Nuvela fantastică

Nopţi la Serampore de Mircea Eliade

Personalitate complexă a literaturii române, Mircea Eliade transcende, prin creaţie şi semnificaţii, spaţiul românesc, integrându-se în Panteonul valorilor universale.Aparţinând curentului gândirist, membru al societăţii ,,Criterion”, discipol al filosofului Nae Ionescu, Eliade face parte dintr-o generaţie de elită a culturii interbelice, alături de Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Petre Ţuţea. Viziunea sa împleteşte într-o sinteză originală idei ortodoxiste autohtone, credinţe populare, mituri orientale – toate filtrate prin rigoarea şi cultura vastă din domenii diferite: filosofie, mitologie, religie, folclor, antropologie, artă.Operele reprezentative din domeniul culturii sunt: Aspecte ale mitului, Sacru şi profan, De la Zamolxis la Genghis-Han, Tratat de istorie a religiilor, Istoria ideilor şi credinţelor religioase. Proza literară cuprinde operele: Isabel şi apele diavolului, Maitreyi, Întoarcerea din Rai, Şantier, Domnişoara Christina, Şarpele, Secretul doctorului Honigberger, Noaptea de Sânziene, Pe strada Mântuleasa, În curte la Dionis, Nouăsprezece trandafiri. Conceptele esenţiale pentru a înţelege labirintul operelor sale literare sau ştiinţifice sunt:

a) dialectica sacru – profanTermenul ,,sacru” a fost impus de Rudolf Otto în cartea sa intitulată chiar Sacrul, iar Mircea Eliade i-a aprofundat înţelesurile în Sacru şi profan,lucrare de referinţă în mitografia lumii.Sacrul se opune profanului, căci presupune existenţa unui sens transcendent, în opoziţie cu sensul imanent. Realitatea ( lumea concretă)este doar o manifestare a ceea ce este dincolo. Dezvăluirea sacrului în formele profanului( de la simbolul religios la miracol )este numită de Mircea Eliade hierofanie, adică ,, manifestarea a ceva total diferit, a unei realităţi ce nu aparţine lumii noastre, în obiecte care fac parte din lumea noastră naturală, profană”. Pentru omul societăţilor arhaice, realitatea trebuia să reînvie periodic lumea arhetipurilor, care îi oferea modele de comportament, ce imitau gesturile divinităţii pe pământ. Timpul sacru, în concepţia omului primordial, era ciclic, reversibil, ,,aproape totdeauna suspendat în ritual, după cum el capătă cu totul altă calitate în mit”.(Mircea Eliade – Comentarii la legenda <<Meşterului Manole>>) Redescoperind sacralitatea lumii, omul modern poate avea , din nou, acces la universal. b)mitul, conceput ca istorie sacră ce prezintă ,, un eveniment care a avut locîntr-un timp primordial, timp fabulos al începuturilor” ; acesta ,,furnizează modele pentru condiţia umană”, conferă semnificaţii şi valori existenţei noastre. În accepţiunea dată termenului de Mircea Eliade, cel mai competent mitograf şi istoric al religiilor lumii, ,,mitul se referă totdeauna la o <<creaţie>>, el povesteşte cum ia fiinţă ceva sau cum un model de comportare, o instituţie, o deprindere de muncă au fost stabilite”( Aspecte ale mitului). c) coincidenţa contrariilor (coincidentia oppositorum)- principiu mitico-magic prin care se sugerează unitatea contrariilor ,,Marele Tot”, ,,yin şi yang”, termeni preluaţi din filosofia indiană care accentuează corelaţiile spirit-materie, timp-spaţiu, sacru-profan (de aici şi posibilitatea ieşirii din timp şi spaţiu, temă literară valorificată în nuvele şi povestiri. Scriitorul notează: ,,Orice act religios, cât ar fi de primitiv ( ritual, adorare, liturghie),este o încercare de refacere a unităţii cosmice şi de reintegrare a omului”.

