolul 11, ibidem. 14 Articolul 12, ibidem. 15 Articolul 13, ibidem. 16 Articolul 14, ibidem.

92

aplicat restricţii cu privire la unele articole. Belgia, Luxemburg, Spania şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord au aplicat restricţii cu privire la articolul 7 în legătură cu transmiterea ereditară a coroanei, iar Germania şi Elveţia au aplicat restricţii cu privire la legislaţia militară naţională care prevede interzicerea participării femeilor în activităţile ce implică conflicte armate.

2.3. Instituţii privind protecţia drepturilor femeii

Concomitent cu adoptarea unor instrumente juridice

adecvate, comunitatea internaţională s-a concentrat asupra constituirii unor organisme şi mecanisme eficiente pentru protecţia şi garantarea drepturilor femeii, urmărind cunoaşterea evoluţiilor în acest domeniu şi elaborarea unor recomandări adecvate.

Prin instrumente juridice adoptate după al II-lea război mondial s-a constituit şi Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeii. Comitetul a fost instituit în baza prevederilor Convenţiei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1979.

Comitetul este alcătuit din 23 de membri, experţi având „o înaltă ţinută morală şi competenţă în problemele reglementate prin Convenţie”17. Membrii Comitetului acţionează ca experţi, în capacitatea lor personală, respectându-se principiul „distribuţiei geografice echitabile şi a reprezentării diferitelor forme de civilizaţie şi a principalelor sisteme juridice”18.

Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeii este îndrituit „să analizeze progresele înregistrate în implementarea Convenţiei, inclusiv rapoartele înregistrate de

17 Articolul 17, punctul 1, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeii. 18 Ibidem.

93

statele părţi cu privire la evoluţiile constatate în ţările lor”19 făcând sugestiile şi recomandările ce se impun.

Organizaţia Naţiunilor Unite are în subordinea sa mai multe instituţii specializate pe probleme legate de egalitatea de gen. Aceste instituţii conlucrează pentru o mai bună implementare a deciziilor în toate ţările lumii.

Bazată pe viziunea egalitaristă a Cartei Naţiunilor Unite, Divizia pentru Dezvoltarea Femeii (DAW) susţine îmbunătăţirea statutului femeii în toată lumea şi obţinerea egalităţii de fapt între femei şi bărbaţi. Divizia promovează femeile ca participanţi egali şi ca beneficiari ai unui suport de dezvoltare, pace şi securitate, guvernare şi drepturile omului ţintind să asigure participarea femeilor ca parteneri egali cu bărbaţii în toate aspectele societăţii umane. Eforturile sale sunt un soi de catalizator pentru avansarea chestiunilor legate de femei pe agendele internaţionale şi pentru a realiza acest obiectiv, lucrează intens cu guvernele statelor, cu partenerii săi din sistemul Naţiunilor Unite şi cu societatea civilă. Iniţiază cercetări şi dezvoltă politici adecvate, încurajând interacţiunea dintre guverne şi societatea civilă. Ţinteşte să întărească comunicarea dintre procesele de dezvoltare a politicilor internaţionale şi naţionale prin promovarea de standarde şi norme globale, prin atragerea atenţiei publicului şi prin promovarea celor mai bune metode. Sprijină Comisia asupra Statutului Femeii prin elaborarea de norme şi politici globale şi Comitetul asupra eliminării tuturor discriminărilor împotriva femeii prin servicii substanţiale în domeniul tehnic. Acordă servicii de consultanţă şi programe tehnice de cooperare pentru ţările în curs de dezvoltare.

Un alt organism important în sistemul Naţiunilor Unite este UNIFEM–ul. Acest organism are ca obiectiv principal promovarea egalităţii de gen şi îmbunătăţirea statutului femeii. În particular, îşi concentrează eforturile în implementarea Platformei de Acţiune de la Beijing şi a altor documente ale

19 Articolul18, ibidem.

94

O.N.U. la nivel global prin sprijinirea femeilor în mediile politic şi economic, şi prin realizarea efectivă a drepturilor femeilor. Lucrează cu guverne, formaţiuni non-guvernamentale, comunităţi şi alte organizaţii, precum şi cu indivizi. Promovează participarea femeilor la conducerea statului şi în posturile de decizie abordând atât măsuri pentru creşterea numărului femeilor în posturile de conducere cât şi măsuri care să aducă o schimbare de ordin calitativ în participarea la decizie prin rolurile femeilor ca lideri noi ce pot promova programe bazate pe egalitatea de şanse şi o mai bună guvernare. Sprijină capacitatea grupurilor de femei de a încorpora nevoile de gen în procesele de adoptare a politicilor. Lucrează în acest sens cu organizaţii regionale cum ar fi APEC şi ASEAN pentru a susţine problemele legate de femei. Asistă agenţiile guvernamentale la identificarea şi înţelegerea problemelor de gen şi la formularea strategiilor legate de gen pentru a îmbunătăţi statutul femeilor prin statistici, atragerea atenţiei şi analize de gen. În plan economic, UNIFEM urmăreşte să sprijine activităţile economice inovative care vor spori autonomia şi veniturile familiale ale femeilor; să sprijine activităţile inovative şi strategice de dezvoltare a afacerilor femeilor; să conlucreze cu guverne şi grupuri industriale, mai ales cu asociaţiile de afaceri ale femeilor; urmăreşte să dezvolte capacitatea femeilor implicate în afaceri de a face faţă la schimbările pieţei.

În planul drepturilor omului UNIFEM ajută la implementarea Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeii şi a altor instrumente de drepturile omului legate de drepturile femeilor, promovează şi susţine participarea grupurilor feminine şi a societăţii civile pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă împotriva femeilor şi sprijină participarea egală a femeilor la rezolvarea conflictelor şi la misiunile de prezervare a păcii.

Şi alte organisme, cum ar fi Consiliul Uniunii Europene, au în subordine diferite comitete şi comisii axate pe apărarea drepturilor omului şi în mod special pentru promovarea

95

drepturilor femeii. Printre acestea se află şi Înaltul Comitet pentru Egalitate între femei şi bărbaţi (CDEG)20. Membrii acestui Comitet sunt numiţi de către guvernele fiecărui stat membru şi sunt experţi cu o responsabilitate înaltă pentru politici favorabile egalităţii între femei şi bărbaţi sau alţi înalţi specialişti. CDEG admite prezenţa organismelor non-guvernamentale internaţionale cu statut de observatori la şedinţele sale. Printre acestea se numără Comitetul femeilor alese reprezentanţi în autorităţile locale şi regionale ale Consiliului Municipalităţii şi al Regiunilor Europene (CEMR)21 şi Grupul „Egalitate – Paritate – Femei – Bărbaţi”22 care este un grup de organizaţii non-guvernamentale cu statut consultativ pe lângă Consiliul Uniunii Europene. Acest organism a luat fiinţă în anul 1979. Printre misiunile care îi sunt menite se numără: examinarea situaţiilor legate de egalitatea între femei şi bărbaţi în societatea europeană şi monitorizarea progresului făcut; iniţierea unor analize, studii şi evaluări pentru a confrunta politicile naţionale şi experienţele electorale, pentru a aprofunda strategii de politică, măsuri şi instrumente pentru a implementa egalitatea şi dacă e necesar, pregătirea instrumentelor legale în legătură cu aceste subiecte; pregătirea conferinţelor ministeriale europene asupra egalităţii între femei şi bărbaţi; cooperarea cu alte comitete şi comisii în implementarea unor proiecte; alcătuirea de rapoarte anuale.

Pe lângă aceste organisme interguvernamentale în acest domeniu îşi desfăşoară activitatea şi organizaţii non-guvernamentale internaţionale şi regionale. Este greu de spus cam câte asemenea organisme îşi desfăşoară activitatea în lume dar printre ele putem aminti de AFEM23 sau Alianţa pentru o democraţie paritară24 (APD).

AFEM este o organizaţie transnaţională non-guvernamentală pentru apărarea drepturilor femeilor creată în

20 Engl. The Steering Comittee for Equality between Women and Men 21 Engl. The Standing Comittee of women elected reprezentatives of local and regional authorities of the Council of European Municipalities and Regions 22 Engl. „Equlity – Parity – women – men” Regrouping 23 Franc. Asociation des Femmes de l’Europe Méridionale 24 Engl. Alliance for Parity Democracy

96

anul 1996 şi care reprezintă state din sudul Europei – Spania, Franţa, Italia şi Portugalia. Scopul său este acela de a clădi o Europă a cetăţenilor bărbaţi cât şi femei care să fie mai solidară, mai justă şi care să respecte dualitatea umanităţii, cu multă consideraţie faţă de valorile culturii sudice.

ADP este o organizaţie non-guvernamentală creată în decembrie 1993 în urma unor dezbateri între unele sectoare ale opiniei publice cu privire la posibila contribuţie a „parităţii” la îmbunătăţirea statutului femeii, mai ales în legătură cu participarea publică şi politică la nivelul decizional. Scopurile sale sunt obţinerea unei participări egale a femeilor şi bărbaţilor în domeniul domestic, familial, economic, financiar, public şi politic şi avansarea conceptului de „democraţie paritară” ca să facă posibilă o societate organizată în aşa fel încât să ilustreze compoziţia umanităţii. Organizaţia este deschisă pentru ambele sexe.

Internaţionala Socialistă a Femeilor25 reuneşte organizaţiile de femei din partidele socialiste, social–democrate şi muncitoreşti afiliate la Internaţionala Socialistă. Înainte de octombrie 2003 SIW număra 129 de organizaţii membre, provenind de pe toate continentele. Scopul şi obiectivele Internaţionalei pot fi sintetizate astfel: întărirea relaţiilor dintre membrii săi; promovarea unor programe de acţiune menite să înlăture

orice formă de discriminare din societate, inclusiv inegalitatea dintre femei şi bărbaţi, precum şi să contribuie la apărarea drepturilor omului, la consolidarea păcii şi a dezvoltării;

promovarea în rândul femeilor a cunoaşterii şi înţelegerii dezideratelor şi obiectivelor de acţiune ale social-democraţiei;

extinderea relaţiilor dintre membrii săi şi alte structuri de orientare socialistă ale femeilor, care nu au statut de membre, dar care doresc să coopereze cu Internaţionala

25 Engl. Socialist International Women – SIW.

97

Socialistă a Femeilor. SIW este o organizaţie non-guvernamentală cu statut

consultativ la Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite şi la Consiliul Europei.

3. Mijloace de protecţie împotriva traficului cu femei

Consiliul Economic şi Social al O.N.U. şi-a mărit aria de

investigare incluzând alte manifestări contemporane de sclavie, traficul şi exploatarea femeilor. Există cinci Convenţii internaţionale care condamnă aceste practici antiumane26. Există Grupuri de lucru asupra formelor contemporane de sclavie însărcinate să supravegheze aplicarea convenţiilor referitoare la sclavie şi să examineze situaţia în diferite regiuni ale lumii. Comisia Condiţiei Femeii, care se ocupă în special de problemele analoage sclaviei, comunică cu regularitate informaţii Grupului de lucru asupra formelor contemporane de sclavie.

Primul instrument internaţional care urmărea combaterea comerţului cu femei a fost Aranjamentul de la Paris din 18 mai 1904 pentru reprimarea traficului cu femei albe, semnat de 18 state. La 4 mai 1910, 13 state au semnat tot la Paris Convenţia internaţională referitoare la reprimarea traficului cu femei albe, la care au aderat în final 34 de state.

Sub auspiciile O.N.U. a luat fiinţă Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor, aprobată de Adunarea Generală la 12 decembrie 1949, pe care a deschis-o spre semnare la 21 martie 1950. Această Convenţie, care nu vizează în mod expres femeile, unifică o serie de instrumente internaţionale adoptate în prima jumătate a secolului al ΧΧ-lea pentru protecţia femeilor şi copiilor. Considerând că prostituţia şi răul care o însoţeşte, şi

26 Este vorba despre: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele Internaţionale, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei şi Convenţia referitoare la Drepturile Copiilor.

98

traficul cu fiinţe umane în vederea prostituării lor sunt incompatibile cu demnitatea şi valoarea persoanei umane şi pun în pericol bunăstarea individului, a familiei şi a comunităţii27, statele părţi la Convenţie „decid pedepsirea oricărei persoane care, pentru a satisface pasiunile altuia”:

1. ademeneşte, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimţământul acesteia; 2. exploatează prostituţia altei persoane chiar cu consimţământul acesteia”28.

Totodată, statele se angajează să pedepsească orice persoană care ţine, conduce sau cu bună ştiinţă finanţează sau contribuie la finanţarea unei case de toleranţă sau dă în folosinţă, cu bună ştiinţă, în totalitatea sau în parte, un imobil sau un alt loc în scopul prostituirii altei persoane29. Statele părţi se angajează să abroge sau să abolească toate legile, reglementările şi practicile administrative potrivit cărora persoanele care se pretează sau sunt bănuite că se pretează la prostituire sunt înscrise în registre speciale, să posede acte speciale ş.a. Statele părţi se angajează să comunice Secretarului general al O.N.U. legile şi regulamentele proprii în vigoare şi, anual, orice noi texte de lege sau reglementări referitoare la obiectul Convenţiei şi toate măsurile ce le vor lua pentru aplicarea acesteia.

Problema reprimării traficului cu publicaţii obscene se înscrie în aceeaşi categorie de preocupări ale comunităţii internaţionale de a asana relaţiile interumane de practici care atentează la demnitatea şi egalitatea în drepturi a oamenilor.

Procesul de eradicare a traficului cu publicaţii obscene a fost amorsat la începutul secolului al ΧΧ-lea când la Paris a fost adoptat (la 4 mai 1910) primul document internaţional în

27 Preambul, partea I, Convenţia pentru Reprimarea Traficului cu Fiinţe Umane şi a Exploatării Prostituirii Semenilor. 28 Articolul 1, ibidem. 29 Articolul 2, ibidem.

99

materie – Angajamentul relativ la reprimarea circulaţiei publicaţiilor obscene, în baza căruia guvernele contractante se angajau să stabilească sau să desemneze o autoritate menită să:

centralizeze toate informaţiile care ar înlesni descoperirea şi reprimarea actelor care ar fi infracţiuni la legislaţia lor internă privitoare la scrieri, desene, imagini sau obiecte obscene şi ale căror elemente constitutive vor avea un caracter internaţional;

procure toate informaţiile care ar putea împiedica importul publicaţiilor sau obiectelor amintite, să asigure ori să grăbească confiscarea lor în limitele legislaţiei interne;

comunice legile care ar fi fost deja în fiinţă sau care s-au adoptat în teritoriile lor respective cu privire la materia înţelegerii de faţă.

Câţiva ani mai târziu, la 12 septembrie 1923, a fost adoptată Convenţia internaţională pentru reprimarea răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor. Alcătuită dintr-un preambul şi 16 articole, Convenţia se constituie într-un instrument care, dacă ar fi respectată cu scrupulozitate de statele contractante, ar putea pune capăt acestui flagel.

Prin articolul 1, Înaltele Părţi contractante se angajează să ia „toate măsurile pentru a descoperi şi a pedepsi pe acela care va fi vinovat de una din faptele arătate mai jos…”

1. fabricarea sau deţinerea de scrieri, desene, gravuri, picturi, tipărituri, imagini, afişe, embleme, fotografii, filme cinematografice sau alte obiecte obscene cu scopul de face comerţ cu ele, de a le distribui sau de a le expune în mod public;

2. importul, transportul, exportul acestor materiale sau punerea lor în circulaţie într-un mod oarecare;

3. comerţul, chiar şi acela care n-ar fi public, efectuarea oricărei operaţii privindu-le într-un mod oarecare, distribuirea lor, exprimarea lor publică sau profesia de a le da cu chirie.

100

În ciuda existenţei acestor instrumente internaţionale şi naţionale care interzic traficul cu fiinţe umane şi răspândirea publicaţiilor obscene acest fenomen a luat proporţii incredibile, mai ales la noi în ţară. Comunitatea internaţională se confruntă cu grave violări ale drepturilor omului în această privinţă în contextul diferenţelor imense existente între ţările europene, între occident şi orient, care determină proliferarea prostituţiei în rândul femeilor şi nu numai. Există o serie de recomandări ale Secretarului General al O.N.U. printre care: prevenirea prostituţiei prin educaţie morală şi educaţie civică, sporirea numărului femeilor care îndeplinesc funcţia de agenţi de stat în acest domeniu, stoparea discriminărilor care marginalizează persoanele prostituate, frânarea industriei şi comerţului cu materiale pornografice şi adoptarea de măsuri severe de reprimare când sunt implicaţi minori în asemenea activităţi, reprimarea proxenetismului sub toate formele, facilitarea formării profesionale şi reintegrarea socială a persoanelor salvate de prostituţie.

4. În loc de concluzii…

În ciuda existenţei atâtor mijloace de promovare şi de

protecţie a drepturilor femeilor, acestea se lovesc încă de o mentalitate care ar fi trebuit să se schimbe până acum. Şi totuşi, multe mame îşi educă fetele în spiritul aceloraşi concepţii învechite! Iată de ce, din acest punct de vedere este lăudabilă înfiinţarea şi în România a unor instituţii care să pună accentul pe respectarea şi promovarea principiului egalităţii în drepturi şi al egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi. Pe de altă parte, acelaşi principiu trebuie aplicat şi în educaţia elevilor, pentru a putea spera la o reală aplicare atât a principiului egalităţii în drepturi, cât şi a principiului egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi.

101

BIBLIOGRAFIE Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite Declaraţia Universală a Drepturilor Omului Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare

faţă de femei. Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare

împotriva femeii. Pactele Internaţionale cu privire la Drepturile Omului, Convenţia referitoare la Drepturile Copiilor Convenţia pentru Reprimarea Traficului cu Fiinţe Umane şi

a Exploatării Prostituirii Semenilor. www.un.org Christian Wolf - Jus gentium methodo scientifica

petractatum, Oxford, London, 1934

http://www.un.org/

102

SPORTURILE DE LUPTĂ LA JOCURILE OLIMPICE DIN ANTICHITATE

Prof.univ.dr. Daniel-Costel Torje Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Potrivit izvoarelor literare din acele vremuri, Jocurile

Olimpice din antichitate au început în anul 776 Î.H. Având un caracter religios, întrecerile sportive simbolizau o ofrandă adusă zeilor în semn de recunoştinţă pentru toate bunătăţile oferite pământenilor.

Ele s-au desfăşurat în Sanctuarul lui Zeus de la Olympia. Denumirea sanctuarului vine de la muntele Olympos, cel mai înalt munte din Grecia continentală, socotit în mitologia greacă casa celor mai mari zei şi zeiţe greceşti.

Având în vedere că bărbaţii, indiferent de statutul lor social, bogaţi sau săraci, puteau participa la întreceri, ele se bucurau de un interes major şi ocupau un loc însemnat în viaţa Greciei antice. Fetele necăsătorite aveau voie să privească întrecerile, în timp ce femeilor căsătorite le era interzis şi să participe şi să privească aceste competiţii.

Toţi învingătorii erau răsplătiţi cu o coroniţă împletită din ramuri de măslin şi erau consideraţi de spectatori drept eroi. Chiar şi învinşii se bucurau de acest statut. Ei erau cunoscuţi în întreaga Grecie pentru victoriile obţinute, popularitatea acestor competiţii sportive acoperind întreaga regiune.

Din categoria întrecerilor „crâncene” făceau parte luptele, boxul şi pankerationul, un fel de luptă ce îmbină toate stilurile. Aceste sporturi reprezentau atracţia Jocurilor Olimpice. Spectatorii gustau din plin fervoarea luptătorilor, ambiţia lor de a-şi vedea adversarul la pământ.

103

În ceea ce priveşte luptele, existau două tipuri distincte, respectiv lupta în picioare şi lupta la sol. În afară de poziţia de luptă, distincţia dintre cele două tipuri de luptă se făcea fie după modul de apucare sau prizele pe adversar, fie după metoda de stabilire a învingătorului.

La lupta din picioare erau necesare trei aruncări pentru a se decide cine este învingătorul. Orice atingere a solului cu umerii, spatele sau bazinul era considerată. Lupta nu se întrerupea până când nu se consemnau în dreptul unui luptător trei căzături. Din acest motiv, unele confruntări durau destul de mult.

