1

Capitolul 1Capitolul 1Capitolul 1Capitolul 1

MONEDA MONEDA MONEDA MONEDA ŞŞŞŞI MASA MONETARĂI MASA MONETARĂI MASA MONETARĂI MASA MONETARĂ ConŃinut:

� Definirea noţiunii de monedă � Funcţiile monedei � Forme de evoluţie ale monedei � Cererea de monedă � Forme de măsurare ale monedei

Obiectivele procesului de studiu: � înŃelegerea noŃiunii de monedă și a noţiunilor alternative utilizate � însuţirea celor 3 funcţii importante pe care le îndeplinește moneda � parcurgerea principalelor etape ale procesului istoric de evoluţie a formelor monedei � însușirea principalelor forme de manisfestare a cererii de monedă � înţelegerea conţinutului agregatelor monetare.

����Timpul alocat: 2 ore

�Bibliografie recomandată

� Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă, bănci şi politici monetare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005 � OpriŃescu Marin, Popescu Jenica, Spulbăr Cristi, Nanu Roxana, Monedă, credit, bănci, Editura Editura Sitech, Craiova, 2008; � Spulbăr, C., Nanu, R., Gherghinescu, O. – Economie monetară şi bancară, Editura Universitaria, Craiova, 2008. Pentru a putea analiza importanţa monedei într-o economie, trebuie

înţeles sensul exact al noţiunii de monedă. Capitolul de faţă contribuie la acest proces de înţelegere prin identificarea funcţiilor monedei, a modului de evoluţie a formelor sale, a cererii de monedă şi a modalităţilor folosite pentru măsurarea cantităţii de monedă.

1111.1. .1. .1. .1. ConConConConŃŃŃŃinutul noinutul noinutul noinutul noŃŃŃŃiunii de monedăiunii de monedăiunii de monedăiunii de monedă Utilizarea noţiunii de monedă ca termen economic este diferită de

sensul atribuit în mod convenţional în limbajul usual.

Economiştii definesc moneda sau banii (atribuindu-le adesea şi

denumirea de ofertă de monedă) ca fiind orice mijloc acceptat cu titlu

general pentru plata bunurilor, a serviciilor sau a datoriilor.

Deşi în limbajul de zi cu zi, banii sunt adesea confundaţi cu formele

fizice de existenţă ale monedei, în limba economic termenul are o sferă mult

mai largă de cuprindere.

În literatura economică noţiunea de bani este adesea corelată cu

2

bogăţia, respectiv totalitatea activelor deţinute ca forme de păstrare a averii

în timp. Astfel, bogăţia are la bază nu numai deţinerea de monedă, ci şi alte

active precum titlurile de valoare, obiectele de artă, pământul, mobile,

maşinile sau casele deţinute în proprietate.

În limbajul curent, noţiunea de bani mai este folosită şi cu sensul pe

care economiştii îl dau veniturilor. Veniturile reprezintă un flux de încasări

pe unitatea de timp. Spre deosebire de venituri, moneda desemnează o sumă

de bani deţinută la un anumit moment.

Capitolul de faţă are în vedere conţinutul monedei ca mijloc de plată a bunurilor, serviciilor şi datoriilor şi face distincţie clară în raport cu noţiunile de venit şi bogăţie

1111.2. .2. .2. .2. FuncFuncFuncFuncŃŃŃŃiile monedeiiile monedeiiile monedeiiile monedei Indiferent de formele de evoluţie pe care le-a parcurs, moneda a

îndeplinit de-a lungul timpului trei funcţii principale: A. mijloc de schimb; B. etalon al valorii; C. mijloc de rezervă.

Dintre aceste trei funcţii, cea care diferenţiază moneda de alte active precum acţiunile, obligaţiunile sau proprietăţile imobiliare, este funcţia de mijloc de schimb..

A. Moneda ca mijloc de schimb

Aproape toate tranzacţiile care se desfăşoară pe diferite pieţe au la bază moneda ca mijloc de schimb. Utilizarea banilor ca mijloc de schimb generează avantaje incontestabile în comparaţie cu economiile bazate pe troc (barter), legate în principal de economia de timp şi minimizarea riscurilor de nerealizare a unei tranzacţii.

Riscurile de nerealizare a unei tranzacţii în absenţa banilor au o probabilitate foare ridicată de a se manifesta, având în vedere dificultatea de a asigura coincidenţa între nevoile celor care participă la schimb. De asemenea, utilizarea banilor reduce considerabil timpul necesar pentru a asigura o astfel de coincidenţă.

