Mircea Vulcănescu sau viaţa dată pentru aproapele "Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie", scria Eliade despre Mircea Vulcănescu. de Daniela Cârlea Şontică Discipol al lui Nae Ionescu, prieten cu Eliade, Noica şi Cioran, licenţiat în Filosofie şi Drept, doctor în Ştiinţe economice şi politice la Paris în 1927, Mircea Vulcănescu era în plină ascensiune spirituală când a fost condamnat la închisoare. Vina? "Criminal de război", prin participarea la guvernarea lui Antonescu. Avusese funcţii în Ministerul de Finanţe. În contextul judecării "criminalilor de război", în 1946, Mircea Vulcănescu a fost dat afară din funcţia sa la Datoria Publică, arestat şi judecat "pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru crime de război", de "subminare a economiei naţionale a Germaniei naziste, în interese de război". Verdictul: opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii. A fost dus la Aiud, unde era subnutrit aşa de rău încât organismul său intrase într-o stare de slăbiciune generală. Soţia sa, Margareta, a făcut cerere să i se suplimenteze raţia de hrană, dar a fost refuzată. Mircea scria acasă familiei formate din soţie şi trei fete: "La început a fost mai greu. (...) Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat mult de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber". Ştefan J. Fay scrie în cartea sa, "Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu", apărută la Humanitas: "Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelaţie indestructibilă". Omul politic Ion Diaconescu, supravieţuitor al Aiudului, mărturisea în cartea "Temniţa, destinul generaţiei noastre": "El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale convieţuirii noastre în temniţă". Despre căldura sufletească a lui Vulcănescu mărturisea Ştefan J. Fay. În temniţă era un om, Frăţescu, care avea veşnic mâinile reci, iar la muncă şi alergăturile prin curte, obligatorii, acesta se întorcea în celulă cu mâinile pline de sânge. Deşi nu ştia să croşeteze, Mircea s-a apucat să deşire nişte ciorapi de lână ca să înveţe în paşi inverşi cum ar trebui să împletească lâna şi, cu nişte andrele improvizate, i-a făcut bolnavului o pereche de mănuşi. Nu s-a ruşinat să fie bun. În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză. Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă: "Să nu ne răzbunaţi!", un echivalent al lui "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!". Spun cunoscătorii că Mircea Vulcănescu ar fi avut o operă filosofică impresionantă dacă nu ar fi murit în închisoare, în 1952, când nu avea decât 48 de ani. Şi-a împlinit însă viaţa cu ceva mult

mai de preţ: dragostea de aproapele în numele dragostei de Dumnezeu. Un fericit, cum spunea cineva atât de frumos.

Serial - Sfintii inchisorilor Mircea Vulcanescu: "Sa nu ne razbunati" Conducerea penitenciarului Aiud nu renunta la ideea exterminarii lui Mircea Vulcanescu si-l trimite din nou in izolare la Zarca, o celula neincalzita, in care detinutii dormeau direct pe beton. Un tanar detinut nu mai rezista si cade din picioare. Asistenta medicala ii este refuzata, iar inca o noapte dormita pe podeaua rece l-ar fi ucis. Mircea Vulcanescu s-a intins pe beton si l-a culcat pe bolnav peste el. Acesta avea sa-si revina, dar filozoful se va imbolnavi grav de plamani si va muri in scurt timp. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!". Biografie S-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti. Clasele primare le-a facut in Bucuresti, iar gimnaziul la Iasi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitala dupa ce aceasta a fost ocupata de armata germana. In 1921 se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti pe care le termina in 1925. A fost profund impresionat de Nae Ionescu si Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcanescu a plecat in 1925 la Paris pentru studii, dorind sa-si dea un doctorat in drept si altul in sociologie, lucru nerealizat in final. A colaborat la cele mai renumite reviste de cultura ale vremii, printre care amintim doar Cuvantul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc. A ocupat numeroase demnitati publice Din iunie 1935, a detinut functia de director general al Vamilor pina in septembrie ’37, cind a fost demis dupa ce a descoperit contrabanda cu bauturi si tigari facuta de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. Totusi, a fost numit director al Datoriei Publice in acelasi Minister al Finantelor. In anii urmatori, a ocupat de asemenea pozitii importante in administratia nationala: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finantare si Amortizare si presedinte al Casei Autonome a Fondului Apararii nationale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 sa fie subsecretar de stat la Finante, pina la 23 august 1944. 8 ani de temnita grea pentru "criminalul de razboi" Vulcanescu Dupa lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a ramas pina pe 30 august 1948, cind a fost arestat in lotul al doilea al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificati drept ”criminali de razboi”. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit pina in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din ’46. Martiriu. A salvat viata unui detinut cu pretul propriei vieti Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stalpii rezistentei din inchisoare si prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi si dese izolari la crunta Zarca. Aceasta era o celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fara niciun mobilier, detinutii fiind nevoiti sa doarma direct pe beton. Pe timpul iernii geamul Zarcii era tinut deschis intentionat, gardienii motivand ca geamul este

