Minciuni gogonate (3)7 martie 2009 • ISRAELIANCA

Acesta este vestitul sat

arab Suqrir, pe ruinele

căruia palestinienii susţin că

s-ar fi construit

oraşul Aşdod: în 1944-45

avea o populaţie de 390 de

persoane, care locuiau în

case de piatră şi deţineau

12.270 de dunami de

pămînt, pe care cultivau

cereale, banane şi citrice

(sau cel puţin aşa susţine Walid Khalidi în cartea sa Ce a mai rămas: Sate

palestiniene ocupate şi depopulate de Israel). Unde „cultivau cereale, banane şi

citrice”? întreb eu. Sub nisip? Şi cam ce populaţie avea în 1917, să zicem?

Dar în 1850? Sau în 1514?

Un dunam echivalează cu aproximativ 1000 metri pătraţi. Cam cîţi copii,

bătrîni şi femei gravide sînt într-un sat de 390 de persoane, sau mai bine

zis cam cîte persoane ar fi fost cu adevărat capabile să lucreze la cîmp?

3. Problema ocupaţiei şi a coloniilorPe lîngă problema refugiaţilor, cele două elemente principale ale

propagandei arabe sînt aşa zisa ocupaţie evreiască a pămînturilor arabe

precum şi existenţa coloniilor in Cisiordania şi Fîşia Gaza (între timp Gaza a

fost evacuată, n.t.). Pentru a demistifica aceste alegaţii şi a examina realitatea

din spatele lor, este nevoie să le privim prin prisma războiului arabilor

împotriva Israelului care se desfăşoară fără întrerupere de la înfiinţarea

Statului Israel în 1948, şi la care se adaugă ostilitatea arabilor faţă de evrei

din perioada premergătoare statului.Context istoricSionism timpuriuÎncepînd cu mijlocul secolului XIX, pionieri sionişti au început să se alăture

comunităţilor evreieşti locale în idea reconstruirii patriei evreieşti în ceea

ce era la vremea respectivă Imperiul Otoman, prin achiziţionare de

pămînturi de la Poarta şi de la latifundiarii arabi (effendi). Nu a avut loc nici

un fel de invazie, cucerire sau furt de pămînturi arabe – şi mai ales nu de

pămînturi palestiniene, din moment ce arabii care trăiau în regiune

fuseseră supuşi otomani timp de 400 de ani. Lipsiţi de arme şi de forţe

militare, evreii au cumpărat atît de multe terenuri de la arabi, încît în

1892, un grup de effendi au scris sultanului rugîndu-l să declare ilegale

vînzările de pămînt către evrei. Succesorii lor au repetat rugămintea,

trimiţînd o telegramă în 1915. E clar aşadar ca simpla prezenţă a evreilor

proprietari de pămînt – chiar dacă acest pămînt fusese achiziţionat în mod

legal – în Orientul Mijlociu era o insultă pentru unii.

Nu există nici o îndoială ca nu a fost vorba de vreun furt, pentru că nimeni

nu s-a plîns de aşa ceva. Nici un arab nu a fost dat afară din casa sa. Ba

mai mult, un studiu publicat de Universitatea Columbia (Justin McCarthy –

Populaţia Palestinei, 1990) demonstrează că populaţia arabă din regiune a

crescut considerabil în această perioadă, datorită în parte progresului

economic generat de evrei. Între anii 1514 e.n. şi approx. 1850, populaţia

arabă din această regiune a Imperiului Otoman a fost mai mult sau mai

puţin statică şi s-a menţinut la cam 340.000 de persoane. Numai că

această populaţie a început să crească brusc în jurul anului 1855, ca în

anul 1947 să ajungă la aproximativ 1.3 milioane de persoane – adică a

crescut de 4 ori în mai puţin de un secol. Cauzele exacte ale acestei

creşteri nu constituie obiectul acestui eseu, dar corelaţia cauzală dintre

acest fenomen documentat în mod independent şi întreprinderea sionistă

depăşesc cadrul unui argument raţional.