În cazul luptei la sol, stabilirea învingătorului se făcea prin acceptarea înfrângerii de către cel ce se afla în imposibilitatea de a continua lupta. În momentul în care unul dintre luptători se afla în dificultate şi nu mai putea continua lupta ridica mâna dreaptă cu degetul arătător în sus, semn că recunoaşte victoria adversarului.

Ambele tipuri de luptă aveau reguli clare. Printre acestea se afla interzicerea piedicilor şi muşcăturilor. Se interzicea, de asemenea, introducerea degetelor în ochi, în gură sau în altă parte moale a corpului.

Locul de desfăşurare a luptei în picioare se numea „skamma” şi era reprezentat de o porţiune de pământ nivelată şi acoperită cu nisip, în timp ce lupta la sol se desfăşura într-o zonă numită „karema” în care pământul era udat din belşug de organizatori, până când devenea mocirlos şi lipicios.

Înainte de începerea propriu-zisă a luptei, cei doi combatanţi se ungeau cu ulei de măsline, peste care aplicau pudră pentru ca adversarul să poată apuca, să poată lua o priză. Această regulă nu era respectată de toţi luptătorii în sensul că unii îşi treceau mâna uleioasă peste unele părţi ale corpului, astfel încât mâna adversarului, în cele mai multe cazuri, aluneca. Alţii mai dibaci îşi curăţau repede nisipul de pe umeri, în cazul unei căzături, pentru a masca efectele acesteia.

În spaţiul de luptă, combatanţii apăreau complet dezbrăcaţi şi tunşi foarte scurt pentru a nu permite nici unuia

104

să prindă de păr, pentru a-i împiedica să apuce şi să tragă de podoaba capilară a adversarului.

De obicei, la competiţia de lupte se înscriau în jur de 16 luptători. Pentru a se stabili perechile, organizatorii puneau în două vase sau în două coifuri opt perechi de litere. Ele erau identice două câte două. În acest fel, participanţii care extrăgeau aceeaşi literă luptau între ei.

Unul dintre cei mai mari luptători din acele vremuri a fost Milo din Crotona, o localitate undeva în sudul Italiei. Era cunoscut în rândul luptătorilor pentru calităţile sale, iar cele cinci victorii la Olimpiadă şi cele peste 25 de victorii în alte jocuri din „circuit” i-au atras respectul concurenţilor. Sfârşitul carierei acestui luptător a ilustrat în mod grăitor năzuinţele Jocurilor Olimpice. Ajuns la 40 de ani, Milo din Crotona a încercat să obţină a şasea victorie la Olimpiadă, însă un concurent mai tânăr pe nume Timotheos a reuşit să-l învingă. Ceea ce a urmat este demn de spiritul olimpic. Mulţimea i-a purtat pe braţe şi i-a ovaţionat pe ambii luptători, în semn de admiraţie pentru cel care a reuşit să învingă şi în semn de preţuire pentru trăinicia calităţilor învinsului.

Atât lupta în picioare, cât şi lupta la sol avea un singur scop, determinarea adversarului de a se declara învins. Pentru aceasta, fiecare luptător se folosea de loviturile cu palma sau pumnul şi chiar de muşcături, cu toate că acest ultim procedeu era interzis. Nu se ţinea întotdeauna cont de această interdicţie, din care cauză cei care uzau de ea în timpul luptei erau ridiculizaţi sau blamaţi. Un astfel de episod este redat de Plutarh care, asistând la o astfel de întrecere, povesteşte că un luptător pe nume Alcibiade, pentru a nu fi aruncat la sol, i-a muşcat mâna adversarului său. Acesta din urmă i-a dat drumul la priză exclamând „Ai muşcat ca o femeie, Alcibiade!”, iar el i-a replicat „Nu! Am muşcat ca un leu!”.

Lupta propriu-zisă avea un anumit ritual. La începutul ei, luptătorii se loveau reciproc cu mâinile şi pumnii răsucindu-şi degetele sau braţele. Foarte abil în tehnica răsucirii, Sostratos

105

din Sikyan obţinea deseori victoria în această fază a luptei. Dibăcia lui i-a atras supranumele de „domnul degete”.

Partea cea mai însemnată a luptei avea loc pe pământ, iar unul din momentele esenţiale era confruntarea în poziţia pe genunchi. Din acest considerent, combatanţii exersau în antrenamente această parte a luptei şi se pregăteau în mod special pentru acest moment al confruntării.

Dintre tehnicile cele mai cunoscute ale vremii era strangularea prin care mulţi luptători reuşeau să obţină o victorie foarte rapidă. De asemenea, procedeul de „prindere în scară” era foarte eficace. La categoria spectaculos poate fi încadrat procedeul de „aruncare din stomac” prin care executantul îl apuca pe adversar, îşi fixa talpa unui picior pe abdomenul acestuia apoi îl proiecta peste cap, printr-o mişcare asemănătoare tehnicii „tomonagi” din judo. Referitor la procedeele aplicate de luptători şi la măiestria cu care erau executate, Pindar îl compară pe Melissos cu „o vulpe care se rostogoleşte pe spate... îşi întinde picioarele şi respinge atacul vulturului”.

Fiind permise prizele la nivelul membrelor inferioare, adeseori luptătorii recurgeau la procedeul de doborâre pe spate cu fixarea coapselor. Legat de această tehnică, un sportiv din Cilicia, supranumit „greutatea săltăreaţă” pentru faptul că era scund şi îndesat, a reuşit să combine în mod eficient proiectarea adversarului cu răsucirea piciorului imediat după ce acesta era trântit pe spate, obţinând astfel o serie de victorii succesive.

În galeria celor mai reprezentativi luptători ai vremii un loc de cinste îl ocupă Theagenos din Thassos. Acesta a câştigat peste 1400 de coroniţe în întrecerile la care a participat. În legătură cu el există o legendă care spune că la 9 ani, nemulţumit de cum arăta o statuie de bronz din piaţa publică, a dat-o jos folosindu-se doar de forţa proprie. Mai târziu, în acelaşi loc, în semn de consideraţie pentru performanţele sale, i-a fost ridicată o statuie. Gestul este cu

106

atât mai măgulitor cu cât în acea piaţă trona şi statuia lui Alexandru Macedon.

Un alt reprezentant de seamă al sporturilor de luptă care a participat la Jocurile Olimpice din Antichitate este Polydamos din Skotussa. Despre el istorioarele locale spun că a strangulat un leu cu propriile mâini, iar în altă situaţie a oprit, tot cu mâinile, un car scăpat de sub control.

Alături de lupte un loc însemnat în rândul întrecerilor organizate în Olimpia l-a ocupat boxul. Reprezentat de artişti încă din perioadele minoică şi miceniană, boxul i-a cucerit pe greci, care i-au atribuit origini divine. Dintre toate legendele născute în acele timpuri şi care au legătură cu boxul am reţinut că prima confruntare pugilistică s-a desfăşurat între zeul Apolo şi zeul războiului Ares, victoria revenindu-i celui dintâi. De asemenea, Hercule era apreciat pentru calităţile sale de boxer, dar meritul de a inventa acest sport este atribuit lui Tezeu.

O versiune mult mai apropiată de realitate atribuie spartanilor originile acestui sport de luptă. El era foarte popular în rândul grecilor ionieni din Asia Mică şi de pe insulele apropiate acesteia. În ceea ce priveşte regulile acestui sport, ele au fost deduse prin interpretarea ilustraţiilor descoperite pe diferite obiecte sau în diferite locuri. Aceste imagini zugrăvite demonstrează faptul că erau îngăduite toate tehnicile de lovire, chiar şi în situaţia în care adversarul era căzut la pământ, nu însă şi folosirea degetelor cu intenţia de a le băga în ochii adversarului.

Din scenele pictate pe vase de ceramică reiese faptul că se foloseau croşeele, upercuturile, precum şi loviturile cu pumnul în ceafă. Alături de aceste tehnici mai pot fi reţinute loviturile cu muchia internă sau externă a mâinii sau cu podul palmei.

Lupta se considera încheiată în momentul în care unul din combatanţi îşi pierdea cunoştinţa sau când se declara învins. Întrucât unele partide durau foarte mult, luptătorii conveneau – la un moment dat – să se lovească fără a se mai apăra pentru a finaliza confruntarea înainte de lăsarea serii.

107

Un exemplu de o astfel de partidă a avut loc la Nemeca între Damoxenos şi Kreugas şi a fost un exemplu de violenţă antică. Izvoarele amintesc că Kreugos a lovit primul cu un pumn capul lui Damoxenos. Acesta şi-a revenit şi l-a lovit la rându-i cu degete întinse sub coapse. Lovitura a fost atât de puternică încât i-a străpuns carnea şi i-a scos afară măruntaiele. Lupta a luat sfârşit instantaneu.

În cei o mie de ani de existenţă a Jocurilor Olimpice din Antichitate sunt puţine referinţe la finaluri tragice sau la accidente în box. Dacă totuşi lupta degenera şi se solda cu moartea unui concurent, acesta din urmă primea post-mortem coroniţa, iar învingătorul era alungat pentru totdeauna de pe stadionul sau arena unde s-a desfăşurat lupta.

Referitor la modul de abordare a luptei şi la strategiile tactice utilizate de luptători, sunt remarcate loviturile simple de pumn spre zona capului. Rănile de pe faţă, de la urechi, bărbie, nas sau obraji sunt evidente pe chipurile redate pe diferite obiecte arheologice descoperite în Grecia.

Printre boxerii care şi-au cucerit faima la Jocurile Olimpice din Antichitate se află Glaukos, el fiind onorat cu o statuie care îl reprezintă în poziţia de luptă. Alături de el merită a fi amintit Pitagora din Samos considerat cel mai inteligent boxer datorită stilului „ştiinţific”. Alkidamas şi-a câştigat nemurirea prin jocul de picioare, iar Diagoras din Rhodos prin corectitudinea dovedită în luptă.

După mii de ani, sporturile de luptă şi-au păstrat însemnătatea şi locul în diagrama Jocurilor Olimpice. Apariţia unor noi stiluri de luptă şi introducerea lor printre disciplinele olimpice, demonstrează atracţia de care se bucură atât în rândul practicanţilor, cât şi în rândul spectatorilor. Pe lângă talentul şi calităţile motrice dovedite în timpul unei confruntări, luptătorii fac dovada unor caractere deosebite, demonstrând – mai mult ca la oricare alt sport – că ştiu să-şi aprecieze învingătorii şi să-şi respecte învinşii.

108

BIBLIOGRAFIE Bănciulescu Victor, Jocurile Olimpice de-a lungul

veacurilor, Editura Sport-Turism, 1970; Kiriţescu Constantin, Palestrica. O istorie universală a

culturii fizice, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport; Paraschivescu Radu, Jocurile Olimpice de la Atena la

Atena 1896-2004, Editura Curtea Veche, 2004; Suvaddhing Judith, Jocurile Olimpice în Antichitate, Editura

Aquila, 2008

109

TALK SHOW-UL, TRANSPUNEREA ELECTRONICĂ

A TRAGEDIEI GRECEŞTI

Lect. Univ.drd. Petre Crăciun Universitatea „Andrei Şaguna”

Termenul de talk show a apărut la jumătatea anilor ’90,

fiind cultivat la început îndeosebi de televiziunea americană. Pentru unii autori, el apare drept o concesie à l’américaine, făcută „supremaţiei audienţei şi indicelui de satisfacţie prin televiziune”.1 Noël Nel consideră, dintr-un punct de vedere, că o emisiune tip talk show seamănă cu o discuţie “de salon”, care nu are legătură cu asperităţile, cu profunzimile cu care ne obişnuiseră deja clasicele emisiuni dezbatere.

Din punct de vedere terminologic, plecăm de la două componente: „Talk” – discuţie, conversaţie, dar şi bârfă şi de la „Show” – spectacol, expoziţie, fast. Dacă ar fi să cercetăm istoria acestui gen care, practic, a revoluţionat televiziunea, ar trebui să ne întoarcem în anul 1985, atunci când se difuza prima ediţie a celebrei "Larry King Live", emisiune difuzată de CNN care a ajuns acum, după mai bine de două decenii, la peste un milion de telespectatori în fiecare noapte.

Dintr-un punct de vedere putem considera talk show-ul ca fiind emblema a ceea ce am putea considera, cu un termen împrumutat din geologie sau din istorie, neo-televiziunea. Păstrând aceeaşi terminologie, dezbaterile clasice ar putea fi datate într-o epoca ce ar putea fi plasată în paleo sau, cel mult, mezo-televiziune.

După peste două decenii de la apariţia genului, acest termen l-a înlocuit aproape cu totul pe cel de dezbatere. Cu toate acestea, cele două genuri, unul caracterizat prin

1 Noël Nel, Le débat televise, 1990, Armand Collin, Paris, p. 23

110

sobrietate şi accentul pus pe informare, iar celălalt pe spectacol, coexistă.

Spre deosebire de dezbatere, talk show-ul este o formă de schimb organizată astfel încât să scoată la iveală conflictul, drama umană, sub diverse aspecte, în legătură cu o temă-pretext, printr-o confruntare a unor judecăţi şi opinii exprimate tranşant şi cu ajutorul unui dispozitiv televizual care se complace în a ilustra aceste conflicte sau a sugera drama. “El corespunde unei puneri în spectacol a cuvântului apt să servească unei abordări sensibile, emoţionale a celor două forme de dezordine umană care sunt conflictele între indivizi şi dramele intime ale persoanei”.2 Dintre cele mai cuprinzătoare şi mai nuanţate definiţii date talk show-ului, este de semnalat cea pe care o formulează Noël Nel: “Apoteoză a media, transpunere electronică a tragediei greceşti, prin progresia dramatică pe care o conţine şi prin catharsis colectiv, complement indispensabil al democraţiei, talk show-ul reprezintă, finalmente, o structură în care intră în rezonanţă şi se contaminează două forme de reprezentare socială: statul-spectacol, cu eroii săi politici, şi Televiziunea-stat, cu socializarea instantanee pe care o propune în cadrul marilor dezbateri ideologice.”3

Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione enumeră câteva dintre caracteristicile talk show-ului. Una dintre acestea ar fi că invitaţii unei astfel de emisiuni sunt solicitaţi fine în calitate de persoane combative, fie de victime. Rolul acestora este acela de a reprezenta cel mai bine categoria din care fac parte, astfel încât printr-o regie bine pusă la punct de moderator, “conflictul” să capete o amploare cât mai mare, spre deliciul sau compătimirea telespectatorilor. “Organizarea emisiunii este orientată în întregime către dramatizare şi divertisment, cu prezentarea unor documente şi anchete care

2 Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione – Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Ed. Polirom, 2005, p. 112 3 Noël Nel, op.cit., p. 9

111

constituie mărturii ale acestei dezordini sociale şi îi scot în evidenţă aspectele cele mai dramatice”.4

Formatul unei asemenea emisiuni utilizează diferite genuri (interviuri, reportaje, confesiuni, muzică, anchete etc.), astfel încât tensiunea să fie cât mai mare, iar efectul asupra publicului cât mai puternic. Moderatorul uni talk show are misiunea de a provoca, de a determina antagonisme, de a declanşa o stare puternică de emoţie în rândul invitaţilor dar, mai ales, al publicului care priveşte emisiunea. Sau, dacă o cere desfăşurătorul de a determina o cascadă de râsete. Celebra emisiune “The Oprah Winfrey Show” este un exemplu cât mai elocvent în acest sens, ea bucurându-se de cea mai mare cotă de audienţă din istoria televiziunii americane.

Înainte de a trece în revistă tipurile de talk show-uri, să ne oprim asupra a ceea ce Daniel Zecca – Buzura numeşte contextul de mediatizare al unor astfel de producţii de televiziune.5 Aproape întotdeauna, o emisiune talk show este planificată în grila de programe în acel spaţiu de timp care poartă numele de prime time (19.00 – 23.00). Evident că această programare este efectuată în primul rând în funcţie de profilul canalului de televiziune şi de publicul ţintă. De exemplu, ar fi de neimaginat ca la o televiziune de nişă profilată pe transmiterea de ştiri, precum Realitatea TV, să avem în acest interval de timp un talk show cu conţinut cultural. Atunci când se realizează grila de programe se ţine seama, evident, şi de ziua săptămânii, week-end-ul având alt specific decât cele cinci zile din cursul săptămânii.

Autorii lucrării „Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit” propun împărţirea acestor emisiuni în două categorii, diferenţiate după tipul de discurs care este practicat.

Prima dintre ele are în vedere talk show-ul de tip polemic. „Ele aduc în prim-plan persoane care, pentru că au fost implicate într-o „situaţie conflictuală” şi indiferent de

4 Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione, op. cit., p. 111 5 Buzura, D.Z., Jurnalismul de televiziune, Editura Polirom, 2005, p. 145

112

statutul lor social sunt chemate să se confrunte (să dezbată) în legătură cu o temă”.6 Astfel de emisiune este „Cerule mare! marţea mea” (Ciel! Mon mardi), moderată de Christophe Dechavanne.

A doua categorie o reprezintă talk show-urile introspective. În acest caz spectatorilor le sunt prezentate persoane care „au trăit în comun o aceeaşi experienţă şi care sunt îndemnate să o povestească, fiecare din punctul ei de vedere”.7 Acesta poate fi diferit sau chiar contradictoriu, ceea ce măreşte doza de spectaculos. O astfel de emisiune este „Jos măştile” (Bas les masques), moderator Mireille Dumas.

Participanţii la talk show sunt, evident, diferiţi, în funcţie de cele două categorii prezentate mai sus. În primul caz putem vorbi despre actori sociali care au fost sau sunt într-o situaţie conflictuală. Ei sunt, aşa cum spun Parick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione, „cei-care-acţionează”, care gândesc şi vorbesc, care au de interpretat un rol care impune mobilitate, suspans, deznodământ necunoscut. În cel de-al doilea caz, arhetip întâlnit în emisiunea „Jos măştile”, personajele se lansează în orizontul amintirilor, în cel al subiectivismului unor termeni precum „cred”, „mi se pare”, „după câte îmi amintesc”.8 Un astfel de invitat care joacă rolul unui martor, reducându-se la esenţa sa, poate fi identificat cu formula „eu-care-este”.

Talk show-ul se diferenţiază de emisiunile de tip dezbatere printr-o suită de caracteristici, foarte bine surprinse de Charaudeau şi Ghiglione9:

- Au un loc foarte important în spaţiul public, rol care are un mare potenţial de creştere. El se adresează domeniul privat, intim, centrându-se pe racordarea la judecăţile şi sensibilităţii omului obişnuit.

- Are o punere în scenă proprie, un propriu sistem de gestiune, un discurs propriu, foarte vizibil dar lipsit de o mare

6 Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione, op. cit, p. 112 7 Idem., p. 113 8 Idem, p. 115 9 Idem, p. 120-121

113

profunzime. Din acest punct de vedere, suntem de acord cu R. Barthes, care consideră că avem de-a face cu un discurs-simulacru, caracteristic unei lumi mic-burgheze.10

- Promovează un discurs „eu-noi”, al unui „eu” care devine un model valabil pentru public, o figură emblematică a unui simptom colectiv. Avem un discurs în care „voi” şi „tu” sunt termeni integraţi în oglinda a ceea ce înseamnă „eu însumi”.

