,,Floare albastră”de Mihai Eminescu

-Eseu-

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani - d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismul european de secol XVIII şi XIX, şi-a asimilat viziunile poetice occidentale, creaţia sa aparţinând unui romantism literar relativ întârziat. Poetul avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale. Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european şi farmecul limbajului. ,, Floare albastră” a apărut la 1 aprilie 1873 şi este printre primele poezii publicate în revista ,,Convorbiri literare’’.Poemul este considerat una dintre cele mai mari valori ale lirismului eminescian de tinereţe, menit să anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu Luceafărul. Este una din creatiile ,,cheie” ale eroticii eminesciene, oferind posibilitatea de întelegere a modului în care poetul a asimilat influenţele romantismului. ,,Floare albastră” depăşeste tema dragostei, evocând condiţia creatorului, absolutul . Perspectiva narativă Poezia “Floare albastră”, ca specie literară este o eglogă (idilă cu dialog) şi aparţine liricii peisagiste şi erotice, care prezintă iubirea într-un cadru rustic, fiind ilustrată prin imagini artistice şi figuri de stil ,tablouri din natură şi puternice trăiri interioare ,cu predilecţie sentimente de dragoste. Poemul pune în prim plan dezvoltarea unui motiv poetic european (Novalis) dar într-o viziune lirică proprie, romantică, pusă în evidenţă de temă, de motivele literare şi de o asociere a mai multor specii: poemul filozofic, idila şi elegia. Tema poemului Poezia romantică “Floare albastră” face parte din tema iubirii şi a naturii, dar spre dosebire de alte poezii erotice, această creaţie cuprinde şi idei filozofice. Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini, idee exprimată de ultimul vers al poeziei: "Totuşi este trist în lume". Semnificaţia titlului Titlul poeziei este o metaforă simbol, un motiv romantic care este alcătuit din două sintagme “floare”, reprezentând efemeritatea, delicateţea ,voinţa, dar şi nostalgia nesfârşitului sau femeia ideală şi “albastru” sugerănd infinitul cosmic ,depărtarile mării şi ale cerului . Ideea poetică: Ideea poetică exprimă tristeţea şi nefericirea omului de geniu pentru neputinta de a atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea împlinirii cuplului erotic.

Compoziţia şi structura textului poetic Poezia este alcatuită din patru secvente lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două ,monologul lirico-filozofic al poetului. Incipitul este o interogaţie a iubitei, adresată bărbatului visător, "cufundat în stele".   Femeia este o copilă naivă, dornică să se maturizeze prin iubire, iar barbatul este un contemplativ, sedus de dulceaţa jocului inocent, dar preocupat de idei filozofice. Aparent numai, un joc săgalnic al iubirii, poezia are un substrat grav, anunţând încă de pe acum, poemul Luceafarul. În această mică piesă lirică se confundă două moduri diferite de a concepe viaţa. Prima secvenţă poetica (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind "cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte", semnificând un portret al omului de geniu. El meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva elemente ce simbolizează cultura, cunoasterea, istoria, măreţia, tainele şi geneza universului, ca sugerare a înălţimii spirituale la care simte şi gândeşte geniul: "câmpiile Asire", "întunecata mare", "Piramidele-nvechite". Iubita il cheamă în lumea reală, îndemnandu-l să abandoneze idealurile metafizice şi oferindu-i fericirea terestră: "Nu căta în departare/ Fericirea ta, iubite!"    Secvenţa a doua (strofa a patra) este monologul liric al poetului în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este "mititică" şi, deşi poetul recunoaşte că "ea spuse adevărul", se desprinde o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu-acest fel de iubire, atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: "Eu am râs, n-am zis nimica".    A treia secvenţă poetică (strofele 5-12) monologul liric al iubitei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale carei elemente specifice liricii eminesciene -codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile- sunt în armonie desăvârşită cu stările îndragostitilor: "-Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă sa se prăvale/ În prapastia mareaţă."    Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declarabile erotice, chemările iubirii optimiste având chiar o notă de veselie. Toate acestea se constituie într-un adevărat ritual erotic: " Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de romaniţă /Voi cerca de mă iubeşti." De remarcat este faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întalnirii: "Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul".    Ideea izolării cuplului de îndragostiţi de restul lumii, idee întalnită frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată şi în aceste versuri: "Căci va fi sub pălarie"; "Grija noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă ca-mi esti drag?".    Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: "Te-oi ţinea de după gât"; "Ne-om da sărutări pe cale".    A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: "Ca un stâlp eu stam în luna!", iar superlativul "Ce frumoasă, ce nebună" sugerează miracolul pe care îl trăise poetul în visul său pentru iubita ideală.    Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind

împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei:"Şi te-ai dus dulce minune,Şi-a murit iubirea noastră -Floare-albastră! floare-albastră...Totuşi este trist în lume!"

Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucat cei doi aparţin unor lumi diferite. În penultimul vers, repetiţia motivului poetic, cu valoare de simbol al iubirii absolute, "floare albastra", semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul. Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/temporalitate, masculin/feminin, detasarea apolinică/trairea dionisiacă, aproape/departe, atunci/acum, rece/cald, abstract /concret, care se însumează în opoziţia viaţă-moarte. Se propune contactul cu viaţa în forme temporale.

Compozitia romantică se ilustrează prin confruntarea a două planuri antitetice: lumea concretă a iubirii şi cunoaşterii terestre şi lumea abstractă a geniului .Lumea abstractă este dominată de simboluri ale cunoasterii absolute, ale tentatiei catre absolut. Fiecare simbol prezent este o metaforă prin care se conturează lumea genialitaţii: soarele fiind simbolul cunoaşterii, marea –simbol al genezei, câmpiile – simboluri ale cunoasterii, piramidele – simboluri ale aspiraţiei către înalt. Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Simbolul codrului, des întalnit în idila eminesciană, urmăreste eternizarea sentimentelor, în mijlocul unui peisaj mirific, spectaculos, ferit de restul lumii (simbolul luminişului). Registrul stilistic Din punct de vedere stilistic, „Floare albastră” surprinde prin prospeţimea şi naturaleţea limbajului, prin graţia exprimării. Aceste trăsături rezultă din valorificarea extraordinar de rafinată a lexicului popular, a vorbirii ţărăneşti şi a fonetismelor caracteristice graiului moldovenesc. Poetul foloseşte un limbaj familiar, expresii, cuvinte, locuţiuni populare: de mi-i da o sărutare, ş-apoi cine treabă are; forme de viitor popular: de mi-i da, te-ai ţine, voi cerca. Marea majoritate a epitetelor sunt ornante: prăpastia măreaţă, trestia cea lină. Cuvântul dulce este folosit cu diferite funcţii gramaticale (adjectiv, adverb) şi stilistice: dulce minune, dulce floare, dulce netezindu-mi părul. Folosirea verbelor şi a pronumelor în forma populară ('nu căta', 'apucând spre sat', 'grija noastră n-aib-o nime') sugerează eternitatea sentimentului iubirii, ce se consumă într-un spaţiu rustic. Elementele de prozodie se caracterizează prin: rima îmbraţisată, măsura de 8-7 silabe, şi ritmul trohaic, în spiritul metricii populare,ceea ce înseamnă că accentele produc un ritm coborâtor, de alintare, dar şi de tânguire.

Toate acestea fac din poezia „Floare albastră” care cultivă forma de expresie a unui „clasicism romantic” o adevărată capodoperă a poeziei eminesciene. Poezia depaseste limitele unei poezii de dragoste, implicand conditia omului de geniu. ,,Floare albastră" este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu rezonanţe asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucat Eminescu suprapune peste tema erotică, tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.

Aprecieri critice

"Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci" Tudor Vianu)

,,Eminescu […] a fost si rămâne cea mai coplesitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic.”(Şt. Aug. Doinaş)

,Într-un fel, Eminescu e sfântul preocupat al ghiersului românesc […]. Pentru pietatea noastră depaşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal.” (T. Arghezi) ,, Floare albastră”Iar te-ai cufundat în steleSi în nori si-n ceruri nalte ?De nu m-ai uita incalte,Sufletul vieţii mele.

In zadar râuri în soareGrămădeşti-n a ta gândireSi cămpiile AsireSi intunecata mare;

Piramidele-nvechiteUrca-n cer vârful lor mareNu căta în depărtareFericirea ta, iubite !"

Astfel zise mititica,Dulce netezându-mi părul.Ah ! ce spuse adevarul;Eu am râs, n-am zis nimica.

"Hai la codrul cu verdeaţă,Und-izvoare plâng în vale,Stânca stă sã se pravaleIn prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de padure,Lânga bolta cea seninăSi sub trestia cea linăVom şedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci poveştiSi minciuni cu-a ta guriţa,Eu pe-un fir de romaniţă

Voi cerca de mã iubeşti.

Si de-a soarelui căldurăVoi fi roşie ca mărul,Mi-oi desface de-aur părul,Sã-ti astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,Nime-n lume n-a s-o ştie,Cãci va fi sub pălărie -S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivitLuna-n noaptea cea de vară,Mi-i ţinea de subsuoară,Te-oi ţinea de dupa gât.

Pe cărarea-n bolţi de frunze,Apucând spre sat în vale,Ne-om da sărutări pe cale,Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al porţii prag,Vom vorbi-n intunecime;Grija noastră n-aib-o nime,Cui ce-i pasă că-mi eşti drag ?"

Inc-o gură - şi dispare.Ca un stâlp eu stau în lună !Ce frumoasă, ce nebunăE albastra-mi, dulce floare !

Si te-ai dus, dulce minune,S-a murit iubirea noastră Floare-albastră ! floare-albastră !.Totuşi este trist în lume

ŞTEFĂNESCU MIHAI