Middlesex este, la baza, povestea unui hermafrodit american. Cal(liope) Stephanides, naratorul si

protagonistul romanului, sufera de o anomalie genetica rara denumita sindromul deficitului de 5-alfa-

reductaza. Depasind criza declansata la paisprezece ani, o data cu descoperirea adevaratei sale identitati

sexuale, Cal decide sa evite procedurile chirurgicale de schimbare a sexului si sa ramina o persoana cu sex

„de mijloc.”

Dar majoritatea actiunii din roman se petrece inainte de nasterea lui Cal, urmarind traiectoria in spatiu si

timp a familiei de greci americani Stephanides care, pe parcursul a trei generatii, emigreaza dintr-un satuc

micut de pe versantul muntelui Olimp din Asia Mica in Detroitul din vremea Prohibitiei, fiind martori ai zilelor

sale de glorie din perioada „Motor City” si ai luptelor de emancipare rasiala din 1967, pentru a ajunge, in

cele din urma, in suburbia linistita Grosse Pointe, pe bulevardul Middlesex. Astfel, cronica de familie a

emigrarii si asimilarii devine un roman social despre Detroit, probabil cel mai simbolic dintre orasele

americane.

Simburele romanului, dupa cum il vede insusi autorul, este „portretul unui intersexual, vazut dinauntru”. In

jurul acestuia se tese povestea de familie si, in cele din urma, povestea istorica. In Middlesex, povestea unei

metamorfoze, ideea centrala este reinventarea identitatii, pe mai multe nivele: grecii devin americani,

femeia devine barbat. Pentru mine, Middlesex este o farsa. Am fost pacalit de catre Eugenides, am fost indus in eroare. Si acest articol pe care ma pregatesc sa il scriu va incerca sa contina intreaga mea indignare provocata de acest fapt. Ma deranjeaza cand am senzatia ca cineva incearca sa ma traga pe sfoara. Imi sugereaza o poveste despre lupta unui hermafrodit pentru regasirea identitatii si imi povesteste epopeea familiei din 1920 pana in 1974. Totul este povestit de barbatul nascut femeie ajuns la 40 de ani, prin anul 2002. Te astepti ca aceasta lupta identitara sa fie detaliata. In schimb, primesti o fresca, interesanta intr-adevar, a societatii americane si a orasului Detroit in principal (si mai e si un episod San Francisco care se potriveste ca nuca in perete)  intinsa pe trei generatii. Sau mai bine zis pe 2 generatii si jumatate pentru ca partea care ar fi fost cea mai interesanta si anume perioada in care protagonistul/povestitorul va trebui sa accepte noua sa identitate, va trebui sa se transforme cu adevarat si la nivel emotional este acoperita de un con de intuneric. Tocmai partea pe care te astepti sa o gasesti in carte din momentul in care intelegi despre ce pare a fi vorba. De parca Eugenides se pregateste sa mai scrie si Middlesex 2 in care sa povesteasca despre perioada de dupa descoperirea facuta la 14 ani.

Sa pornesc de la titlu care e intr-adevar ales magistral. Hermafrodit… Middlesex… excelent. Pana aflu ca Middlesex e strada pe care povestitorul a locuit. Hermafroditismul povestitorului este atat de subtire reprezentat incat a trebuit ca romanul sa primeasca un  astfel de titlu, cu un carlig ;). Hermafroditismul e prezent aproape exclusiv prin referiri erudite la tot felul de studii facute de-a lungul timpului si intr-un ”sejur” intr-un peep-show dintr-un bar din San Francisco. Si atat! Asa cum am spus si mai sus, perioada in care povestitorul se descopera intr-adevar straluceste prin lipsa.

Continui cu primul capitol, cred ca singurul capitol care mi-a placut cu adevarat, pentru ca detaliaza un pic ideea ASTEPTATA. E ceva in acel capitol: descoperi scriitura frumoasa, lina, condimentata cu irionie fina a lui Jeffrey Eugenides si iti este prezentata interesanta scena cu ghicirea sexului copilului: parintii isi doreau fata insa, mama lor care era experta in ghicirea sexului copiilor nenascuti folosind o lingura

de argint (nu gresise niciodata pana la acea ora), prognosticheaza baiat. Dar copilul se va naste fetita, punand astfel capat infailibilitatii linguritei de argint.