- Talk show-ul promovează „o nouă normă, un nou spectacol, o nouă ideologie. O nouă normă a unei opinii publice care nu ar mai fi externă dezbaterii publice, ci inclusă în acesta, generându-o şi oferindu-i, via media, un răspuns de reparare a dezordinii sociale”.11 Ni se propune, apoi, un nou tip de spectacol, în care temele spaţiului public se amestecă cu cele ale spaţiului privat, seriozitatea cu divertismentul, identitatea anonimă cu cea de erou, chiar şi mediatic. Îl al treilea rând, vorbim chiar despre o nouă ideologie. Sub pretextul de a descoperi adevărul, telespectatorul este, practic, îndemnat să participe la „consumarea unei fantasme de adevăr „inesenţială”, fără să aibă dreptul la cuvânt”.12

Asistam, practic, la o ideologie a simulacrului care constă în aceea că, deşi talk show-ul proclamă interactivitatea cu publicul, de fapt acestuia i se confiscă cuvântul. Cei doi autori merg mai departe în a interpreta rolul pe care îl deţine un simplu invitat al unei emisiuni talk show. „El este prins între ciocanul universurilor impuse şi nicovala dramatizării din talk show. Actor al unui teatru despre care nu ştie nimic, nici piesa, nici replicile, el este la mila animatorului/regizorului care, prezent pe scenă, îl foloseşte în modul cel mai potrivit propriilor reprezentări ale dramaturgiei capabile de a capta auditorii”.13 Bineînţeles că nici un realizator de talk show nu va recunoaşte acest lucru, cu toţii vorbind de cât de important este publicul pentru aceştia. În acest sens, Robert Turcescu, moderatorul emisiunii „”100%”, spunea următoarele: „Trebuie

10 R. Barthes, Mythologies, Le Seuil, 1957 (capitulul 2, „Mitul în zilele noastre”) 11 Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione, op. cit, p. 121 12 Idem, p. 121 13 Idem, p. 145

114

să te gândeşti în permanenţă la faptul că, în talk show-ul respectiv, nu joci doar pentru tine şi pentru victoriile tale ca jurnalist, ci, mai ales, pentru cei care se află „în tribune” şi care, într-un astfel de caz, sunt telespectatori, aflaţi acasă, în faţa televizorului”.14

Alte caracteristici ale talk show-ului sunt comune cu cele pe care le deţine şi o emisiune tip reality show:

- Apropierea aparentă a cetăţeanului de televiziune, publicul devenind instrumentul de legitimare a discursului moderatorului.

- Existenţa unei „realităţi ficţionale” care, de regulă, se construieşte în jurul unui subiect centrat pe domeniul vieţii sociale. Se alege o temă de interes, cum ar fi maltratarea unor copii, şi se aduc în studio persoane care au puncte de vedere foarte diferite, mizându-se pe conflictul dintre acestea (primele emisiuni de acest gen au aparţinut lui Phil Donahue).

- Amestecul genurilor. „Talk show-ul francez al lui Christophe Dechavanne a împins la extrem amestecul genurilor în a o suta ediţie a emisiunilor sale, la 20 noiembrie 1990).

- Importanţa dispozitivului tehnic care duce la declanşarea discursului cetăţeanului.

- Funcţia socială.

* * *

S-a vorbit foarte mult despre problema universalităţii talk show-ului, existând autori care consideră că, din punct de vedere tipologic, am avea de-a face cu modele care se transmit şi se difuzează fără a exista mai diferenţe între ele. Realitatea este alta, o foarte mare importanţă având-o ceea ce putem numi substratul cultural. Acesta este răspunzător de diferenţele care există de la ţară la alta, de la o televiziune la alta.

Charaudeau şi Ghiglione prezintă în lucrarea lor trei tipuri esenţiale de emisiuni talk show, reprezentând trei ţări, trei culturi, inclusiv politice, trei mentalităţi diferite. Acestea sunt: talk show-ul francez, catalan şi italian.

a) Modelul francez

14 Buzura, D.Z., op. cit, p. 150

115

Emisiunea cea mai reprezentativă pentru acest tip este „Cerule mare! Marţea mea”, moderată de Christophe Dechavanne. Ea se caracterizează prin aceea că acţiunea se desfăşoară într-o scenă-arenă, unde au loc schimburi de replici foarte polemizate. Este o retorică a confruntării care ne duce cu gândul la turnirurile între cavalerii medievali. Există o „joacă cu cuvintele”, care pune în spectacol o „democraţie a conflictului”. Moderatorul, care se aseamănă unui spiriduş, exagerează situaţiile conflictuale, aceste opoziţii fiind generatoare de spectacol.

b) Modelul catalan „Viaţa într-un plic” (La Vida en un xip) se diferenţiază de

„Cerule mare! Marţea mea” prin aceea că acţiunea are loc într-o scenă-amfiteatru, unde schimburile de replici sunt puternic controlate, iar moderatorul joacă rolul unui animator de orchestră, un adevărat ghid. Emisiunea a apărut într-un context istoric special, în care Spania descoperea democraţia şi plăcerea de implicare a cetăţeanului în treburile cetăţii. Din acest punct de vedere, Charaudeau şi Ghiglione consideră că talk show-ul catalan este „o democraţie cooperativă care trimite la un amfiteatru în care cetăţenii vin, printr-un joc al întrebărilor condus de un animator-ghid, să construiască în parteneriat – într-un discurs împărtăşit şi ordonat, dar nu scutit de opoziţii momentane – realităţi care sunt (sau vor fi) ale lor”.15 Acest model este unul puternic etic, ceea ce apropie televiziunea de o funcţie pe care aceasta o deţine extrem de rar – funcţia pedagogică.

c) Modelul italian Este cel mai bine ilustrat de emisiunea „Maurizio

Costanzo Show”. Specificitatea modelului constă în aceea că avem de-a face cu o scenă de teatru. Moderatorul joacă rolul unul animator-bufon, care cristalizează şi transmite, prin intermediul unor mijloace teatrale, elemente ale unui discurs social. Ceea ce practică show-ul este un fel de Comedia

15 Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione, op. cit, p. 202-207

116

dellÀrte, care se transformă într-o „democraţie a consensului”. Oamenii vin şi discută despre problemele şi istoriile fiecăruia, află despre păţaniile altora, contribuind la ceea ce am putea numi mitul unei democraţii directe.

Talk show-ul a fost considerat de sociologul francez Pierre Bourdieu ca fiind un tip de producţie de televiziune indezirabilă pentru elite.16 Dincolo de toate limitele sale, de scăderile care pot fi puse pe seama concesiilor făcute audienţei, talk-show-ul este, alături de reality show, unul dintre formatele TV care au contribuit şi contribuie, în continuare, la apariţia unei noi paradigme între toate genurile audiovizualului ultimelor decenii.

16 Bourdieu, Pierre, Sur la télévision; suivi de lèmprise du jurnalisme, Liber-Raisons Dàgir Eds. Paris, 1996

3. CULTURĂ PROFESIONALĂ

ÎNTRE PEACEKEEPING ŞI POLICEKEEPING. PERSPECTIVE ASUPRA ROLULUI INSTITUŢIILOR

DE ORDINE PUBLICĂ ÎN OPERAŢIUNILE DE MENŢINERE A PĂCII

Petre Radu-Tudor MA Humanitarian Action

Una dintre caracteristicile mediului internaţional de

securitate din ultima perioadă este linia de separare tot mai estompată dintre problemele de securitate externă şi cele interne, fenomen explicabil şi prin impactul pe care îl au fenomene transnaţionale precum criminalitatea organizată, traficul de droguri sau terorismul internaţional. În cazul particular al operaţiunilor de menţinere a păcii, scopurile de stabilizare şi reconstrucţie întâmpină serioase dificultăţi din cauza circuitelor economice informale create în anii de conflict, multe dintre acestea convergente cu ameninţările transnaţionale la adresa securităţii naţionale - a ţării recent ieşită din conflict, dar şi regionale şi internaţionale. Forţele militare convenţionale, extrem de utile până la momentul încheierii conflictului, prin scopul şi organizarea lor, nu sunt adaptate menţinerii unui climat stabil de ordine internă. Pe de altă parte, problemele de ordine internă sunt complicate de elementele fostului conflict – armament de război în posesia diverselor grupuri, sisteme economice informale, conflicte

117

118

locale, elemente militare externe care încearcă să alimenteze conflictul, iar o forţă convenţională de poliţie este deseori depăşită şi nu poate face faţă provocărilor de securitate internă. Prezentul articol explorează câteva idei din literatura de specialitate care evidenţiază rolul din ce în ce mai important pe care îl joacă instituţiile de ordine publică în operaţiunile de menţinere a păcii şi în special cele hibrid, la graniţa dintre forţe militare şi poliţie civilă, de tipul jandarmeriei.

Operaţiunile de menţinere a păcii reprezintă operaţiunile militare autorizate de Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi, cu cel mai înalt grad de generalitate, se referă atât la misiunile ONU tradiţionale de observare şi menţinere a păcii care sunt bazate pe principiul imparţialităţii, neutilizarea forţei şi consimţământului părţilor, sau la a doua generaţie de operaţiuni de menţinere a păcii sub egida ONU, cu un mandat extins, cât şi la operaţiunile de menţinere a păcii delegate unde acţionează organizaţii regionale sau coaliţii ad-hoc în numele Consiliului de Securitate al ONU.

Gradul de complexitate din ce în ce mai ridicat al operaţiunilor de menţinere a păcii, adaptat la caracteristicile unei societăţi post-conflict, depăşeşte rolul pe care îl pot juca forţele armate convenţionale. În acest sens nu este vorba strict despre mediul de securitate, ci, chiar dacă au legătură cu securitatea internă, despre o multitudine de alte aspecte pe care încearcă să le acopere un mandat extins al unei operaţiuni de menţinere a păcii, cum ar fi oferirea de asistenţă umanitară, supravegherea întoarcerii refugiaţilor, demobilizare, dezarmare şi reintegrarea socială a foştilor combatanţi, servicii de securitate pentru noua administraţie, organizarea procesului electoral. Noile evoluţii au impus accelerarea procesului de adaptare a misiunilor de menţinere a păcii şi astfel s-a trecut la o abordare integrată a tuturor aspectelor la care se referă un mandat extins. Conceptul de “misiune integrată” poate fi definit ca un instrument folosit de ONU prin care organizaţia încearcă să asigure sprijin ţărilor în ceea ce priveşte tranziţia de la război la pace durabilă sau să

119

soluţioneze o situaţie complexă ce necesită un răspuns din partea întregului sistem al organizaţiei prin subsumarea a diverşi actori şi abordări în cadrul unei strategii de management al crizei1.

Problematica extrem de complexă a acţiunilor întreprinse în cadrul generic al operaţiunilor de menţinere a păcii este evidenţiată de una dintre tensiunile fundamentale existente între concepţia care stă la baza intervenţiei şi operaţionalizarea acesteia. Dezastrele umanitare produse în anii 1990, cele mai elocvente exemple fiind acţiunile de genocid din Rwanda şi fostele republici din Iugoslavia, au evidenţiat faptul că ONU era lipsit de instrumente funcţionale pentru realizarea obiectivului său major, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Statul avea obligaţia de a asigura protecţia propriilor cetăţeni şi, din diferite cauze, unele state nu au mai putut oferi doar protecţia, ci chiar un minim de alte servicii, devenind aşa-numitele state în colaps, caracterizate de imposibilitatea de a-şi controla fizic teritoriul, lipsa autorităţii şi a oricărui serviciu public de bază. Soluţia pentru acest tip de situaţie avea să vină din concluziile raportului solicitat de Secretarul General ONU membrilor Comisiei Internaţionale asupra Intervenţiei şi Suveranităţii Teritoriale Respectivul raport, „Responsabilitatea de a proteja” din anul 2001, argumentează că în cazul unor dezastre umanitare responsabilitatea internaţională de a proteja are întâietate asupra suveranităţii teritoriale, aspect care include dreptul de a folosi intervenţia militară pentru a restabili pacea2. Această responsabilitate se extinde şi la faptul că după intervenţie se impune reconstrucţia statului în vederea prevenirii conflictelor ulterioare şi stabilirii unei păci durabile.

1 Eide, E. Et al. "Report on Integrated Missions - Practical Perspectives and Recommendations." Norwegian Institute of International Affairs, Oslo 2005, p. 17 2 “The Responsibility to Protect”, Raport al Comisiei Internaţionale asupra Intervenţiei şi Suveranităţii Teritoriale, International Development Research Centre Ottawa 2001

120

Odată cu adoptarea principiului responsabilităţii de a proteja de către ONU a devenit evidentă trecerea de la rolul de peacekeeper – menţinere a păcii, la cel de peacebuilder – construcţie a păcii. Tranziţia a fost marcată la nivelul instituţional de crearea Comisiei pentru Construcţia Păcii (Peacebuilding Commission) la nivelul ONU prin Rezoluţia 60/180 şi 1645 din 2005, precum şi printr-o constantă preocupare de implementare în toate operaţiunile sub egida organizaţiei a componentei de construire a păcii.

Construcţia conceptului responsabilităţii de a proteja a fost un succes al comunităţii internaţionale, dar operaţionalizarea acestuia în misiunile din zonele postconflict este dificilă şi influenţată de obiectivele politice divergente ale actorilor, naţionali şi internaţionali, implicaţi în procesul de reconstrucţie. În fapt, acţiunea militară propriu-zisă este subcontractată unor coaliţii de state capabile să susţină un efort de acest tip, dar care de multe ori au şi proprii interese în zona de intervenţie. Procesul de reconstrucţie şi drumul către pace durabilă, construcţia păcii, este în schimb un drum al consensului şi, în primul rând, un atribut esenţial local.

Printr-o intervenţie militară robustă conflictele la scală mare, precum şi abuzurile flagrante şi organizate împotriva drepturilor omului încetează şi se restabileşte un echilibru extrem de fragil în societatea postconflict. În această fază este vorba despre absenţa războiului, ceea ce se numeşte o pace negativă, iar obiectivul principal este asigurarea securităţii individului. După un efort intens şi susţinut din partea unei coaliţii militare externe care se încheie rapid datorită unei nete superiorităţi tehnologice, faza următoare în construcţia păcii este restabilirea autorităţii legii. Concret, acest lucru implică un sistem independent judiciar, instituţii independente de protecţie a drepturilor omului, legi care să determine prerogativele guvernului, alegeri libere, acces transparent la puterea politică, legi care să controleze strict poliţia şi sistemul de privare de libertate, legalitatea acţiunilor armatei şi serviciilor de securitate, acces la sistemul de justiţie3.

3 Voorhoeve, J. “From War to the Rule of Law”, Amsterdam University Press, Amsterdam 2007, p. 91

121

Condiţia primordială pentru demararea procesului de reconstrucţie într-o societate postconflict este asigurarea securităţii interne. Ameninţările pot veni dintr-o multitudine de surse, fostele forţe militare implicate în conflict, miliţii sau grupuri organizate cu scopuri criminale, extremişti religioşi, noile forţe de poliţie care acţionează în vederea dobândirii de profituri pentru interes propriu sau pur şi simplu diverse persoane care sunt motivate de răzbunare. La o asemenea gamă de ameninţări răspunsul trebuie să fie flexibil şi extins, utilizând toate mijloacele militare, politice şi economice disponibile, lipsa acţiunii fiind în acest caz deosebit de neproductivă.

Intervenţia externă militară se bucură de un succes rapid, dar asigurarea securităţii interne este un proces îndelungat şi costisitor. Resurse considerabile trebuie alocate pentru menţinerea unui climat adecvat al securităţii interne, în general vehiculându-se cifra de 20 soldaţi sau poliţişti la pentru 1000 de locuitori, iar din această perspectivă lipsa implicării într-un număr suficient, doar 6.7 soldaţi la 100 de locuitori, poate fi una dintre cauzele dificultăţilor cu care se confruntă SUA în Irak4.

Noul model operaţional trebuie să integreze asistenţa militară, autoritatea legii, instituţiile locale şi societatea civilă. Cel mai sensibil punct identificat de cercetători în această privinţă a fost transferul autorităţii şi responsabilităţii operaţionale de la forţele militare externe către structurile locale de ordine publică: soluţia începe cu o forţă de tipul jandarmeriei care integrează dimensiunile civile şi poliţieneşti ale operaţiunii de menţinere a păcii într-o activitate de policekeeping5.

4 Quinlivan, J., ”Burden of Victory. The Painful Arithmetic of Stability Operations”, Rand Corporation, Data: 05.07.2009, <http://www.rand.org/publications/randreview/issues/summer2003/burden.html> 5 Day, G., Freeman, C., “Operationalizing the Responsibility to Protect—the Policekeeping Approach” Global Governance 11 (2005), p. 139–141

122

Această activitate de policekeeping începe imediat după încetarea ostilităţilor şi se încheie după ce toate activităţile caracteristice guvernării au fost transferate autorităţilor locale. Forţa astfel asamblată trebuie să provină din ţări cu o cultură similară celei în care are loc intervenţia pentru a reduce pe cât posibil conflictele generate de o percepţie greşită sau de resentimente istorice între localnici şi cei care încearcă să menţină securitatea internă.

Intervenţiile din mai multe zone au relevat faptul că există un set de bune practici în acţiunea de policekeeping, proceduri care aplicate în toate zonele au dat rezultate bune în menţinerea securităţii interne6. În toate situaţiile s-a demonstrat că stabilirea unui centru internaţional de forţe poliţieneşti a avut un efect benefic şi a condus la ridicarea gradului de pregătire a resursei umane disponibile. Acest centru internaţional funcţionează ca o resursă de excelenţă cu scopul de a elabora proceduri şi standarde la un înalt nivel de competenţă pentru administraţie şi forţele de poliţie. Ariile principale de activitate se referă la controlul manifestaţiilor violente, diplomaţie şi negociere, antrenamente în condiţiile specifice operaţiunilor de menţinere a păcii şi probleme referitoare la diferenţele culturale. În esenţă acest centru are menirea de a acţiona ca un liant între expertiza internaţională în domeniu şi specificul local, acţionând în direcţia elaborărilor procedurilor şi modalităţilor recomandate de acţiune cu respectarea caracteristicilor culturale din zona de intervenţie.

Un al doilea set de bune practici se referă la dezvoltarea expertizei în domeniul administraţiei de tranziţie şi reformei sistemului de justiţie. Rolul actorilor locali este indiscutabil central oricărei misiuni internaţionale, dar tocmai aceşti actori vin cu propriile viziuni şi resping tacit sau activ orice încercare de impunere a unor standarde occidentale. De aceea se impune existenţa unui dialog continuu pe teme ce ţin de reformele economice şi politice, structura organizaţională a

6 idem, p. 143-145

123

misiunii ONU, procesul de cooperare militar-poliţienesc-civil, reforma sectorului de securitate, dezarmare şi reintegrare. La momentul actual nu există standarde cu privire la practicile operaţionale, expertiza fiind diseminată între diverse jurnale de specialitate, forumuri şi cercetători. Pe baza acestei nevoi de expertiză se poate crea, prin intermediului Secretariatului ONU şi al reprezentanţelor diplomatice, o resursă de tipul unui serviciu internaţional specializat în reconstrucţia statelor şi misiuni de asistenţă politică7. Ca plus valoare a acestui efort internaţional se impune şi cooptarea experţilor locali în adaptarea standardelor şi procedurilor de lucru la ţara în care se desfăşoară misiunea, precum şi a liderilor principalelor grupuri implicate, pentru a imprima un caracter de reprezentativitate şi a mări gradul de acceptare a măsurilor luate. Deşi procesul de standardizare operaţională se apropie de rigoarea ştiinţifică, reconstrucţia statului este profund politică, iar actorii locali trebuie implicaţi participativ în toate fazele planificării şi implementării reconstrucţiei.