Nu numai că pionierii evrei nu i-au alungat pe arabi, nu le-au furat

pămînturile şi nu le-au ruinat economia, ci activitatea acestora în secolul

XIX şi începutul secolului XX a ajutat populaţia arabă să crească numeric

de patru ori, economia să intre în era modernă şi societatea să scuture

cătuşele stării de iobăgie caracteristică relaţiei effendi-fellah din perioada

otomană. Un arab care lucra într-o fabrică evreiască sau într-o comunitate

agricolă avea posibilitatea să cîştige într-o lună ceea ce tatăl său ar fi

cîştigat într-un an de trudă la cîmp, folosing metode agricole medievale.

Mortalitatea infantilă a scăzut considerabil, iar longevitatea în rîndul

arabilor a crescut considerabil din momentul în care evreii au început să

împărtăşească tehnologia medicală modernă de care dispuneau cu vecinii

lor arabi.

Mare parte din pămînturile cumpărate de sionişti erau zone deşertice şi

mlăştinoase, nelocuite sau considerate nelocuibile de arabi. Tehnicile

agrare moderne introduse de evrei, împreună cu sîngele şi sudoarea a mii

de sionişti idealişti, au revendicat acele pămînturi, le-au ridicat preţurile

considerabil, şi le-au transformat în ferme înfloritoare, în comunităţi

crescînde, dotate cu tehnologii moderne şi cu o sănătoasă economie de

piaţă. Rezultatul acestor schimbări a fost un val de migraţie arabă din

statele înconjurătoare: sute de mii de persoane care căutau o viaţă mai

bună şi prospecte economice mai bune. Avînd în vedere cele de mai sus,

se poate presupune că un număr însemnat, dacă nu chiar majoritatea

arabilor care trăiesc astăzi în Israel îşi datorează propria existenţă

eforturilor sioniste.

Această istorie, care contrazice pe deplin propaganda arabă de zi cu zi,

provine dintr-o sursă surprinzătoare: într-un interviu televizat în mai,

2005 (clip MEMRI), şeicul Yousuf al-Qaradhawi, îşi mustră învăţăceii astfel:

„Din păcate, noi [arabii] nu excelăm nici în industria militară nici în cea

civilă. Noi importăm totul, de la ace pînă la rachete … Cum se poate că

banda de sionişti a reuşit să ne devină superioară, deşi ne este inferioară

numeric? Ne-a devenit superioară prin cunoaştere, prin tehnologie şi prin

tărie. Ne-a devenit superioară prin muncă. Noi am avut deşertul în faţa

ochilor, dar nu am făcut nimic cu el. Cînd ei au pus stăpînire pe deşert, l-au

transformat într-o oază înfloritoare. Cum poate să progreseze o naţiune

care nu munceşte? Cum poate să crească?”

Tocmai acest succes al eforturilor sioniste a stîrnit frica şi mînia

conducătorilor arabi. Progresul, tehnologia şi economia aduse de sionişti,

cuplate cu dorinţa evreilor de a împărtăşi tehnologia cu vecinii arabi,

puneau în pericol chinga medievală în care effendi îi ţineau pe ţăranii locali

(fellah). Metodele turceşti de a asigura liniştea sub papucul sultanului erau

draconice (mda, cititorii români ar cam trebui să înţeleagă despre ce e vorba aici, n.t.). În

consecinţă, făcînd parte din Imperiul Otoman, arabii din regiune nu vroiau

să provoace tulburări civile, drept care suportau cu stoicism prezenţa

evreilor în regiune, fapt interpretat de unii ca toleranţă. În schimb, englezii

care au preluat controlul după cel de-al doilea război mondial au fost mai

îngăduitori. În momentul în care Imperiul Britanic a preluat controlul

asupra Palestinei Mandatorii (în prezent Israel şi Iordania), conducătorii

arabi au descoperit că aveau practic mînă liberă. Drept care, sub

conducerea lui Hagi Amin el-Husseini, reprezentanţi ai familiilor de

proprietari de pămînturi de seamă, au început sa aţîţe şi să înflăcăreze

resentimentele ţăranilor simpli, inventînd minciuni despre intenţiile

evreilor de a distruge islamul. Aşa a început jihadul islamic condus de

muftiului Ierusalimului, sub egida căruia au avut loc un număr de

progroame împotriva evreilor.Planul de partiţie PeelÎntre anii 1919 şi 1936 numărul actelor de violenţă ale arabilor împotriva