Dar apoi, incetul cu incetul mascarada iese la suprafata… si odata cu ea dezamagirea si indignarea au acoperit orice eventuala apreciere pozitiva a acestei carti. Felul in care mi-a displacut cartea asta trebuie privit prin prisma faptului ca am gasit altceva decat mi s-a promis. Felul in care motivele literare au fost referite si reiterate in diferite momente ale romanului mi s-a parut lipsit de subtilitate. Lumea spune ca a regasit cultura greceasca in romanul asta. Nu inteleg unde a vazut lumea latura greceasca ca fiind pregnanta. Reprezentarea culturii grecesti este atat de pipernicita incat se poate spune ca nu exista: romanul e o fresca a societatii americane si atat. Pai ma apuc sa citesc despre modelurile de Cadillac scoase de cei de la General Motors in anii 60-70? Treaba e asta? Exagerez voit acest episod cu Cadillac-urile pentru ca am simtit ca pana si evolutia modelelor de Cadillac a primit mai multa atentie decat lupta interioara a regasirii identitatii povestitorului hermafrodit. 

Pe coperta cartii de la Polirom mai si citesc ce spun cei de la San Francisco Cronicle:

O carte socanta, fara precedent – povestea descendentului unor imigranti care isi gaseste in cele din urma dragostea dupa ce toata viata s-a simtit un monstru.

Bai, oameni buni? Noi am citit aceasi carte? Adica daca 300 de pagini, protagonistul foloseste o licenta literara spunand ca memoria lui incepe cu 40 de ani inainte de a se naste tocmai ca sa justifice povestea vietii bunicilor asi sta insemna ca eu chiar am citit povestea lui? Si povestea “dragostei lui gasite in cele din urma” se poate regasi pe vreo 20 de pagini in total, aruncate de-a lungul celor 600 de pagini ale romanului. Si apoi, trebuie sa adaug ca povestitorul se simte monstru doar 50 de pagini. Farsa continua si in afara romanului. Cred ca astia de la SFC si-au dorit si ei la fel ca mine sa fi citit altceva si iata ca au inceput sa creada ca romanul chiar vorbeste despre lucrurile alea.

Recomandarea mea: Jeffrey Eugenides scrie intr-adevar foarte placut. Este un povestitor pur-sange. Doar ca citind Middlesex pot presupune ca mie nu imi plac romanele de tip “family saga”.Pe de alta parte, vad ca lumea e innebunita dupa romanul asta, pentru false motive dupa parerea mea. Deci, daca e sa-l cititi, cititi-l ca pe un roman al unei familii, nu ca pe un roman al unui hermafrodit. Va veti scuti astfel singuri de o dezamagire. Eu acum sunt mult prea dezamagit ca sa spun mai mult. Si mai bine ma opresc aici cu articolul asta…

Mie mi-a placut foarte mult romanul asta si nu m-am simtit deloc inselata. Mi se pare ca tot ce se intampla acolo are legatura cu personajul principal. De la bunicii care l-au “condamnat” la gena cea rea. Pentru ca felul in care s-au purtat bunicii influenteaza felul in care s-au purtat parintii lui/ei cu el, cum a fost crescut, ce fel de persoana a ajuns, indiferent de sex, asa cum eu sunt o suma a bunicilor si parintilor si a parintilor parintilor lor. Iar copilaria in Detroit, cu industria auto, l-a influentat si ea pe Cal, definitoriu, asa cum eu, nascuta la Bucuresti sunt diferita de cineva nascut la Paris sau Detroit…

Dar mie-mi plac foarte mult, in general, romanele de tip saga de familie :D

greseala e a mea ca nu am reusit sa izolez cele doua povesti si ca am ales gresit povestea principala. de-aici dezamagirea mea…

Am citit cartea, mi s-a parut mult prea intinsa. Uneori parea ca autorul s-a pierdut si nu va mai gasi drumul inapoi. Citind comentariul tau imi dau seama ca nu as fi apreciat nici mizarea doar pe trauma si solutionarea ei, mi s-ar fi parut sufocant. Autorul nu a promis ca va descrie tranzitia de la femeie la barbat. Daca ti-a fost dezamagita asteptarea asta, nu e din cauza cartii in sine (eu nu m-am asteptat la asta si nu am fost dezamagit). Mai mult, o buna parte din poveste se axeaza pe evenimente care au avut loc pe strada care se cheama Middlesex.