stramb iar tamplarul trebuie sa vina. Intr-un frig cumplit, fara mancare si apa, imbracati doar intr-o zeghe ponosita si dormind direct pe beton, supravietuirea tinea de ordinul miracolului. Au fost detinuti care au rezistat in aceasta stare si timp de trei saptamani. Intr-una din astfel de izolari la Zarca a lui Mircea Vulcanescu, un tanar detinut nu a mai rezistat si s-a prabusit din picioare. Asistenta medicala i-a fost refuzata. Inca o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranta moartea. Atunci Mircea Vulcanescu a facut o fapta demna de Pateric. Filozoful s-a asezat pe ciment si l-a culcat pe detinutul bolnav peste el. Acesta avea sa-si revina, dar Mircea Vulcanescu se va imbolnavi grav de plamani, decedand pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!". Ultimele ganduri Ziaristul Gabriel Balanescu, fost coleg de suferinta la Aiud cu Vulcanescu, povesteste in cartea " Din imparatia mortii": "Rand pe rand, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt indrumate spre locul de imbarcare. Traversand culoarul etajului doi, unde ne aflam, imi arunc ochii la un detinut sdrentaros, care freca cu terebentina scandurile. Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si indrasneala cu care ne privea, stiut fiind ca detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu. Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, imbinata cu amaraciune. Aplecat, ingenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, il mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias. Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru "aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist". ...Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang. Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Voinata de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce ii slabea mult rezistenta. Ingrijirea medicala ii era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie specifica. Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand. -Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.) Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase

asasinate de la Aiud. Ion Constantinescu-Maracineanu, poveste in articolul "Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcanescu" publicat in revista Memoria: "Rostul meu in viata s-a terminat. Am inceput o opera, dar n-am fost in stare s-o duc pana la capat. Am predat la o catedra pe care am parasit-o tocmai in clipele in care trebuia sa fiu prezent. M-am despartit de studentii pe care-i iubeam tocmai in cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut ca mi-am facut datoria ca cetatean fata de aceasta tara haituita si jefuita cu nerusinare, fata de acest neam insangerat. M-am inselat. N-am fost decat un vanitos. Am tinut sa vin aici langa cei in suferinta, cei care au visat libertatea si-au sangerat pentru ea. Studentii mei nu mai pot astepta nimic de la mine, o biata epava ce se taraste pentru ultima picatura de viata. Stradaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentatii vremii n-au nevoie de cultura. Pseudocultura si-a intins tentaculele ca o caracatita. Nu stiu ale cui pacate indura acest neam ospitalier. Boala mi-a macinat si ultima farama de vlaga. Sunt la capatul puterilor. Ma vedeti in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon ma asteapta sa ma treaca Styxul. Corbii sunt gata sa ma insoteasca. Priviti-i cum dau rotocoale croncanind in vazduh. Ma doboara tacerea asta. Ma ucide suferinta prin care trec prietenii de celula. Stiu ca ma despart de ei. Ii rog sa ma ierte ca-i parasesc. Principalele publicatii ale lui Vulcanescu: Teoria si sociologia vietii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932) In ceasul al 11-lea (1932) Cele doua Romanii (1932) Gospodaria taraneasca si cooperatia (1933) Razboiul pentru intregirea neamului (1938) Infatisarea sociala a doua judete (1938) Dimensiunea romaneasca a existentei (1943) Tînăra generaţie - Crize vechi în haine noi. Cine sînt şi ce vor tinerii români? Mircea Vulcănescu Editura Compania, 2004 Dar, înainte de toate, o generaţie ce e? O generaţie nu e, doamnelor şi domnilor, un fapt etern, concret sau imuabil, cum sînt un gînd, o statuie sau o carte. O generaţie e ceva mult mai subtil, mai nestatornic şi mai delicat. E un fapt contingent, istoric. E astăzi, mîine nu mai e! Şi te întrebi: Ce-a fost?, aşa cum te întrebi ce a fost o dragoste, cînd ai sfîrşit de iubit! O generaţie se naşte din întîlnirea, în timp, a unui grup de oameni de aceeaşi vîrstă, cu un eveniment istoric oarecare, dătător de seamă pentru formaţiunea lui. Suferind o aceeaşi influenţă în perioada lor de cristalizare afectivă şi intelectuală, tinerii păstrează mai departe pecetia împrejurărilor în care s-au format, în chipul unei unităţi relative de înţelegere, de simţire şi de vrere. O generaţie nu reprezintă, deci, o solidaritate indisolubilă cu o idee, cum e unirea unei efigii cu materialul în care ia chip; ci numai o relaţie de conjunctură, de întîlnire temporală între un grup de împrejurări istorice şi sociale definite şi un grup de oameni de o vîrstă, care le suferă influenţa în acelaşi timp!