evreilor s-au înmulţit şi au atins noi nivele de brutalitate. Englezii nu au

ridicat un deget pentru a le stăvili, ba chiar de multe ori au asistat tacit. În

1936 lordul Peel a condus o comisie de anchetă cu scopul de a găsi o

soluţie paşnică la violenţa aparent interminabilă. Sugestia sa era

partiţionarea teritorială: evreii să-şi alcătuiască propriul stat pe 15% din

terenurile achiziţionate şi răscumpărate, iar arabii să aibă propriul stat pe

restul de 85%. Cu alte cuvinte împărţirea terenurilor a fost pusă pe rol

tocmai din cauză că arabii nu reuşeau să trăiască în linişte şi pace alături

de evrei.

În 1922, Imperiul Britanic a cedat întregul teritoriu al Palestinei Mandatorii

aflat la est de rîul Iordan emirului Abdullah. Acest teritoriu a devenit

Regatul Haşemit al Iordaniei, unde populaţia în majoritate palestiniană

interzicea prin lege intrarea evreilor. În 1937, cînd li s-a oferit

conducătorilor arabi propriul stat pe aproximativ 85% din teritoriul aflat la

vest de rîul Iordan, conducătorii arabi au ales calea războiului şi a terorii.

Astfel a început „Marea Revoltă Arabă” dintre anii 1937-1939. Fiind ajunul

rcelui de-al doilea război mondial, englezii n-au pierdut timpul şi au

înăbuşit această răscoală cu mare cruzime.

Între timp, eforturile pionierilor sionişti au continuat prin achiziţionarea de

terenuri care aparţineau coroanei engleze. Este important să subliniem că

în contextul legilor internaţionale, pămînturile care aparţinuseră Porţii

trecuseră în proprietatea coroanei engleze şi erau administrate de

mandatul britanic. Vînzarea sau împarţirea acestor terenuri prin tranzacţii

legale constituia dreptul legal al englezilor, conform legilor internaţionale.

În momentul în care Occidentul a ieşit victorios din război, organizaţiile

sioniste deţineau 28% din teritoriul actual al Israelului, în timp ce restul de

pămînturi erau propietatea privată a arabilor sau propietatea coroanei

engleze.

La sfîrşitul războiului, conducerea arabă a recurs iarăşi la violenţă şi

teroare împotriva aşezărilor evreieşti şi împotriva englezilor. Majoritatea

conducerii evreieşti a preferat să se abţină de la violenţă şi a căutat soluţii

paşnice prin intermediul ONU care tocmai se alcătuise. Doar o minoritate a

acestei conduceri a preferat teroarea împotriva englezilor şi represalii

violente împotriva arabilor.Planul de partiţie ONU

Sătui de violenţă şi confruntaţi cu criza politică şi economică care a urmat

celui de-al doilea răboi mondial, englezii şi-au abandonat în mare parte

imperiul şi au hotărît să încredinţeze „problema palestiniană” în mîna

Naţiunilor Unite. În 1947 un număr de misiuni de cercetare din partea ONU

a ajuns la concluziile formulate de comisia lordului Peel un deceniu mai

devreme. La data de 29 noimebrie 1947 ONU a declarat înfiinţarea a două

state: unul pentru arabi pe aprox. 45% din teritoriul disponibil, şi Statul

Israel pentru evrei pe restul de aprox. 55%. Peste jumătate din teritoriul

destinat Israelului era de fapt deşertul Negev, care aparţinuse coroanei

engleze şi era în mare parte nepopulat şi considerat lipsit de valoare.

Planul de partiţie adoptat de ONU (rezoluţia 181) a creat aşadar graniţe

impracticabile între cele două proaspete state, bazate pe proprietatea

asupra pămînturilor şi distribuţia populaţiilor.

