Universitate Ovidius Constanta

Facultatea de Istorie si Stiinte Politice

Specializarea R.I.S.E.

MINORITATILE DIN

DOBROGEA

Student: VIHODITA VIOREL

În România trăiesc alături de comunitățile de români diferite alte comunități etnice, cu

tradiții culturale, lingvistice și religioase specifice. Regiunile cu cea mai mare diversitate etnică din

România sunt Transilvania, Banatul, Bucovina și Dobrogea.

Mozaicul etnic dobrogean a reliefat în trecutul României de la Mare ceea ce academicianul

Constantin Bratescu a sintetizat într-o inspirata expresie: ,,O Europa si o Asie în miniatura” . Tinut

primitor al elenilor nenumarati, întemeietori de colonii, al relegarii ovidiene, al genezei noastre

etnice si al pribegirilor barbare, Dacia pontica si-a primit numele de la un despot medieval, stapân

al regiunii, legat prin alianta de capitala Ortodoxiei. Fie român, bulgar, turc crestinat sau cuman,

dupa cum l-au considerat istoricii, Dobrotici (1347-1386) a dezvoltat importante legaturi

internationale, fiind prieten cu domnul Tarii Românesti, Vladislav I, cu Ivan Stratimir, tar al

Vidinului, având legaturi politice si de rudenie cu împaratii si aristocratia bizantina, mentinând

legaturi diplomatice si comerciale cu Venetia si Genova, amplitudinea acestor contacte

demonstrând atât importanta regiunii care îi poarta numele peste veacuri, cât si a locuitorilor

acesteia.

Învatatul Grigore Danescu aprecia, la sfârsitul secolului al XIX-lea, ca „populatiunea

Constantei e foarte amestecata, ca si a Dobrogei în general, însa din causa ca este si port maritim,

tote natiunile si-au dat aici întâlnirea” .

Dobrogea (bulgară Добруджа) este un habitat istoric și geografic care face parte din

teritoriul României și Bulgariei, teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră. Regiunea era cunoscută

în trecutul istoric sub numele de Sciția Minor. Din punct de vedere administrativ cuprinde în

România județele Tulcea și Constanța iar în Bulgaria - Dobrici și Silistra.

Conform datelor recensământului din 2002, cele două județe din partea românească a

Dobrogei au o populație de 971.643 de locuitori. 883.620 (90,94%) sunt români (inclusiv aromâni).

Alte grupuri semnificative sunt: 27.580 turci, 23.409 tătari, 21.623 lipoveni și restul greci, ucraineni

și bulgari.

Deoarece în secolele XIV-XVI, Imperiul Otoman avansa spre Europa centrală, Dobrogea

era o posesiune periferică, fără o mare importanță strategică sau economică. Ea făcea parte, din

punct de vedere bisericesc, din Exarhatul Proilavon, cu sediul la Brăila, care cuprindea și Bugeacul.

Dar pe măsură ce treceau anii, numărul musulmanilor creștea, ajungând sa fie pe alocuri majoritari.

În multe locuri, cultura dispare în profitul ciobănitului extensiv, fostele orașe de coastă devin

simple sate de pescari, în locul lor se dezvoltă Babadagul și Medgidia ca târguri rurale. Ciobani din

Ardeal, Moldova, Țara Românească transhumează în fiecare iarnă aici, mulți dintre ei (Mocanii)

stabilindu-se definitiv și amestecându-se astfel cu Românii dobrogeni (Dicienii). Această situație

continuă și în perioada de început al declinului puterii otomane (sec. XVII). Situația se modifică

însă dramatic, odată cu extinderea teritorială a Imperiului rus. În secolele XVIII-XIX, Dobrogea

devine un câmp de bătălie între Turcia și Rusia. Situația se agravează după anul 1812 când Imperiul

rus anexează Basarabia astfel că Dunărea devine frontiera între Rusia și Turcia. Cu acest prilej

Sultanul și Țarul fac un schimb de populații: Tătarii Nogai și Turcii din Bugeac vin în Dobrogea în

locul unui număr echivalent de Bulgari și de Găgăuzi care se stabilesc în sudul Basarabiei.

