BENEFICII ALE MIERII DE ALBINE

REZUMAT

Înregistrări ale mierii de albine în istorie sunt greu de localizat, dar este cert faptul că se numără

printre primele dovezi documentate descoperite. Picturile rupestre din Spania de la 7000 I.C. arată

primele înregistrări de apicultură, dar fosilele de miere de albine datează de aproximativ 150 de

milioane de ani! Proprietăţile sale "magice" şi versatilitatea au dat mierii un rol important în istorie.

Cea mai veche dovadă a existenţei unei stupine a fost găsită în templul soarelui ridicat în 2400

I.C. lângă Cairo. Albina este prezentată frecvent în hieroglife egiptene şi, fiind favorizată de faraoni,

simboliza adesea roialitatea.

Egiptenii din antichitate foloseau mierea ca un îndulcitor, ca un cadou pentru zeii lor şi chiar ca

un ingredient la îmbălsămare.

Grecii au văzut mierea nu numai ca un aliment important, ci şi ca un medicament pentru

vindecare. Cărţile de reţete greceşti erau pline de dulciuri şi prăjituri făcute din miere. Brânzeturile au

fost amestecate cu miere pentru a face prăjituri cu brânză, descrise de Euripide în secolul V I.C. ca

fiind "cufundate cel mai bine în mierea bogată a albinelor de aur."

Romanii au folosit, de asemenea, mierea ca un cadou pentru zei şi au folosit-o pe scară largă în

gătit. Apicultura a înflorit în tot Imperiul Roman.

Cuvinte cheie: miere, nectar, mană

PREZENTAREA PRODUSULUI SI A GRUPEI DIN CARE FACE PARTE

Mierea de albine este un produs primar de origine vegetală, natural complex rezultat al

nectarului floral al plantelor şi al îmbogăţirii acestuia de către albine (Apis mellifera) cu substanţe

proprii, prin acţiunea sucului secretat de glandele acestora.

Albinele produc frecvent şi miere de mană, care provine din diverse lichide dulci din plantă,

dar nu din floare. Este o soluţie apoasă bogată în substanţe zaharoase - până la 80% - reprezentate

îndeosebi de glucoză şi fructoză ce provin din nectarul floral, extrafloral, mană şi alte surse, recoltate

de albine şi depozitate în faguri. Enzimele, pe care albinele le introduc în nectar, au însuşirea de a

scinda zaharoză, maltoză, melezitoza, rafinoză, melibioza etc., acest proces durând ani îndelungaţi.

Transformarea nectarului de către albine în miere este însoţită apoi de preschimbarea și

înlocuirea conţinutului de acizi nefolositori, odată cu eliberarea surplusului de apă.

Valoarea pH-ului dintr-o miere maturizată variază de la 3-5-5,5 după provenienţa ei floristică.

1

Albinele depind în exclusivitate de lumea vegetală pentru alimentaţia lor şi, de aceea, în întreg

sezonul activ, ele depun eforturi susţinute pentru asigurarea hranei, atât pentru necesitățile imediate cât

și pentru crearea de rezerve.

În mod obişnuit, albinele se alimentează cu nectar, miere, polen, şi apă, iar pentru hrana

larvelor şi a mătcilor utilizează în plus, lăptişor de matcă. Cu excepţia apei, mierea şi polenul sunt

depozitate ca rezerve. În mod artificial în hrana albinelor se poate utiliza o gamă largă de alimente:

sirop şi şerbet de zahăr, zahăr tos, zahăr pulbere în amestec cu drojdiile de bere, lapte praf, faină de

soia delipidata, polen de porumb, făinuri de diferite cereale, medicamente, precum şi adaosuri de

plante medicinale.

Din nectar, mana sau sucuri dulci, care se găsesc în diferitele părţi ale plantelor şi arborilor, în

amestec cu unele substanţe care iau naştere în glandele salivare ale albinelor, se obţine mierea, pe care

albinele o depun în celulele fagurelui. Denumirea de miere nu se poate da nici unui produs asemănător,

la fabricarea căruia nu participă în exclusivitate albinele, sau care rezultă în urma hrănirii albinelor cu

zahăr sau siropuri dulci. Tot aşa, nu se poate da denumirea de miere produselor care conţin mai mult

de 22% apa şi 5% zaharoză, sau alte categorii de miere artificială obţinută prin diferite metode

chimice.

