Monahismul românesc

8/3/2019 Monahismul românesc

http://slidepdf.com/reader/full/monahismul-romanesc 1/8

RADACINILE MONAHISMULUI ROMÂNESC(SEC.III-VI)

Receptivi la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos “Daca vrei să fii desăvârşit, du-

te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şiurmează-Mi” (Mt.19,21); “Oricine a lăsat case sau fraţi sau surori, sau tată, sau mamă,sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteniviaţa veşnică” (Mt.19,29), încă de la începuturile creştinismului, dorinţa unor oameni dea-I sluji la modul total, cu toată fiinţa lor, i-a determinat să se retragă în locuri pustiiunde au început a duce o viaţă imprimată până în cele mai mici amănunte deconştientizarea prezenţei lui Dumnezeu, şi astfel a luat naştere monahismul. Aceasta estecea mai plauzibilă explicaţie care vine să infirme teoriile raţionaliste care vedeaumonahismul drept rezultatul influenţelor din iudaism sau budism. Diferenţele dintremonahismul creştin pe de o parte şi cel al religiilor orientale pe de altă parte se potobserva foarte uşor, punctul de plecare şi susţinător al întregii lucrări ulterioaredepărtării de lume fiind total diferit: credinţa şi iubirea unui Dumnezeu Care S-a făcutom pentru cei pe care-i zidise “după chipul şi asemănarea Sa” (Fac.1,26-27), şi un zeuimpersonal la celălalt pol.

De regulă se crede că monahismul a părut în Egipt odată cu retragerea Sf. PavelTebeul şi mai ales a Sf. Antonie cel Mare care în a doua jumătate a sec. al III-lea (250,respectiv 270), s-au retras în deşert, şi de aici s-ar fi răspândit în întreaga lume creştină,unde îl aflăm deja practicat la finele sec. a l IV-lea: Palestina, Siria, Mesopotamia, AsiaMică, Grecia etc.

Dar numeroase cercetări privind monahismul primar, apărute mai ales după celde-al doilea război mondial, au ajuns la concluzia că, deşi Egiptul a devenit ţara predilectă pentru viaţa călugărească, de aici pornind primele mari opere ale literaturiimonastice, şi fiecare aşezământ călugăresc pentru a scoate în evidenţă prestigiul originiilui va căuta să se lege de monahismul egiptean, cu toate acestea totuşi monahismul a

părut în mai multe puncte ale creştinătăţii, independent unele de altele şi aproapesimultan: Palestina era presărată cu comunităţi monastice independente de cele ale Cuv.Ilarie prezentat de Fer. Ieronim ca discipol al Sf. Antonie; la fel monahismulmesopotamian are origini autohtone, şi nu a suferit influenţe egiptene masive decât dupăsec. al V-lea.

Cunoscându-se mai bine preistoria monahismului, putem afirma că, aşa cum s-amanifestat în Biserică la sfârşitul sec. al III-lea, monahismul nu este cu totul nou.Elementele constitutive esenţiale existau din chiar primul secol; cu alte cuvinte exista un

pre-monahism. Sursa principală a ceea ce numim la propriu, monahism creştin este degăsit în curentele ascetice puternice, mult mai bine cunoscute astăzi, acre a marcat

profund creştinismul primelor secole.

-1-



Binecuvântaţi fiind cu un creştinism de origine apostolică, facilitat înimproprierea şi răspândirea lui de unele elemente ale religiei daco-geţilor apropiate dedoctrina creştină – printre care şi viaţa riguros ascetică şi austeră a călugărilor luiZalmoxe – ne punem întrebarea câr de timpuriu a apărut monahismul pe teritoriul ţăriinoastre şi dacă se confirmă teoria implicativă conform căreia monahismul a urmatîntotdeauna răspândirii creştinismului: acolo unde erau puternice comunităţi creştine aapărut la scurt timp şi comunităţi monastice, ca încununare şi desăvârşire a vieţiicreştine.