O consecinţă directă a utilizării banilor a reprezentat-o tendinţa agenţilor economici şi a indivizilor de a se specializa în desfăşurarea anumitor activităţi, pentru a produce anumite bunuri sau a presta anumite servicii, urmând ca restul bunurilor şi serviciilor necesare traiului să fie procurate de la alţi actori specializaţi. Implicit, în plan economic, aceasta a condus la apariţia şi intensificarea în timp a diviziunii muncii.

Pentru ca un bun/activ să poată fi catalogat drept monedă efectivă, acesta trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii: - să fie standardizat; - să fie acceptat pe scară largă; - să fie divizibil; - să fie uşor de transportat; - să nu se deterioreze rapid. B. Moneda ca etalon al valorii

Aşa cum există unităţi de măsură pentru distanţă sau greutate, banii reprezintă forma de măsurare a valorii din economie.

În absenţa banilor ca etalon al valorii (implicit ca instrument folosit

3

pentru exprimarea preţurilor), ar fi fost necesară calcularea unui număr foarte mare de preţuri relative ale fiecărui bun tranzacţionat în raport cu toate celelalte bunuri sau servicii cu care acesta ar fi intrat în proces de tranzacţionare.

Pentru un număr N de bunuri tranzacţionabile într-o economie în care nu s-ar folosi banii, ci trocul, numărul de preţuri relative care ar trebui calculate este: N(N-1)/2. Prin utilizarea banilor, fiecare din cele N bunuri tranzacţionabile va avea un preţ exprimat în bani, deci vor exista doar N preţuri.

C. Moneda ca mijloc de rezervă

Păstrarea puterii de cumpărare de-a lungul timpului se poate face cu ajutorul monedei, alături de alte categorii de active disponibile în economie (acţiuni, obligaţiuni, imobile, opere de artă, bijuterii etc.).

Banii se diferenţiază de toate celelalte categorii de instrumente de conservare a puterii de cumpărare printr-o caracteristică importantă – lichiditatea.

Lichiditatea desemnează uşurinţa şi viteza cu care un activ poate fi convertit într-un instrument de schimb. Bineînţeles, moneda sau banii reprezintă activul cel mai lichid, fiind un mijloc de schimb în sine. Celelalte active enumerate mai sus implică un anumit nivel al costurilor de tranzacţionare.

Credibilitatea monedei ca mijloc de rezervă este susţinută numai prin asigurarea stabilităţii preţurilor. O creştere a preţurilor va conduce la scăderea încrederii în monedă ca mijloc de conservare în timp a puterii de cumpărare.

1111.3. .3. .3. .3. Principalele forme de evoluPrincipalele forme de evoluPrincipalele forme de evoluPrincipalele forme de evoluŃŃŃŃie ale monedeiie ale monedeiie ale monedeiie ale monedei Oglinda formelor de existenţă şi evoluţie ale monedei se regăseşte la

nivelul sistemelor de plăţi care au fost utilizate de-a lungul secolelor.

O scurtă retrospectivă pune în evidenţă această evoluţie corelată.

Având în vedere una din condiţiile enumerate mai anterior pentru ca un

bun să fie folosit ca monedă, respectiv să fie universal acceptabil, primele

candidate la a îndeplini funcţia de bani au fost metalele preţioase (aurul sau

argintul). Din timpuri străvechi şi până acum câteva sute de ani, metalele

preţioase (etalonul aur) au servit ca mijloace de schimb. Problema sistemelor

de plăţi bazate pe etalonul aur (în forma sa aur-monedă sau aur-lingouri) a fost

reprezentată de dificultatea de a transporta aceste active, precum şi de riscul de

contrafacere prin diminuarea voită a cantităţii de metal preţios conţinute sau a

proprietăţilor de puritate ale acestuia.

Următorul pas a fost reprezentat de introducerea pe scară largă a

bancnotelor, iniţial convertibile într-o anumită cantitate de metal preţios.

Ulterior, legătura cu aurul s-a rupt şi băncile centrale ale statelor lumii au

început să emită bancnote fără acoperire în aur, bazate pe încrederea conferită

utilizatorilor de faptul că emisiunea acestor hârtii avea girul legal al statului

respectiv.

Avantajul bancontelor este că acestea sunt mai uşoare decât monedele divizionare confecţionate din metal, dar utilizarea lor este viabilă numai atâta vreme cât există încredere în autorităţile care le emit. Utilizarea bancnotelor a

4

mers în paralel cu utilizarea monedelor divizionare confecţionate din aliaje de metale comune, fără o valoare intrinsecă, folosite pentru plăţile de mici valori.