Cadillac-ul este un simbol pe care eu cred ca nu l-ai inteles.

Au fost multe elemente care mi-au placut. Unul din ele e ca nu a fost nimic in plus… in sensul ca daca la inceput era scrisa o informatie care nu parea relevanta, pana la sfarsit intelegeai de ce ti s-a oferit (uneori chiar spunea ca vei intelege mai tarziu de ce…) Alt lucru care mi-a placut despre carte e felul in care descrie viata unor oameni, axandu-se pe o perioada care chiar le defineste existenta. Te face sa te intrebi… ce perioada din viata mea e cea care o consider definitorie, care as vrea sa fie descrisa despre mine?

Sa te muti in SUA, sa percepi visul American intr-un fel (altfel decat il percep Americanii), sa te integrezi in cultura lor, sa ai impresia ca te-ai integrat cand tu esti inca departe de asta… daca ai fost martor sau ai experimentat asemenea lucruri cartea asta are o valoare in plus si cred ca o intelegi mai bine. Pe mine m-a captivat aspectul asta.

Ce e clar e ca fiecare carte iti “vorbeste” (sau nu) intr-un anumit fel. Mie mi s-a parut o carte excelenta. Inteleg de ce nu ti-a placut, dar poate de aia e si frumos sa citesti… ca nu e vorba doar de carte, ci si de trairile pe care le trezeste in fiecare, felul in care ne raportam la poveste, etc.

In momentul in care cartea se numeste Middlesex si incepe cu fraza “M-am nascut de doua ori: prima oara ca fetita, in Detroit, intr-o zi remarcabil de senina din ianuarie 1960, si apoi din nou, in adolescenta, de data asta ca baiat, intr-un salon de urgente de langa Petoskey, Michigan, in august 1974.” sunt sanse mici sa te astepti la o family-saga din America secolului XX si sa nu te gandesti ca va fi vorba mai mult despre hermafroditi.

Da. Middlesex este numele strazii pe care au locuit de la un moment dat incolo dar acest fapt (ca au locuit acolo) nu are vreo greutate deosebita in poveste. Daca tot nu vroia sa duca lumea cu gandul la hermafroditism putea sa numeasca romanul Route 66 si ar fi fost un nume destul de potrivit, cu o incarcatura simbolica pentru poveste, pentru drumul familiei de imigranti parcurs pana la integrare. Doar ca Route 66 nu ajunge la San Francisco :)

Altfel, asa cum am zis, Jeffrey Eugenides este un povestitor de mare clasa. Daca vorbim despre drumul familiei inspre integrare, cel mai mult mi-a placut inceputul lor din Detroit, de pe vremea lui Henry Ford. Au fost niste scene acolo care mi-au placut foarte mult in perspectiva societatii americane a acelor timpuri. Sunt anumite idei care mi-au fost inoculate atunci, dar pe care am sa le dezvolt cu alta ocazie, dupa ce voi fi citit mai multi scriitori americani.

Intr-un final, Middlesex ar fi meritat o alta atentie din partea mea. Dar nu cred ca sunt numai eu de vina. Mai are si Jeffrey partea lui…Acum cand mi-am adus aminte de referirile lui la tehnica romanesca, la plasarea

simbolurilor in mod concentric pe parcursul romanului mi-a venit ideea ca, prin alegerea titlului si prin interventiile de genul “acum am sa scriu despre asta pentru ca am inceput romanul cu chestia ailalta”, Jeffrey Eugenides a vrut sa fie ironic. Dar nu sunt sigur la adresa cui: cred ca la adresa criticii literare.