d) fantasticul- categorie estetică prin care epica surprinde ieşirea din banalitatea cotidiană, întâlnirea cu sacrul, cu neobişnuitul, răsturnarea percepţiilor şi a reperelor acceptate de legile naturale.Miticul eliadesc, fiind conceput ca o repunere în drepturi a

sacrului, mai poate fi numit şi fantastic iniţiatic. Toate personajele imaginate de autor se grupează în două categorii : iniţiaţii (cunoscători ai misterelor) şi aspiranţii la condiţia sacră. Lectorii naraţiunilor sale ,convinşi de adevărul mesajelor cu caracter iniţiatic ale acestora, vor deveni implicit nişte convertiţi. Fantasticul este un gen paradoxal, fiindcă se defineşte prin chiar ceea ce contestă şi se bazează pe construirea unor probabilităţi egale, dar contrare în interpretarea faptelor neobişnuite. Nuvela Nopţi la Serampore a apărut în anul 1940, în volumul de nuvele din care făcea parte şi Secretul doctorului Honigberger, cartea având acest ultim titlu. Ca şi alte texte inspirate din spiritualitatea orientală ( Isabel şi apele diavolului, Maitre y i ) , Nopţi la Serampore relatează o experienţă personală. Fiind o nuvelă fantastică, acţiunea este plasată la limita dintre natural şi supranatural, faptele înfăţişându-i-se cititorului ca insolite, stranii, senzaţionale. Graniţele real-ireal sunt desfiinţate, timpul este anulat şi se face migrarea în alte spaţii. Această nuvelă surprinde prin bogăţia elementelor mistice şi filosofice, din perspectiva cărora se pot face singurele interpretări plauzibile ale faptelor, deoarece amestecul de real şi fantastic conferă caracterul confuz al întâmplărilor.Relatarea se face la persoana I, autorul-narator, devenit şi personaj, operând o selecţie subiectivă a elementelor spaţiale în care sunt proiectate întâmplările şi configurând astfel un decor pitoresc, exotic. Titlul indică timpul şi locul întâmplărilor: substantivul nearticulat ,, nopţi” fixează nu numai momentul zilei când are loc aventura fantastică, ci capătă şi sens conotativ, sugerând ambiguitatea, echivocul, misterul unor fapte ce pot fi înţelese numai de cei iniţiaţi; substantivul propriu ,,Serampore” închide întâmplările într-un teritoriu marcat de o spiritualitate inaccesibilă europenilor, deoarece este numele unei localităţi din apropierea Calcuttei. Tema nuvelei este dialectica sacru-profan, ilustrată printr-o întâmplare stranie petrecută în spaţiul exotic al Indiei. Aflat la Calcutta, în timpul studiilor, povestitorul descoperă universul indian, împreună cu doi prieteni,Bogdanof şi Van Manen.Într-o seară, Van Manen îi invită la Serampore, unde un prieten de-ai săi, Budge, îşi avea bungaloul. Cei trei pleacă din Calcutta cu un automobil, îndată după căderea serii. Bungaloul lui Budge se afla la Serampore, într-o regiune împădurită. Într-una din conversaţiile din casa lui Budge, gazda stârneşte curiozitatea celorlalţi afirmând că l-a zărit într-o noapte, la marginea pădurii, pe Suren Bose, unul dintre profesorii din Calcutta, cunoscut pentru intransigenţa sa. Profesorul era un iniţiat în practicile şcolii tantra, o şcoală ,,ocultă”, despre care circulau numeroase legende, mai ales în India. Ulterior, întrebat de către povestitor, profesorul neagă că s-ar fi aflat la Serampore. Într-una din seri însă, mergând cu maşina din nou spre casa lui Budge, cei trei îl văd pe Bose mergând spre pădure. După miezul nopţii, cei trei europeni pornesc spre Calcutta. La un moment dat, ei au impresia că străbat locuri necunoscute, deşi, nefiind un alt drum, nu se puteau rătăci. Cu toţii aud un ţipăt înfiorător de femeie şi şoferul opreşte maşina. Toţi coboară –afară de şofer- şi se îndreaptă în direcţia de unde aud din nou strigăte de ajutor. Merg zadarnic, pentru că nu găsesc nicăieri nici vreo fiinţă omenească, nici urme de luptă. Crezând că au halucinaţii, călătorii revin în şosea, dar nu mai găsesc maşina. Pentru că li s-a părut că zăresc o lumină, cei trei se afundă, din nou, în junglă. În cele din urmă, ei ajung la câteva focuri părăsite şi o casă, unde îi întâmpină un bărbat între două vârste. Van Manen începe să-i povestească bărbatului despre drama din pădure, bănuind că femeia fusese omorâtă. Din gemetele şi cuvintele neclare ale bărbatului bănuiesc că e vorba chiar despre fata lui. Nemaiputând să ceară găzduire, cei trei, sleiţi de puteri, se întorc la casa din Serampore. A doua zi dimineaţă Budge le spuse că nicăieri în împrejurime nu există vreo casă în junglă, ba chiar nici unul dintre servitori nu-i văzuse părăsind casa. Ei află în schimb că întâmplările la care asistaseră se petrecuseră într-adevăr, dar cu o sută cincizeci de ani în urmă. Peste câteva luni, povestitorul întâlneşte într-o mănăstire din Himalaya un tânăr practicant tantra. Încercând să-I explice misterioasa întâmplare, acesta este convins că ei au