Recomandările în domeniul securităţii interne converg spre ideea că cea mai potrivită forţă pentru o astfel de misiune este cea de intermediere, între armată şi poliţie, de tipul jandarmeriei. Dincolo de structura şi dotarea tehnică mai robustă, adaptată astfel ameninţărilor dintr-o societate postconflict unde armamentul de război este încă disponibil, iar manifestările contrare ordinii publice sunt extrem de violente, o forţă de tipul jandarmeriei mai are unele avantaje nete faţă de o forţă de poliţie civilă. În mediul de securitate intern una dintre cele mai evidente probleme este controlul graniţelor. Pe durata războiului se formează o multitudine de canale subterane transfrontaliere care sunt folosite după terminarea conflictului atât pentru operaţiuni de contrabandă, cât şi pentru trafic de droguri şi persoane. Atât în statele Uniunii Europene, cât şi în Statele Unite ale Americii, folosirea forţelor paramilitare de tipul jandarmeriei este o metodă

7 idem, p.144

124

folosită cu succes, mărturie fiind creşterea lor rapidă în număr, dar şi ca bugete alocate. În ceea ce priveşte spaţiul Schengen, ţările care şi-au crescut rapid numărul de astfel de forţe destinate securităţii interne sunt Germania – Poliţia de Frontieră, care şi-a dublat efectivele începând cu anii 1990, Austria – Jandarmeria Federală cu unitatea specială Jandarmeria de Frontieră, Italia – Garda Financiară, Spania – Garda Civilă, iar în Statele Unite ale Americii există Poliţia de Frontieră care a cunoscut o creştere aproape de trei ori în mărimea efectivelor începând cu anii 19908. Creşterea numărului de forţe de tipul jandarmeriei care se ocupă de paza frontierelor poate fi explicată prin faptul că monitorizarea unor suprafeţe întinse necesită un echipament diferit de al poliţiei, dar şi prin faptul că organizarea superioară a sindicatelor de crimă organizată (exemplul cel mai elocvent fiind la graniţa SUA cu Mexic) poate fi combătută mai eficient cu o disciplină, tehnologie şi organizare de tip militar. Abilităţile jandarmeriei de a face faţă unui mediu de securitate ostil au fost testate cu succes în diverse misiuni internaţionale de menţinere a păcii precum Haiti, El Salvador, Bosnia-Herzegovina, Kosovo. Ca o recunoaştere a eficienţei unor astfel de forţe la întâlnirea de la Feira din anul 2000 ţările Uniunii Europene au stabilit de comun acord crearea unei forţe de reacţie rapidă cuprinzând 5000 de poliţişti care cel mai probabil vor avea statut militarizat, o forţă de tipul jandarmeriei, iar propuneri pentru realizarea unei forţe internaţionale de jandarmerie au fost iniţiate în interiorul NATO9.

Datorită statutului lor dual, civil şi militar, jandarmeria poate fi plasată atât sub control militari cât şi civil, având un grad ridicat de interoperabilitate. Însă o agenţie de menţinere a securităţii de tipul jandarmeriei se impune a fi utilizată

8 Lutterbeck, D., “Between Police and Military. The New Security Agenda and the Rise of Gendarmeries”, Cooperation and Conflict: Journal of the Nordic International Studies Association Vol. 39(1), p. 47-58 9 idem, p. 58-62

125

punctual, în acele momente şi situaţii în care specificul ei se adaptează perfect cerinţelor misiunilor. Factorii decizionali trebuie să reziste impulsului de a militariza forţele de poliţie din societatea postconflict deoarece un pas esenţial în reconstrucţie este plasarea sub control civil local al poliţiei, în caz contrar existând riscul de reapariţie a unor focare de conflict. Un efort deosebit trebuie depus în sensul dobândirii de către forţele utilizate pentru menţinerea unui climat normal de securitate internă a unor abilităţi de tipul negocierii, medierii conflictelor, comunicării cu liderii locali şi a înţelegerii caracteristicilor culturale specifice zonei. Toate activităţile trebuie să fie desfăşurate cu stricteţe în conformitate cu standardele acceptate privind respectarea drepturilor omului, altfel se deschide oportunitatea unor abuzuri care diminuează legitimitatea forţelor prezente şi, implicit, compromit scopurile finale ale misiunii de menţinere a păcii.

Integrarea unei abordări de tip policekeeping în misiunile de menţinere a păcii pot reprezenta o fereastră de oportunitate pentru România. Chemată să contribuie la efortul comunităţii internaţionale de restabilire a păcii, România poate oferi tipul de resursă umană potrivit pentru mediile de securitate postconflict, dezvoltându-şi, în acelaşi timp, posibilităţile de a se dezvolta ca un furnizor regional de securitate, un obiectiv pe care şi l-a propus la intrarea în NATO şi Uniunea Europeană.

126

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE AL POLIŢISTULUI

Comisar- şef Daniel Vlase - Stoica Direcţia Generală Resurse Umane

De ce consideraţii referitoare la Cod? Dintr-un motiv

relativ simplu, respectiv faptul că din multitudinea definiţiilor pe care dicţionarul explicativ le consacră acestui termen, eu m-am oprit asupra celor referitoare la exprimarea unei păreri sau idei ori la acţiunea de a reflecta. Cred că această precizare este în măsură să stabilească perimetrul/ cadrul în care vom plasa discuţiile noastre pe tema Codului de etică şi deontologie al poliţistului. Adresez deci distinsului auditoriu invitaţia de a reflecta împreună şi nu numai cu privire la necesitatea şi oportunitatea Codului de etică şi deontologie al poliţistului.

Intenţia Ministerului Administraţiei şi Internelor de a reuni laolaltă, într-un cod etic, principii indicate să guverneze conduita poliţiştilor, regulile de comportament desprinse din bunele practici înregistrate pe parcursul îndeplinirii atribuţiilor profesionale, reguli bazate pe distincţia dintre bine şi rău din perspectiva realizării obiectivelor legitime specifice ordinii şi siguranţei publice, nu are o istorie foarte îndepărtată, cel puţin aşa rezultă din cercetarea proprie, cercetare care nu s-a întins mai departe de anul 1989. Astfel, prima încercare de acest fel s-a materializat în Codul deontologic al funcţionarului Ministerului de Interne, aprobat prin Ordinul nr.475/1995 al ministrului de interne, acestuia i-a urmat Codul etic al lucrătorului Ministerului de Interne intrat în vigoare în baza Ordinului ministrului nr. 260 din 20 mai 2002. Au urmat în ordine cronologică Codul de etică şi deontologie a poliţistului

127

aprobat prin H.G. nr. 438/2004 şi, ulterior actualul Cod de etică şi deontologie al poliţistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 991 din 2005. Istoria relativ scurtă a intenţiei de reglementare a bunelor practici, poate fi motivată prin cel puţin două considerente şi anume:

- demilitarizarea structurilor poliţiei se realizează abia în anul 2002, odată cu apariţia Statutului poliţistului, care impune, implicit, „elaborarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului ale cărui prevederi sunt obligatorii în exercitarea profesiei de poliţist;” ca atribuţie a Corpului Naţional al Poliţiştilor (art.50 lit. f);

- dar şi faptului că la nivel mondial s-a remarcat o „…decădere a respectării codurilor morale tradiţionale, un sentiment larg răspândit potrivit căruia moralitatea este relativă, dacă nu cumva fără rost, şi o dispoziţie în a privi cercetarea etică drept frivolă şi irelevantă.”1 astfel cum afirma printre alţii şi Dwight Waldo (1913-1999), referindu-se la evoluţia moralei în secolul XX. În Cuvântul înainte la Tratatul de etică mai sus menţionat, intitulat – Relevanţa eticii în secolul XXI- dl. prof. univ. Dr. Vasile Boari referindu-se la percepţia şi evoluţia eticii în timp afirmă că „…începând cu ultimul deceniu al secolului XX, are loc o puternică mişcare în sens invers. Etica revine în prim-plan.”

De altfel, chiar Recomandarea 10 a Consiliului de Miniştri ai Consiliului Europei a fost elaborată în anul 2001.

Deoarece nu mi-am propus decât o scurtă retrospectivă referitoare la preocuparea manifestată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative de a elabora un Cod al principiilor care să guverneze activitatea şi comportamentul poliţistului, în continuare am să-mi spun părerea în încercarea de a evidenţia necesitatea, de a justifica forma adoptată şi, nu în ultimul rând, de a reliefa aspectele de noutate aduse de Codul de etică şi deontologie al poliţistului.

1Peter Singer - Tratat de Etică, Editura Polirom Iaşi, 2006

128

Documentul în cauză a fost elaborat în perioada premergătoare admiterii României în Uniunea Europeană cu sprijin şi consultanţă acordate de experţi francezi şi belgieni, fapt în măsură să justifice parţial concordanţa reglementărilor cuprinse în Codul român şi cele ale Codului European de Etică al Poliţiei (Recomandarea 10 din anul 2001 adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 19 septembrie 2001). De altfel, revizuirea codului în vigoare la acea dată (H.G. nr. 438/2004) figura ca măsură în cadrul Programului Naţional de Prevenire şi Planului Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei a cărei îndeplinire era de natură să influenţeze pozitiv încheierea Capitolului de negociere 24 Justiţie şi Afaceri Interne. De asemenea, documentul emis de Consiliul de Miniştri ai Consiliului Europei recomanda „guvernelor Statelor membre de a se inspira, în legislaţia şi practicile interne ale acestora şi în codurile lor de conduită în materie de poliţie, din principiile enunţate în - Codul european de etică al poliţiei, ce figurează în anexa prezentei Recomandări, în vederea aplicării lor progresive şi asigurării unei difuzări cât mai ample a acestui text.” Dacă acestor argumente le mai adăugăm şi pe cele potrivit cărora încrederea populaţiei este legată direct de comportamentul poliţiei în timpul îndeplinirii atribuţiilor, de modul în care poliţia respectă demnitatea umană, libertăţile şi drepturile fundamentale, iar serviciul poliţienesc se desfăşoară în strânsă legătură cu populaţia iar eficienţa acţiunilor poliţieneşti depinde de susţinerea acesteia din urmă, apreciez că nu mai este nevoie de alte argumente în a demonstra necesitatea realizării Codului.

Adoptarea Codului de etică şi deontologie a poliţistului a reprezentat una dintre etapele procesului de profesionalizare a poliţiei, de dezvoltare pe baze noi a culturii organizaţionale, de modificare a atitudinilor faţă de fenomenul corupţiei şi faţă de actele şi faptele calificate ca fiind indezirabile.

Este normal ca după adoptare să urmeze o altă etapă, respectiv cea a implementării reprezentată prin măsuri de popularizare a regulilor de comportament, a importanţei

129

respectării lor şi de ce nu şi a considerentelor ce au stat la baza elaborării documentului respectiv. Este evident faptul că acum parcurgem această etapă, iar evoluţia ulterioară a relaţiei poliţie – populaţie, respectiv nivelul satisfacţiei cetăţenilor faţă de serviciul prestat de poliţie, va dovedi eficacitatea regulilor cuprinse în textul Codului şi a procesului de implementare a acestora.

Codul de etică şi deontologie a poliţistului statuează principiile şi regulile care guvernează conduita poliţistului, în cadrul Poliţiei Române, precum şi modul de comportare al acestuia în situaţii speciale, cum sunt: relaţia cu publicul, martorii, recurgerea la forţă, sau activitatea de cercetare a suspecţilor şi a faptelor ilicite. Pentru cazurile în care intervenţia poliţistului presupune restrângerea temporară a exercitării unora dintre drepturile şi libertăţile persoanelor, au fost stabilite reguli prin a căror respectare se minimizează atingerea adusă drepturilor fundamentale, la strictul necesar îndeplinirii de către poliţist a obiectivului legitim.

Referirile exprese la Poliţie, ca instituţie, existente în cod, au fost introduse ca atare pentru a reliefa şi mai pregnant faptul că poliţistul funcţionează într-un sistem, într-o organizaţie al cărei nivel de prestanţă etică şi deontologică se prezintă ca sumă a comportamentelor individuale.

Intrarea sa în vigoare sub forma unei hotărâri a guvernului nu a avut în vedere continuarea vreunei „tradiţii”, ci faptul că prin publicare în Monitorul Oficial prevederile Codului de etică şi deontologie a poliţistului devin accesibile cetăţenilor şi societăţii civile în întregul ei. Astfel, codul dobândeşte noi valenţe devenind un instrument util şi pentru membrii societăţii civile care, astfel, vor ajunge să cunoască comandamentele etice şi deontologice sub imperiul cărora trebuie să funcţioneze serviciile poliţieneşti. În acest fel cetăţenii au posibilitatea de a pretinde, în cunoştinţă de cauză, un comportament corect, conform cerinţelor Codului, din partea personalului însărcinat cu aplicarea legii.

Este important de subliniat în aceeaşi măsură şi faptul că documentul în cauză nu a fost conceput ca un nou mijloc de constrângere a poliţiştilor ci, dimpotrivă, ca îndrumar comportamental destinat, printre altele, să le ofere acestora

130

protecţia unor norme etice şi deontologice concrete, aplicabile atât întregului sistem cât şi fiecărei persoane în parte.

Un element de noutate, inclusiv la nivel european, la momentul elaborării sale, şi care îi potenţează valoarea şi îi sporeşte impactul, îl reprezintă extinderea ariei de aplicare a normelor etice şi deontologice cuprinse în Cod, asupra tuturor structurilor cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice.

De asemenea, faptul că fiecare articol are un titlu sintetic reprezintă, în opinia mea, un alt element de noutate în ce priveşte forma Codurilor elaborate pentru poliţie după anul 1989. Acest lucru îşi dovedeşte utilitatea prin aceea că oferă posibilitatea rapidă de orientare şi de identificare a regulilor aplicabile unei anume situaţii fără a fi necesară parcurgerea întregului text al reglementării.

De ce titlul „etică şi deontologie”? Pentru că astfel

prevede Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare dar mai cu seamă pentru că pornind de la unele dintre definiţiile date celor doi termeni etica – teorie asupra moralei; reguli de conduită împărtăşite de o comunitate anumită, reguli fundamentate pe distincţia între bine şi rău şi, respectiv, deontologia – doctrina referitoare la normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei profesii sau parte a eticii care se ocupă cu studiul normelor şi obligaţiilor specifice unei activităţi profesionale a fost considerată oportună reunirea celor doi termeni. Aceasta cu atât mai mult cu cât Codul încearcă să stabilească linia comportamentală pe care societatea o aşteaptă de la poliţişti şi jandarmi, cunoscut fiind faptul că în aplicarea legii pericolul depăşirii limitelor stabilite există întotdeauna. Aceasta nu înseamnă neapărat comiterea unor abuzuri, ci şi posibilitatea fizică pe care o are poliţistul de a fi sau nu discreţionar în dispunerea măsurilor legale, de a folosi sau nu atributele conferite de statutul său în funcţie de persoanele cu care intră în contact, Codul încercând să elimine tocmai asemenea situaţii.

131

PRINCIPII DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE ÎN CARIERA POLIŢISTULUI DIN ROMÂNIA

Lect.univ.drd. Cornel Ţarcă Academia de Poliţie ”Alexandru Ioan Cuza”

În conformitate cu Legea nr. 218/2002 privind

organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi a Legii nr. 360/ 2002 privind statutul poliţistului, poliţistul este obligat să presteze servicii specializate în interesul şi sprijinul persoanei, comunităţilor şi instituţiilor statului exclusiv pe baza legii.

Conform normelor deontologiei profesionale, poliţistul trebuie să probeze în orice împrejurare că întreaga sa conduită profesională, dar şi cea extraprofesională se bazează pe un set de norme morale pe care le respectă întotdeauna, în orice împrejurare, chiar şi atunci când nu se află sub control social. Atunci când îşi începe activitatea profesională, poliţistul este admis într-o colectivitate, într-un grup profesional care este deja constituit, unde există o serie de reguli formale sau informale2.

Regulile formale (oficiale) sunt valabile în toate structurile de poliţie şi sunt clare şi strict reglementate de: legi, ordine, dispoziţii, hotărâri, instrucţiuni, respectarea lor fiind obligatorie, ca o condiţie care asigura buna desfăşurare a muncii de poliţie.

Respectarea ad literam a regulilor formale existente în structura poliţienească în care lucrează este de natură a-i permite poliţistului să -şi manifeste profesionalismul.

Fiecare structură poliţienească desemnată a deservi o

2 Constantin Eugeniu Ciprian – Componente manageriale de gestionare eficientă a carierei poliţistului român, Editura Sitech, Craiova, 2009, p. 284

132

colectivitate mai mare sau mai mică îşi constituie un set de norme, de reguli informale (neoficiale), generate de natura relaţiilor stabilite între poliţişti şi de specificul local. Fiecare comunitate are un specific etnic, confesional, cultural, operează cu datini, obiceiuri, cutume, care într-un anumit mod influenţează şi natura relaţiilor stabilite între poliţie şi membrii comunităţii.

Poliţistul este pus deseori în situaţia de a presta serviciul public pentru care a fost specializat într-o comunitate total diferită de cea din care provine şi de aceea, pentru a se integra în comunitate, el trebuie să se adapteze continuu atât la normele formale, cât şi la cele informale ce operează în colectivul său de muncă.

Apartenenţa la acelaşi grup socio-profesional, împărtăşirea aceloraşi greutăţi şi bucurii, efectuarea în comun a unor activităţi profesionale specifice generează o apropiere între poliţişti, consolidează colectivul, îi întăresc coeziunea şi îl omogenizează generând aşa numita “unitate de breaslă”. Faptul în sine este benefic, fiecare poliţist ştie că într-o anumită situaţie, grea pentru el, fie de natură profesională, fie extraprofesională poate conta pe sprijinul colegilor săi animaţi de solidaritate profesională.

Profesia de poliţist presupune asumarea voluntară, conştientă a unor riscuri, a restrângerii unor drepturi şi libertăţi, lucru pe care nu toţi poliţiştii sunt dispuşi să-l accepte şi să-l respecte întotdeauna. În consecinţă, în anumite colectivităţi îşi mai fac simţită prezenţa şi poliţişti a căror conduită este departe de a fi cea pe care societatea o aşteaptă de la ei, ajungând să încalce atât normele deontologiei profesionale, cât, şi mai grav, normele juridice (mită, violenţă nejustificată etc.).

Statutul şi rolul pe care-l îndeplineşte în societate poliţistul îl obligă pe acesta să adopte în raporturile cu membrii comunităţii o conduită ireproşabilă, bazată pe politeţe, bunăcuviinţă, solicitudine, principialitate, imparţialitate.

Extrem de apreciate sunt din partea membrilor comunităţii integritatea morală, respectul pe care-l manifestă

133

poliţistul faţă de ordine şi lege, profesionalismul şi nu în ultimul rând discreţia pe care trebuie să o aibă în mod constant poliţistul în raporturile oficiale şi neoficiale pe care le stabileşte cu membrii comunităţii.

Având în vedere impactul deosebit al legăturii poliţist-cetăţean, profesia de poliţist reclamă anumite norme morale de conduită care se cer respectate atât în activitatea profesională, cât şi în viaţa personală. Această doctrină privitoare la normele de conduită şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni poartă numele de deontologie.

Conceptual, etica reprezintă ansamblul regulilor de conduită împărtăşite de o comunitate anumită, reguli care sunt fundamentate pe distincţia între bine şi rău. Un demers etic înseamnă o reflectare asupra principiilor generale (inclusiv pe ce bază aleg un anumit set de principii în raport cu altul) şi a aprecia din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o persoană într-o situaţie particulară. Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor.3

Deontologia este doctrina referitoare la normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei profesii. Deontologia poliţienească este definită ca fiind un ansamblu de norme care reglementează raporturile dintre poliţişti, pe de o parte, şi dintre poliţişti şi cetăţeni, pe de altă parte.

Astfel, în exercitarea funcţiei publice, poliţiştii iau hotărâri cu caracter obligatoriu, urmăresc îndeplinirea lor, iar la nevoie le pot impune, potrivit procedurilor legale, utilizând mijloacele din dotare. Toate acestea însă se vor aborda prin exteriorizarea unui anume tip de comportament.

Astfel, conduita poliţistului are în vedere respectarea următoarelor valori:

- integritate; - respect pentru lege şi ordine;

3 Miroiu, M., Nicolae, G.B., Introducere în etica profesională, Editura Trei, 2001, p. 15-25;

134

- solicitudine; - imparţialitate; - responsabilitate; - loialitate; - profesionalism; - discreţie. Ceea ce individualizează profesia de poliţist este, în

special, climatul specific de moralitate. Respectul pentru ordine şi lege, precum şi impunerea respectării acestora, nu pot fi realizate decât cu angajaţi care au un comportament fără reproş. În acest sens, pentru a fi în măsură să ofere populaţiei servicii corespunzătoare, se recomandă ca lucrătorii să cunoască, să înţeleagă şi să respecte principiile fundamentale care trebuie să le guverneze conduita profesională.4

> Legalitatea este principiul fundamental care stă la baza activităţii poliţistului. Potrivit acestui principiu, activităţile şi acţiunile trebuie să se desfăşoare numai în spiritul şi cu respectarea prevederilor actelor normative. Este de altfel cunoscut faptul că şi cetăţenii, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor lor, sunt supuşi rigorilor impuse de lege. Pornind de la premisa că legile reprezintă garanţia siguranţei cetăţenilor într-un stat democratic, orice acţiune sau activitate a structurilor cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să-şi aibă fundamentarea în lege şi numai în lege.