PS: am inteles simbolul Cadillacului, doar ca s-a prins in vartejul nemutumirilor mele si si-a pierdut orice valoare:PJeffrey Eugenides s-a născut în Detroit în 1960, într-o familie de origine greacă. A absolvit magna cum laude Brown University şi, în 1986, a terminat un masterat în literatură engleză la Stanford University. A debutat cu povestiri în cele mai prestigioase reviste literare americane: The New Yorker, The Paris Review, The Yale Review, Granta. Primul său roman, Sinuciderea fecioarelor, publicat în 1993, se bucură de un succes răsunător, fiind tradus în 15 limbi şi ecranizat la Hollywood, în regia Sofiei Coppola cu Kirsten Dunst, Josh Hartnett, James Woods şi Kathleen Turner în rolurile principale. Romanul Middlesex (în curs de apariţie în colecţia "Biblioteca Polirom") i-a adus elogiile criticii, care l-a comparat cu monştrii sacri ai literaturii americane, Saul Bellow şi Philip Roth, şi a fost distins, în anul 2003 cu Premiul Pulitzer. În prezent, Eugenides trăieşte în Berlin, împreună cu soţia şi fiica sa. 

Middlesex este, înainte de toate, povestea unui hermafrodit american. Naratorul şi protagonistul romanului, Cal(liope) Stephanides, suferă de o anomalie genetică rară, denumită sindromul deficitului de 5-alfa-reductază, care apare în special în comunităţile izolate. În buna tradiţie a Greciei antice, soarta i-a fost hotărîtă pe muntele Olimp, însă nu de către zei, ci de o serie de mariaje incestuoase. 

Urmărirea prin timp şi spaţiu a mutaţiei genetice se transformă în saga familiei de greci americani Stephanides - o cronică de familie a emigrării şi asimilării şi un roman social despre Detroit, unul dintre cele mai simbolice oraşe americane. 

Jeffrey Eugenides mărturisea că a intenţionat să facă portretul intim al unei persoane intersexuale, văzut dinăuntru. Însă Middlesex este un adevărat roman epic american, o "Odisee - Greatest Hits". Cu siguranţă, acesta este "romanul despre hermafrodit". Dar la fel de bine poate fi romanul despre Detroit; romanul despre grecii americani. Şi multe altele. Middlesex, povestea unei metamorfoze, vorbeşte despre reinventarea identităţii: grecii devin americani, femeia devine bărbat. Nu în ultimul rînd, e un roman despre dreptul inalienabil de a fi noi înşine. 

Mama mea obişnuia să spună că niciodată cordonul ombilical care o lega de copiii ei nu fusese tăiat de-a binelea. De îndată ce doctorul Philobosian a tăiat cordonul de carne, o altă conexiune crescuse în locul lui, una spirituală. După ce am dispărut eu, Tessie a simţit că ideea asta ciudată a ei era mai adevărată ca niciodată. Noaptea, cînd stătea întinsă în pat, aşteptînd ca somniferele să-şi facă efectul, îşi ducea adesea mîna la buric, ca un pescar care-şi verifică undiţa. Lui Tessie i se părea că simte ceva. Ajungeau pînă la ea nişte vibraţii slabe. Aşa îşi dădea seama că sînt în viaţă, deşi departe, înfometat şi, probabil, nu tocmai bine. Toate acestea veneau ca un fel de cîntec pe coarda ei invizibilă, cam aşa cum cîntă balenele, strigînd una la alta prin adîncuri. 

Timp de aproape o săptămînă după ce am dispărut părinţii mei au rămas la hotelul Lochmoor, sperînd că o să mă întorc. Pînă la urmă, detectivul de la poliţia din New York căruia îi fusese încredinţat cazul le-a spus că era mai bine să se ducă acasă. 

- S-ar putea ca fiica dumneavoastră să sune. Sau să apară acolo. Aşa fac copiii de obicei. Dacă o găsim noi, vă vom anunţa. Credeţi-mă. Cel mai bine ar fi să vă duceţi acasă şi să staţi pe lîngă telefon. 

