Model de caracterizare-Ion-

Primul roman publicat de Liviu Rebreanu (1920), Ion este considerat ”cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române” (E. Lovinescu). El deschide seria marilor romane din literatura română interbelică. Romanul de inspirație rurală prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și consecințele actelor sale, în condițiile satului românesc din Ardeal, la începutul secolului al XX-lea. Criticul N. Manolescu afirma că ”în centrul romanului se află patima lui Ion, ca o formă a instinctului de posesiune. Ion este victima măreață a fatalității biologice”. Întregul roman este organizat în două părți, coordonate ale evoluției interioare a personajului principal: glasul pământului și glasul iubirii. Cele două femei, conturate antitetic și complementar, Ana și Florica, reprezintă cele două obsesii ale personajului principal: averea și iubirea. Conflictul interior nu îl aruncă într-o situație limită, dar se reflectă în plan exterior.

Ion Pop al Glanetașului este personajul principal al romanului, personaj realist care reprezintă țăranul ardelean, legat de pământul care-i poate aduce respectul societății în care trăiește și pe care și-l dorește cu ardoare sacrificând iubirea. Trăsăturile personajelor se dezvăluie în evoluția conflictului. În funcție de rolul lor în acțiune, ele sunt puternic individualízate, construite cu minuțiozitate. Vorbele pătimașe ale unui țăran din Prislop, sat al copilăriei scriitorului, sărutul pământului, rușinea fetei bogate, sunt elemente de geneză a romanului, aparținând planului real. Transfigurarea lor e una artistică în conformitate cu viziunea autorului. Ion este personajul titular și central din roman, dominând întreaga lume care se desfășoară în legătură cu el (Ana, Baciu, Florica, George), aceștia gravitează în jurul său punându-i în lumină trăsăturile, năzuințele. Personajele secundare sunt numeroase, au roluri diferite în acțiune. Portretizate succint, sunt personaje tipice, tipuri umane reprezentative pentru o categorie socială de vârstă.

Personaj complex, Ion, deține însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și cinism. În goana după bani, acesta se dezumanizează treptat, iar moartea lui reprezintă expresia moralizătoare a scriitorului ardelean. Exponent al țărănimii prin dragostea pentru pământ, el este o individualitate prin modul în care îl obține. Singulară nu e căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, așa cum au făcut și Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetașului, ci comportamentul său o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George. Tocmai complexitatea personajului a dat naștere diverselor interpretări critice. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane afirma: ”Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului… el pare crescut din pământul iubit cu frenezie” pe când Călinescu îl contestă: ”Ion nu e decât o brută căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune. Nu din inteligență a ieșit idea seducerii, ci din viclenia instinctuală”. N. Manolescu însă vine cu o nouă teorie, și anume că ”a vedea în Ion viclenia ambițioasă sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greșit, căci implică un criteriu moral. Ion trăiește în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud el e așa zicând, bruta ingenuă”.

La începutul romanului i se constituie un portret favorabil, deși sărac este ”iute și harnic ca mă-sa”, iubește munca, munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, și ”pământul îi era drag ca ochii din cap”. Lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorința pătimașă de a-l avea este motivată : ”toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult…” isteț și silitor trezise simpatia învățătorului, care îl considerase capabil de a-și schimba condiția: ”când a umblat la școala din sat, a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea care mereu i-a bătut capul Glanetașului să dea pe Ion la școala cea mare din Armandia, să-l facă domn. El însă renunță la școală pentru că pământul îi era mai drag decât cartea. Fiind impulsiv și violent este respectat de flăcăii din sat și temut de țigani. Se simte rușinat și mânios la horă când e insultat de Vasile Baciu, acesta reproșându-i că umblă după fata lui doar pentru zestre și îl numește sărăntoc, tâlhar, hoț. Orgolios posesiunea pământului îi apare ca o condiție a păstrării demnității umane. La început, tot satul este de partea lui și îl condamnă pe Baciu mai ales pentru că este beat. După bătaia cu George, preotul îl dojenește la biserică, și se hotărăște să fie cu adevărat netrebnic alegând zestrea Anei în defavoarea iubirii pentru Florica.

Lăcomia de pământ și dorința de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetașilor. De la Simion luase doar câteva brazde de pământ, dar el își dorește mai mult, de aceea vede în căsătoria cu Ana soluția. Este viclean cu ea, o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabilește cu Baciu când fata ajunsese de râsul satului. Este naiv crezând că nunta îi aduce și pământul. După nuntă începe coșmarul Anei, bătută și alungată de cei doi bărbați. Prin intervenția preotului Belciug, Vasile îi cedează pământurile la notar. Acesta este momentul în care brutalitatea față de Ana se transformă în indiferență. Sinuciderea ei nu-i trezește compasiune și nici moartea copilului. Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui se îndreaptă spre patima pentru Florica. Râvnește la soția lui George, pe care cu viclenie îl minte pretinzând că îi e prieten, pentru a o vizita pe Florica frecvent. George îl ucide cu lovituri de sapă, noaptea în curtea lui. Astfel Ion devine o victimă a lăcomiei și a orgoliului său.

Este caracterizat direct de către autor, alte personaje, și indirect prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relații cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentație. Caracterizarea directă realizată de alte personaje, se subordonează tehnicii pluralității perspectivelor: ”Ion e cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor e isteț”. (doamna Herdelea) ”Ești un stricat și un bătăuș ș-un om de nimic, dar umbli numai după blestemății”. (preotul Belciug) Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești prin monologul interior: ”mă moleșesc ca o babă năroadă”. Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidențiază trăsăturile sale. Limbajul aparține registrului popular, este diferit în funcție de situație și de interlocutor. Gesturile și mimica trădează intențiile lui Ion: ”avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut. Vestimentația îi reflecta condiția socială de țăran, iar numele e unul emblematic.

Comportamentul său reflecta intențiile față de celelalte personaje. La horă e tandru: ”o strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie”, apoi este batjocoritor, indiferent sau o lovește cu sânge rece. Față de ea simte mai întâi milă, apoi dezgust și indiferență. În relație cu Baciu sau George adoptă diferite atitudini pentru a-și atinge scopul. Este aspru cu cei pe care îi consideră

vinovați pentru propria condiție, fapt pentru care își detestă tatăl. Relația fundamentală se stabilește între Ion și pământ. Iubește pământul mai mult decât orice, iar acesta i-a fost mai drag decât o mamă. Renunță la școală tot pentru această patimă, și mai ales la iubirea Floricăi. Adoră și venerează pământul ca pe o ibovnică, ca pe o zeitate, ”și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. Pare a fi înfrățit cu lutul. Dacă la început se simte mic și slab dar muncindu-l simte o mândrie de stăpân și are iluzia că domnește peste tot cuprinsul. Toate acțiunile lor se vor orienta spre a-l obține, indiferent de mijloace. Pământul-stihie strivește în final omul, care nu întâmplător este ucis cu o sapă.

Ion este un personaj românesc memorabil și monumental, ipostază a omului teluric, dar supus destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de voința lui neînfrântă: pământul stihie și legile nescrise ale satului tradițional.