Statele arabe erau deja membre ONU. Calitatea de membru ar fi trebuit să

reflecte dorinţa acestora de a respecta deciziile majoritare ale acestei

organizaţii mondiale formate nu de mult. Statele arabe au refuzat să

respecte.

Într-o demonstraţie de sfidare şi aroganţă faţă de planul de partiţie

aprobat de ONU, statele arabe au lansat un război de agresiune, care

potrivit propriilor lor declaraţii publice, urma să fie un război de anihilare.

Intenţia lor nu era retrasarea graniţelor sau recuperarea unor teritorii

pierdute într-un război precedent. Nu, intenţia lor era distrugerea

proaspătului Stat Israel şi descotorosirea prin orice metoda necesară de

cei 605.000 de locuitori evrei.

Spre eterna lor mîhnire, statele arabe au pierdut războiul de agresiune.

Înfrîngerea a însemnat pierderea unei porţiuni considerabile din teritoriul

desemnat de hotărîrea ONU pentru statul palestinian. Cu toate acestea,

chiar şi acea rămăşiţă din ceea ce ar fi trebuit să devină statul palestinian

(Cisiordania şi Gaza) au fost obliterate de două state arabe vecine. Egiptul

a ocupat ilegal Fîşia Gaza, în timp ce Iordania a anexat ilegal Cisiordania.

Ambele acţiuni au constituit acte de sfidare şi desconsiderare a legilor

internaţionale şi a hotărîrilor ONU 181 şi 194. Nu s-a înregistrat nici un act

de protesta arab sau palestinian împotriva acestor abuzuri. De ce? Singura

concluzie logică este faptul că în 1949 palestinienii nu se considerau încă

„palestinieni”, ci pur şi simplu arabi, şi de fapt termenul „Palestina” era

universal acceptat ca statul evreu.

Israelul a continuat să-i pună pe arabi într-o lumină proastă oferindu-le în

1949 un tratat de pace formal, în cadrul căruia Israelul se oferea să

returneze mare parte din teritoriile cucerite în război şi să accepte

repatrierea unui mare număr din arabii refugiaţi ca urmare a

războiului (Tratativele de Armistiţiu, Rodos, februarie – iulie 1949). Dacă naţtiunile

arabe ar fi acceptat planul de partiţie ONU sau oferta de pace israeliană,

nu numai că statul palestinian ar fi existat încă din 1949, dar în prezent nu

ar exista problema refugiaţilor arabi.

Cu toate aceste, răspunsul arabilor a fost un nu categoric păcii. Refugiaţii

se vor putea întoarce acasă numai cînd steagul Palestinei va putea fi

ridicat peste cadavrele evreilor. În loc să recunoască prezenţa unui stat

nemusulman în mijlocul lor, conducătorii arabi au preferat să-i lase pe

palestinieni să putrezească în tabere de refugiaţi. Ca şi în 1937,

conducătorii arabi au respins oferta de a forma un stat palestinian şi au

preferat să continue agresiunea împotriva Israelului. Nu înfiinţarea Statului

Israel a creat refugiaţii sau problemele ulterioare, ci războiul de anihilare

lansat de statele arabe, care au respins şi a doua ocazie de a crea un stat

palestinian.Teroare anti-israeliană ante-1967Între anii 1949 şi 1967 Egiptul a dus un război de teroare împotriva

Israelului, folosind celule teroriste organizate în taberele de refugiaţi din

Fîşia Gaza pentru a lansa aprox 9.000 de atacuri. „Campania Sinai” din

1956, în care Israelul înfrînge din nou armata egipteană a pus capăt

războiului de teroare menţinut de Egipt, deşi SUA a forţat Israelul să

retrocedeze Egiptului peninsula Sinai fără semnarea unui tratat de pace.

Teroarea continuă însă pe alte fronturi.

În 1964 se înfiinţează Organizaţia Pentru Eliberarea Palestinei (OEP) al

cărei scop nu este eliberarea palestinienilor de sub dominaţia iordaniană

sau egipteană, ci pentru a porni o nouă campanie de teroare împotriva

Israelului cu scopul declarat de a-i „împinge pe evrei în mare”. Finanţati

iniţial de Kuweit şi ulterior de Arabia Saudită, Egipt, Iraq, Iran şi alţii,

conducătorii OEP declară război fără sfîrşit Israelului, pînă la eliberarea

întregii Palestine, pînă la răscumpărarea acesteia prin „foc şi sînge”.