Fără tragere de inimă, părinţii mei i-au ascultat sfatul. 

Înainte de a pleca au avut însă o întîlnire cu doctorul Luce. 

- Să ştii prea puţin e periculos, le spuse doctorul Luce drept explicaţie pentru dispariţia mea. Cît am lipsit eu din birou, Callie s-ar putea să fi aruncat o privire, pe furiş, la dosarul ei. Dar n-a înţeles ce scria acolo. 

- Şi-atunci ce-ar fi putut s-o facă să plece? întrebă Tessie. 

Avea ochii mari, imploratori. 

- A interpretat greşit lucrurile, răspunse Luce. Le-a simplificat prea tare. 

- Am să fiu sincer cu dumneavoastră, doctore Luce, spuse Milton. În acel bilet pe care l-a lăsat fiica noastră v-a numit mincinos. Aş vrea să ştiu de ce ar spune aşa ceva. 

Luce zîmbi tolerant. 

- Are paisprezece ani. N-are încredere în adulţi. 

- Putem să vedem acel dosar? 

- N-o să vă ajute la nimic dacă-l vedeţi. Identitatea de gen e foarte complexă. Nu ţine doar de genetică. Şi nici doar de factorii de mediu. Genele şi mediul se întîlnesc într-un moment critic. Nu e di-factorială. E tri-factorială. 

- Staţi să mă lămuresc, îl întrerupse Milton. Ca medic, mai sînteţi sau nu mai sînteţi de părere că fiica noastră ar trebui să rămînă aşa cum e? 

- Din evaluarea psihologică pe care am reuşit s-o fac în scurta perioadă cît am tratat-o pe Callie, aş spune că da, părerea mea este că are o identitate de gen feminină. 

Tessie îşi pierdu calmul şi întrebă, ca ieşită din minţi: 

- Atunci de ce spune că e băiat? 

- Mie nu mi-a spus asta niciodată, răspunse Luce. E un element nou al problemei. 

- Vreau să văd acel dosar, ceru Milton. 

- Mă tem că e imposibil. Dosarul este pentru uzul meu privat, în scopuri ştiinţifice. Puteţi vedea analizele de sînge ale lui Callie şi rezultatele celorlalte teste. 

Milton izbucni. Începu să ţipe şi să-l înjure pe doctorul Luce. 

- Tu eşti de vină! M-ai auzit? Fiica noastră nu e genul care să fugă aşa. Ceva trebuie să-i fi făcut! Ai speriat-o. 

- Situaţia ei a speriat-o, domnule Stephanides, spuse Luce. Şi daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru. 

Bătu cu încheieturile degetelor pe birou. 

- E foarte important să o găsiţi cît mai repede. Repercusiunile ar putea fi grave. 

- Cum adică? 

- Depresie. Disforie. E într-o stare psihică foarte delicată. 

- Tessie, spuse Milton, uitîndu-se la soţia lui, vrei să vezi dosarul sau plecăm de-aici şi-l băgăm pe cretinul ăsta în pizda mă-sii? 

- Vreau să văd dosarul. 

Acum se smiorcăia. 

- Şi ai grijă cum vorbeşti, te rog. Hai să încercăm să fim politicoşi. 

În cele din urmă Luce cedase şi îi lăsase să-l vadă. După ce au citit dosarul, s-a oferit să-mi reevalueze cazul în viitor şi şi-a exprimat speranţa că voi fi găsit curînd. 

- N-aş mai duce-o pe Callie la el în vecii vecilor, spuse mama mea cînd plecau. 

- Nu ştiu ce-a făcut de-a supărat-o pe Callie, spuse tata, dar ceva a făcut el. 

S-au întors la Middlesex la sfîrşitul lui septembrie. Frunzele cădeau din ulmi, lăsînd strada descoperită. Vremea începuse să se răcească şi noaptea, din patul ei, Tessie asculta vîntul răscolind frunzele şi se întreba unde dormeam şi dacă eram în siguranţă. Sedativele nu-i învingeau panica, ci doar o deplasau. Sub influenţa lor, Tessie se retrăgea mai adînc în ea însăşi, pe un fel de platformă de unde putea să-şi contemple spaimele. Teama o însoţea mai puţin în acele perioade. Pastilele îi uscau gura. O făceau să se simtă de parcă ar fi avut capul înfăşurat în vată, iar la periferia cîmpului vizual vedea stele verzi. Ar fi trebuit să ia doar cîte o pastilă, dar adesea lua cîte două. 