Principalele dezavantaje ale utilizării pe scară largă a monedei efective (bancnotele şi moneda divizionară) sunt reprezentate de riscul de a fi furate şi de costurile ridicate de transport pentru aceste valori. Pentru a contracara aceste inconveniente, un pas important în evoluţia sistemelor de plăţi l-a reprezentat configurarea serviciilor bancare moderne. Astfel, introducerea banilor de cont a reprezentat o inovaţie de proporţii, întrucât a permis efectuarea tranzacţiilor fără să mai fie necesară transportarea cantităţilor de bani necesare pentru închiderea lor. Utilizarea monedei de cont (de exemplu prin intermediul cecurilor sau al ordinelor de plată) reduce considerabil costurile şi îmbunătăţeşte eficienţa economică, facilitând derularea tranzacţiilor cu sume mari şi acoperind mai bine riscurile de furt decât numerarul.

Un inconvenient asociat plăţilor prin virament este dat de decalajul de timp între momentul plăţii şi momentul decontării, spre deosebire de tranzacţiile mijlocite de numerar, la care decontarea se face instantaneu.

Odată cu dezvoltarea telecomunicaţiilor şi a tehnologiei informaţiilor, au apărut modalităţi mai performante de organizare a sistemelor de plăţi şi noi forme de existenţă ale monedei. O mare parte a mijloacelor de plată pe suport hârtie au fost înlocuite cu mijloacele electronice de plată, care au început să fie utilizate pe scară din ce în ce mai largă.

Începând cu 01 iulie 2005 în România a avut loc procesul de denominare. Structura pe cupiuri a noii emisiuni monetare, ce cuprinde 6 bancnote cu valori nominale în lei noi de: 1leu, 5 lei, 10 lei, 50 lei, 100 lei şi 500 lei, respectiv 4 monede cu valori nominale de: 1 ban, 5 bani, 10 bani şi 50 bani, este mult mai echilibrată şi satisface mai bine atât cerinţele pentru plăţi în sume mici cât şi pe cele în sume mai mari. Cu excepţia noii bancnote cu valoarea nominală de 500 lei, toate celelate cupiuri au corespondent în bani vechi, ceea ce uşurează folosirea lor efectivă în plăţi, daca învăţăm bine “regula împărţirii la 10.000”.

Principalele argumente care au stat la baza deciziei de aplicare a denominării în România sunt prezentate în cele ce urmează:

(1) În primul rând, pentru a marca încheierea unui ciclu inflaţionist şi intrarea într-o perioadă de stabilitate.

(2) Denominarea este necesară pentru exprimarea preţurilor la niveluri nominale uzuale în Europa, leul românesc fiind singura monedă naţională a cărei paritate mai era exprimată “cu cinci cifre”. O altă ţară care aspiră la marea familie europeană, Turcia, a demarat operaţiunea de denominare la începutul anului 2005 şi prin tăierea a 6 zerouri lira turcească are o paritate faţă de euro aproape de 2:1.

(3) Simplificarea trecerii ulterioare la euro nu este ne neglijat; va fi mai uşor de exprimat un schimb la un curs de aproximativ 4:1, decât la o paritate de ∼ 40.000:1. Convertirea leului în euro la un asemenea curs ar fi fost atipică pentru o ţară a Uniunii Europene şi indiscutabil ar fi afectat imaginea internaţională a României.

(4) Denominarea reduce nivelul indicatorilor valorici la parametri mai uşor inteligibili, atât la nivel macroeconomic cât şi la nivelul agenţilor economici, făcând posibilă, de exemplu, citirea cu uşurinţă a PIB exprimat în lei.

(5) Indiscutabil că denominarea reduce costurile de tranzacţionare prin simplificare şi prin manipularea unor cantităţi mai mici de numerar atât de către instituţiile financiare şi de credit, cât şi de către agenţii economici şi populaţie.

“Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă. Totul se simplifică“. Această declaraţie publică a băncii centrale are rolul de a elimina teama omului obişnuit că se vor confisca din nou banii aşa cum s-a întâmplat la denominările anteriare ale leului.

CASETA 1.1.