Mierea (din latină melem; în greacă μελιττα înseamnă „albină”) este un produs apicol obţinut

prin transformarea şi prelucrarea nectarului de către albine şi depozitat în celulele fagurilor pentru a

constitui hrana populaţiei din stup. Obţinerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent şi

din trecut.

Mierea cristalizată este mierea naturală, fără adaosuri. Doar mierea naturală de albine poate

cristaliza.

MATERIILE PRIME UTILIZATE ÎN OBȚINEREA MIERII

Pentru a obține mierea, albinele au două surse de materii prime: o sursă vegetală, reprezentată

în cea mai mare parte de nectarul florilor, și o sursă animală, reprezentată de substanțele dulci, bogate

în zaharuri, eliminate de unii paraziți ai plantelor, numită mană.

Nectarul constituie sursa cea mai importantă cantitativ şi cea mai valoroasă calitativ. El este un

produs complex de secreţie al glandelor nectarifere florale şi extraflorale, sub forma unei soluţii

glucidice de concentraţii diferite. Glandele nectarifere extraflorale, pot să fie localizate pe frunze, pe

stipele, pe bractee sau pe peduncul. Cele florale sunt situate la baza florii, dar pot fi şi pe petale, pe

sepale sau pe carpele.

În funcţie de specia şi vârsta plantei, de umiditatea atmosferică, de intensitatea luminii şi a

vântului, de precipitaţii şi de temperatură, concentraţia lui poate scădea sub 5% sau poate creşte la

peste 90%. Albinele preferă nectarul cu concentraţii în zaharuri situate în jurul valorii de 40-50%.

Pricipalele componente ale nectarului sunt zaharoza, glucoza şi fructoza, care se găsesc în

cantităţi mari, iar alfa-metil glucozidele, maltoza, melibioza, trehaloza, amibioza, rafinoza, melizitoza, 2

în cantităţi reduse. În afară de zaharuri în compoziţia chimică a nectarului intră şi alte substanţe în

cantităţi mai mici, uneori infime, cum ar fi acizi graşi, rășini, dextrine, diferiţi compuşi cu fosfor şi

azot, săruri minerale proteine, vitamine, enzime, drojdii, substanţe biologic active, substanţe aromate.

Greutatea specifică a nectarului variază în limite cuprinse între 1,02 şi 1,35, iar reacţia lui poate fi

acidă, bazică sau neutră, în general având un pH acid.

Mana este acea substanţă dulce, limpede şi vâscoasă, uneori solidificată, ce se află în anumite

perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor. Ea poate fi de origine vegetală, când

este secretată direct de frunzele, mugurii sau alte părţi din planta, sau de origine animală, când este

prodsa prin intermediul anumitor insecte.

Mana de origine vegetală prezintă importantă mai redusă. Aceasta apare primăvara pe ramurile

de arțar, mesteacăn, arin, tei sălcie, odată cu trecerea plantelor din starea de repaus în cea de activitate,

atunci când excesul de sevă se elimină sub forma de picături prin nişte celule numite stomate acvifere.

Acest fenomen poartă numele de gutație.

Mana de origine animală este produsul de excreţie a unor insecte care consumă seva plantelor.

Acestea utilizează proteinele şi apa sevei şi elimină partea nedigerată, bogată în zaharuri. Pe lângă

zaharurile de bază (zaharoza, glucoză, fructoza) în mană apar forme noi de zaharuri, neîntâlnite în

sucul celular. Aceste zaharuri sunt rezultatul acţiunii fermenţilor şi secreţiilor produse de insecte care

participă nu numai la descompunerea zaharurilor din seva ci şi la formarea de zaharuri superioare

(oligozaharide), unul dintre acestea fiind melezitoza. Tot sub influenţa acestor fermenţi se pot forma

unele substanţe zaharoase ce sunt ingerate de albine şi de alte insecte consumatoare de mână.

Mana mai conţine pentozani, gume, mucilagii şi alte substanţe hidrocarbonate complexe de

tipul substanţelor pectice, precum şi o cantitate mare de săruri minerale (până la 4-5 % din substanţa

uscată). Fiind un produs de dezasimilaţie al insectelor, spre deosebire de nectar, conţine o cantitate mai

mare de substanţe azotoase şi este sărac în substanţe aromate specifice nectarului florilor. Prezenţa în

mana a aminoacizilor noi cum este acidul gamma aminobutiric, se presupune că este rezultatul

metabolismului insectei sau constituie un produs al activităţii simbionţilor ce trăiesc în hemolimfă

insectei gazdă, capabili să fixeze şi să transforme azotul din aer. Deoarece în mână mai există unele

substanţe neîntâlnite în seva plantei gazdă, se deduce că simbionţii joacă un rol important în sinteza

vitaminelor, îndeosebi a celor din grupa B, care sunt mai rare sau lipsesc complet din sucul celular.