Exista o zonă, la jumătatea drumului între conştienţă şi inconştienţă, în care Tessie reuşea să gîndească cel mai bine. În timpul zilei îşi ocupa timpul cu oaspeţi - lumea se oprea mereu pe acolo cu mîncare şi trebuia să pună farfurii, iar apoi să strîngă după ei -, dar noaptea, aproape ca stupefiată, avea curajul să încerce să se împace cu biletul pe care-l lăsasem. 

Era imposibil ca mama mea să se gîndească la mine ca la altceva decît fiica ei. Gîndurile ei se învîrteau în cerc, iar şi iar. Cu ochii întredeschişi, Tessie privea în dormitorul întunecat care sclipea şi scînteia prin colţuri şi vedea înaintea ei toate obiectele care-mi aparţinuseră sau pe care le purtasem. Toate păreau să stea, unele peste altele, la picioarele patului ei - şosetele cu fundiţe, păpuşile, agrafele, setul complet de cărţi din colecţia Madeline, rochiile de gală, pantofii roşii de lac, puloverele, cuptorul de jucărie, cercul. Aceste obiecte alcătuiau pista care ducea la mine. Cum putea aşa o pistă să ducă la un băiat? 

Şi totuşi acum într-acolo părea să ducă. Tessie parcurse din nou în minte evenimentele din ultimul an şi jumătate, căutînd indicii care ar fi putut să-i scape. Nu făcea nimic altceva decît ce ar fi făcut orice mamă, confruntată cu o revelaţie şocantă despre fiica ei adolescentă. Dacă aş fi murit de la o supradoză de droguri sau dacă aş fi intrat într-o sectă, gîndirea mamei mele ar fi luat, în mare, aceeaşi formă. Procesul de reevaluare era acelaşi, doar întrebările erau diferite. De aceea eram aşa de înaltă? Aşa se explica de ce nu-mi venise ciclul? Se gîndea la programările noastre la epilat, la Lîna de Aur şi la vocea mea răguşită, de alto... la toate, de fapt: cum nu umpleam niciodată rochiile ca lumea, cum nu mă mai încăpeau mănuşile de femei. Toate aceste lucruri pe care Tessie le acceptase ca ţinînd de vîrsta critică i se păreau dintr-o dată îngrijorătoare. Cum a putut să nu-şi dea seama? Era mama mea, îmi dăduse naştere, era mai aproape de mine decît eram eu însumi. Durerea mea era durerea ei, bucuria mea era bucuria ei. Dar n-avea oare Callie uneori o expresie stranie pe figură? Atît de intensă, atît de... masculină. Şi n-avea pic de grăsime pe nicăieri, numai oase, fără şolduri. Dar nu era posibil... şi doctorul spusese despre Callie că era... şi de ce nu pomenise nimic de cromozomi... şi cum putea să fie adevărat? Aşa curgeau gîndurile mamei mele şi mintea i se întuneca şi scînteierile încetau. Şi după ce se gîndea la toate acestea, Tessie se gîndea la Obiect, la prietenia mea strînsă cu Obiectul. Îşi aminti ziua cînd fata aceea murise în timpul piesei şi cum dăduse buzna în culise şi mă găsise îmbrăţişînd Obiectul, consolînd-o, mîngîindu-i părul, şi expresia sălbatică de pe chipul meu, care nu semăna deloc a tristeţe... 

De la acest ultim gînd Tessie reveni. 