Moneda efectivă în România

5

1111.4..4..4..4. Cererea de monedăCererea de monedăCererea de monedăCererea de monedă Tendinţa subiecţilor economici de a deţine o anumită cantitate de

monedă reflectă "cererea de monedă" a acestora. Agenţii economici şi indivizii sunt nevoiţi să aleagă, în funcţie de criteriul utilităţii, întrebuinţarea pe care o dau veniturilor realizate, precum şi formele sub care îşi păstrează averea: active reale, active financiare şi active monetare. În mod normal, pe subiecţii economici nu trebuie să-i preocupe cantitatea nominală de monedă pe care o deţin, ci puterea de cumpărare a acesteia, respectiv cantitatea de bunuri şi servicii pe care o pot achiziţiona în schimbul ei.

Cererea de monedă poate fi caracterizată prin două afirmaţii esenţiale: 1. Cererea reală de monedă rămâne aceeaşi atunci când nivelul

preţurilor creşte şi când toate celelalte variabile reale (rata dobânzii, venitul real, averea reală) rămân neschimbate.

2. Cererea nominală de monedă va creşte în aceeaşi proporţie cu care a crescut nivelul preţurilor, în condiţiile în care toate variabilele reale menţionate rămân constante.

Cererea de monedă a fost studiată din punct de vedere teoretic şi identificată statistic, în mod empiric. În urma studiilor efectuate şi a investigaţiilor întreprinse, s-a ajuns aproape la o unanimitate de opinii în privinţa faptului că ea ar trebui să crească o dată cu creşterea veniturilor şi să scadă o dată cu majorarea ratei dobânzii. Mărimii venitului şi nivelului ratei dobânzii li se adaugă, ca factori determinanţi ai cererii de monedă şi elementele care ţin de avantajele specifice pe care le conferă deţinerea monedei: elemente ce ţin de asigurarea unei capacităţi de plată permanente şi elemente care ţin de posibilitatea efectuării la momentul oportun a anumitor achiziţii avantajoase de active reale şi financiare.

Dacă admitem motivele (mobilurile) deţinerii monedei evidenţiate de J.M. Keynes, în cadrul cererii de monedă pot fi identificate trei componente:

I. cererea de monedă pentru tranzacţii – desemnează dorinţa formulată de firme şi populaţie pentru a deţine monedă cu care să-şi finanţeze tranzacţiile curente. Pornind de la asemănarea dintre monedă, ca stoc de putere de cumpărare pregătit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, şi un stoc de bunuri pe care un subiect economic trebuie să-l aibă la îndemână, W.Baumol şi J.Tobin au asociat teoria stocurilor la cererea de monedă.

II. cererea de monedă din considerente de prudenţă/pentru nevoi

neprevăzute - Neprevăzutul cotidian este o realitate incontestabilă şi îi determină pe indivizi să-şi mărească cererea de monedă peste cea necesară pentru tranzacţiile curente. Pe de o parte, este de aşteptat ca această cerere monetară să depindă de venitul naţional: cu cât valoarea totală a tranzacţiilor este mai mare, cu atât va fi mai mare şi cantitatea de monedă necesară pentru diverse tranzacţii neplanificate. Pe de altă parte, se poate demonstra că şi rata dobânzii influenţează cererea din considerente de prudenţă. Rata dobânzii este costul de oportunitate al deţinerii de monedă: atunci când creşte, clienţii şi firmele vor fi tentate să reducă sumele păstrate din considerente de prudenţă şi să-şi procure, în schimb, active purtătoare de dobândă. Deţinerea unei sume disponibile de numerar mai mare va costa mai mult, pentru că posesorul ei va trebui să renunţe la o dobândă mai mare. Pe de altă parte, lipsa sumei necesare pentru a face faţă nevoilor neprevăzute poate provoca un anumit cost al lipsei de lichidităţi.

III. cererea speculativă de monedă - decurge din funcţia de mijloc de rezervă a banilor, spre deosebire de cele două componente precedente, ce decurg din funcţia de mijloc de schimb.

6

Subiecţii economici, în calitate de investitori, îşi păstrează averea în forme sau valori specifice care compun un portofoliu, apreciate în funcţie de potenţialul de câştig şi gradul de risc. Portofoliul de active al unui investitor fiind alcătuit pe baza consideraţiilor cu privire la câştigurile aduse şi riscurile asumate, necesită efectuarea, în mod permanent, de comparaţii şi optimizări. Evoluţia cererii speculative de monedă în raport cu rata dobânzii este similară cu cea a cererii tranzacţionale şi precauţionale.