Aceşti oameni trăiesc aceleaşi probleme, sînt subjugaţi de influenţa aceloraşi modele vii: maeştrii, sau de predilecţia aceloraşi modele obiectivate: cărţi, fapte culturale, opere de artă. Ei alcătuiesc astfel mai mult o unitate psihologică, cu rădăcini istorice şi biologice, decît o unitate propriu-zis spirituală. Generaţia nu e, deci, decît rezultatul încercării de a cristaliza relaţia dintre o anume structură sufletească şi un complex de circumstanţe sociale, caracteristice unui anumit moment istoric! Generaţia, astfel definită, este un fapt unic, o întîmplare care nu se petrece în viaţa unui om decît o singură dată, o experienţă socială necomunicabilă, pe care n-o pot înţelege decît cei care au trăit-o laolaltă! Oamenii dintr-o generaţie se recunosc dintr-un singur gest, întocmai ca doi copii care s-ar recunoaşte din ochi la o masă de oameni mari (Cocteau). Dimpotrivă, oricît ar fi cineva de inteligent şi oricît de mare ar fi plasticitatea lui intelectuală, nu mai poate face saltul peste generaţia din care face parte, nu poate depăşi condiţiile formaţiei sale mintale şi sufleteşti, nu poate înţelege altă generaţie. Cum vom putea noi cere, de pildă, vreodată junimiştilor supravieţuitori să înţeleagă că pentru cei dintr-o generaţie cu mine: A zis Nae însemnează acelaşi lucru cu ceea ce însemna pentru ei: Zice Maiorescu? Cu tot acest caracter stringent şi ireductibil, o generaţie nu e decît ceva precar! Cu cît grupul de oameni care constituie o generaţie înaintează în vîrstă, cu atît viaţa îl sileşte să ia poziţie de existenţă, să se definească prin atitudinea lui faţă de realităţi de alt ordin decît circumstanţele care i-au generat unitatea! Prin aceasta, generaţia se sparge în fragmente, separate după familiile spirituale intemporale din care face parte fiecare om, după factura lui sufletească sau după poziţiile pe care le militează în luptele sociale. Ruptura aceasta nu dezminte însă, dintr-o dată, solidaritatea de generaţie de care vorbeam la început. Tinerii vor continua să se simtă încă multă vreme mai solidari, în conţinuturile lor sufleteşti, cu adversarii lor intelectuali şi sociali din aceeaşi generaţie, decît cu tovarăşii lor de poziţie socială sau spirituală, aparţinînd însă altor generaţii. Ei se vor referi mai departe la aceiaşi maeştri, la aceleaşi cărţi, la aceleaşi experienţe - chiar dacă felul în care se vor referi la ele ar fi deosebit de la unul la altul. Dar, cu cît solidaritatea oamenilor cu o anume poziţie spirituală ori socială creşte şi devine esenţială, cu atît importanţa solidarităţii de generaţie devine un lucru secundar, contingent, de a doua mînă! (Notă: De curînd, un prieten care idolatrizează generaţia semnala această poziţie a mea ca o trădare a ei. (P. Manoliu, în Credinţa din 22 II 1934.) Observ că afirmaţia mea nu cuprinde o judecată de valoare. Ci numai constatarea unei realităţi. Prietenul meu confundă, fără îndoială, mai departe, generaţia cu poziţia spirituală? Prietenul meu greşeşte! Prietenul meu regretă că perenitatea celei din urmă lipseşte celei dintîi? Înţeleg că generaţia i-e dragă! Constatarea rămîne însă constatare!) Şi încet, încet, pe măsură ce vechile cadre se duc, identificarea celor noi cu poziţiile pe care le ocupă devine aşa de perfectă, încît generaţia nu mai rămîne decît ca o aventură de altădată, ca o primă aproximaţie pentru destine mai clare. Şi încep Amintirile... Astfel pusă, problema generaţiei se întîlneşte în orice societate. Fiindcă în orice societate se operează o transmisiune de valori şi, faţă de orice asemenea transmisiune, fiecare val nou de floare omenească poate repeta cuvintele lui Barrès: Dacă o generaţie n-ar începe prin a dori altceva decît ceea ce primeşte, ar însemna că-şi recunoaşte ea însăşi, prin aceasta, inutilitatea de a trăi!