Între 1949 şi 1967 nu au existat colonii evreieşti în Cisiordania sau Fîşia

Gaza. „Palestina” pe care căuta Arafat s-o „răscumpere” nu era Cisiordania

sau Gaza, unde palestinienii erau supuşii amărîţi ai iordanienilor sau

respectiv egiptenilor, ci întregul Stat Israel, aflat în interiorul „liniei verzi”,

a graniţelor sale din 1949. Lectura versiunii originale, din 1964, a

Statutului OEP, art. 24 este instructivă: Organizaţia (OEP) nu exercită nici

un fel de suveranitate regională asupra Cisiordaniei în Regatul Haşemit al

Iordaniei, în Fîşia Gaza sau regiunea Himmah (zona Tiberiada, n.t.).”

Din moment ce statutul original al OEP recunoaşte în mod explicit Iudea,

Samaria, Ierusalimul de Est şi Fîşia Gaza ca aparţinînd altor state arabe,

unica „patrie” pe care urmărea s-o „elibereze” în 1964 era statul care

aparţinea evreilor. Trei ani mai tîrziu, în 1967, cinci state arabe – inclusiv

Iordania – atacă Israelul. Israelul cîştigă războiul şi ca urmare ocupă

Cisiordania de la agresorul iordanian, care oricum o anexase în mod ilegal

cu 18 ani mai devreme. Răspunsul OEP la noua realitate este revizuirea

Statutului la data de 17 iulie 1968. Prevederile art. 24 au fost şterse şi

pentru prima dată apare pretenţia „palestinienilor” asupra Cisiordaniei si a

Fîşiei Gaza. Cu alte cuvinte, pretenţiile palestinienilor se adresează doar

evreilor.

Ocupaţia iordaniană asupra Cisiordaniei şi controlul egiptean asupra Fîşiei

Gaza au fost întruchiparea represiunii brutale şi totalitare. Arafat însuşi

relatează cum în 1948 egiptenii i-au „mînat” pe palestinieni în tabere de

refugiaţi înconjurate de sîrmă ghimpată, au trimis spioni să asasineze

conducătorii palestinieni şi i-au executat pe cei care încercau să fugă(Alan

Hart, „Arafat – Terorist sau omul care aduce pacea”, biografie autorizată, 1982).

Palestinienii nu au protestat împotriva acestei represiuni, sau pentru a-şi

exprima dreptul la auto-dereminare care tocmai le fusese negat.Naţionalism palestinian întîrziatMotivul pentru care palestinienii nu s-au agitat în nici un fel în privinţa

propriei identităţi naţionale înainte de 1967 este perfect clar. Ideea

Palestinei ca naţiune şi a palestinienilor ca popor în sine nu au existat

printre arabii din provinciile turceşti care au devenit Palestina Mandatorie

după primul război mondial. În pofida narativelor contorsionate, forţate şi

bine plănuite ale apologeţilor care susţin războiul palestinienilor împotriva

Israelului, precum Raşid Khalidi, Baruch Kimmerling şi alţii, nu a existat

niciodată un stat numit Palestina, nici o ţară locuită de palestinieni; înainte

de 1967 nici măcar conceptul unei entităţi aparte din punct de vedere

politic, cultural sau lingvistic, care să reprezinte un grup aparte definit de

această apelaţie.

Ba mai mult, tocmai opusul este valabil. Arabii care au apărut în faţa

comisiilor ONU de anchetă în 1947 au susţinut sus şi tare că o Palestină

separată nu a existat şi nici nu ar trebui să existe vreodată. Tot ei au

susţinut că teritoriul în discuţie face de fapt parte din sudul Siriei din punct

de vedere istoric, şi că timp de secole a fost cunoscut sub numele de

„Balad eş-şam” (ţinutul Damascului). Mai ales că la acea vreme termenul

de „palestinian” era aplicat numai evreilor care locuiau în Palestina

Mandatorie. Arabii din regiune erau pur şi simplu „arabi”.