Harta etnică a nordului Dobrogei şi a sudului Basarabiei din 1861

În perioada Imperiului otoman s-au stabilit pe teritoriul Dobrogei populații turcice

(anatolieni, selgiucizi) și, începând cu secolul XVIII, după schisma din Biserica Ortodoxă rusă,

adepți ai Bisericii de rit vechi, care se opuneau reformelor lui Petru cel Mare (Lipoveni).

După 1840, în Dobrogea au fost colonizați și germani, veniți din teritoriile țariste - în

special din zona Cherson și care au rămas pe acest teritoriu până în 1940, când, în marea majoritate,

s-au stabilit în Al Treilea Reich. Printre localitățile înființate de coloniștii germani se numără:

Malcoci, Ciucorova, Atmagea, dar s-au stabilit și localități deja existente precum Tulcea,

Techirghiol, Karamurat.

Deși istoriografia străină a prezentat în general Dobrogea drept o provincie colonizată cu

români după 1878, în fapt, au existat sate românești izolate în munții Măcinului, în jurul gurilor

Dunării și pe malul drept al Dunării (Vlahii, Floriile, Aliman, Dunăreni consemnate de Ion Ionescu

de la Brad în lucrarea sa "Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja"). Băștinașii dobrogeni

purtau tradițional numele de Dicieni, despre care Vasile Pârvan și George Vâlsan[2] presupuneau că

se trage de la cetatea Vicina menționată în sursele medievale. Cartografia veche [3] arată în jurul

gurilor Dunării numiri românești, ca de exemplu limanurile Albastru (azi Sinoie), Fidilimanu (azi

Zmeica), Iancina (azi Razim sau Razelm) sau satele Bârleni, Filipești (azi Dunavățul de sus și de

jos), Șontea (azi Mila 23), Tatomirești (azi Tatanir), Pojorâta (ulterior Pojareț, dispărut), întretimp

locuite de lipoveni care le dau denumiri lipovenești. Pe de altă parte, Dobrogea a fost utilizată drept

pășune de iarnă de către oierii români din Ardeal, în special de către cei din zona Marginimea

Sibiului pentru o perioadă îndelungată. Aceștia erau cetățeni austrieci și beneficiau de anumite

facilități din partea autorităților otomane și române.

Existența locuitorilor de origine românească este probată și de faptul că, in 1870, autoritățile

otomane locale îl numesc pe monahul Nifon Bălășescu (născut în județul Sibiu, călugărit la

Căldărușani), drept director al școlilor românești din Dobrogea. Nifon Bălășescu înființează 21 de

noi școli românești în nordul Dobrogei (Tulcea, Hârșova, Măcin).

Structura etnică a Dobrogei, 1900

Dobrogea de Nord devine parte a Regatului României după recunoașterea independenței și

cedarea Basarabiei de Sud cștre Imperiul Țarist, prin decizia Congresului de la Berlin (1878).

Anterior Congresului de la Berlin, Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie

1878) prevedea cedarea Dobrogei la sud de o linie Rasova-Agigea de către Imperiul Otoman către

Bulgaria, cu toate că populația acestei părți a Dobrogei cuprindea o majoritate relativă de

musulmani (turci, tătari și cerchezi). Dar la Congresul de la Berlin, emisarul francez a insistat ca

frontiera cu Bulgaria să pornească de la Dunăre imediat în aval de orașul Silistra pentru a ajunge la

mare între cătunele de pescari Ofidaki (azi Vama-Veche) și Limanaki (azi Durankulak în Bulgaria)

ca să cuprindă populația compact românească din satele dunărene situate între Silistra și Rasova, și

din jurul portului Mangalia. Dobrogea de Sud, (Cadrilaterul), locuit de asemenea în majoritate de

turci și de tătari, a revenit Bulgariei.

În anul 1879, România a pretins Bulgariei orașul Silistra și chiar a ocupat Arab Tabia,

fortăreața orașului. Marile puteri au acordat Arab Tabia României dar Silistra a fost lăsată

bulgarilor[4].

