Migratie si Integrare

Migrația nu este un fenomen nou în Europa. Acest tip de mobilitate internațională generează, deopotrivă, oportunități și provocări de care Uniunea Europeană ține cont în elaborarea unei abordări comune privind migrația. De asemenea, UE a creat un sistem european comun de azil, cu scopul de a le oferi protecție persoanelor care se refugiază pe teritoriul său pentru a scăpa de persecuții sau de pericolele grave la care sunt expuse în țara lor de origine. Activitățile din aceste domenii implică și o colaborare strânsă cu țările din afara UE

Statele membre ale UE stabilesc procedurile pe baza cărora imigranții intră pe teritoriul lor și decid de câți dintre aceștia au nevoie pe piața muncii. Pentru a completa și armoniza politicile naționale în materie de imigrare, UE elaborează un cadru juridic comun. Acesta include condiții privind intrarea și șederea anumitor categorii de imigranți (studenți, cercetători, lucrători), cu scopul de a simplifica procedurile aplicabile în cazul lor și de a le asigura drepturi valabile peste tot în UE. De exemplu, cetățenii din țări terțe care au locuit legal într-un stat membru al UE timp de cel puțin cinci ani au dreptul de a primi statutul de rezident pe termen lung, valabil la nivelul întregii Uniuni. Acesta le conferă o serie de drepturi economice și sociale, similare celor de care beneficiază cetățenii UE

Termenul de integrare europeană se referă la un proces de integrare a statelor europene într-un ansamblu coerent politic, economic, juridic, cultural etc.  Acest proces presupune adoptarea unor valori comune şi o conducere comună. Integrarea europeană a debutat după al doilea război mondial, când Europa a fost ruinată şi incapabilă de a face faţă marilor învingători (SUA şi URSS). Singura soluţie pentru ieşirea din criza generată de război a fost integrarea.Integrarea europeană a fost promovată de o serie de oameni politici vizionari: Jean Monnet; Robert Schumann (prim ministru al Franţei); Konrad Adenauer (cancelarul Republicii Federale Germane); Alcide de Gasperi (primul ministru al Italiei); Paul Henri Spaak (primul ministru al Belgiei).Primele încercări de unificare a statelor europene s-au concretizat în crearea Consiliului Europei (1949). Acest organism este o organizaţie

internaţională şi interguvernamentală, care are ca scop instituirea democraţiei, a statului de drept şi respectarea drepturilor omului. Menţionăm că această organizaţie este independentă de Uniunea Europană şi nu face parte din structurile acesteia.Punctul de plecare în integrarea europeană l-a constituit un parteneriat comercial şi economic. Astfel, la 9 mai 1950 afost lansat Planul Scumann, elaborat de Jean Monnet şi Robert Schumann, care prevedea punerea în comun a industriilor de cărbune şi oţel. Pe baza acestui plan în 1951 s-a semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), organizaţie, care şi-a început activitatea în 1952, fiind alcătuită din Franţa, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Acest organism avea o instituţie suprastatală, Înalta Autoritate, care decidea în problemele legate de cărbune şi oţel din toate statele membre.Integrarea europeană a continuat cu ideea creării unei pieţe commune. În 1957 s-au semnat la Roma două tratate care prevedeau crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA).Prin creareea CEE s-a înfiinţat o piaţă comună pentru produsele agricole şi industriale ale statelor membre, precum şi o uniune vamală bazată pe cele 4 libertăţi fundamentale: libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.

Criza din Mediterana privind migrația a fost un semnal privind nevoile imediate. În același timp însă a relevat faptul că politica comună a UE în domeniul migrației nu și-a atins obiectivele. Pentru viitor, Agenda europeană privind migrația urmărește transpunerea Orientărilor politice ale președintelui Juncker într-o serie de inițiative reciproc coerente și consolidate, întemeiate pe patru piloni, în vederea unei mai bune gestionări a migrației în toate aspectele sale

Reducerea factorilor care stimulează migrația neregulamentară, în special prin detașarea unor ofițeri de legătură europeni în Delegațiile UE din țările terțe vizate; modificarea temeiului juridic al Frontex pentru consolidarea rolului pe care îl îndeplinește în cazul returnării; un nou plan de acțiune cu măsuri prin care traficul de persoane să intre în categoria activităților infracționale cu grad ridicat de risc și cu randament scăzut și, totodată, care să abordeze cauzele profunde, prin cooperarea pentru dezvoltare și asistență umanitară;

Gestionarea frontierelor – salvarea vieților și securizarea frontierelor externe, în special prin consolidarea rolului și capacității

Frontex; contribuția la consolidarea capacității țărilor terțe de a-și gestiona frontierele; punerea în comun, acolo unde este necesar, a anumitor funcții ale pazei de coastă la nivelul UE;

Misiunea Europei de a oferi protecție: o politică europeană comună puternică în materie de azil: asigurarea punerii în aplicare depline și coerente a Sistemului european comun de azil, în special prin promovarea identificării și amprentării sistematice, prin eforturile menite să diminueze abuzurile, prin consolidarea dispozițiilor privind țara de origine sigură prevăzute de Directiva privind procedura de azil reprezintă o prioritate; evaluarea și, eventual, revizuirea Regulamentului Dublin în 2016.

O nouă politică privind migrația legală: accentul va fi pus pe menținerea unei Europe în declin demografic drept o destinație atractivă pentru imigranți, în special prin modernizarea și reexaminarea sistemului privind cartea albastră europeană, prin reprioritizarea politicilor noastre privind integrarea și prin maximizarea beneficiilor politicii privind migrația atât pentru persoane, cât și pentru țările de origine, inclusiv prin facilitarea unor transferuri de fonduri cu mai puține costuri, mai rapide și mai sigure.