În 31 martie 1977, într-un intervieu acordat ziarului Dagblad de Verdieping

Trouw care apare la Amsterdam, Zahir Muhsein, membru al comitetului

executiv OEP declara: „Nu există un popor palestinian. Crearea unui stat

palestinian este doar un mijloc pentru a ne continua lupta împotriva

Statului Israel şi pentru unitatea arabă. În realitate, astăzi nu există nici un

fel de diferenţă între iordanieni, palestinieni, sirieni şi libanezi. În prezent

vorbim despre existenţa unui popor palestinian doar din motive politice şi

tactice, deoarece existenţa unei identităţi palestiniene distincte serveşte

intereselor naţionale arabe care se opun sionismului. Din motive tactice,

Iordania, care este un stat suveran cu graniţe bine definite, nu poate ridica

pretenţii asupra oraşelor Haifa şi Yaffo, dar eu, ca palestinian, pot fără doar

şi poate sa cer să mi se dea înapoi Haifa, Yaffo, Beer-Şeva şi Ierusalimul.

Cu toate acestea, în momentul în care vom recăpăta toată Palestina

înapoi, nu va trece nici un minut şi ne vom alipi Iordaniei.”

Chiar şi în prezent, manualul de ştiinţe sociale pentru clasa a 5-a în şcolile

siriene arată Siria Mare ca fiind formată din Siria, Liban, Iordania şi Israel.

Nu există nici o naţiune numită Palestina. Termenul „palestinieni”

desemnînd arabi care au locuit timp de milenii in „Palestina istorică” este o

ficţie creată în scopuri politice şi militare după cum descrie Zahir Muhsein.

Frenezia întîrziată a palestinienilor pentru auto-derminare naţională este

pur şi simplu un paravan respectabilitate din spatele căruia terorismul

arab genocidal poate fi îndreptat împotriva evreilor cu sprijinul

binefacătorilor internaţionali si al „idealiştilor”. După Holocaust, liberalii

occidentali nu mai pot închide ochii la terorismul genocidal; în schimb pot

îmbrăţişa cu căldură şi entuziasm un popor asuprit care tînjeşte profound

şi sincer după libertate. Iată cum au ajuns propagandiştii terorii lui Arafat

să inventeze minciuni despre identitatea naţională palestiniană şi despre

ocupantul şi asupritorul israelian.Războiul de şase zile din 1967Contrar propagandei arabe, dar în conformitate cu toate rapoartele de

presă contemporane evenimentelor, Israelul a fost victima unui război

genocidal de agresiune lansat de arabi în 1967. Pe data de 15 mai, 1967,

Egiptul a cerut evacuarea imediată a trupelor de pace postate de ONU în

peninsula Sinai încă de la campania din Sinai. U-Thant, Secretarul General

al organizaţiei, s-a conformat instantaneu din motive care rămîn neclare

pînă în ziua de azi. După care Egiptul a închis strîmtoarea Tiran, blocînd

portul israelian Eilat şi a plasat două batalioane de tancuri şi aproximativ

150.000 de soldaţi în apropierea graniţei vestice a Israelului. Pactul militar

cu Siria şi Iordanul precum şi violarea spaţiului aerian israelian prin zboruri

de recunoaştere deasupra reactorului atomic de la Dimona au completat

ameninţările. Aceste cinci acţiuni au constituit casus belli: acţiuni pe care

legeli internaţionale le defineşte ca ameninţătoare faţă de un stat suveran

şi care fiecare în sine crează un motiv legitim pentru reacţie militară

defensivă. Dacă Israelul ar fi răspuns cu forţă letală fiecăreia dintre ele,

acţiunile sale militare ar fi fost considerate perfect legale conform legilor

internaţionale în vigoare, ca răspuns defensiv legitim la ameninţările

existenţiale venite din partea unui agresor.