Aromânii (numiți în România și macedoromâni, armâni, macedoneni latini, macedono-

vlahi,[6] sau, vulgar, machedoni)[7], sunt o ramură a latinității răsăritene, alături de dacoromâni,

meglenoromâni și istroromâni. Numărul lor este greu de estimat, fiindcă există numeroase căsătorii

mixte, și fiindcă mulți aromâni nu mai vorbesc limba aromână, astfel că estimațiile variază de la

100.000 până la aproximativ 2,5 milioane[8]. Ei nu trebuie confundați cu ‘’macedonenii’’, care sunt

locuitorii regiunii istorice Macedonia în sensul larg (fie ei greci, slavo-macedoneni sau alții), sau

cetățenii Republicii Macedonia în sensul mai strâmt. Originea aromânilor este disputată, dar un

punct de acord între toți istoricii, etnologii, lingviștii și filologii este că ei descind, ca și

dacoromânii, meglenoromânii și istroromânii, din protoromâni. Matilda Caragiu Marioțeanu a

formulat următoarea definiție: Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni. Ei sunt continuatorii

populațiilor sud-est-europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani,[9] în timp ce T. J. Winnifrith nu șovăia să afirme că: "...dacă vrem să vorbim despre aromâni

(vlahi), trebuie să începem cu Olimpia și Filip ai Macedoniei".[10]

Turcii (Türkler în turcă) sunt o minoritate etnică din România, numărând 32.596 de

persoane, conform recensământului din 2002. Ei reprezintă 0,2% din populația totală a țării.

Majoritatea turcilor din România trăiesc în zona istorică Dobrogea (în limba turcă: Dobruca), în

special în Județul Constanța, unde trăiesc 24.602 de turci, 3,4% din populația județului. Urmează

județul Tulcea.

Înaintea scufundării sale, a existat o importantă comunitate turcă și în insula Ada Kaleh.

Ca și minoritate etnică recunoscută oficial, turcii din România au un scaun asigurat în Camera

Deputaților.

Etnogeneza tătarilor de astăzi suscită controverse vii și puncte de vedere uneori

contradictorii: prima teorie, mai veche, ai cărei partizani sunt îndeosebi autorii ruși îi consideră pe

vechii tătari ca fiind de origine mongolă. Al doilea punct de vedere, care capătă o pondere din ce în

ce mai mare printre istorici, îi apreciază pe tătari, de la bun început, ca element component al lumii

proto-turce. Cunoscuți deja de cronicarii chinezi sub numele de “Da-da” sau “Ta-ta”, de cronicarii

persani sub numele de “Tatar”, ei înșiși se numesc “Tatar”, în cronica autohtonă ‘Istoria secretă a

Mongolilor”, epopee contemporană intrării lor pe scena istoriei universale la începutul sec.al XIII-

lea. Tătarii , care în secolul V trăiau în deșertul Gobi și care după subjugarea în secolul IX de către

dinastia Liao au migrat spre sud și au participat la fondarea Imperiul Mongol al lui Genghis Han.

Diferența fundamentală dintre mongoli și tătari constă azi în religiile diferite pe care aceștia le-au

îmbrățișat: în timp ce mongolii practică budismul de orientare lamaistă, tatarii sunt musulmani

suniți. Tătarii din Dobrogea numără aproximativ 20.000-25.000 de persoane și sunt urmașii tătarilor

din hanatul Hoardei de Aur din Bugeacul si Crimeea învecinate colonizați aici. În România, ei sunt

aliați politic cu coreligionarii lor turci și trimit în Parlamentul României câte un deputat. Dintre

asezările dobrogene, orasul Medgidia, renumit pentru geamia sa “ Abdul Medgid “ are o

concentrație însemnată de tătari autohtoni. În multe localități din județele Constanța și Tulcea se

găsesc multe geamii. Unele dintre acestea au fost construite cu mulți ani in urmă, având valoare

istorică (geamia din Mangalia), altele fiind construite mai recent, îndeosebi după Revoluția din

'89.Geamia Esmahan Sultan din Mangalia este cea mai veche geamie din Dobrogea, datînd din anul

1456. În prezent aceasta face parte din patrimoniul cultural al statului si este in restaurare.

Lipovenii sunt un mic grup etnic slav (numără aprox. 40.000 persoane) de origine rusească

care locuiesc în special în județul Tulcea din România precum și în zona Bugeacului (mai ales în

preajma orașului Vâlcov) din regiunea Odesa, Ucraina. Mici grupuri de lipoveni trăiesc și în

Moldova, inclusiv în Bucovina, dar și în județele Brăila, Constanța și Ialomița.