Milton, pe de altă parte, nu-şi pierdea vremea reevaluînd dovezile. Pe hîrtia de la hotel Callie declarase: "Nu sînt fată". Dar Callie era doar un copil. Ce ştia ea? Copiii spun tot felul de lucruri trăsnite. Tatăl meu nu înţelegea ce mă făcuse să fug de operaţie. Nu putea să-şi dea seama de ce nu voiam să fiu îndreptată, vindecată. Şi era sigur că speculaţiile despre motivele pentru care fugisem nu-şi aveau rostul. Mai întîi trebuia să mă găsească. Trebuia să mă aducă înapoi în siguranţă. De partea medicală se puteau ocupa mai tîrziu. 

Milton se dedică acum acestui scop. Îşi petrecea mare parte a zilei la telefon, vorbind cu secţii de poliţie din toată ţara. Îl bătea la cap pe detectivul din New York, întrebîndu-l dacă mai făcuse progrese în cazul meu. La biblioteca publică frunzărea cărţile de telefon, notîndu-şi numerele şi adresele secţiilor de poliţie şi ale azilurilor de noapte, iar apoi parcurgea lista metodic, sunînd la fiecare număr şi întrebînd dacă văzuse cineva vreo persoană care să corespundă descrierii mele. A trimis fotografia mea la aceste secţii de poliţie şi a trimis şi o notificare la toţi administratorii francizelor sale, rugîndu-i să pună poza mea în fiecare local Hercules. Cu mult înainte ca trupul meu gol să apară în cărţile de medicină, chipul meu a apărut pe panouri de afişaj şi în vitrine prin toată ţara. Şi poliţia din San

Francisco a primit o fotografie, dar acum erau puţine şanse să mai fiu recunoscut după ea. Ca un bandit în toată regula, îmi schimbasem deja înfăţişarea. Iar natura îmi perfecţiona masca zi de zi. 

Middlesex începu să se umple din nou de prieteni şi de rude. Mătuşa Zo şi verii mei veneau ca să-i susţină moral pe părinţii mei. Într-o zi Peter Tatakis şi-a închis cabinetul de chiropractică mai devreme şi a venit cu maşina din Birmingham ca să ia masa cu Milt şi cu Tessie. Jimmy şi Phyllis Fioretos aduceau koulouria şi îngheţată. Invadarea Ciprului parcă nici nu avusese loc. Femeile se adunau în bucătărie, pregătind de mîncare, iar bărbaţii stăteau în sufragerie, purtînd conversaţii cu voce scăzută. Milton aduse butelcile prăfuite din bar. Scoase sticla de Crown Royal din sacul ei de catifea purpurie şi o oferi musafirilor. Vechiul nostru joc de table a fost scos de sub un teanc de alte jocuri şi cîteva dintre femeile mai bătrîne au început să bată mătănii. Toată lumea ştia că fugisem, dar nimeni nu ştia de ce. În particular, se întrebau unii pe alţii: 

- Crezi că e însărcinată? 

Sau: 

- Callie avea un prieten? 

Sau: 

- Întotdeauna a părut un copil aşa cuminte. N-aş fi crezut-o niciodată în stare de una ca asta. 

Sau: 

- Întotdeauna s-au fălit cu fata lor, care are numai note bune la şcoala aia nemaipomenită. Ei, acum se mai fălesc? 

Părintele Mike o ţinea pe Tessie de mînă în timp ce ea stătea întinsă, în durerea ei, în patul de la etaj. Cu jacheta scoasă, îmbrăcat numai în cămaşa lui neagră cu mînecă scurtă şi cu guler, el îi spuse că avea să se roage pentru întoarcerea mea. O sfătui pe Tessie să se ducă la biserică şi să aprindă o lumînare pentru mine. Mă întreb acum cum arăta chipul părintelui Mike atunci cînd o ţinea pe mama mea de mînă în dormitorul mare. Era vreo urmă de Schadenfreude la el? De plăcere iscată de nefericirea fostei logodnice? De satisfacţie pentru faptul că banii cumnatului său nu l-au putut apăra de această nenorocire? Sau de uşurare că pentru prima oară, în drum spre casă, soţia lui, Zoë, nu va putea să-l mai compare cu Milton în detrimentul său? Nu pot răspunde la astfel de întrebări. Cît despre mama, era sedată şi nu-şi aminteşte decît că presiunea din ochii ei făcea ca faţa părintelui Mike să pară alungită straniu, ca a unui preot dintr-un tablou de El Greco. 