Respectarea principiului legalităţii se realizează prin: - cunoaşterea temeinică de către lucrători a prevederilor

legale, precum şi a regulamentelor specifice; - autocontrol în desfăşurarea acţiunilor/activităţilor; - control ierarhic.5

Cunoaşterea prevederilor legale precum şi a regulamentelor specifice presupune existenţa unui bagaj

4 Ghidul de aplicare a Codului de etică şi deontologie al poliţistului 5 Iacob, A., Drăghici, C., Constantin, C., Voinic, C., Drept poliţienesc, Editura Sitech, Craiova, 2008

135

informaţional ce trebuie în permanenţă completat. Totodată, interpretarea şi aplicarea cunoştinţelor şi

evaluarea situaţiilor practice trebuie să fie făcută fără părtinire, cu bună credinţă.

Autocontrolul se realizează de către fiecare poliţist prin raportarea acţiunilor proprii la normele legale. Această formă de control poate fi apreciată ca fiind de o mai mare importanţă în ceea ce priveşte asigurarea legalităţii în raport cu celelalte forme de control, având în vedere că activitatea poliţiştilor se desfăşoară nu numai în sediul unităţii sau în apropierea acesteia, ci şi în zone sau unităţi teritoriale izolate. În aceeaşi măsură, autocontrolul implică şi autocenzura comportamentală. Astfel, atitudinea absolut legală constituie una din premisele garanţiei asumării valorilor eticii şi deontologiei profesionale.

Un alt aspect pe care îl implică principiul respectării legalităţii este vizat de exercitarea controlului ierarhic, realizat în principal de:

• şefii direcţi şi nemijlociţi, • organele cu atribuţii de control. Este ştiut faptul că lipsa unui control adecvat poate

favoriza apariţia fenomenelor de încălcare a legalităţii, prin săvârşirea de abuzuri/abateri sau prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Prin atribuţiile cu care sunt investite, organele de control vor urmări ca lucrătorii, indiferent de grad şi funcţie, să respecte legea dar şi deontologia profesională. Lucrătorii din domeniul ordinii şi siguranţei publice vor veghea la respectarea legii, în general, potrivit competenţelor ce le revin şi, în acelaşi timp, vor avea în vedere că prin actele şi faptele lor să se situeze în perimetrul legalităţii. Nu trebuie să fie scăpat din vedere nici faptul că legea se cere respectată şi apărată, dar, în egală măsură îi şi apăra pe lucrătorii care, în rezolvarea diferitelor situaţii profesionale, îşi fundamentează acţiunile exclusiv pe baza normelor legale.

> Egalitate, imparţialitate şi nediscriminare. Acest principiu trimite în modul cel mai direct la etica şi deontologia

136

poliţienească. Cei trei termeni sunt într-o mare măsură complementari. Egalitatea presupune, pe de o parte, aşezarea de către poliţist, pe acelaşi plan, a tuturor persoanelor, indiferent de împrejurările profesionale în care intră în legătură cu acestea şi, pe de altă parte, abordarea în aceeaşi manieră a cazurilor similare.

Imparţialitatea îl va situa pe poliţist deasupra unor probleme litigioase în care nu trebuie să se implice altfel decât profesional. O asemenea poziţie îi va permite să abordeze detaşat de sentimente circumstanţele profesionale în care se află. Nediscriminarea, ca aspect al acestui principiu, constă în faptul că funcţionarul nu trebuie să se lase condus de idei preconcepute, de resentimente, de impulsuri necenzurate atunci când intră în contact cu diferite categorii de persoane, indiferent de poziţie socială, sex, religie, rasă etc.

Măsurile luate pot crea nemulţumiri în rândul unor categorii de cetăţeni. Deseori, nemulţumirile se manifestă paradoxal, chiar în rândul persoanelor care prin actele şi faptele lor încalcă normele legale şi de comportament, impuse şi acceptate de societate şi prejudiciază astfel drepturile fundamentale ale cetăţenilor, precum şi în rândul rudelor, cunoscuţilor sau prietenilor acestora aflaţi la locul producerii evenimentului sau care află despre acesta.

Este reacţia clasică prin care aceste persoane încearcă să-şi transfere vinovăţia pe seama unor încălcări şi abuzuri imaginare ale poliţiştilor.

Eliminarea arbitrariului în timpul intervenţiei, a oricăror atitudini de natură să creeze suspiciuni cu privire la imparţialitatea acţiunii şi a măsurilor dispuse sunt de natură să evite posibilele reacţii violente din partea celor implicaţi şi chiar să aducă sprijin pentru acţiunea poliţiştilor.

> Transparenţa este unul dintre principiile care se află la baza activităţii structurilor de poliţie şi, implicit, a lucrătorilor acestora. Furnizarea informaţiilor referitoare la activităţile desfăşurate poate determina câştigarea încrederii populaţiei.

Astfel, aducerea la cunoştinţa cetăţenilor, prin mijloace

137

adecvate de informare, a modului în care se efectuează intervenţiile (cu precizarea acţiunilor pe care poliţistul este îndreptăţit să le efectueze, comportamentul impus cetăţenilor pe timpul acestora şi riscurile pe care şi le asumă în cazul nerespectării lor), particularizat pe tipuri de misiuni, poate determina o reacţie de acceptare, dacă acţiunile se înscriu în tiparul cunoscut de societate.

În acelaşi timp se impune respectarea confidenţialităţii informaţiilor care pot afecta integritatea persoanelor, procesul de administrare a probelor, securitatea martorilor sau a altor persoane. Respectarea principiului transparenţei, concomitent cu îndeplinirea cerinţelor referitoare la asigurarea securităţii datelor, inclusiv a celor cu caracter personal, a impus crearea unor structuri interne/persoane specializate în relaţia cu mass-media, care au atribuţii bine definite.

Capacitatea şi datoria de exprimare reprezintă posibilitatea lucrătorului de a analiza situaţiile profesionale pe care le întâlneşte şi de a-şi exprima punctul de vedere, potrivit pregătirii şi experienţei sale, în vederea îmbunătăţirii calităţii şi eficacităţii serviciului public oferit. Acest principiu instituie obligaţia asumării unui rol activ în cadrul organizaţiei din care acesta face parte, prin prezentarea de opinii pertinente şi argumentate cu privire la modalităţile de soluţionare ale unor situaţii profesionale.

Poliţiştii trebuie să abordeze situaţiile nu doar reactiv, prin simpla executare a dispoziţiilor şi prezentarea de rapoarte privind rezultatele obţinute, ci şi proactiv. În virtutea acestui principiu, apare obligaţia de a-şi exprima motivat eventualele dezacorduri faţă de deciziile care privesc probleme de serviciu şi de a aduce la cunoştinţa superiorilor observaţii bazate pe normele legale şi pe experienţa profesională. În acelaşi context se înscrie şi datoria de a informa în timp util asupra dotării cu mijloace necorespunzătoare sau insuficiente pentru realizarea obiectivului, a datelor incomplete transmise odată cu dispoziţia de executare a activităţii, precum şi de a prezenta experienţa personală şi experienţele anterioare relevante pentru situaţia respectivă etc.

138

Se consideră că modul în care se aplică acest principiu determină măsura comportamentului fundamentat pe norme etice şi pe respectarea deontologiei profesionale. Ca profesionişti, lucrătorii în domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să-şi prezinte opiniile bazate pe experienţă şi cunoştinţele dobândite şi să le susţină fără teama de repercusiuni. În aceeaşi măsură, şefii vor promova un climat profesional care să admită şi să încurajeze exprimarea fără rezerve a punctelor de vedere diferite.

Acest principiu nu poate fi însă invocat pentru a evita participarea la executarea unei misiuni. Orice lucrător trebuie să ştie că deontologia îi impune să se pronunţe asupra unui aspect sau altul, cu bună credinţă, pe baza conştiinţei profesionale şi nu spre a prezenta ceea ce consideră că le-ar conveni şefilor săi să audă.

Pe de altă parte, însă, tot deontologic este din partea lucrătorului să îşi menţină afirmaţiile în perimetrul legalităţii, egalităţii, imparţialităţii, nediscriminării, fără a încerca să dea caracter de autenticitate unor interpretări vădit eronate ori să determine organizarea şi desfăşurarea de acţiuni insuficient justificate sau să influenţeze decizii în care este interesat.

> Disponibilitatea. Pentru a face dovada disponibilităţii, lucrătorii în domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să intervină în orice moment, în timpul sau în afara serviciului, în cazul în care iau cunoştinţă despre existenţa unei situaţii prin care se aduce atingere drepturilor persoanelor, sunt puse în pericol bunurile acestora sau, pur şi simplu, atunci când un individ se află în dificultate.

Intervenţia în asemenea situaţii nu poate fi condiţionată de faptul că lucrătorul se afla în concediu, învoiri, permisii, dar va fi precedată de declinarea calităţii. Se impune totuşi ca, anterior acordării sprijinului, să realizeze o evaluare a situaţiei cel puţin cu privire la raportul de forţe, şansele de reuşită, precum şi riscurile asumate. Este posibil ca în asemenea împrejurări să fie necesară anunţarea forţelor specializate sau, dacă faptele ilegale s-au consumat, obţinerea de date şi

139

informaţii cu privire la semnalmentele făptuitorilor, mijloacele de transport folosite etc. şi care să fie aduse la cunoştinţa personalului investit cu soluţionarea cazului.

În timpul serviciului, disponibilitatea se manifestă şi prin ascultarea atentă a cererilor legitime ale cetăţenilor, încercând să le rezolve, oferindu-şi serviciile într-o manieră profesionistă. În asemenea situaţii, stabilirea priorităţilor este deosebit de importantă.

Astfel, dacă din lipsa mijloacelor şi a timpului necesar ori datorită altei misiuni aflată în desfăşurare, intervenţia nu poate fi realizată imediat de către lucrătorul sesizat iniţial, este necesar ca solicitantului să-i fie explicate motivele pentru care cauza este declinată spre alţi colegi în vederea soluţionării.

Disponibilitatea presupune, pe lângă prezenţa regulată a poliţistului la serviciu sau la locul unde trebuie să execute o anumită misiune, şi capacitatea de ascultare şi înţelegere a problemelor aduse la cunoştinţă de persoanele aflate într-o situaţie critică. Datorită caracterului permanent al serviciului şi particularităţilor misiunilor ce revin structurilor cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice, acestea solicită lucrătorilor să manifeste disponibilitate totală faţă de îndeplinirea atribuţiilor (rechemarea la serviciu, constrângeri, program prelungit de muncă sau în schimburi, capacitatea de a se adapta diversităţii sarcinilor de îndeplinit etc.), aspecte care rezultă atât din angajamentul asumat de lucrător la momentul intrării în profesie, cât şi din jurământul de credinţă depus la acordarea primului grad profesional/militar.

Obligaţia la disponibilitate permanentă a lucrătorilor din domeniul ordinii şi siguranţei publice justifică, de asemenea, şi de ce le este interzis să exercite, în afara excepţiilor prevăzute de lege, alte activităţi pentru care să fie remuneraţi. Depinde astfel de lucrători să stabilească echilibrul între serviciu şi practicarea activităţilor lucrative sau nelucrative care îi sunt permise (activitate didactică, cercetare ştiinţifică, creaţie literar-artistică), astfel încât disponibilitatea profesională să nu fie afectată.

140

> Prioritatea interesului public. Interesul public reprezintă orice aspect care afectează viaţa comunităţii sau care prezintă interes pentru aceasta. Funcţionarea şi acţiunile guvernului ori ale autorităţilor sau instituţiilor publice centrale şi locale sau ale oricărei alte entităţi care foloseşte bani publici sau care influenţează viaţa comunităţii prezintă interes public.

Respectarea drepturilor omului, aşa cum sunt definite în documentele internaţionale ratificate de România, reprezintă o altă componentă a interesului public. Prioritatea interesului public se manifestă prin aceea că, în exercitarea atribuţiilor funcţionale, lucrătorul din domeniul ordinii şi siguranţei publice acordă întâietate îndeplinirii serviciului în folosul comunităţii, chiar dacă prin aceasta se prejudiciază sau se întârzie realizarea unor obiective personale.

Prioritatea interesului public nu poate fi tratată şi nici explicată independent de disponibilitate. Această corelaţie este determinată de calitatea conferită de profesie şi, implicit, de statutul profesional. Lucrătorii au datoria să trateze toate persoanele în mod egal, neţinând cont de interesul personal şi asigurând primatul interesului public.

Profesionalismul presupune îndeplinirea sarcinilor de serviciu prin aplicarea cunoştinţelor teoretice şi prin folosirea deprinderilor practice dobândite. Poliţiştii sunt, de altfel, obligaţi să-şi perfecţioneze permanent pregătirea de specialitate şi să-şi dezvolte capacitatea de înţelegere a problemelor sociale, culturale şi educaţionale specifice colectivităţii în care îşi exercită profesia.

Pentru a fi un bun profesionist, lucrătorul trebuie să: - cunoască legislaţia aplicabilă în domeniul său de

activitate; - cunoască şi să aplice procedurile de lucru uzuale; - analizeze solicitările ce-i sunt adresate direct de către

cetăţeni şi să le rezolve, să ceară sprijin pentru soluţionarea lor sau să îndrume cetăţenii către structurile/formaţiunile competente atunci când constată că acestea depăşesc responsabilităţile funcţiei pe care o îndeplineşte;

141

- lucreze în serviciul populaţiei, dedicând timpul necesar activităţii pe care este abilitat să o desfăşoare;

- se comporte corect şi demn în relaţiile cu ceilalţi lucrători şi să observe atitudinea acestora, fiind obligat să sesizeze cazurile de abatere de la normele etice ale profesiei;

- se identifice cu profesia şi instituţia, să evite implicarea emoţională excesivă în soluţionarea problemelor de serviciu;

- dea dovadă de echidistanţă şi imparţialitate în relaţia cu cetăţeanul şi colegii de profesie;

- manifeste respect faţă de cetăţeni în toate împrejurările care presupun contactul direct ori prin intermediul mijloacelor de comunicare.

Confidenţialitatea se îmbină de cele ai multe ori cu profesionalismul şi legalitatea. Astfel, protecţia informaţiilor şi a persoanelor care le-au pus la dispoziţia lucrătorilor trebuie realizată concomitent cu celelalte activităţi necesare pentru soluţionarea cazului. Confidenţialitatea nu presupune numai protecţia datelor şi a persoanelor, ci şi obligaţia lucrătorilor de a proteja informaţiile obţinute în virtutea atribuţiilor de serviciu şi de a nu le utiliza în vederea obţinerii unor avantaje pentru ei sau pentru alţii.

Respectul faţă de cetăţeni se manifestă atât prin utilizarea moderată a regulilor de politeţe şi curtoazie, cât şi prin evitarea oricărei manifestări discriminatorii, legată de naţionalitate, religie, opinii, sex, vârstă, condiţie socială sau de orice alt considerent. Anumite situaţii pot influenţa emoţional lucrătorul, ca pe orice alt individ (prezenţa unor răniţi grav, anunţarea familiilor victimelor cu privire la producerea unui accident etc.), sau în alte cazuri.

Respectul faţă de şefii profesionali şi colegi constă în respectarea regulilor de comportament (politeţe, curtoazie, punctualitate, respectarea angajamentelor asumate formal sau informal ş.a.) şi de demnitate (decenţă, grijă pentru propria imagine ş.a.), precum şi prin respectarea prevederilor regulamentelor militare de către personalul cu statut militar. Indiferent de statutul profesional, de unitatea din care face

142

parte, de grade sau de sarcini, relaţiile dintre lucrătorii din domeniul ordinii şi siguranţei publice se bazează în principal pe respect mutual, loialitate şi solidaritate.

Respectul mutual presupune înţelegerea faptului că orice sarcină repartizată unui coleg, oricât de modestă ar fi, contribuie la buna funcţionare a serviciului public.

Integritatea morală. Prin poziţia sa, lucrătorul se poate afla în situaţia de a i se oferi diferite avantaje (gratuităţi, cadouri). Aceste oferte sunt rareori dezinteresate. Integritatea îl va determina să le refuze politicos, explicând că este plătit pentru a oferi un serviciu public, potrivit competenţelor.

În acest sens, poliţiştii au obligaţia de a-şi pregăti familiile astfel încât eventualele “atenţii” să nu le parvină prin intermediul acestora, indiferent care ar fi justificarea.

Pe de altă parte, publicul nu ar tolera ca poliţistul să uzeze de calitatea sa pentru a încerca să obţină o favoare sau alta pentru el însuşi sau pentru altul (lucrător în uniformă care nu respectă ordinea în faţa unui ghişeu la care se prezintă pentru a-şi rezolva o problemă personală).

Independenţa operaţională constă în îndeplinirea atribuţiilor şi misiunilor potrivit competenţelor stabilite pentru nivelul ierarhic pe care îl ocupă în cadrul structurii, fără imixtiunea altor lucrători, persoane sau autorităţi. Independenţa operaţională nu presupune acţiuni executate haotic sau care au fost incluse fără temei în categoria celor prioritare, ori pe considerente exclusiv personale (ex. controale economice care vizează o anume societate comercială efectuate numai pentru a-i perturba activitatea în scopul favorizării concurenţei sau executarea unor activităţi care nu decurg din obiectivele stabilite la nivelul structurii respective).

Loialitatea constă în ataşamentul faţă de instituţie şi valorile promovate de aceasta, ceea ce exprimă de fapt adeziunea deplină, conştientă şi irevocabilă, manifestată din proprie iniţiativă, la o cauză înaltă. Manifestarea loialităţii însumează mai multe trăsături, cum sunt: cinstea, corectitudinea, fidelitatea, sinceritatea, respectarea

143

angajamentelor, statornicie etc. Aceasta presupune demnitate chiar şi în afara serviciului, astfel încât, prin întregul său comportament, poliţistul să nu aducă atingere imaginii instituţiei şi profesiei sale.

BIBLIOGRAFIE Codul de etică şi deontologie al poliţistului, adoptat prin

H.G. nr. 991 din 25 august 2005 Codul european de etică al poliţistului, 2001 Constantin Eugeniu Ciprian – Componente manageriale

de gestionare eficientă a carierei poliţistului român, Editura Sitech, Craiova, 2009

Miroiu, M., Nicolae, G.B. - Introducere în etica profesională, Editura Trei, 2001

Iacob, A., Drăghici, C., Constantin, C., Voinic, C. - Drept poliţienesc, Editura Sitech, Craiova, 2008

144

CODUL DEONTOLOGIC AL CURSANŢILOR ŞI ELEVILOR

LA NIVELUL CENTRULUI DE FORMARE ŞI PERFECŢIONARE A PREGĂTIRII AGENŢILOR

DE POLIŢIE “NICOLAE GOLESCU’’ – SLATINA

Comisar-şef Iulian Tănase Centrul de Formare şi Perfecţionare a Pregătirii

Agenţilor de Poliţie “Nicolae Golescu’’ Slatina

Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, din perspectiva Poliţiei Române, impune îmbunătăţirea standardelor de conduită şi profesionale, euroconformizarea acestora la cerinţele celorlalte poliţii din uniune, formarea unui poliţist european care să răspundă solicitărilor societăţii actuale.

Realizarea acestui deziderat nu se putea face decât prin asigurarea unui cadru juridic adecvat şi care să vină în completarea celui existent referitor la funcţionarul public. Astfel, la data de 25 august 2005, acest lucru s-a îndeplinit prin aprobarea Hotărârii de Guvern nr. 991- privind Codul de etică şi deontologie al poliţistului, document elaborat cu respectarea Codului European de etică al poliţiei, realizându-se astfel una din sarcinile primordiale stipulate în Capitolul 24 - Justiţie şi Afaceri Interne.

Existenţa cadrului juridic general a determinat realizarea unor coduri care să conţină norme specifice unui anumit domeniu de activitate, aici putând fi exemplificate: „Codul de conduită al ofiţerilor şi tehnicienilor criminalişti’’, „Codul de conduită al ofiţerilor şi agenţilor de poliţie rutieră’’, în dorinţa de adaptare a principiilor generale cât şi a celor specifice, prevăzute în Ghidul de aplicare, la activitatea concretă a diferitelor structuri din cadrul Poliţei Române.