O astfel de ipoteză – a apariţiei timpurii a monahismului pe teritoriul ţării noastre – părea în prima jumătate a acestui secol dacă nu absurdă, cel puţin îndrăzneaţă. Ideilecare circulau printre istorici în această privinţă erau de genul: ”În a doua jumătate a sec.al XIV-lea fu introdus la noi, de la vecinii slavi de peste Dunăre, care-l luaseră şi ei de la

bizantini, călugărismul, viaţa călugărească”(Nicolae Dobrescu, 1906);”Nicodim esteîntemeietorul mănăstirilor în Ţara Românească” (Petre P. Panaitescu, 1943); “cele dintâi

schituri şi mănăstiri de la noi s-au clădit târziu, în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, subinfluenţa Athosului, nu direct de la sârbi şi bulgari, ci prin mijlocirea lor” (Cf. GheorgheMoisescu, Şefan Lupşa, Alexandru Filipaşcu – autorii manualului de I.B.O.R. din 1957).Cercetările mai noi au infirmat cu totul această ipoteză, dovedind că la noi a existat oviaţă monahală cu mult înainte de Sf. Nicodim, care nu este decât organizatorul, sau mai

bine zis reorganizatorul acestei vieţi (aşa cum în veacul al XVIII-lea va fi Sf. Paisie de la Neamţ), după model bizantin-athonit, potrivit curentului duhovnicesc isihast al veaculuial XIV-lea. Ţinuturile noastre s-au bucurat de prezenţa unei vieţi monahale înainte chiar de pătrunderea acesteia în ţările învecinate (Bulgaria în sec. al X-lea, prin Cuv. Ioan dela Rila; Rusia – sec. al XI-lea – Cuv. Antonie şi Teodosie, întemeietorii Lavrei Pecerscadin Kiev; Serbia – a doua jumătate a sec. al XII-lea).

Monahismul pe tărâm românesc ar fi putut apărea prin influenţa bizantină sau dinCapadocia, Siria, Palestina, de unde au fost aduşi mulţi colonişti, aceştia întreţinândrelaţii cu acele ţinuturi şi mai târziu, în sec. III-IV şi următoarele, când monahismul eradeja organizat în acele părţi. Dar monahismul românesc ar putea avea şi rădăciniautohtone, trăgându-şi seva din viaţa ascetică a creştinilor de pe aceste teritorii, din

puritatea acestei vieţi, mai ales că tradiţia preoţilor geto-daci în această privinţă esteastăzi unanim recunoscută. Vasile Pârvan vorbea de comunităţi “de tip monastic” a

preoţilor lui Zamolxe, cu o înaltă ţinută morală, unde practicau asceza şi viaţa

comunitară, iar Iorga presupunea o călugărie ante-creştină, a “ktiştilor”.

Informaţii despre primul monah cunoscut cu numele care a ajuns pe acesteteritorii avem de la sfârşitul sec. al III-lea (prin 298-303), când au pătimit martiriul

pentru Hristos Sf. Mc. Epictet şi Astion. Idea care ne interesează o aflăm din “ActaSanctorum Julii” (tomul II, Roma, 1867), în care, ca şi în alte acte martirice, sunt numiţi“De Sanctis Epicteto presbytero et Astione monacho, martitibus almiridensibus

-2-



(Halmyris) in Scytia”. Epictet s-a călugărit într-una din mănăstirile din Asia Mică(probabil prin Frigia); devenind preot, l-a convertit pe tânărul Astion la creştinism, iar acesta, urmând dascălului şi părintele său duhovnicesc, s-a făcut şi el călugăr, probabilîn aceeaşi mănăstire. Datorită persecuţiei lui Diocleţian (284-305), Epictet preotul şiAstion monahul şi-au părăsit ţara lor şi s-au stabilit în Sciţia Mică, în oraşulAlmiridensis (Halmyris), unde, pentru propovăduirea şi convertirea multora lacreştinism, au fost martirizaţi prin decapitare la 8 iulie.

Aşadar prezenţa unui monah în teritoriul Sciţiei urmează la scurt timp dupăretragerea, în pustiul Egiptului, a Sf. Antonie şi Pavel Tebeul, şi avem încă o mărturie cămonahismul a apărut în mai multe puncte cu o viaţă creştină puternică. Nu putem afirmacu certitudine că, înainte de a fi martirizaţi, Sf. Epictet şi Astion ar fi întemeiat vreocomunitate monastică aici, dar în mod cert statutul lor de monahi era cunoscut de ceiconvertiţi şi unii ar fi putut să le urmeze exemplul. Numărul acestora ar putea fi destulde mare dacă ţinem cont că în epoca primară a creştinismului învăţătura cea nouă avea

un puternic impact asupra celor convertiţi, care erau atât de puternic pătrunşi de aceastaîncât nu puteau să nu şi-o manifeste (primii creştini stăruiau în “rugăciune şi frângerea pâinii”, “în psalmi şi cântări duhovniceşti”; Sf. Grigorie de Nazians ne informează că întimpul lui discuţiile teologice erau foarte aprinse; Sf.M.Mc. Ioan cel Nou de la Suceavaa fost martirizat pornind tocmai de la convorbirile pe teme duhovniceşti şi teologice de

pe corabia cu care călătorea).