Cu toate acestea, Israelul nu a întreprins imediat acţiunea de retaliere, ci a

încercat întîi calea negocierilor, numai că plîngerile la ONU au rămas fără

răspuns. Apelurile către preşedintele Johnson, care garantase în 1975

intervenţia SUA în cazul în care Egiptul va închide Strîmtoarea Tiran sau

dacă remilitarizează Sinaiul au trecut neobservate. Johnson era prea

implicat în războiul din Vietnam pentru a cîntări o intervenţie militară

americană în altă parte a lumii, cu toate că preşedintele Eisenhower, cînd

l-a forţat pe Prim Ministrul Ben Gurion să se retragă din Sinai după victoria

fenomenală din 1956, promisese Israelului protecţie americană eternă

chiar şi în cazul în unei ameninţări armate din partea Egiptului.

După ce a privit timp de trei săptămîni cum forţele egiptene, siriene si

iordaneze sporesc şi se concentreză în jurul graniţelor sale, Israelul a

întreprins o ultimă acţiune diplomatică. Prin intermediul colonelului

norvegian Od Bul, commandant al forţelor ONU staţionat în Ierusalim,

guvernul israelian a trimis un mesaj regelui Husein al Iordaniei: „Dacă nu

invadezi Israelul, nici Israelul nu va invada Cisiordania.” Hussein a aruncat

biletul înapoi cu dispreţ colonelului Bul şi i-a întors spatele.

Luni, 5 iunie 1967, după primirea raportului de la departamentul de

informaţiunii militare că în cîteva ore Egiptul urma să lanseze invazia prin

Fîşia Gaza, Israelul a lansat propria sa acţiune defensivă preventivă, şi

anume un atac aerian care a distrus la sol forţele de aviaţie ale Egiptului,

Iordaniei şi Siriei. Odată asigurat controlul aerian absolut, infanteria şi

blindatele israeliene au pus armata egipteană pe fugă şi au ajuns la

Canalul de Suez în două zile.

În ciuda avertismentului israelian, regele Husein al Iordaniei a iniţiat un

baraj de artilerie asupra Ierusalimului şi a altor oraşe israeliene aflate de-a

lungul Liniei Verzi. După mai bine de o zi de bombardament intens, soldate

cu zeci de morţi şi sute de răniţi israelieni, şi cu pagube de milioane de

dolari, Israelul a trimis un al doilea mesaj regelui haşemit: „Dacă încetezi

bombardamentul acum, vom considera că ţi-ai executat „salva de onoare”

necesară din punct de vedere politic şi nu vom riposta.” Acest mesaj a fost

trimis prin ambasada României, de la ambasadorul din Ierusalimul de Vest

(partea israeliană) către ambasadorul din Ierusalimul de Est (partea

iordaneză). Regele Husein a ignorat avertismentul şi a ordonat infanteriei

să invadeze partea israeliană a Ierusalimului. Numai în acest moment

Israelul a ripostat cu propria sa invazie a Cisiordaniei.

După aproape o săptămînă de atacuri ale artileriei siriene asupra oraşelor

şi satelor israeliene din Galilea, Israelul a cucerit înălţimile Golanului, a

distrus artileria siriană şi a împins armata siriană 40 km înapoi spre

Damasc.

Israelul nu a invadat Egiptul dincolo de Canalul de Suez, deşi forţele sale

ar fi putut să înainteze nestingherite spre Cairo. Israelul nu a traversat rîul

Iordan, deşi Legiunea iordaneză era complet răvăşită după ce parte din

soldaţi îşi aruncaseră bocancii şi armele pentru a înota mai uşor spre malul

estic. Israelul nu şi-a continuat avansul de pe înălţimile Golanului spre

Damasc, deşi ar fi putut-o face cu uşurinţă avînd în vedere că trupele

siriene erau înfricoşate şi decimate. Israelul a oprit avansul pe cele trei

fronturi după ce şi-a atins obiectivele militare: distrugerea armatelor care îi

ameninţau existenţa şi stabilirea unor graniţe defensibile.Legea internaţională şi suveranitatea IsraeluluiPînă şi unul dintre cei mai aprigi critici ai Israelului, prof. Avi

Schlaim recunoaşte că Israelul a fost victima agresiunii arabe în războiul

de şase zile. Anul 1967 este un punct crucial în ceea ce priveşte coloniile

israeliene şi suveranitatea israeliană în Cisiordania şi Fîşia Gaza. Legea

internaţională este extrem de clară. Dacă Israelul ar fi fost agresorul,

ocuparea Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza ar fi fost ilegală, precum ar fi fost

orice expansiune ulterioară a populaţiei israeliene în aceste teritorii.