145

În cadrul unităţilor de învăţământ, locul unde se pregătesc viitorii poliţişti, indiferent de specificul specialităţii, pentru asigurarea unui climat de ordine şi disciplină, pentru formarea viitorilor funcţionari cu statut special în spiritul respectării legilor, se impune cu obligativitate stabilirea unor norme de conduită care să asigure o conduită responsabilă pe perioada desfăşurării cursurilor. Acest lucru este imperativ cu cât se doreşte o continuare a respectării acestor norme de conduită, morale şi profesionale şi după finalizarea cursurilor, conştientizarea faptului că numai în baza respectării unor norme se poate asigura o imagine favorabilă în cadrul comunităţii pe care o deserveşte, a instituţiei şi nu în ultimul rând a persoanei sale. Poliţistul, ca prestator de servicii către comunitate, trebuie să devină un model de comportare în orice situaţie, reprezentând mereu un etalon de comportament pentru toate categoriile de cetăţeni.

Modalitatea optimă de implementare a Hotărârii de Guvern nr. 991/ 25.08.2005 la nivelul Centrului „Nicolae Golescu” – Slatina a constat în elaborarea unui plan de măsuri pe termen scurt care a avut drept obiective: introducerea la toate disciplinele a noţiunilor privind reglementarea folosirii forţei, a deontologiei profesionale, prelucrarea unor cazuri elocvente de încălcare a deontologiei profesionale, desfăşurarea unor seminarii şi dezbateri pe tema conţinutului actului normativ, realizarea unei broşuri care să vină în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a cursanţilor prin interpretarea şi comentarea conţinutului H.G. nr. 991/2005.

Pentru asigurarea unui climat de ordine şi disciplină pe timpul desfăşurării cursurilor, participanţii trebuie să respecte anumite reguli de conduită specifice Centrului „Nicolae Golescu” – Slatina. Acest lucru poate fi adus la cunoştinţa cursanţilor în momentul de faţă prin intermediul Codului de conduită al cursanţilor, elaborat la iniţiativa Centrului Slatina şi aprobat de şeful Inspectoratului General al Poliţiei Române. Prevederile acestui cod de conduită al cursanţilor reglementează: portul ţinutei, păstrarea şi întreţinerea bunurilor

146

din dotare, modul de comportare în diferite situaţii determinate de permisii, învoiri ori misiuni.

Introducerea cu caracter obligatoriu a temei cu titlul „Codul de etică şi deontologie al poliţistului – instrument de îmbunătăţire a standardelor de conduită profesională’’ la toate cursurile indiferent de specificul şi durată acestora a dus la cunoaşterea principiilor generale de conduită, a normelor ce se impun a fi respectate în diferite ipostaze ale muncii de poliţie. Faptul că aceste cursuri au implicat participarea unui număr mare de ofiţeri şi agenţi/subofiţeri din cadrul diferitelor structuri ale M.A.I. nu a constituit decât un prilej de a informa participanţii de necesitatea existenţei unui astfel de cod, a unui ghid de aplicare pentru toate categoriile de personal stipulate în aceste documente.

Această temă nu este în măsură să asigure transmiterea tuturor cunoştinţelor necesare, fapt pentru care, la orele de tactică poliţienească, drept penal ori drept procesual penal s-a asigurat legătura interdisciplinară între ştiinţele socio-umane, respectiv disciplina ,,Etică profesională’’ şi celelalte discipline, având drept repere prevederile Ghidului de aplicare a codului de etică şi deontologie al poliţistului, ce tratează în mod distinct conduita ce trebuie adoptată vis-à-vis de anumite persoane în calitatea pe care o deţin.

Problemele privind autoritatea ori integritatea morală sunt tratate în cadrul altor teme cu caracter obligatoriu, respectiv: „Corupţia fenomen negativ al vieţii sociale. Combaterea corupţiei la nivelul structurilor din M.A.I.’’ şi „Autoritatea şi responsabilitatea poliţistului’’. Temele respective sunt însoţite permanent de filmul realizat în colaborare cu Redacţia TV – Film din cadrul Direcţiei Informare şi Relaţii Publice cu titlul „Etica şi deontologia poliţistului’’, film ce a fost transmis tuturor unităţilor de învăţământ şi unităţilor operative din M.A.I.

Prelucrarea diferitelor cazuri de încălcare a deontologiei profesionale de către anumiţi poliţişti, constituie preponderent subiectul de analiză la clasă, ocazie cu care, în urma studiului

147

de caz, se stabilesc condiţiile şi circumstanţele în care s-a produs evenimentul, implicarea poliţiştilor, impactul cu valenţe negative avut asupra instituţiei poliţiei ori colectivelor din care face parte vinovatul.

Popularizarea prevederilor Codului de etică şi deontologie al poliţistului, a Codului de conduită al cursanţilor se face permanent, ori de câte ori o nouă serie de cursanţi vin în Centrul Slatina la diferite cursuri, prin intermediul gazetelor de perete, avizierelor din punctele prestabilite, revistei trimestriale ,,PRODIDACTICA’’, extraselor din aceste coduri afişate în fiecare clasă de curs ori prin participarea la seminarii şi dezbateri pe această temă.

Respectarea prevederilor Codului de etică şi deontologie al poliţistului, cât şi cele ale Codului de conduită al cursanţilor şi elevilor va duce în mod direct la formarea unei conduite ireproşabile şi exemplare a poliţistului/elevului, câştigarea încrederii cetăţeanului – beneficiarul serviciului poliţienesc, schimbarea mentalităţii celui îmbrăcat în uniformă cu privire la faptul că este apărătorul legii şi că nu este mai presus de aceasta şi, nu în ultimul rând, atingerea standardele morale şi profesionale specifice unui poliţist european.

148

MANAGEMENTUL TIMPULUI

Prof. univ. dr. Paul Marinescu Universitatea Bucureşti

1. Introducere Sunt puţini cei care conştientizează la ora actuală în

România faptul că timpul este o resursă strict limitată şi, deşi în multe locuri se lucrează sub presiunea dead-line-urilor, constat lipsa generală a unei organizări cu adevărat eficiente şi a unei înţelegeri reale a valorii timpului.

Vina principală a acestei stări de fapt aparţine, în primul rând, culturii specific comuniste de care românii nu au apucat încă să se debaraseze. “Timpul trece, leafa merge”, “dacă o problemă nu se rezolvă de la sine, atunci nici nu mai merita rezolvată”, “pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”, iată numai câteva dintre “principiile” invocate adeseori de români în legătură cu munca pe care o depun în cadrul unei instituţii. Dacă mai adăugam şi “greaua moştenire” a sistemului birocratic (care nu a fost încă şi nu va fi curând înfrânt) şi dificultatea cu care noile tehnologii sunt introduse mai ales în întreprinderile de stat, ne putem da seama de unde decurg pierderile imense de timp şi, implicit, cele financiare, în instituţiile româneşti.

Aparent, lucrurile par să se mişte mai bine în cadrul firmelor particulare, unde sunt stabilite de la bun început principii occidentale şi tehnologii moderne de lucru. Dar, de exemplu, chiar şi în cadrul acestora funcţionează, deseori, o altă mentalitate specific românească: statul peste program al angajaţilor este considerat sinonim cu o cantitate mai mare de muncă. În schimb, o companie particulară îşi stabileşte de la

149

bun început principiile şi sistemul de lucru, problema principală rămânând să păstreze în timp aceste reguli. Este vorba aici, de cultura specifică fiecărei instituţii în parte. O firmă poate stabili şi anumite valori cu care angajaţii sunt de acord şi le respectă, de aceea este foarte important rolul managerilor şi al departamentului de resurse umane în implementarea şi păstrarea acestor valori.

Prima şi cea mai importantă regulă pentru folosirea eficientă a timpului o reprezintă buna organizare. De la stilul de lucru al fiecărui angajat în parte până la sistemul de comunicare între departamente şi la modul în care managerul general gestionează propriul timp, exista mulţi factori care influenţează eficienţa muncii.

Pentru a ilustra tot acest sistem descriem activitatea generala a unei organizaţii pentru a identifica numeroase puncte unde are loc o pierdere de timp. Oricât de bine ar fi pus la punct un asemenea sistem, cei care aplica regulile instituţiei sunt oamenii, şi, atâta vreme cât aceştia nu conştientizează valoarea muncii lor cu toate termenele limita şi listele cu programări afişate, în mod sigur ai de a face cu “scurgeri de timp”.

2. Modalităţi de “pierdere a vremii” ORGANIZAREA PERSONALĂ – este primul şi, poate,

cel mai important factor din cauza căruia se pierde timp. Exemplu:

* dezastrul total de pe birouri, diverse hârtii etc. – atunci când ia mult timp căutarea documentelor. * lipsa unei ordini stricte în orice suport de depozitare – dosare, fişiere, arhive, etc.

Lipsa spaţiului personal

* mai multe persoane au acces la acelaşi birou;

150

* poziţionarea biroului te poate expune întreruperii – colegii solicitându-ţi ajutorul pentru lucruri “mai urgente “;

Nerespectarea strictă a fişei de post

* există fişa de post pentru fiecare angajat, dar toate au la sfârşit menţiunea” orice alta activitate solicitată… “ * aglomerarea cu prea multe sarcini a angajaţilor

Stabilirea priorităţilor este neclară;

* nu se alcătuieşte la începutul fiecărei zi o listă şi un orar cu programarea activităţilor, întreruperi din partea colegilor nu duce la respectarea listei chiar dacă e alcătuită. * şedinţele în cadrul cărora se stabilesc obiectivele pe perioada următoare nu au loc cu stricteţe.

Identificarea priorităţilor

* trebuie să cedezi priorităţilor şefilor şi, astfel, întârzii cu propriile sarcini.

Atitudinea faţă de colegi

* persoanele “săritoare“ îşi pierd vremea. Clasificări ale sarcinilor

* sunt puţini cei care îşi ierarhizează sarcinile de la cele foarte importante şi foarte urgente la cele neesenţiale.

Alte tipuri de întârzieri

* fumatul; * sistemele de arhivare – nu există arhive la zi decât în contabilitate (eventual), nu se alcătuiesc liste de intrări-ieşiri; * trasul de timp.

151

Comunicarea între departamente

* neefectuarea la timp a reparaţiilor tehnice; * întârzierile frecvente – nerespectarea dead-line-urilor; * lipsa comunicării adecvate – telefon, fax, „faţă în faţă”, în funcţie de conjunctură; * şedinţele – lipsa locului, întreruperile etc.; * timpul şefilor – îşi pierd vremea cu lucruri care nu trebuie să le facă ei; * greşelile – de orice fel; * comunicarea cu cei de pe teren – nu pot fi contactaţi când e nevoie; * comunicarea cu cei din afara organizaţiei; * delegarea muncii – sarcinile nu se dau întotdeauna persoanei potrivite; * lipsa ordinelor clare – nehotărârea.

3. Concluzii Pierderile majore de timp apar tocmai datorită indivizilor

şi a felului în care percep timpul lor şi al celorlalţi. Pe de o parte, nu li se aduce aminte constant scopul pe care îl au într-un anumit loc de muncă; pe de alta, ei înşişi găsesc inutil să-şi termine treaba mai repede, deoarece pot avea surpriza să li se mai dea de lucru în plus.

Trebuie înţeles însă, că nici un program nu este în totalitate inflexibil. El doar te ajută să îţi planifici mai bine activităţile şi să ai sub ochi lista, din ce în ce mai scurtă, a îndatoririlor pe care trebuie să le duci la capăt.

152

NECESARUL RECURS LA ISTORIE

Subcomisar Florin N. Şinca doctorand în istorie al Universităţii din Bucureşti

Societatea românească resimte – în special după 1989

– nevoia unei reforme morale de profunzime. O componentă a societăţii, dintre cele mai importante, este şi Poliţia Română.

Capacitatea de a folosi forţa publică, constrângerea poliţienească, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, reprezintă un atribut fundamental al suveranităţii statale. De aici şi importanţa, cu totul aparte, a aparatului poliţienesc existent de-a lungul istoriei, oricum s-ar fi numit el. Până la urmă este vorba de o relaţie de interdependenţă: societatea românească în ansamblu, prin voinţă politică existentă într-un moment istoric, prin organismele sale fundamentale, creează instituţiile absolut necesare, iar acestea, la rândul lor, ,,modelează’’ într-un anume fel societatea, cu toate componentele sale. Aşa cum se prezintă ea, societatea românească de azi influenţează corpul poliţienesc, iar acesta, la rândul său, în virtutea atribuţiilor conferite de lege, are un important rol în apărarea şi, într-un fel, în educarea cetăţenilor. Prin urmare, nu poţi avea o Poliţie abuzivă ori ezitantă, incompetentă, coruptă ori obedientă factorului politic aflat la putere şi totodată să afirmi că ea este apropiată cetăţeanului şi, mai mult, să trâmbiţezi că nimeni nu este mai presus de lege.

În anevoiosul proces de analiză şi de reformă a unei instituţii formula Historia magistra vitae (Istoria, învăţătoare vieţii) îşi dovedeşte pe deplin actualitatea. Precum este o ,,Fişă’’ pentru un pacient cât se poate de bolnav, tot aşa trebuie să arate şi o pagină de istorie. Este absolut necesar să

153

ne asumăm trecutul instituţiei noastre. Trebuie să ne recunoaştem greşelile istorice, nu pentru a ne face autocritica, nu pentru a ne răzbuna pe oameni care ne-au părăsit vremelnic, ci pentru ca erorile să nu se mai repete de către noi şi, mai ales, de către generaţiile care ne vor urma, faţă de care suntem ori ar trebui să fim cât se poate de responsabili.

,,România şi Poliţia ei sunt la un moment de răscruce în urma intrării ţării noastre în Uniunea Europeană. Adeziunea nu se confundă cu integrarea. Pentru a o înfăptui pe cea din urmă un considerabil efort urmează a fi întreprins. Istoria oferă, şi în acest domeniu, învăţăminte a căror valorificare poate înlesni realizarea obiectivului propus’’ – scria în anul 2007 academicianul Florin Constantiniu.

De-a lungul vremii, instituţia poliţienească de pe teritoriul ţării noastre a avut în frunte profesionişti, dar a avut şi diletanţi; avut echidistanţi, dar şi politruci, personalităţi ce şi-au meritat scaunul, dar şi propulsaţi de împrejurări. A ţinut în rândurile sale oameni demni şi nedemni. A avut la conducere şi nechemaţi, dar a fost şi instituţie de vârf, uneori deasupra altora cu mari pretenţii şi cu funcţionari plătiţi mult mai bine. La cârma ei au stat şi oameni integri, monumente de demnitate, adevăraţi eroi, dedicaţi meseriei, reformatori, dar a avut şi o mulţime de pungaşi. Patrioţi şi luptători, dar şi laşi, lichele, protejaţi, profitori, bărbaţi la înălţimea evenimentelor ori josnici, oameni mari şi oameni mici...

Vorbim adesea de cultură organizaţională, dar omitem că acest concept presupune şi trecutul, eroii, istoria instituţiei. Şi cum o instituţie este alcătuită din oameni, exemplul lor poate constitui o piatră fundamentală în orice demers, inclusiv în cel istoriografic.

În cele ce urmează, mi-am propus să întocmesc un mic portret al celui ce a fost chestorul de poliţie Vasile V. Daşchevici, cel care nu poate lipsi dintr-un dicţionar al marilor poliţişti.

S-a născut la 29 decembrie 1880 şi a intrat în poliţie ca agent special clasa IV la vârsta de 28 de ani. După absolvirea facultăţii de Drept, urcă treptele ierarhice, fiind avansat

154

comisar special ajutor (1909), comisar special clasa III (1911), poliţai clasa I la Bârlad (1913), inspector în Poliţia Capitalei (1920), poliţai clasa I Poliţia Cernavodă (1922), inspector la Poliţia Galaţi (1922).

Prin Înaltul Decret Regal nr. 2873/ 8 iulie 1920 este distins cu ,,Bărbăţie şi Credinţă cu spade – Clasa II”. Motivul: bravura şi devotamentul dovedite în luptele de la Nămoloasa (iunie-iulie 1917), cu Regimentul 69 Infanterie. A nutrit sincere sentimente patriotice şi a ştiut să cinstească memoria înaintaşilor, în 1927 participând la parastasul de pomenire prilejuit de împlinirea a două decenii de la moartea fostului ministru de Interne, liberalul Vasile Lascăr, omul pentru care a avut un adevărat cult. Comemorarea s-a ţinut la biserica Amzei, în prezenţa ministrului de Interne Octavian Goga, a lui Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu şi Ion C. Anastasiu (foşti subsecretari de stat la Interne), a mitropolitul Pimen al Moldovei, a altor demnitari.

În alocuţiunea sa, inspectorul Vasile Daşchevici nu omite să reliefeze drumul anevoios străbătut de poliţia noastră până la vremea lui Vasile Lascăr, de la ,,asiatică venalitate’’ la adevărată reformă.

Vasile Daşchevici s-a dovedit a fi un poliţist oarecum atipic. În 1921 el fondează revista poliţienească ,,Paza’’. Este prima publicaţie de acest gen de la noi. ,,Să se dea Poliţiei putinţa unei vieţi demne şi cinstite şi faţa lucrurilor se va schimba ca prin farmec!’’ – scria acum aproape un veac. Nici nu se uscase bine cerneala de pe primele numere ale revistei şi în nr.4/1921 avea curajul să scrie despre ,,Insuficienţa Poliţiei noastre’’, care ,,se datorăşte modului cu totul defectuos în care se face astăzi recrutarea personalului poliţienesc de toate gradele’’. Fără a face abstracţie de aspectele pur subiective, ,,trebuie să recunoaştem că majoritatea învinuirilor aduse Poliţiei nu sunt întotdeauna lipsite de temeinicie’’. Exista ,,o boală cronică ce roade breasla poliţienească’’ şi el menţionează doar trei cauze principale: modul cu totul defectuos al recrutării personalului, salariile insuficiente şi

155

amestecul factorului politic. Aşa era posibil ca, un sergent ,,mâzgălitor de hârtie’’, abia eliberat din armată, să ajungă şef de poliţie. ,,Aici nu numai titlurile, cultura generală şi cunoştinţele speciale sunt considerate un articol fără valoare, un lest supărător în ascensiunea posturilor de conducere şi direcţie, dar, după toate aparenţele, însuşirile negative constituie drepturi câştigate atât pentru obţinerea funcţiunii, cât, aş putea spune – mai ales – pentru înaintare’’. Oamenii noştri politici ,,continuă să înzestreze Poliţia cu toţi naufragiaţii vieţii noastre sociale, ce nu s-au putut caza în altă parte’’. Majoritatea poliţiştilor noştri erau ,,streini de cele mai elementare cunoştinţe juridice’’; ei căutau hoţii şi tâlharii între cei care arătau precum grosolanii Tunsu şi Jianu, în vreme ce infractorii epocii umblau ferchezuiţi şi frecventau cluburile en vogue.

Istoric, colecţionar de vechi ilustrate, medalii, diverse vechituri şi iubitor de cărţi, ajunge să aibă un anticariat la cunoscuta ,,Casă a Anticarilor’’, situată pe str. Mihai Vodă, chiar lângă actualul sediu al I.G.P.R.. Daşchevici a fost cercetător la Arhivele Naţionale, apreciat de marele istoric Nicolae Iorga, autor al mai multor cărţi, foarte importante pentru istoria poliţiei noastre, şef al Chesturii de Galben, în vremea prefectului Gabriel Marinescu.

În 1925 participa la Conventul Marelui Orient al României, unde este ales Mare Conservator al Sigiliilor’’. Ulterior este Maestru Venerabil al Lojii ,,Solidaritatea’’ din Bucureşti. A prefaţat o istorie a Francmasoneriei a colonelului I.T.Ulic, apărută în revista ,,Paza’’ (1923, 1930, 1935). Din 1937 era mason în Loja ,,Cavalerii Steagului’’, în obedienţa Marii Loji Naţionale din România.