Primul scriitor care vorbeşte despre aşezări monahale pe aceste teritorii este Sf.Epifanie de Salamina (c. 315-403) în “Panarion” (“Contra ereziilor”), care ne dă ştireacă în timpul lui Constanţiu II (337-361), din cauza propovăduirii unui rigorism exagerat,călugărul Audius, originar din Mesopotamia, a fost expulzat la graniţa imperiului, înnordul Dunării, în Goţia (adică în Dacia, numită atunci aşa după populaţia migratoarecare s-a aşezat aici începând cu sec. al III-lea), unde “a instruit numeroşi goţi şi aconstruit în Goţia chiar şi mănăstiri în care se practica viaţa monahală, castitatea şiasceza”. Şi adaugă: “fără îndoială modul de viaţă al comunităţilor audiene este într-adevăr demn de admiraţie, căci tot ce se întâmplă în mănăstirile lor se desfăşoară în modsatisfăcător”. Dar în afara mănăstirilor audienilor (care nu erau eretici, dar prinextremismul lor erau consideraţi schismatici) trebuie să fi existat în Goţia şi altemănăstiri ortodoxe. Istoricul Sozomen ne descrie persecuţia declanşată împotriva

creştinilor prin anii 370-372 de Athanaric, în urma înfrângerii suferite în faţa împăratuluiroman Valens (364-378), acuzându-i pe creştini de pactizare cu inamicul. Dintr-unfragment de calendar got, păstrat numai pentru zilele de 23 octombrie – 30 noiembrie,

precum şi din alte acte martirice, cunoaştem numele a 26 de martiri arşi de vii într-o biserică localizată undeva “la vărsarea Argeşului în Dunăre”. Printre aceştia estemenţionat şi călugărul Arpilas (Arpila). Nu ştim dacă această biserică aparţinea uneicomunităţi monahale; nu este menţionat decât un singur călugăr, dar mulţi martiri sunt

-3-



anonimi, printre aceştia putând fi şi călugări, deci varianta ar fi posibilă. Oricum, prezenţa unui călugăr aici, în altă zonă decât a Dobrogei, indică faptul că monahismul seîmpânzea pe tot arialul nord-dunărean. De altfel, Sf. Chiril al Ierusalimului în “Catehezaa XVI-a” ne informează că goţii şi sarmaţii aveau episcopi, preoţi, diaconi, “călugări şicălugăriţe”.

Tot “got de neam” cum îl atestă actele martirice era şi Sf. Mc. Sava a cărui viaţăne este prezentată în “Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Goţia către Biserica luiDumnezeu care găseşte în Capadocia şi către toate Bisericile locale ale Bisericiiuniversale”. Unele amănunte ale profilului său moral (“cucernic”, “gata spre toatăascultarea cea întru dreptate”, “blând”, “cântă psalmi în biserică”, “nu se îngrijea de banisau averi decât numai pentru trebuinţă”, “cumpătat”, “în toate înfrânat”, “trăind înfeciorie”, “retras”, “postind după rânduială”, “stăruind în rugăciuni cu smerenie”) neconturează un model de viaţă monahal. S-ar putea să fi fost călugăr în comunitateamonahală din Munţii Buzăului întemeiată pe la mijlocul secolului al IV-lea de călugării

veniţi din Eparhia Tomisului de teama “barbarilor” care migrau prin Dobrogea spreVestul Europei, şi împreună cu preotul Sansala – ambii necăsătoriţi – ar fi fost călugărimisionari în aceste ţinuturi. Sau ar fi putut fi un eremit, deci nu locuitor într-o mănăstire.Cercetările arheologice au scos la iveală o serie de bisericuţe rupestre – foste schituri(deci nu mănăstiri mari, ci populate de puţini vieţuitori) la Aluniş-Nucu, Fundătura,Agathon, Peştera lui Iosif, considerate ca existând tocmai din această perioadă a invazieişi locuirii goţilor pe aceste teritorii. Hramurile acestor bisericuţe sunt cele care vor fi