Cu toate acestea, în calitate de victimă a unei acţiuni agresive, poziţia

legală a Israelului este diametral opusă. Din punct de vedere legal, soarta

teritoriilor cucerite într-un război defensiv poate fi determinată doar în

cadrul unui tratat de pace între părţile beligerente. În absenţa unui astfel

de tratat, suveranitatea precum şi activităţile economice asupra teritoriilor

cucerite exercitate de victima agresiunii sînt complet legale atît timp cît

aceste acţiuni nu afectează nefavorabil populaţia indigenă. Adevărul este

ca suveranitatea Israelului asupra Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza a fost

favorabilă, după cum vom arată, pînă în momentul în care controlul a fost

preluat de Autoritatea Palestiniană conform acordurilor de la Oslo.

Imediat după încetarea războiului Israelul a oferit să restituie teritoriile

proaspăt cucerite în schimbul unui tratat de pace formal. Naţiunile arabe

au respins oferta, aşa cum au respins ofertele similare venite în urma

campaniilor precedente de agresiune iniţiate de arabi. Deşi avea drepturi

legale asupra teritoriile proaspăt cucerite, Israelul a preferat să nu le

anexeze în eventualitatea în care naţiunile agresoare şi-ar fi venit în fire şi

ar fi dorit să-şi recapete teritoriile, pe care Israelul le-ar fi restituit măcar

parţial în schimbul păcii.

În cazul Egiptului, Israelul a procedat exact cum am descris mai sus,

returnînd întreaga Peninsulă Sinai cu ocazia acordurilor de pace de la

Camp David din 1979. În cadrul acestor acorduri preşedintele egiptean

Anwar el-Sadat a refuzat să primească Gaza înapoi, preferînd ca

palestinienii care trăiau acolo să rămînă sub suveranitate israeliană. În

momentul semnării tratatului de pace cu Iordania în 1994, regele Husein a

exclus în mod intenţionat Cisiordania din tratative, pentru că deja 96% din

palestinienii care trăiau în aceste teritorii se aflau sub controlul Autorităţii

Palestiniene şi Husein a renunţat la orice fel de pretenţie asupra teritoriilor

şi a locuitorilor arabi de pe aceste teritorii.

În concluzie, Israelul este unicul stat din istoria omenirii care s-a creat în

urma îmbunătăţirii legale de pămînturi aride (spre deosebire de metoda

aproape universală de cucerire). Victoria Israelului în războaiele din 1948

şi 1967, în care Israelul a fost ţinta agresiunii genocidale, precum şi refuzul

naţiunilor arabe de a negocia pentru pace, îi conferă Israelului dreptul

legal de a-şi menţine suveranitatea asupra teritoriilor cucerite şi de a

dezvolta aceste teritorii după cum crede de cuviinţă cîtă vreme nu

prejudiciază bunăstarea populaţiei indigene. Dacă liderii arabi ar fi fost

dispuşi să facă pace cu Israelul, s-ar fi putut infiinţa un stat palestinian în

1937, sau în 1947, ba chiar şi în 1949; de asemenea, nu ar fi existat

problema refugiaţilor arabi. Dacă liderii arabi din 1967 şi mai tîrziu, din

anul 2000, ar fi fost dispuşi să facă pace cu Israelul, nu ar mai fi existat

nici o suveranitate israeliană asupra teritoriilor disputate din Cisiordania si

Fîşia Gaza.

În acest context istoric trebuie înţelese adevăratele probleme din spatele

controversei asupra coloniilor israeliene din Cisiordania şi Fîşia Gaza

precum şi statutul lor legal.

Sursa