PROCESUL TEHNOLOGIC DE OBTINERE A PRODUSULUI MIERE

Producerea mierii este un proces complex ce începe odată cu recoltarea sucurilor dulci de către

albinele culegătoare şi se încheie în momentul căpăcirii celulelor în care a fost depozitată.

Aparatul bucal al albinei este adaptat pentru supt şi lins, el fiind format din mandibule, maxile

şi labium, ultimele două segmente formând trompă. Mandibulele sunt două piese articulate mobile pe

obraz, acţionate de muşchi puternici şi servesc la ingerarea granulelor de polen, la roaderea

căpăcelelor, la modelarea solzilor de ceară, la clădirea fagurilor, curăţirea stupului şi la susţinerea 3

trompei, atât în timpul repausului cât şi al activităţii. La baza mandibulelor se deschid două glande

mandibulare ce sunt foarte mici la trântor, bine dezvoltate la albină lucrătoare şi foarte mari la matcă.

Secreţia acestei glande, împreună cu cea a glandelor faringiene, forează salivă.

În momentul aspiraţiei soluţiilor zaharoase, trompa este îndreptată înainte, cu baza ridicată în

sus. Materia primă absorbită de trompă, pătrunde în esofag şi este depozitată în guşa albinei. Guşa

reprezintă o dilataţie a esofagului, volumul ei putând ajunge până la 75 mg, în medie ea transportând

35-45 mg.

Albinele culegătoare, după ce îşi umplu guşa cu materia primă, se întorc în stu, unde sunt

întâmpinate de albinele tinere care nu ies din stupi ci execută doar muncile în interior. Odată cu

intrarea în stup, albina culegătoare deschide larg maxilarul superior şi scoate picătura de nectar pe

partea anterioară a trompei, de unde albina primitoare o ia cu trompa ei. Această operaţiune durează

până la patru minute, după care albina culegătoare zboară din nou la cules.

Transformarea nectarului şi a manei în miere are la bază un proces fizic şi unul biochimic, la

care participă toată familia.

Eliminarea surplusului de apă din materia primă până la limita de 17-18 % se realizează prin

evaporare pe două căi: prin maturarea acesteia de către albine sau prin distribuirea ei în cât mai multe

celule ale fagurilor.

Maturarea mierii de către albine constă în regurgitarea repetată a unei picături de nectar din

guşă la extremitatea cavităţii bucale sub îndoitura trompei şi înghiţirea repetată a picăturii. Eliminarea

picăturii de nectar şi înghiţirea însoţită de o mişcare ritmică a trompei, se desfăşoară în reprize de 10-

15 secunde, timp de aproximativ 20 minute, apoi albina depozitează mierea în celule. După un

asemenea ciclu de măturare urmează altele, desăvârşind procesul de transformare a nectarului sau

manei în miere.

În acest timp, nectarul pierde o cantitate apreciabilă din conţinutul său apos, se saturează cu

enzime produse de glandele salivare ale albinei şi au loc procese biochimice, procese ce au început

încă din momentul recoltării şi transportării materiei prime. Aceste procese biochimice constau în

transformarea zaharozei sub acţiunea inversă în glucoză şi fructoza. Astfel prelucrat, materialul

recoltat este depozitat sub forma de picături mici pe fundul mai multor celule, după care albinele, prin

mişcarea aripilor, creează curenţi de aer care accelerează evaporarea apei, astfel că după 2-4 zile

conţinutul în zahăr ajunge la 76-80%. După îngroşarea lui este transportat în alte celule, unde se

termină procesul de măturare şi se transformă în mierea propriu-zisă.