preferate mai târziu de isihaşti, de cei iubitori de viaţă absolut singură: Sf. IoanBogoslovul (Peştera lui Iosif) – Hristos, lumina lumii – cunoaşterea şi vederea luiDumnezeu; Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul (Aluniş) – alt mare ascet şi pustnic pre-creştin şi mai ales Schimbarea la Faţă (Fundătura) – hramul preferat al isihaştilor,mărturie a posibilităţii vederii “luminii dumnezeieşti”.

Dintre episcopii eparhiei Tomisului ne reţine atenţia pentru subiectul nostruTeotim I, “scit de neam”, istoricul Sozomen afirmând despre el: “se spune că el a păstrat

părul lung, după obiceiul pe care-l avea când a început să se ocupe cu filozofia. A avut ovieţuire modestă, iar timpul cinei nu şi l-a stabilit la aceeaşi oră, ci (numai) când erafoame şi sete. Cred că era faptă de filozof să nu cedeze necesităţilor firii, după bunul

plac, ci după nevoie”. Pr. Ioan Rămureanu şi Ioan. G. Coman explică faptul că adevăratafilozofie în care s-a cultivat şi exercitat Sf. Teotim de Tomis nu era altceva decât

“monastica philosofia”, adică învăţătura şi viaţa duhovnicească monahală, în care seexercita în căutarea adevărului, binelui şi frumosului numită de grecii antici“κ α λ ο κ α γ α θ ι α ”, cale pe care părinţii bisericii, episcopii, clericii şi monahiiau ridicat-o la o mare valoare şi au înfrumuseţat-o cu adevărata învăţătură aMântuitorului Hristos, “Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu”, numind-o“filozofie”=iubirea de înţelepciune şi “filocalie” (iubire de frumos). Sfinţenia vieţii Sf.Teotim (numit “dumnezeul romanilor” de către hunii barbari) este recunoscută şi de

-4-



împăratul Arcadie şi mai ales de Sf. Ioan Gură de Aur care în 399 îi trimite călugărimisionari din Bizanţ “pentru nomazii sciţi de la Istru”, adică pentru huni (cf. Teodoret deCyr). Sf. Teotim a fost şi un mare teolog, Fer. Ieronim menţionând în “De virisilustribus” că a scris “scurte tratate sub formă de dialog” care însă s-au pierdut. Câtevafragmente sunt reproduse de Sf. Ioan Damaschin în “Paralele sfinte” din a căror conţinut

– mai ales cele despre liniştea minţii şi a inimii sau spre grija pentru suflet – se poatetrage concluzii despre formaţia monahală. Un exemplu doar: “În mintea tulburată şi

plină de griji nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul luiDumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji căci datorităgrijilor se nimiceşte. De aceea se spune despre sufletul desăvârşit că este, într-adevăr, caun crin în mijlocul spinilor”. Punându-l în paralel cu o apoftegmă a Patericului egipteanajungem la aceeaşi concluzie: “Zis-a un bătrân oarecare: dator este călugărul să-şicumpere fără-de-grija, măcar de se va lipsi şi de alte trebuinţe trupeşti”.

Alte două chipuri remarcabile de călugări – şi nu oarecare, ci călugări cărturari –

sunt Sf. Ioan Casian şi Gherman, originari din Dacia Pontică, din “hotarele Casienilor şial (districtului) Peşterilor” (cf. descoperirilor arheologice inteprinse de Vasile Pârvan),mari asceţi, teologi, organizatori de mânăstiri, dascăli, apologeţi şi scriitori de renume aiBisericii lui Hristos din sec. IV-V. Din scrieri ale Sf. Ioan Casian redactate cu prilejulîntâlnirilor cu părinţii anahoreţi ce se nevoiau pe valea Nilului, la Teba, muntele Nitriei,în Rait şi muntele Sinai, pe unde a călătorit împreună cu Sf. Gherman, aflăm despreexistenţa unei vieţi monahale în locurile lor natale. El rememorează cu nostalgie: “…neapărea în faţa ochilor tabloul cu aşezarea locunţelor în care se găsea averea moştenită dela strămoşi şi frumuseţea regiunilor cu întinderi, singurătăţii şi păduri, care puteau nunumai să-l încânte pe monah, ci chiar să-I dăruiască cele mai bune mijloace de trai”(“Convorbiri duhovniceşti”, IV, 1-2). “Din copilărie m-am aflat printre călugări şi dupăce m-am rupt de atâţia ani de obştea şi pilda vieţii lor, cu greu aş mai putea să-mi maiamintesc acum câte am încercat să săvârşesc sub imboldul îndemnurilor zilnice, sau al