fost absorbiţi într-o ,,zonă sacră”, creată de ritualul oficiat în pădure de Suren Bose. Europenii au pătruns astfel în alt spaţiu şi în alt timp.Naratorul înţelege însă că totuşi n-au fost explicate toate detaliile. Asistând la acea întâmplare veche, ei n-au retrăit-o pur şi simplu, ci au modificat-o prin prezenţa lor şi prin dialogul purtat cu stăpânul casei şi cu servitorul. O altă explicaţie o dă naratorului, în final, Swami Shivananda. El consideră că între realitate şi iluzie nu e nici o deosebire. Ceea ce povestitorului i se pare a fi o călătorie în timp, din perspectiva lui Shivananda este o anulare a diferenţei dintre trecut şi prezent. Din punct de vedere compoziţional, nuvela are 9 capitole. Primele trei capitole sunt expozitive, pregătitoare; cititorul este introdus în atmosfera indiană. Capitolele 4-6 cuprind nararea unei întâmplără senzaţionale, al cărei punct culminant este capitolul 5, iar capitolele 7-9 cuprind explicaţii ( date de Budge, Chatterji şi Swami Shivananda). Evoluând în cele două planuri, real şi imaginar, nuvela este alcătuită din două nuclee epice distincte: unul este cel al serilor petrecute la Serampore, celălalt – al aventurii propriu-zise. Construcţia nuvelei dă impresia unui scenariu iniţiatic, în care ieşirea din timp şi spaţiu arată cum europeanul poate cunoaşte direct, concret, mentalitatea orientală. În ceea ce priveşte instanţele comunicării narative, nuvela se integrează în literatura autenticităţii. Van Manen, Bogdanof sau Swami Shivananda sunt amintiţi în memoriile scriitorului, de unde au devenit eroi literari. Naratorul este, în schimb, un alter ego al autorului, aflat atunci la Calcutta ca student. Prin multele detalii autobiografice introduse în text, el are rolul de a-l convinge pe cititor că întâmplările sunt reale, la aceasta contribuind şi naraţiunea la persoana I. Naratorul nu este numai un personaj participant la acţiune, ci şi un martor la un eveniment din alt timp. Povestitorul-personaj şi martor, relatând la persoana I, este o ipostază modernă în proza românească, pe care o vom regăsi şi la Mihail Sadoveanu în Hanu Ancuţei. Semnificaţiile textului Devenit personaj în propria operă, naratorul se opreşte mai întâi asupra identităţii eroilor ce vor fi prinşi în aventura fantastică,deoarece cititorul trebuie să accepte iluzia realităţii, pentru ca în final să apară ezitarea, ca o condiţie necesară funcţionării fantasticului. Rusul Bogdanof era ,,un orientalist celebru”, profesor de persană şi ,,colaborator al celor mai renumite publicaţii”, însă cu ,,repulsie” faţă de hinduşi. Dimpotrivă, olandezul Van Manen iubea lumea indiană, studiase tibetana şi manifestase preocupări pentru ,,lucrurile oculte”. Povestitorul, ,,un foarte tânăr învăţăcel” se împrieteneşte cu cei doi şi devin tovarăşi de nedespărţit. Cei trei alcătuiesc, de fapt, un personaj colectiv, care în desfăşurarea acţiunii trece prin aceleaşi întâmplără şi reacţionează la fel, dată fiind cultura lor europeană. Van Manen este liderul grupului prin vârstă, ,,pentru că trăise o viaţă bogată” şi cunoştea India. Bogdanof preia însă acest rol, în timpul enigmaticei întâmplări din pădure (ieşirea din timp). La conducerea grupului trece uneori Budge, gazda lor din Serampore, cel ce reprezintă raţiunea şi care încearcă o explicaţie practică a evenimentelor. Spre finalul nuvelei, povestitorul însuşi încearcă să-l ajute pe cititor să înţeleagă ce s-a întâmplat, deşi recunoaşte că nici una dintre explicaţii nu era mulţumitoare. El este însă sigur de un lucru: toate s-au întâmplat pentru că s-au apropiat prea mult de locul unde Suren Bose îndeplinise în noaptea aceea, ,,un ritual secret”. Cel care dă o altă interpretare faptelor este Swami Shivananda. El îi explică rolul iluziei într-o lume în care nici un lucru şi nici un eveniment ,,nu e consistent” şi îl face să trăiască din nou ,,coşmarul” ieşirii din timp, ajungând în aceeaşi pădure şi văzând aceeaşi casă. Europeanul modern, povestitorul, descoperă astfel că există un univers unde oricine, ,,stăpân pe anumite forţe” poate face orice, dar într-un ,,joc de aparenţe”. În analiza fantasticului, Adrian Marino ( Dicţionar de idei literare ) are în vedere modul de funcţionare a fanteziei, care oferă informaţii despre structura fantasticului. Criticul deosebeşte un raport fantastic – între cele două imagini ale pădurii, care cuplează două planuri temporale:,, Nu ştiu datorită cărei stranii certitudini înaintam fără teamă pe sub arborii care ne-ar fi înspăimântat cu un ceas mai înainte. Jungla, atât de terifiantă pentru orice alb, mai ales în timpul nopţii, ni se părea acum lipsită de primejdie.” În ciuda acestei linişti