Ne-a lăsat două admirabile lucrări, unicat în istoriografie, Istoricul reşedinţelor Poliţiei Capitalei (fosta Agie), 1934, având grijă să le ilustreze cu remarcabile lucrări ale lui Poitevin-Skeletti şi Istoricul Poliţiei Capitalei, precum şi o mulţime de articole în periodicele vremii.

156

Fără a fi scutit de unele derapaje spre cultul personalităţii prefectului poliţiei Gavrilă Marinescu, Daşchevici a corespondat şi a făcut schimb de publicaţii de specialitate cu marii oameni ai vremii şi cu omologi din Europa.

Astfel, se poate spune că acest poliţist de excepţie a integrat Poliţia Română în Europa cu mult înaintea celei a României în UE.

Având cunoştinţe de teologie şi înţelegând încotro bate vântul schimbării, după 23 august 1944 se călugăreşte la Mânăstirea Cernica, sub numele ,,Vladimir’’. O notă din 1950 a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului considera că ,,are o atitudine duşmănoasă regimului actual’’. Să-i fie ţărâna uşoară!

4. INFO CULTURAL

CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE „COPIII ROMÂNIEI CREEAZĂ”

– ediţia a XVII-a, 2009 –

Casa de Cultură a Ministerului Administraţiei şi

Internelor a organizat, în perioada 15 aprilie – 1 iunie 2009,

cea de-a XVII-a ediţie a Concursului naţional de poezie „Copiii

României creează”, dedicat aniversării Zilei Internaţionale a

Copilului.

Concursul s-a adresat copiilor din întreaga ţară, a fost

structurat pe două categorii de vârstă: elevi ai claselor I – VIII

şi elevi ai claselor IX – XII şi s-a desfăşurat cu sprijinul

structurilor Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi a

Inspectoratelor Şcolare Judeţene.

Rubrica „Univers literar” cuprinde creaţiile premiate de

juriul de specialitate, format din membri ai Uniunii Scriitorilor

din România.

157

158

UNIVERS LITERAR

Creaţiile premiate la ediţia a XVII-a, 2009, a Concursului naţional de poezie

„Copiii României creează”

Categoria: elevii claselor I - VIII

PREMII:

Premiul I: Alexia Ştefan, Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 51 Bucureşti

ÎNVĂŢĂTURA Brotăcelul, curios, Găsind o carte pe jos, O privi nedumerit, Fiindcă el n-a mai citit. A plecat iute la furnica Şi-o întrebă fără frică: - Pot literele toate să ştiu, Cel mai educat să fiu? - Dacă nu te-ai fi jucat Sigur le-ai fi învăţat! Stai cuminte doar un pic Şi imediat îţi explic. Litera se poate oare Să fie rază de soare? - Da, se poate, şi să ştii Că tare luminat vei fi!

159

Dacă vei fi serios, Şcoala-ţi va fi de folos. Lucrurile grele-acum Vor fi ca praful de pe drum.

Premiul al II-lea: Dragoş Simion, Şcoala Rafaila, judeţul Vaslui

LICURICI

Douăzeci de licurici Se treziră-ntre furnici Iar furnicile le-au zis: Sunteţi becuri? Sau ce? Vis? Licuricii supăraţi: Noi? doar becuri, Ne scuzaţi! Mititelelor surate, Vreţi să spuneţi, stele, poate! Hei, şi către dimineaţă Licuricii becuri-stele Erau gâze ca şi ele.

Premiul al III-lea: Marius Duval, Şcoala cu Clasele I-

VIII Nr. 307, Bucureşti

LA MULŢI ANI COPILĂRIE! Porumbel călător, Ia-mă şi pe mine în zbor Şi mă fă ambasador!

160

Eu să duc un bileţel Ştampilat cu ghiocel Să-l las tocmai la Bruxelles. Să duc creangă de măslin Pâine şi sare şi vin De la un copil român. Să mai duc şi o solie De belşug şi bucurie La mulţi ani, copilărie! MENŢIUNI:

Roxana Stan, Şcoala cu Clasele I -VIII, Nr. 1 Răuceşti,

judeţul Neamţ

FETIŢA LUI BUNI O fetiţă mică, mică, A-ntrebat pe-a ei bunică: - Buni, ştii cumva de este Despre îngeri o poveste? - Ool Şi ce poveşti mai ştiu, Care-n multe cărţi se scriu! - Zice ea cu glas duios Şi cu chipul luminos. - Spune-mi-o , cea mai frumoasă! -Uite-o carte mare, groasă, Este plină cu poveşti Din minunile cereşti.

161

Sus, în cer, era odată Un pustiu întins de vată. Dumnezeu-Tatăl, stătea, Că-i prea singur se gândea. Într-o clipă, ca-n poveşti Nouă cete îngereşti. Repede le-a aşezat Peste cerul luminat. Le-a dat glas dulce, duios, Chipul mândru şi frumos Şi-aripi de nor, uşoare Luminoase, ca să zboare. A făcut soare şi stele, Lună, flori şi păsărele. Şi-o mulţime de copii, Să-i păzească îngerii.

Eveline Furtună, Liceul de Artă „Margareta Sterian” Buzău

PATRIA MEA

N-aş putea iubi în altă limbă, Ar fi ca şi cum n-aş înţelege ce murmură izvoarele. N-aş putea trăi în altă patrie, Ar fi ca şi când aş privi soarele cu ochi de sticlă. N-aş putea cânta legendele străine, Ar fi ca şi când mi-aş uita poveştile copilăriei. Nu i-aş putea lăsa în urmă pe cei dragi, Ar fi ca şi când mi-aş presăra fărâme de suflet Să ştiu să mă întorc la ei.

162

Ioana Roxana Rîcu, Şcoala cu Clasele I – VIII nr. 51, Bucureşti

ŞCOALA ANIMALELOR Sus pe baltă-n papură, Roşii ca o purpură, O furnică şi-un brotac Stau la plajă pe-un colac. Furnicuţa-i profesoară Îl învaţă ce-i la şcoală: Cum se face-o adunare De grăunţe hrănitoare. Învăţat cu meşteşug, Uită de prieteşug: Brotacul, harnic şcolar, Scade iute din hambar.

VEVERIŢA Şl CIOCĂNITOAREA Veveriţa cea zglobie, Într-o toamnă aurie, Aduna roade-alune La gust fiind tare bune. Aduna, prevăzătoare, Pentru iarna grea şi mare. Scorbura umplu cu trudă Să aibă şi pentru vreo rudă. Dar, într-o zi, calcă pe-o coajă Iar visul îşi pierdu din vrajă. Se puse dar pe numărat Să afle cine le-a mâncat.

163

În scorbură, pitită, Aşteaptă necăjită. Pânda i-a fost răsplătită: Venise pasărea nepoftită. Venind hoţul aşteptat De coadă-l prinse de îndat'. Ciocănitoarea şi-a strâns coada Şi-a zburat fără-a-şi lua prada. Dar smerită, vrând iertare, Hoaţa de ciocănitoare Se întoarse la copac, Dar veveriţa s-a mutat. De atunci, bate cu ciocul, Căutându-şi iar norocul. Copacii îi dau mâncare: Seva lor cea hrănitoare.

Veronica Iordache, Şcoala cu Clasele I – VIII nr. 81,

Bucureşti

ÎN OGRADA MEA Ga, ga, ga şi iarăşi ga Aşa spune gâsca mea. Mac, mac, mac şi iarăşi mac Raţa spune neîncetat. Glu, glu, glu şi iarăşi glu Acesta e curcanul, nu? Cotcodac şi cotcodac Un ou proaspăt am să fac!

164

Aşa-i în ograda mea În concert cu: Ga, ga, ga, mac, mac, Glu, glu, glu şi cotcodac!

Prună Alexandru, Şcoala cu Clasele I – VIII nr. 52, Bucureşti

CAII LA FEREASTRĂ

Nechează caii la fereastră – De noi să ne aducă aminte Şi, că pot conta – pe omenia noastră. Dar, din păcate, îi minte Coamele lor de foc, fluturând, Năluciri, topindu-se în zare; Ultimii cai, ce-n curând – Vor fi dispărut în uitare. Îi aud prin somn, cum se duc În trecut, undeva, în departe. Nu vreau apocalipsa lor s-o apuc. Presimt doar că va fi într-o noapte. Un ultim, întârziat nechezat S-a lovit de fereastra închisă. Până să mă trezesc, a plecat – Lăsându-mi, în suflet, rană deschisă.

165

Categoria: elevii claselor IX – XII PREMII:

Premiul I: Ţăruş Ramona, Grupul Şcolar „Dr. Mihai Ciucă”, Săveni, judeţul Botoşani

INVOLUNTAR, INEXPLICABIL, CONTRADICTORIU...

În secunda asta pot să iubesc şi să urăsc în acelaşi cuvânt... eu sunt FEMEIA-PĂMÂNT, sunt femeia care visează crâncen de frumos cu ochii deschişi, femeia care uită numele când îţi dezveleşti irişii peste toată geografia ei. În secunda asta sunt aproape fericită, aproape frumoasă, Aproape tot Pentru că te iubesc involuntar, inexplicabil şi contradictoriu, Ca frunză care sfidează legile gravitaţiei. Fericirea începe de la stânga, Cu freamătul pielii încordat peste buricul degetelor, Împrejurul tău... Te-ai învelit în ridurile mele ca într-un Giulgiu mai alb decât frigul oaselor Şi-am devenit Crez al căderilor tale. Există câte un Dumnezeu pentru fiecare dezamăgire Care-şi acoperă ochii cu pauzele desfăcute De sub sistole; Timpul dintre noi se măsoară în cuvinte verticale ... e un turn Babel al hertyilor, Sub care pâlpâie vecernia din ochii tăi...

166

Premiul al II-lea: Tănăsoiu Roxana – Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti”, Craiova, judeţul Dolj

TĂCEREA

Doar taci şi lasă tăcerea să cânte cuvinte Las-o să zgârie, să lovească, să mintă Până cel dintâi cuvânt va fi fost rostit Lasă pe surzi să audă chemarea, Pe orbi să vadă lumina, Lasă sufletul să zboare Taci şi lasă tăcerea să spună ce are de spus.

Premiul al III-lea: Ana Dumitraş, Grupul Şcolar „Demostene Botez”

TABLOU

Pe retină Am săpat Zeci de tablouri... Cu flori, cu lacrimi sau mormânt... Dar unul ce mi-a sigilat Sufletul cu cătuşe Nu-l pot alunga... I-am construit rama din ceară Fondul l-am colorat din lacrimi Apoi, Am lipit două buze moi de plastilină Am pictat, cu unghia Doi ochi albaştri de smarald. Cu o frunză de castan am decorat nasul. Mai târziu, Am ţesut o mantie din frunze de arţar Şi am aruncat-o pe umerii de ceară, palizi Tâmplele, Le-am presărat cu sare şi cu lacrimi.

167

Cu degetele mele, Am trasat linia orizontului Apoi, Am ascuns sub unghii Fiecare cuvânt Ce lipsea din tabloul veşted. MENŢIUNI:

Ana-Maria Uscatu, Grupul Şcolar „Demostene Botez”, Durneşti, judeţul Botoşani

AŞ VREA

Aş vrea să ani răbdarea pietrelor Să mă priveşti cum iţi flutur viaţa Cu amândouă mâinile. Şi ar vrea să înţelegi culoarea nerăbdării. Aş vrea ca în sinea ta Să strig: ,Alege-mă pe mine!'" Şi să nu alerg ca o nebună După paloarea iubirii. Aş vrea ca din ciobul de inimă rămas în piept Să se nască un întreg Şi să pot elibera Aburii lacrimilor fierbinţi. Aş vrea să-mi culeg dorinţele Din viaţa suplă de curcubeu Şi să-mi colorez cuvintele. Aş vrea sa-mi înflorească bujorii în obraji Şi să plece norii care ascund Cerul din ochii mei. Aş vrea să răsară ziua în cutia de chibrituri în care eu respir.

168

Aş vrea să-mi cânte buzele Şi să-mi danseze rochia la comenzile vântului. Aş vrea să mă las purtată de val Şi să ajung pe acei tărâm utopic De care toţi vorbesc. ……………………………… Aş vrea...

VICTIMĂ A DURERII

M-am îmbrăcat cu pantalonii mei de firmă, Galbeni, Pentru că au buzunarele adânci. În buzunarul drept, găseşti viaţa, Iar în cel stâng, cârpit, am pus iubirea. Obişnuiesc să ţin mâna în buzunarul stâng Pentru a nu scăpa iubirea Prin gaura tăcută de durere, Iar la buzunarul drept am tras fermoarul... Neglijent. Eram la trecerea de pietoni când am simţit Zbătându-se viaţa in buzunarul meu. Când am dus mâna să deschid fermoarul... Nu mai aveam pantaloni. Atunci, am privit în jos şi am văzut Un trup eu pantaloni galbeni Înconjurat de oameni curioşi.

- Cine ar fi crezut că durerea va da o altă lovitură?

169

Oana Ojică, Colegiul Naţional „Petru Rareş" Piatra-Neamţ

VERSURI DE AMUZAMENT

La poarta sufletului tău, Bat oameni fără încetare. Păcat că poarta s-a blocat. Stau mulţi pe lista de-aşteptare. l-am pus pe toţi pe inventar. Sunt umbre fără de culoare, Sunt gri sau sunt imaculaţi. Cer cât de cât o provocare. A mai trecut un an de raze, La poartă florile răsar. Ia ghici... S-au transformat în grădinari. S-ar da şi peste cap de vreo trei ori De-ar mai putea, ce bine-ar fi De-ai accepta şi nişte flori.. La poarta sufletului tău, Bat oameni fără încetare. Deschizi fereastra şi le strigi: RĂBDARE!

NEDUMERIRE

Ups...iar ţi-am uitat gândurile In râşniţa pentru cafea. Iar ţi-am pus sufletul în storcătorul de fructe. Iar ţi-am prăjit răbdarea la ochiul cel mare. Şi cât pe ce să mă frig.

170

O să-ţi servesc în continuare Compot de sentimente, îndoit cu otravă pentru şoareci. Şi mă mai întreb de ce Nu mă lasă mama în bucătărie?

ÎNGERUL MEU PĂZITOR În sufletul lui Este spaţiu nelimitat, Iar timpul îi curge Prin penele aripilor. Veghează mereu, De la începuturile universului, La distribuirea căldurii In mod egal. Sufletul sau are antidotul împotriva tristeţii Si este deştept, Fir-ar sa fie, Ca are IQ-ul de 152,63 , După cum au stabilit Psihologi de renume mondial. îngerul meu păzitor Vede de multe ori Departele ca pe un aproape Fiindcă e miop !

SĂ NU UIŢI Să nu uiţi, îmi cerea zilnic, "Dar să nu uiţi!!!"

171

îmi amintea cu insistenţă. Să nu uiţi lucrul acela Important Pe care oamenii îl uită In fiecare zi Fie din cauza aglomeraţiei De la medicamente, Fie din cauza neatenţiei De la cursuri, Fie din cauză că ..................... Aşa S-au născut oamenii Să uite ce este important ! "Nu, n-am să uit", Dar nu pot Să-mi potrivesc mereu Ceasul După tine, Floare de cais!

O VIATĂ LUATĂ CU CHIRIE

Pentru câţiva ani Am închiriat trupul acesta. L-am luat cu arvună De la pământ. Pentru câteva primăveri doar... Pentru câteva toamne... M-am legat să-l înapoiez Nestricat. O licărire ascunsă într-o carapace de oţel, grimasă de gheaţă

172

Pe izvorul sufletului, Fulg de cenuşă argintie Viaţa luată cu chirie...

Marina-Evelina Cracană, Grup Şcolar „Demostene

Botez", Truşeşti, judeţul Botoşani

PARASOMNIE AŞTEPTÂND LA SEMAFOR lumea s-a lichefiat şi curge în marea de ochi din pupila uriaşă a unui somnambul cu umerii dezgoliţi care-şi închipuie că strada pe care merge ciuruită cu guri descoperite de canal e plajă de nudişti / e-un drum de nisip tocmai de pe vremea când timpul evadase din craniile oamenilor oraşul tuşeşte are prin intersecţii ochi de taxiuri galbene cu geamuri negre şi mâini răstignite pe portierele blocate aici se trăieşte cu viteza de circulaţie a salvărilor de la urgenţă iar fericirea poartă chiar şi noaptea ochelari fumurii ca un plasture despicat buzele împăturesc vorbe cu gust de adevăr în timpanele ridate de siajul alarmelor

173

Andrei-Gabriel Bălţăţeanu, Grup Şcolar Industrial Auto, Drobeta Turnu-Severin

CASA IUBIRII

Tu îmi eşti Ana, temelie în Iubire, Când construiesc un ţel ca Meşterul Manole, Cu dulcile-amintiri povestea noastră în neştire. După lucrare nu vor mai fi decât şapte miracole. Şi cărămidă peste cărămidă Îmi sunt gândurile tale de amor, Din care magic ridic construcţia rigidă. Deşi e greu, cu tine-n minte e mai uşor. Fie vânt,ploaie sau ninsoare, Deschid fereastra şi te văd în ea, În casa făcută din iubire ce nu moare, Peste care tu eşti vreme bună când e vreme rea.

Daniela Stănică, Palatul Copiilor Piteşti

AMINTIRE DIFUZĂ Bleumarin cu picăţele Aşezate rânduri, rânduri Ca şi gândurile mele Risipite jos, pe scânduri. Bleumarin cu picăţele Şi volane pe la poale Care cad în falduri grele, Măturând covorul moale.

174

Şi timidă, fără sânge În obrazul parcă sec, Se abţine şi nu plânge, Când mă pregătesc să plec. Fără de cuvânt privesc Prin fereastră la trei stele Şi în mine-ntipăresc Bleumarin cu picăţele.

DOR DE VIAŢĂ Ploaie şi nor, Lacrimi de dor, Glas şi surâs, Fără răspuns. Boabe de rouă, Pe lună nouă Şi în ochi doar Mărgăritar. O mângâiere, Dulce-adiere, Petale-albastre Pe gene caste. Aburi uşor Pe buze mor, Boabe de jad Pe urechi cad.

175

Degete fine În păr la mine, Palma fierbinte Fruntea-mi alinte. Gând răvăşit, Vis prăbuşit, Sărut cu dulceaţă, Poftă de viaţă!