pildei lor, câte lucruri am învăţat şi am văzut cu ochii mei” (“Aşezăminte mănăstireşti”,Prefaţă, 4). Din acest ultim citat mai ales rezultă cu certitudine că Sf. Ioan Casian a fostcălugărit înainte de plecarea sa împreună cu Sf. Gherman în Palestina şi Egipt.

Despre legătura dintre ei tot scrierile casiene ne dau informaţii: se împrieteniseîncă de când erau copii la şcoală, apoi în oaste, precum şi în viaţa călugărească;“amândoi eram nedespărţiţi din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească, am

vieţuit împreună atât printre cenobiţi, cât şi pri pustie şi fiecare aveam obiceiul să zicemcă nu eram decât o minte şi un suflet în două trupuri”.Foarte interesante sunt două concluzii rezultate din “Convorbirile cu Părinţii”. Pe

de o parte remarcăm că acel care pune întrebările către părinţii din pustia Egiptului nuera Ioan Casian ci Gherman, deci el conducea discuţiile, ca un adevărat “dascăl”, câtăvreme Casian se prezenta mai mult ca “ucenic”, şi îl prezintă pe Gherman ca “sfânt”încă din viaţă. Se pare că ar fi fost şi puţin mai în vârstă decât Sf. Ioan Casian, dar

-5-



vedem cât de adânci sunt rădăcinile relaţiei “bătrân”-“ucenic”. Pe de altă parte, printreîntrebările puse sunt teme de teologie foarte adâncă, mai ales de spiritualitate, pe lângăcele de filozofie şi psihologie a omului. Erau interesaţi să cunoască părerile părinţilor

pustiei despre păcate şi lupta împotriva lor, prin post şi alte mijloace, despre desăvârşire,despre rugăciune, despre unirea omului cu Dumnezeu, ceea ce l-a determinat pe IPSAntonie Plămădeală (care a aprofundat mai ales viaţa Sf. Gherman) să ajungă, cercetândaceste întrebări, la concluzia că aceşti doi daco-romani au fost primii isihaşti de la noi,mai ales datorită rugăciunii neîncetate pe care o practicau în chiliile lor (întrebările pusearată că doreau mai multe informaţii despre ceea ce practicau dar ştiau mai puţin).

Ne socotim binecuvântaţi că un monah din ţara noastră (Sf.Ioan Casian) a fosttimp de cinci ani diacon al Sf. Ioan Hrisostom şi întemeietorul, după regulile răsăritene,compilate de Sf. Vasile cel Mare după modelul Sf. Pahomie cel Mare, a monahismuluiîn Apus (cele două mănăstiri din Marsilia).

Toate acestea sunt de mare importanţă pentru că fixează profilul spiritual şi

cultural atât al Sf. Ioan Casian şi al Sf. Gherman, cât şi al epocii, precum şi a urmaşilor.De aceea IPS Daniel afirma cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la moartea Sf. PaisieVelicicovschi că “poporul român are un destin filocalic”, iar tradiţia isihastă acălugărilor din sec. al XIV-lea formaţi de Sf. Grigorie Sinaitul, ucenic al Sf. GrigoriePalama, la obştea de la Paroria (în sudul Dunării) sau veniţi după şederi în Sf. Munte lamănăstirea Cutlumuş a lui Hariton, viitorul mitropolit, sau din sec.al XVIII-lea care

poartă pecetea paisiană, se înscrie pe linia de continuitate şi desăvârşire a acestei tradiţiiisihaste incipiente dar atât de adânc înfipte încă din sec. IV-V.