De la feciorul de plugar, care, de-abia înzestrat la casa lui, se şi gîndeşte să facă mai bine ca bătrînul, şi pînă la feciorul de cărturar, care se vrea mai cărturar ca tat'său - e lege ca: acolo unde capra sare masa, iada să vrea să sară casa! Deosebit de acută devine însă această problemă în grupurile tinereşti intelectuale. Într-adevăr, poziţia intelectualului în viaţa socială e destul de delicată. Aşezat ca un ecou sonor la răscrucea tuturor vînturilor, în mijlocul tutulor năzuinţelor, aşteptărilor, bucuriilor şi decepţiilor semenilor săi, intelectualul are rolul unui seismograf al sensibilităţii şi aspiraţiilor sociale. El înregistrează şi reproduce, fireşte, în forme care-i sînt de cele mai multe ori proprii, ceea ce gîndeşte, simte şi voieşte societatea în care trăieşte. Materialul lui? Sînt ideile care plutesc oarecum în aer, care se cer parcă rostite şi care ar căuta parcă numai glasul care să le dea o expresie în care să se recunoască! Să nu ne mire deci că generaţiile sociale se definesc mai ales în formele vieţii culturale, unde îngînă toate ritmurile respiraţiei sociale; adică, la încheietura dintre ceea ce se întîmplă orb, fatal, într-o societate, şi ceea ce această societate simte ca vrednic să i se întîmple; adică, la confluenţa dintre condiţiile care determină viaţa socială şi reacţiile prin care omul se smulge acestor condiţii, construind elementele propriei sale drame pe pămînt! La originea generaţiei noastre stă un fapt: războiul! Războiul în mijlocul căruia am crescut şi prin prisma căruia am desluşit adevărul de minciună. Înaintea noastră stau desigur, numai în România modernă, numeroase alte generaţii: generaţia premergătorilor, cu Lazăr şi cu Heliade, urmată de generaţia paşoptistă, prelungindu-se influenţa pînă după războiul pentru Independenţă şi pe alocuri pînă azi. După ea, deosebim generaţia junimistă, către 1880, cu Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, în reacţie împotriva celor din urmă paşoptişti; apoi o generaţie socială, poporanistă şi sămănătoristă, culminînd între 1907 şi 1914 cu Gherea mai întîi, apoi cu Stere, Cuza, Iorga! În sfîrşit, o generaţie a războiului, generaţia sacrificată, generaţia interioară sau generaţia Unirii, cum i s-a spus, a lui Hasnaş şi Trivale, ale cărei mai tinere vlăstare alcătuiesc generaţia supravieţuitorilor care ne preced imediat! Pentru noi, această generaţie ne este cunoscută ca generaţie a Gîndirii, sau a Ideii europene. Ea cuprinde pe Crainic, pe Blaga, pe Tudor Vianu, pe Ion Marin Sadoveanu, pe Cezar Petrescu, pe Mihail Ralea şi pe alţii; generaţie unită - după unii - în jurul celor patru parametri culturali: realism, autohtonism, ortodoxie, monarhism şi care ne păzeşte aici, în astă-seară, în fiinţa d-lui Mihail Manoilescu. (Notă: În fapt, această încercuire a generaţiei care ne precede nu e cu totul exactă. Aşa-numita generaţie a Gîndirii este de fapt şi ea împărţită între poziţii spirituale şi sociale diferite. Căci una e poziţia propriu-zis gîndiristă a d-lor Crainic şi Nae Ionescu, alta e poziţia d-lor Tudor Vianu sau Mihail Ralea, care fac totuşi parte din aceeaşi generaţie. Şi aci, pe măsură ce Gîndirea şi-a lămurit o poziţie proprie, definită de cei patru parametri amintiţi, supravieţuitorii de la Ideea europeană s-au împărţit între poziţiile noi ale Gîndirii şi cele vechi ale Vieţii Româneşti.