176

5. Calendar cultural

IULIE

1 iulie 1831: Ia fiinţă, în Principate, Ministerul Treburilor din Lăuntru (viitorul Minister de Interne), având ca misiune administraţia generală a ţării, realizarea ordinii interne şi a siguranţei statului. Primul vornic, aflat în fruntea acestui minister ocupa locul fruntaş în ierarhia Executivului şi răspundea de: organizarea poliţiei, eliberarea paşapoartelor, îndrumarea conducerii oraşelor, a carantinelor la Dunăre, spitalelor, şcolilor publice şi a instituţiilor sociale, întocmirea recensământului populaţiei, a cartografiei, supravegherea drumurilor şi siguranţa călătorilor, funcţionarea serviciului de poştă etc. Prin Regulamentele Organice se înfiinţau, pentru prima dată în Principatele Române, servicii de poliţie, ordine publică şi pompieri şi se înfiinţa, în oraşe, funcţia de polizei-meister ajutat, în teritoriu, de comisari. 1859: Alexandru Ioan Cuza semnează decretul pentru înfiinţarea Direcţiei de Statistică a Moldovei, director fiind numit Ion Ionescu de la Brad. 2 iulie Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Aşezarea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne

177

1504: A murit Ştefan cel Mare şi Sfânt, domn al Moldovei (1457-1504). Cu însemnarea morţii lui, se împlineşte prima creaţie literară laică a culturii române: Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei. Redactată la porunca, sub supravegherea, la curtea şi, în unele pasaje, sub dictarea lui Ştefan cel Mare, această scriere deschide marea galerie a operelor istorice cu valoare literară care va face din cronică genul major al literaturii române din epoca feudală. A fost copiată şi prelucrată în mănăstiri (cele două variante putnene), în germană (cronica moldo-germană, încă din 1502) şi polonă (cronica moldo-polonă). A fost utilizată pentru însemnările de istorie din Voskresenskaia Letopis (cronica moldo-rusă). 4 iulie 1864: Decret domnesc privind înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, care reunea într-un singur corp facultăţile de Drept, Ştiinţe şi Litere. 1854: S-a născut Victor Babeş, bacteriolog şi morfopatolog român, fondator al şcolii româneşti de microbiologie (d. 1926) 11 iulie Ziua Mondială a Populaţiei. A fost declarată ca zi internaţională de către Organizaţia Naţiunilor Unite în 1987, când populaţia lumii a atins pragul de 5 miliarde. 12 iulie 1859: Înfiinţarea statisticii oficiale româneşti, prin crearea Oficiului Central de Statistică, sub conducerea lui Dionisie Pop-Marţian 1909: S-a născut Constantin Noica, filosof şi eseist român (d. 1988).

http://ro.wikipedia.org/wiki/1504

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_cel_Mare




http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti


http://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Babe%C5%9F


http://ro.wikipedia.org/wiki/ONU



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Dionisie_Pop_Martian&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Dionisie_Pop_Martian&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica


178

15 iulie Ziua Mărcii Poştale Româneşti 1964: S-a înfiinţat, la Bucureşti, Studioul Cinematografic "Animafilm". 16 iulie 1054: Marea Schismă dintre bisericile creştine occidentale şi bisericile orientale de rit bizantin 1264: Prima menţiune documentară a oraşului Bistriţa 1544: Filip Moldoveanul a tipărit la Sibiu "Catehismul românesc", prima carte tipărită în limba română. 17 iulie 1867: S-a născut, la Craiova, Dimitrie Gerota, medic român (d. 1939), pionier al radiologiei româneşti, întemeietor al Spitalului de Urgenţă al Ministerului Administraţiei şi Internelor. 20 iulie Ziua Ministerului Administraţiei şi Internelor Printr-o Ordonanţă semnată de Alexandru Ioan Cuza, în anul 1862 se unifică „Directoriatul Ministerului din Întru” de la Iaşi cu cel de la Bucureşti, într-un singur minister, Ministerul de Interne, cu sediul la Bucureşti. „Cancelariile Ministerului din Întru, contopindu-se, se organizează împărţindu-se în cinci secţii şi un oficiu statistic” – se precizează în Ordonanţă, iar „din ziua de 20 iulie curent, toate Prefecturile şi cele alte autorităţi puse sub ordinele Directoriatului din Iaşi, se vor adresa d´a dreptul la Minister…”



http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Schism%C4%83


http://ro.wikipedia.org/wiki/Bistri%C5%A3a


http://ro.wikipedia.org/wiki/Filip_Moldoveanul

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sibiu


http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Gerota


179

În urma unificării administrative a celor două instituţii de ordine publică a luat fiinţă Ministerul de Interne. Astfel, data de 20 iulie a fost propusă ca zi aniversară a acestui minister. Ziua Aviaţiei şi a Apărării Antiaeriene. Pionierii aviaţiei româneşti şi-au ales, în 1913, ca patron spiritual al aviaţiei, pe Sfântul Ilie. NOTĂ: La 17 iunie se sărbătoreşte Ziua Aripilor Româneşti, în memoria primului zbor efectuat, în anul 1910, de către Aurel Vlaicu, cu un aparat construit de el. Sfântul Mare Proroc Ilie Tesviteanul 1969: Primul pământean, astronautul american Neil Armstrong, membru al echipajului "Apollo 11", coboară pe suprafaţa Lunii, la 10:56 PM, şi rosteşte cuvintele: "Este un pas mic pentru un om, dar un salt gigantic pentru omenire". 1514: A fost ucis Gheorghe Doja, conducătorul războiului ţărănesc de la 1514, din Transilvania. 23 iulie Ziua Presei Militare Româneşti. La 23 iulie 1859 a apărut, la Bucureşti, prima publicaţie a Armatei Române, Observatorul militar, diariu politicu şi scientificu. 24 iulie Ziua Poliţiei de Frontieră din România, care a luat fiinţă pe 1 iulie 1999, prin unificarea fostului Comandament Naţional al Grănicerilor cu Direcţia Poliţiei de Frontieră. Anterior, la această dată, s-a sărbătorit, până în 1998, Ziua Grănicerilor. La 24 iulie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unificat structurile de grăniceri din Muntenia şi Moldova, punând bazele instituţiei moderne de pază a frontierelor ţării.


http://ro.wikipedia.org/wiki/SUA

http://ro.wikipedia.org/wiki/Neil_Armstrong

http://ro.wikipedia.org/wiki/Neil_Armstrong


http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Doja

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania

180

28 iulie 1914: Primul război mondial: Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, fapt care a marcat începutul primului război mondial (1914-1918). 1854: S-a născut Victor Babeş, medic şi cercetător, fondator al microbiologiei (d. 1926) 29 iulie Ziua Imnului Naţional al României – „Deşteaptă-te, Române!”, sărbătorită anual, începând din 1998, ca urmare a unei hotărâri a Senatului României, din 18 mai 1998.

AUGUST

1 august 1714: Dimitrie Cantemir a devenit primul român, membru al unui înalt for ştiinţific internaţional (Academia din Berlin). 3 august 1919: Armata română intră în Timişoara şi luptă pentru reîntregirea teritoriilor româneşti (Ziua Municipiului Timişoara). 4 august 1919: Armata română a intrat victorioasă în Budapesta. Sfârşitul regimului comunist instaurat de Bela Kun la 21 martie 1919, în Ungaria. 6 august Schimbarea la Faţă a Domnului


http://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_r%C4%83zboi_mondial

http://ro.wikipedia.org/wiki/Austro-Ungaria

http://ro.wikipedia.org/wiki/Serbia




http://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Babe%C5%9F



http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Academia_din_Berlin&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C5%9Foara


http://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_rom%C3%A2n%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Budapesta

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Bela_Kun&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/21_martie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Ungaria

181

8 august 1889: Prin Înaltul Decret Regal 2073 s-a înfiinţat, pe lângă Marele Stat Major al Armatei Române, Şcoala Superioară de Resbel, devenită, succesiv, Academia Militară, Academia de Înalte Studii Militare, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”. 1969: A murit Constantin I. Parhon, om de ştiinţă român, medic endocrinolog şi neuropsihiatru, fondatorul şcolii româneşti de endocrinologie (n. 1874) 10 august 1919: În cadrul adunării de la Timişoara a şvabilor din Banat, aceştia îşi dau acordul pentru Unirea proclamată la Alba Iulia. 1884: S-a născut Panait Istrati, scriitor român afirmat în Franţa ("Chira Chiralina", "Ciulinii Bărăganului", "Spovedania unui învins") (m. 1953). 12 august Ziua Internaţională a Tinerilor. A fost instituită de Adunarea Generală a O.N.U., la 17 decembrie 1999, la recomandarea Conferinţei Mondiale a miniştrilor responsabili cu problemele tineretului, desfăşurate la Londra, între 8 şi 12 august 1998. 15 august Ziua Marinei Militare. Se sărbătoreşte din anul 1902, de ziua Sfintei Fecioare Maria, ocrotitoarea marinarilor. Adormirea Maicii Domnului. Sfânta Maria Mare 1714: A murit Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (n. 1654)


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Academia_de_%C3%8Enalte_Studii_Militare&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Academia_de_%C3%8Enalte_Studii_Militare&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_I._Parhon



http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C5%9Foara

http://ro.wikipedia.org/wiki/Banat

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alba_Iulia


http://ro.wikipedia.org/wiki/Panait_Istrati

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a



http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncoveanu

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%A2ara_Rom%C3%A2neasc%C4%83



182

19 august 1864 – S-a înfiinţat Primăria Oraşului Bucureşti. Primul primar ales a fost Barbu Vlădoianu. 23 august 1944: A început, la Bucureşti, insurecţia armată antifascistă, încununare a mişcării de rezistenţă antihitleristă din timpul războiului, organizată şi înfăptuită pe baza unei largi coaliţii de forţe democratice şi patriotice. Dictatura militară fascistă este răsturnată. România iese din războiul hitlerist şi se alătură Naţiunilor Unite. 27 august 1989: Marea Adunare Naţională de la Chişinău a decis oficializarea limbii române şi trecerea la alfabetul latin. 29 august Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul

SEPTEMBRIE

1 septembrie Ziua Diplomaţiei Române 1944: A murit Liviu Rebreanu, scriitor român, membru al Academiei Române (n. 1885) 8 septembrie Naşterea Maicii Domnului. Sfânta Maria Mică Ziua Internaţională a Alfabetizării



http://ro.wikipedia.org/wiki/Chi%C5%9Fin%C4%83u

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_rom%C3%A2n%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alfabetul_latin


http://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Rebreanu


183

9 septembrie 1804: Incendiu violent în Bucureşti; Curtea Domnească şi o bună parte a oraşului sunt distruse. 10 septembrie 1919: Puterile aliate semnează, la Saint Germain (Franţa), Tratatul de pace cu Austria. Prin acest tratat se recunoştea, pe plan internaţional, unirea Bucovinei cu România. 12 septembrie 1919: Decret-lege privind înfiinţarea Universităţii Regele Ferdinand din Cluj. Primul rector a fost Sextil Puşcariu. 1944: La Moscova, a fost semnată Convenţia de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul antifascist şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei. 13 septembrie Ziua Pompierilor. La 13 septembrie 1848 a avut loc bătălia din Dealul Spirii, între pompierii conduşi de Pavel Zăgănescu şi trupele otomane, conduse de Fuad-Efendi. 1724: Sfinţirea Mănăstirii Văcăreşti, ctitorie a familiei Mavrocordat - cel mai valoros ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, cea mai mare mănăstire din Balcani; ca urmare a activităţii de “sistematizare teritorială urbană şi rurală” iniţiată în 1974, prin Legea nr. 58, în decembrie 1984, întregul ansamblu al Mănăstirii Văcăreşti a fost dărâmat. Ziua Internaţională în Memoria Jertfelor Fascismului (se sărbătoreşte în a doua duminică a lunii septembrie)




http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Saint_Germain&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a

http://ro.wikipedia.org/wiki/Austria

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucovina

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia


http://ro.wikipedia.org/wiki/Sextil_Pu%C5%9Fcariu


http://ro.wikipedia.org/wiki/Moscova

http://ro.wikipedia.org/wiki/Germania

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ziua_Pompierilor&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mavrocordat&action=edit&redlink=1



184

14 septembrie Înălţarea Sfintei Cruci 16 septembrie 1901: Este inaugurat, la Bucureşti, Monumentul Eroilor-Pompieri din Dealul Spirii, în prezenţa a 17 veterani pompieri, supravieţuitori ai bătăliei de la 13 septembrie 1848. Monumentul, creaţie a sculptorului Wladimir Hegel, simbolizează „Victoria înaripată”, care anunţă izbânzile idealurilor româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 20 septembrie Ziua Oraşului Bucureşti 1459: Prima menţiune documentară a cetăţii Bucureştilor, într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş, redactat în slavonă, limba oficială de cancelarie a Ţării Româneşti. 1974: Inaugurarea oficială a drumului naţional Transfăgărăşan, magistrală cu o lungime de peste 90 de km, situată la cea mai înaltă altitudine – 2 040 metri - faţă de alte drumuri ce străbat Carpaţii. 24 septembrie Ziua Parteneriatului pentru Pace – Ziua Wörner. Se sărbătoreşte din anul 1996, la propunerea Asociaţiei „Manfred Wörner” din România, în ziua de naştere a fostului secretar general al N.A.T.O. (n. 24 sept. 1934 – m. 13 aug. 1994). 1939: Primul-ministru român Armand Călinescu este asasinat de membrii pro-nazişti ai Gărzii de Fier.



http://ro.wikipedia.org/wiki/Vlad_%C5%A2epe%C5%9F




http://ro.wikipedia.org/wiki/Armand_C%C4%83linescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Garda_de_Fier

185

27 septembrie Ziua Mondială a Turismului

OCTOMBRIE 1 octombrie Ziua Internaţională a Muzicii. Se sărbătoreşte din anul 1975, la propunerea Consiliului Muzical Internaţional al U.N.E.S.C.O. Ziua Internaţională a Persoanelor de Vârsta a Treia. Instituită prin rezoluţia nr. 45/106, a Adunării Generale a O.N.U. din 1991. 2 octombrie 1409: Este atestată cea mai veche pisanie românească, cea de la biserica Streisângiorgiu (jud. Hunedoara). 5 octombrie Ziua Mondială a Educatorilor (proclamată de U.N.E.S.C.O., în anul 1994) 8 octombrie 1434: Cea mai veche atestare scrisă a Curţii Domneşti din Iaşi, datând din vremea lui Alexandru cel Bun. 14 octombrie Sfânta Cuvioasă Parascheva, patroana spirituală a Moldovei. Racla cu moaştele sfintei este păstrată în Catedrala Metropolitană de la Iaşi. Anual, se organizează aici, pelerinaje, sărbători populare şi târguri ale meşterilor populari.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C5%A3ul_Hunedoara


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Curte_domneasc%C4%83&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_cel_Bun

186

16 octombrie

Ziua Mondială a Alimentaţiei 18 octombrie 1599: Bătălia de la Şelimbăr. Mihai Viteazul învinge oastea transilvană condusă de Andrei Bathory; întregul teritoriu al Transilvaniei intra în stăpânirea lui Mihai Viteazul. 25 octombrie

Ziua Armatei Române Trupele româneşti eliberează, la 25 octombrie 1944, oraşele Satu Mare şi Carei, încheind operaţiunile militare de alungare a trupelor fasciste de pe întreg teritoriul României. 26 octombrie Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir Patronul spiritual al Poliţiei de Frontieră din România. 1624: S-a născut Dosoftei (numele monahal al lui Dimitrie Barila), mare cărturar şi mitropolit al Moldovei (d. 1693) 27 octombrie Cuviosul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor (ale cărui moaşte sunt la Patriarhia Română) 28 octombrie 1874: S-a născut Constantin I. Parhon, medic, fondatorul şcolii româneşti de endocrinologie


http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_%C5%9Eelimb%C4%83r

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul

http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Bathory



http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei



http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Parhon

187

30 octombrie Ziua Arhivelor Naţionale La 31 octombrie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul privind „reorganizarea Arhivelor Statului”, prin care se uneau instituţiile similare de la Iaşi şi Bucureşti. De la primul director, Grigore Bengescu (1862-1864), la conducerea Arhivelor Naţionale s-au aflat personalităţi importante ale culturii naţionale.

NOIEMBRIE 1 noiembrie 1599: Intrarea triumfală, în Alba Iulia, a lui Mihai Viteazul (1599-1600). Transilvania intra sub stăpânirea domnului muntean. 1834: A fost înfiinţată prima şcoală de fete de la noi din ţară. Fondatorul acestei instituţii a fost Gheorghe Asachi. 1864: A fost reînfiinţat Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Bucureşti, sub conducerea lui Alexandru Flechtenmacher (director: 1864-1869). 1866: Este aprobată, de Parlamentul României, Legea asupra poliţiei rurale, iniţiată de Gheorghe Ghica, Simion Mihăilescu şi Gheorghe Costaforu. 1892: Prin Legea de organizare a autorităţilor administrative, se înfiinţează inspectoratele de poliţie, prefecturile de judeţe, subprefecturile de plase şi primării de comune. 2 noiembrie 1784: A izbucnit marea Răscoală Ţărănească din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Alba_Iulia






http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Asachi




http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83scoala_lui_Horea

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Ursu_Nicola

188

1869: S-a născut Iulia Hasdeu, poetă româncă de limbă franceză, fiica scriitorului B.P. Hasdeu (d. 1888). 8 noiembrie Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril Patronii spirituali ai Jandarmeriei Române 1874: A fost inaugurată statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti (situată în Piaţa Universităţii). 19 noiembrie 1919: A murit Alexandru Vlahuţă, scriitor, membru de onoare post-mortem al Academiei Române (n. 1858). 21 noiembrie Ziua Internaţională a Filosofiei Ziua Mondială a Televiziunii 22 noiembrie 1869: S-au deschis cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Primul decan a fost medicul chirurg Nicolae Turnescu 23 noiembrie 1864: Este înfiinţat, prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Muzeul Naţional de Antichităţi din Capitală, având în colecţie piesele Tezaurului de la Pietroasa. Din anul 1990, muzeul se va numi Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan" al Academiei Române.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Iulia_Ha%C5%9Fdeu

http://ro.wikipedia.org/wiki/B.P._Ha%C5%9Fdeu






http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Vlahu%C5%A3%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Academia_Romana&action=edit&redlink=1





http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza


http://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Rom%C3%A2n%C4%83

189

25 noiembrie 1864: Este promulgată Legea instrucţiunii publice, ce avea să stea la baza învăţământului românesc modern. Se stabilesc trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, din care "instrucţiunea primară este obligatorie şi gratuită". 26 noiembrie 1909: A avut loc, la Teatrul Naţional din Bucureşti, premiera piesei "Viforul" de Barbu Ştefănescu-Delavrancea. 1909: S-a născut Eugène Ionesco, dramaturg şi eseist francez de origine română (d. 1994). 27 noiembrie 1884: S-a născut Vasile Voiculescu (Vasile-Costache Voicu), poet, prozator, dramaturg (d. 1963) 1939: S-a născut Nicolae Manolescu, critic şi istoric literar 30 noiembrie Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

DECEMBRIE

1 decembrie Ziua Naţională a României La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din data de 1 decembrie 1918, a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, „adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi”, este declarată „Unirea românilor din teritoriile locuite de dânşii, cu România”. 1864: Decret privind înfiinţarea „Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni”




http://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_%C5%9Etef%C4%83nescu_Delavrancea


http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu



http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu



http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_na%C5%A3ional%C4%83_a_Rom%C3%A2niei


190

3 decembrie Ziua Internaţională a Persoanelor cu Handicap 1934: A fost înfiinţat Spitalul de Urgenţă, actualul Spital de Urgenţă Floreasca 4 decembrie 1864: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a promulgat Codul Penal, alcătuit după modelul Codului Penal francez şi al Codului Penal prusac, având la bază şi unele legi penale autohtone. 5 decembrie 1864: Alexandru Ioan Cuza promulgă Legea instrucţiunii, prima lege prin care învăţământul era organizat în mod unitar şi erau stabiliţi anii de studiu: învăţământul primar, de patru ani, gratuit şi obligatoriu, cel secundar, de şapte ani şi universitar, de trei ani 1974: A murit Zaharia Stancu, poet, romancier şi ziarist (n. 1902) 6 decembrie Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei 8 decembrie Ziua Constituţiei României. În 1866 a fost promulgată noua Constituţie a României (în vigoare - cu unele modificări din 1879, 1884 şi 1917- până în 1923), redactată după modelul Constituţiei Belgiei, din 1835.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Spitalul_de_Urgen%C5%A3%C4%83_Floreasca

http://ro.wikipedia.org/wiki/Spitalul_de_Urgen%C5%A3%C4%83_Floreasca








http://ro.wikipedia.org/wiki/Zaharia_Stancu


191

10 decembrie Ziua Internaţională a Drepturilor Omului 14 decembrie 1864: Este inaugurată Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, înfiinţată prin decretul domnesc. 1869: Inaugurarea oficială a clădirii Universităţii din Bucureşti, construită între 1857-1869, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu. 21 decembrie 1989: Începutul Revoluţiei din decembrie 1989 la Bucureşti 24 decembrie 1964: Inaugurarea Teatrului „Ion Creangă” din Bucureşti, cu premiera „Harap Alb”, în regia lui Ion Lucian, directorul noului teatru. Decretul de construire a teatrului a fost emis pe 4 mai 1965. 25 decembrie Naşterea Domnului. Crăciunul 27 decembrie Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan 31 decembrie 1889: A murit Ion Creangă, scriitor clasic român (n. 1839)





http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Or%C4%83scu



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Harap_Alb&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Lucian

http://ro.wikipedia.org/wiki/4_mai


http://ro.wikipedia.org/wiki/Cr%C4%83ciun


http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Creang%C4%83


MONITOR CULTURAL - EDUCATIV · formarea şi dezvoltarea personalităţii umane fără educatori sau...

Documents

Transcript of MONITOR CULTURAL - EDUCATIV · formarea şi dezvoltarea personalităţii umane fără educatori sau...