O altă figură remarcabilă a creştinismului primar a fost Dionisie Exiguul, pe careunii (Pr. Mircea Păcurariu) îl consideră tot monah. Numele de “exiguul” (lat.) tradus

prin “cel smerit”, ca şi recunoştinţa arătată într-o prefaţă a unei scrieri faţă de un anumePetru, la bătrâneţe ajuns episcop, pentru îndrumarea acordată în timpul copilăriei şi latinereţe, precum şi chipul monahal prezentat de biograful său Casiodor, ne duc laconcluzia că a intrat de tânăr la una din mănăstirile din eparhia Tomisului. La bătrâneţe,din Italia, patria sa adoptivă, îşi aminteşte de Dobrogea, patria sa natală şi deb viaţamonahicească ănaltă de aici: ”…acolo într-o comunitate pământească deschisă am fostrenăscut cu harul lui Dumnezeu prin taina botezului şi am fost învrednicit să văd viaţa

cerească în trup fragil a preafericiţilor Părinţi cu care acestă regiune se mândreşte ca deo rodire duhovnicească deosebită. Credinţa lor strălucind prin legătura cu fapta bună era

pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate. Ei nu erau prinşi în mreaja nici uneia din grijilelumeşti şi puteau spune cu Apostolul : ⟨Cetatea noastră este în ceruri.⟩ ”.

Din timpul păstoririi Sf. Ier. Paternus (prima jumătate a sec.al VI-lea) se cunoscrenumiţii “călugări sciţi” care se aflau sub păstorirea sa, precum şi numele câtorva: IoanMaxenţiu mai ales, Ahile, Leonţiu, Ioan, Petru, Mauriciu. Aceştia au creat formulateologică numită “theopasită” (cf. căreia “Unul din Treime a pătimit în trup”) pentrucare, neacceptată ca ortodoxă de Paternus, ajung la împăratul Iustin I (518-527), cerând

-6-



recunoaşterea învăţăturii lor, apoi la Roma la papa Hormizda, cu a cărui delegaţi duc polemici pe tema acestei formule. Papa amână răspunsul, îi alungă apoi, dar călugăruiisciţi vor câştiga simpatia lui Iustinian, viitorul împărat, precum şi a unor clerici africaniexilaţi în Italia, care o vor considera ortodoxă. Aceasta dovedeşte preocupările teologiceadânci (probleme trinitare, hristologice – ne aflăm în perioada sinoadelor III, IV, Vecumenice) a călugărilor daco-romani din Dobrogea sec.al VI-lea, ca şi renumele lor înimperiul roman-bizantin.

Din viaţa, activitatea şi opera Sf. Teotim I, Ioan Casian, Gherman, DionisieExiguul (pe care unii îl identifică cu Sf. Dionisie PseudoAreopagitul, ceea ce este unlucru deosebit pentru viaţa monastică şi cea teologică în general) şi a călugărilor sciţi,deducem că în sec. IV-VI viaţa mănăstirească din Dobrogea era bine închegată,aşezămintele monahale erau adevărate vetre de sfinţenie, de cultură şi profundă teologiedin episcopia Tomisului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic şi literar la careau ajuns cei mai sus menţionaţi.

O altă formă a monahismului dezvoltată poate şi mai mult decât viaţa cenobitică,anume cea practicată de anahoreţi, este atestată de ansamblul monahal din epoca daco-romană şi medievală (fiinţând până în sec. al XI-lea, dar cu începuturi din sec. al IV-leadupă cei mai mulţi arheologi) descoperit în 1957 într-un masiv calcaros din com.Basarabi (jud. Constanţa), format din şase bisericuţe rupestre, unice până acum înb ţaranoastră, o “lavră” a peşterilor cum vom cunoaşte mai târziu în Rusia de exemplu. Că evorba de o aşezare monastică ne-o dovedesc anexele de la biserici, precum şi câtevaîncăperi şi galerii funerare. Primii sihaştri s-au aşezat în aceste locuri retrase unde şi-ausăpat bisericuţe şi chilii în care să trăiască şi să se roage, şi cavouri în care să fieîngropaţi. Cazuri similare întâlnim în toată istoria creştinismului: stâlpnicii primelor veacuri începând cu Cuv. Simeon, pustnicii retraşi în peşterile sau în pustiul Egiptuluisau din Ţara Sfântă, mai târziu marea lavră “a peşterilor” din Kiev, apoi unele aşezărirupestre de la noi, ca biserica de la Corbii de Piatră – Argeş, schitul Negru-Vodă – Cetăţeni, mai târziu peştera Sf. Nicolae, chiliile Sf. Daniile Sihastru de la Putna şiVoroneţ, bisericile din gura peşterilor de la m-rea Bistriţa olteană.