Cunoscuți de autoritățile locale sub denumirea de lipoveni (lipatei), aceștia și-au păstrat

limba, obiceiurile și credința, fiind divizați atât pe criterii religioase (în 1690 s-au împărțit în

popovti - popiști și bezpopovti - nepopiști), cât și etnice (rușii mari-moscoviți, rascolnicii propriu-

ziși, cazaci zaporojeni, haholi, necrasovti, ucraineni). Există cel puțin 4 ipoteze referitoare la

originea termenului „lipoveni”[1]:

ipoteza apelativă: din cuvântul rusesc „lipa”[2] care înseamnă „tei”, din lemnul căruia sunt

fabricate numeroase obiecte gospodărești, inclusiv ramele lotcilor (barca lipovenilor). O altă

explicație, care poate fi luată în considerare, este faptul că acest grup etnic a trăit, vreme

îndelungată, în pădurile de tei din sudul Basarabiei.

ipoteza toponimică: de la un toponim mitic, Lipova

ipoteza sacrală: de la filippovka, nume de sărbătoare

ipoteza antroponimică: de la rus. Filipp > filippovcy sau filippovane („adepții lui Filipp”,

rom. (fi)lipoveni cu „fi”- suprimat prin afereză), adepții lui Filipp Pustosviat (1672-1742).

Istoria grecilor din România se întinde pe o perioadă de cel puțin 27 de secole. De-a lungul

timpului, perioada domniilor fanariote a fost fără nicio îndoială momentul de vârf al prezenței

grecilor în România. În alte momente ale istoriei, inclusiv în prezent, grecii au fost doar una dintre

minoritățile naționale. În conformitate cu rezultatele recensământului din 2002, în România mai

trăiau 6.513 greci, cei mai mulți dintre ei în București și în zona înconjurătoare, urmat de județele

Constanța, Brăila și Galați. Localitățile cu cea mai mare concentrație de greci sunt în județul

Tulcea: comuna Izvoarele (1.166 sau 30,05%) și orașul Sulina (1,34%). În toate celelalte orașe și

comune din România grecii dețin o proporție de sub 1%.

Recensământul din 1992 dădea cifra de 19.594 greci trăitori în România. [1] Diferențele sunt

rezultatul unei tendințe a etnicilor greci din afara granițelor Greciei de a emigra în patria-mamă ca

homogeneis (ομογενείς – persoană cu obârșie grecească). Ministerul afacerilor externe al Greciei,

prin instituțiile sale specializate, afirmă că pe teritoriul Românie mai trăiesc 14.000 de greci.[2]

Uniunea Elenilor din România, fondată în 1990, reprezintă interesele comunitătii grecești

din România, dintre membrii ei fiind desemnat reprezentantul minorității naționale elene în Camera

Deputaților a României.

Bulgarii din România sunt un grup etnic minoritar din România. La ultimul recensământ din

2002, erau înregistrați 8.025 bulgari.

Ucrainenii (Українці în Limba ucraineană) sunt al treilea grup etnic minoritar din România ca

mărime, numărând 61.350 de persoane conform recensământului din 2002, adică 0,3% din totalul

populației. În județul Tulcea au fost numărați 1.279 ucraineni. In Dobrogea, ucrainienii sunt numiti

haholi.

Momentele de criza în istoria politica a lumii, precum razboaiele, pot aprinde acest conflict

latent. Inexistenta unui stat independent al comunitatii etnoculturale distincte, un sistem democratic

insuficient consolidat sau, dimpotriva, un regim autoritar labil, promovarea unor idei obsesive în

plan politic care asociaza majoritatii un statut suveran, combativitatea politica antimajoritara a unor

membri ai grupului etnic pot fi tot atâtea cauze ale declansarii urii generalizate împotriva

minoritatii. Etica sociala, morala politica, autocenzura manifestarii gregare sunt astfel suspendate,

lasând loc aplicarii practice si violente a discriminarii.

Cel mai adesea, în cadrul unui dialog intercultural, accentul discursivitatii înclina pe Noi ,

dorindu-se ca ei sa se integreze si ignorându-se astfel posibilitatea aflarii unor cai ale intersectiei de

valori interculturale apropiate. Un efort al cunoasterii celor de lânga noi poate constitui însa un

exercitiu al întelegerii.