Reducerea conţinutului de apă duce la reducerea spaţiului de stocare şi la mărirea presiunii

osmotice a mierii. Osmoza este fenomenul observat atunci când două soluţii de concentraţii diferite

sunt separate de o membrană organică sau de un perete semipermeabil. Bacteriile nu pot să trăiască şi

nici să se înmulţească în miere din cauza presiunii osmotice. Dacă bacteriile sunt în stadiul de spori,

ele nu sunt afectate de presiunea osmotică datorită grosimii peretelui celular şi slabului conţinut în apă.4

Astfel, dacă o bacterie este introdusă intenţionat sau involuntar în miere este literalmente

deshidratată şi omorâtă. Presiunea osmotică din miere este unul din factorii de protecţie contra atacului

microbilor şi a perioadei sale mari de conservare.

Acţiunea enzimelor asupra zaharurilor din miere are loc şi după ce aceasta a fost depozitată în

celulele fagurilor şi mai departe, chiar şi după extragerea ei din faguri. Mierea se maturează de două

ori mai repede în celulele umplute numai decât cele în cele umplute. În nectar şi în special în mână, în

afară de zaharoză, se găsesc şi alte substanţe hidrocarbonate mai complexe, asupra cărora activitatea

enzimatică a salivei albinelor este foarte slabă, astfel ca acestea rămân în produsul finit aproximativ în

aceeaşi formă.

După ce albinele umplu celulele cu miere, le căpăcesc, forma sub care mierea poate să se

conserve timp îndelungat. Mierea recoltată din fagurii cu celule necapacite este de calitate inferioară,

deoarece înainte de căpăcire, procentul de apă este de obicei peste 20 %, iar transformarea zaharozei în

glucoză şi fructoza este în plin proces de desfăşurare.

O familie de albine poate să strângă într-un sezon melifer, practicând stupăritul pastoral, până

la 150 kg de miere. Pentru a aduna un kg de miere, o albină trebuie să efectueze 120 000- 150 000 de

zboruri de cules, iar pentru a produce această cantitate de miere, albinele unei familii parcurg

aproximativ 24 000 km.

BENEFICII ALE MIERII DE ALBINE

Mierea de albine are o compoziţie chimică neobişnuită, una care o face să se păstreze pe termen

nelimitat. Acest avantaj al absenţei termenului de valabilitate se vede ori de câte ori vase antice de

miere, încă perfect conservate, sunt descoperite în timpul săpăturilor din mormintele egiptene timpurii.

Are un nivel unic de scăzut de umiditate şi este extrem de acidă, făcând-o un mediu interzis pentru

bacterii şi microorganisme.

1. Stimulează sistemul imunitar

Mierea este încărcată cu vitamine, minerale, enzime care protejează organismul de bacterii şi

stimulează sistemul imunitar. Simptomele racealii şi gripei, cum ar fi tusea, durerea de gât şi

congestionarea sunt, de asemenea, ţinute la distanţă atunci când te tratezi cu miere.

2. Te ajută să pierzi în greutate

Consumul de apă caldă cu lămâie şi miere, pe stomacul gol dimineaţa, este componenta

principală a fiecărui program de detoxifiere. Această rutină zilnică este una dintre cele mai bune

metode pentru a curăţa ficatul, elimină toxinele şi grăsimea din organism.

3. Reduce riscul de boli de inimă

S-a demonstrat că mierea naturală de albine, amestecată cu scorţişoară, revitalizează arterele şi

venele inimii şi reduce colesterolul din sânge cu până la 10%. Atunci când este consumat în mod

regulat, acest amestec poate reduce riscul de atac de cord.

4. Calmează indigestia5

Pentru cei care suferă de indigestie, proprietăţile antiseptice ale mierii de albine reduc aciditatea

în stomac şi stimulează digestia.

5. Creşte nivelul de energie

Zaharurile naturale din mierea de albine asigură o sursă sănătoasă de calorii şi energie pentru

organism. În plus, folosind mierea pentru un impuls de energie asiguraţi, de asemenea, poftă înnăscută

a corpului uman pentru ceva dulce.

6. Curăţă pielea

Datorită proprietăţilor sale anti-microbiene şi anti-fungice, mierea este cel mai bun produs

organic de îngrijire a pielii

BIBLIOGRAFIE

1. DIACONESCU ION, “MERCEOLOGIE ALIMENTARĂ”, EDITURA EFICIENT,

BUCUREŞTI 1998

2. BANU, C. CALITATEA ŞI CONTROLUL CALITĂŢII PRODUSELOR ALIMENTARE,

EDITURA AGIR, BUCUREŞTI, 2002

3. *** Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 976/1998 privind „Normele igienico-sanitare pentru

alimente”, publicat în M.O. partea I, nr. 288/1999

6