Ansamblul monahal de la Basarabi este aproape de “hotarele Casienilor şi ale peşterilor (s.n.)” şi se deduce că în eparhia Tomisului, adică în perimetrul Constanţa-Cernavodă-Medgidia-Istria era cel mai puternic centru monahal şi pustnicesc din SciţiaMică. Pe lângă marile mănăstiri organizate (legăturile Sf. Vasile cel Mare cu aceste

teritorii fiind atât de multe nu ne putem imagina că vieţuitorii n-au luat cunoştinţă deRegulile care-I poartă numele), cu şcoli de teologie care au dat pe vestiţii călugări sciţidin sec. IV-VI sau alţi teologi, existau zeci de peşteri şi bisericuţe rupestre (atestate şi detoponimele paleocreştine “Peştera”, “Peşteri”, “Bisericuţa”, “Bisericuţa Omului”), celemai multe dispărute însă astăzi, în care se nevoiau marii sihaştri daco-romani iubitori delinişte. Asemenea sihăstriilor de pe valea Nilului care erau conduse nu de “egumeni”, cide “prezbiteri”, adică ieromonahi duhovnici, credem că ansamblul monahal de la

-7-



Basarabi era condus de asemenea duhovnici. Dintre cele douăzeci de inscripţii slavonedescoperite aici, asupra uneia cei mai mulţi arheologi sunt de părere că se referă la uncălugăr care era şi hirotonit: “Eu (Dimian) preotul merg pe drum, pun lumânări pentru

păcatele mele…omule în această biserică. Iar Dumnezeu să vă miluiască cu sfinţii părinţi. Amin. Dimian (luna mai)”. Dimian (Damian) este nume călugăresc, iar în parteafinală a inscripţiei regăsim formula întâlnită şi astăzi în otpusturile de le sfintele slujbe.

Avem aşadar foarte multe mărturii în Sciţia Mică referitor la viaţa monahală.Lipsa mărturiilor din celelalte teritorii populate de strămoşii noştri asupra vieţiimonahale – lipsă datorată vivisitudinilor vremii - nu înseamnă că aceasta n-a existat.Complexul din zona Buzăului, amintita biserică de la vărsarea Argeşului în Dunăre şitoponimele foarte numeroase (numai 15 de Călugăreni, apoi Călugărul, Călugări, ValeaCălugărească, Călugăriţa, Călugăreasca, Chilia, Chilieni, Mănăstirea, Mănăstioara,Schitu), descoperirile arheologice după sec. al VI-lea, atestă existenţa unor focare demonahi şi în aceste ţinuturi. În viaţa Sf. Vasile cel Mare observăm interesul lui nu numai

pentru eparhia sa, ci pentru întreaga Biserică, şi de aici deducem că şi unii episcopitomitani s-au interesat de viaţa monahală nu numai din ţinutul lor, ci vor fi trimiscălugări şi misionari şi în celelalte teritorii locuite de poporul român în formare.

Utilizând un limbaj matematic putem afirma că relaţia creştinism-monahism esteuna de dublă implicaţie, de intercondiţionare şi relevanţă reciprocă. Creştinismul a aduscu sine, imediat după primirea lui de către un popor sau altul, viaţa monahală ca maximal Evangheliei care tocmai li se vestise (ex. slavii creştinaţi în se. IX-X vor cunoaştemonahismul în sec. X-XI), ca formă superioară a vieţii propovăduite de noua învăţătură.Iar un creştinism mai vechi implică şi existenţa unei tradiţii monastice mai vechi. Şiinvers, mărturiile unui monahism mai vechi atestă existenţa unui creştinism timpuriu şianterior, şi încă unul organizat şi cu o viaţă spirituală bine închegată. De aceea acesteargumente referitoare la o viaţă monastică intensă pe teritoriul tăţii noastre în sec. III-VIse adaugă la celelalte (logico-istorice, lingvistice, martirologice etc.) pentru a dovedivechimea şi continuitatea creştinismului românesc.

-8-

Monahismul românesc

Documents

Transcript of Monahismul românesc