1111.5 .5 .5 .5 Forme de măsurare a monedeiForme de măsurare a monedeiForme de măsurare a monedeiForme de măsurare a monedei Agregatele Agregatele Agregatele Agregatele monetaremonetaremonetaremonetare

Dat fiind faptul că o mare parte din activele financiare sunt substituibile şi că natura, caracteristicile acestora se schimbă de-a lungul timpului, nu este mereu foarte clar modul în care ar trebui definiţi banii şi cum ar trebui încadrate diferite active în definiţia banilor. Este principalul motiv pentru care băncile centrale definesc şi monitorizează diferite agregate monetare de la cele mai puţin cuprinzătoare (baza monetară) până la cele mai ample (masa monetară în sens larg). La nivelul Eurosystem-ului au fost definite: masa monetară în sens restrâns (M1), masa monetară intermediară (M2) şi masa monetară în sens larg (M3).

Începând cu 1 ianuarie 2007, în România se lucrează cu următoarea structură a agregatelor monetare:

▪ Masa monetară în sens restrâns (M1) - include numerarul în circulaţie (bancnote şi monede), precum şi depozitele care sunt imediat convertibile în numerar sau pot fi utilizate pentru plăţi prin transfer bancar, denumite depozite overnight;

▪ Masa monetară intermediară (M2) - cuprinde masa monetară în sens restrâns (M1), la care se adaugă depozitele cu durata iniţială de până la doi ani inclusiv şi depozitele rambursabile după notificare la cel mult 3 luni inclusiv. Definiţia M2 reflectă interesul acordat analizei şi monitorizării unui agregat monetar care, pe lângă numerar, cuprinde şi depozite cu un grad ridicat de lichiditate;

▪ Masa monetară în sens larg (M3) - cuprinde masa monetară intermediară (M2), la care se adaugă instrumentele financiare tranzacţionabile emise de sectorul instituţiilor monetar-financiare; instrumente ale pieţei monetare, în special acţiunile/unităţile fondurilor de piaţă monetară şi împrumuturile din operaţiuni repo sunt incluse în acest agregat

Elemente M1 M2 M3

Numerar în circulaţie x x x Depozite la vedere x x x Depozitele cu durata iniţială de până la 2 ani

x x

Depozitele rambursabile după notificare la cel mult 3 luni inclusiv

x x

Contracte de răscumpărare titluri x Unităţi ale fondurilor de piaţă monetară x Titluri de datorie cu durata de până la 2 ani x

7

(gradul sporit de lichiditate face ca aceste instrumente să fie substitute pentru depozite).

ÎNTREBĂRI DE EVALUAREÎNTREBĂRI DE EVALUAREÎNTREBĂRI DE EVALUAREÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Ordonaţi următoarele active de la cel mai lichid la cel mai puţin lichid: a. cecurile; b. casele; c. depozitele; d. acţiunile; e. moneda efectivă; f. bunurile de larg consum.

2. Care sunt funcțiile monedei? 3. Care sunt componentele cererii de monedă? 4. Analizaţi evoluţia agregatelor monetare în România în perioada ianuarie-

aprilie anul curent.

Comparativ cu structura indicatorilor monetari utilizată de BNR până în decembrie 2006 inclusiv, principalele reclasificări introduse de la 1 ianuarie 2007 se referă la:

▪ agregatul monetar M1 cuprinde, în plus faţă de structura utilizată până în decembrie 2006, economiile populaţiei la vedere în lei şi depozitele la vedere în valută ale populaţiei şi agenţilor economici (incluse anterior în cvasibani); se consideră că acestea au acelaşi grad de lichiditate ca şi disponibilităţile la vedere în lei ale agenţilor economici;

▪ depozitele cu maturitatea iniţială mai mare de 2 ani nu mai sunt incluse în masa monetară;

▪ depozitele administraţiilor locale şi ale administraţiilor sistemelor de asigurări sociale sunt incluse în masa monetară.

până la 31 decembrie 2006 după 1 ianuarie 2007

M1 – masa

monetară în

sens restrâns - numerar în circulaţie (bancnote şi monede); - depozite la vedere în lei.

Cvasibanii M1 – masa

monetară în sens

restrâns - numerar în circulaţie (bancnote şi monede); - depozite la vedere în lei; - economiile populaţiei la vedere în lei; - depozitele la vedere în valută ale populaţiei şi ale agenţilor economici.

- depozitele cu durata iniţială de până la 2 ani; - depozitele rambursabile după notificare la cel mult 3 luni inclusiv.

M2 – masa monetară în

sens larg

M2 – masa monetară

intermediară

- instrumente tranzacţionabile financiar-monetare

M3 – masa monetară în sens larg