nefireşti, protagoniştii au o conştiinţă intensă a verosimilului care asigură fenomenul distanţării. Acest raport generează emoţia, confuzia, neliniştea, incertitudinea. Numeroase elemente contribuie la generarea lor: aspectul din alt veac al casei din pădure, vestimentaţia şi dialectul din alt timp al locatarilor casei, drama proprietarului. Toate aduc presimţirea unei răsturnări de situaţie, o senzaţie de inexplicabil, de straniu, care , paradoxal, nu se subordonează unui sentiment al primejdiei.Există numeroşi termeni care surprind reacţiile europenilor şi dezvăluie interesul autorului pentru senzaţional: ,,luna plină” , ,,bărbatul vorbea o bengaleză destul de stranie”, ,,o uşoară ameţeală”, ,,stranie oboseală”, ,,impresia uluitoare”, ,,nedumerirea tovarăşilor mei”, ,,întâmplarea aceasta extraordinară”. Ruptura fantastică, cel de-al treilea element, înseamnă dezechilibrarea ordinii temporale concepute ca un flux neîntrerupt. Europenii află cu stupoare că nu părăsiseră casa în timpul nopţii. Acest aspect are consecinţe în alterarea ordinii semnificaţiei: sensul precis dispare, el fiind concurat de alte sensuri. Swami Shivananda explică astfel întâmplarea : ,,Într-o lume de aparenţe, în care nici un lucru şi nici un eveniment nu e consistent, nu îşi are realitatea lui proprie, oricine e stăpân pe anumite forţe, pe care voi le numiţi oculte, poate face orice vrea.” Timpul fantastic se caracterizeză aici prin regresiune. Însă el nu vine să disloce prezentul, înlocuindu-l, ci călătorii se întâlnesc, într-o a treia ,,lume”, cu un ,,fragment” de trecut, pe care îl modifică prin simpla lor prezenţă: intră în contact cu locatarii casei, discută cu ei, aşteaptă chiar să li se pregătească odăile pentru odihnă. Ca tehnică, cititorul se confruntă aici cu suspendarea surprizei. După ce află de Suren Bose şi practicile sale, după ce locatarii bungaloului neagă faptul că maşina ar fi plecat în timpul nopţii, europenii aşteaptă cu nelinişte soluţia misterului. Explicaţia ţine însă de logica universului spiritual indian şi nu este acceptată de protagonişti, deşi cunoscători ai acestor teorii. Înţeleg, dar nu-şi pot explica. Se confruntă aici două spaţii spirituale incompatibile: cel raţional, de tip european şi cel ilogic, iraţional. Soluţia rămâne, aşadar, suspendată, ambiguă, pentru că, dacă explicaţia ar fi acceptată şi interpretată, fantasticul ar dispărea.