Noaptea Tessie dormea cu întreruperi. Din cauza panicii, se tot trezea. Dimineaţa făcea patul, dar după micul dejun se ducea uneori să se întindă din nou, lăsîndu-şi papuceii albi aranjaţi frumos pe covor şi trăgînd jaluzelele. Orbitele ochilor i se întunecaseră, iar venele albastre de la tîmple îi pulsau vizibil. Cînd suna telefonul, simţea că-i plesneşte capul. 

- Alo? 

- Nici o veste? 

Era mătuşa Zo. Tessie se dezumfla. 

- Nu. 

- Stai liniştită. O să apară ea. 

Vorbeau un minut şi apoi Tessie spunea că trebuie să închidă. 

- N-ar trebui să ţin linia ocupată. 

În fiecare dimineaţă un front mare de ceaţă coboară peste oraşul San Francisco. Începe din largul mării. Se formează peste insulele Farallon, acoperind leii de mare care stau pe stîncile lor, apoi cuprinde Ocean Beach, umplînd bazinul lung şi verde al Parcului Golden Gate. Ceaţa îi camuflează pe

cei care fac jogging dimineaţa devreme şi pe practicanţii singuratici de tai chi. Abureşte geamurile de la Pavilionul de Sticlă. Se strecoară peste întregul oraş, peste monumente şi peste cinematografe, peste bîrlogurile de narcomani din Panhandle şi peste hotelurile părăginite din Tenderloin. Ceaţa acoperă vilele victoriene pastelate din Pacific Heights şi învăluie casele în toate culorile curcubeului din Haight. Se plimbă în sus şi-n jos pe străzile întortocheate din Chinatown, se îmbarcă în funiculare, făcînd ca zăngănitul clopoţeilor acestora să sune ca nişte geamanduri, se caţără în vîrful Turnului Coit pînă cînd n-o mai vezi, invadează districtul Mission, unde mariachi, muzicienii ambulanţi, dorm încă, şi-i sîcîie pe turişti. Ceaţa din San Francisco, pîcla aceea rece care spală identitatea, rostogolindu-se peste oraş în fiecare zi, explică mai bine ca orice de ce acel oraş este ceea ce este. După cel de-al doilea război mondial, San Francisco a fost principalul punct de întoarcere pentru marinarii care veneau din Pacific. Pe mare, mulţi dintre aceşti marinari deprinseseră nişte obiceiuri amoroase care nu erau acceptate pe uscat. Aşa că oamenii aceia rămîneau în San Francisco, se înmulţeau şi-i atrăgeau şi pe alţii, pînă cînd oraşul a devenit capitala gay, un Hauptstadt al homosexualilor. (Încă o dovadă a imprevizibilităţii vieţii: cartierul Castro este rezultatul direct al complexului militar-industrial.) Ceaţa era cea care îi atrăgea pe aceşti soldaţi, pentru că dădea oraşului aerul schimbător, anonim, al mării şi, sub un asemenea anonimat, schimbarea personală era mult mai uşoară. Uneori era greu de spus: ceaţa era cea care se rostogolea peste oraş sau oraşul, plutind, pleca în larg să întîmpine ceaţa? În anii 1940 ceaţa îi ascundea pe acei marinari şi ceea ce făceau ei de concetăţenii lor. Dar ceaţa încă nu-şi terminase treaba. În anii cincizeci a umplut capetele celor din generaţia Beat precum spuma de pe cappuccino. În anii şaizeci a întunecat minţile generaţiei hippie precum fumul de marijuana care se ridica din bongurile lor. Iar în anii şaptezeci, cînd a ajuns acolo Cal Stephanides, ceaţa ne ascundea, pe mine şi pe prietenii mei, în parc. Daca aceasta poveste va fi scrisa doar pentru mine, asa sa fie. Dar nu pare asa. Te simt acolo, undeva, cititorule. Aceasta este singurul soi de intimitate cu care ma simt bine. Doar noi doi, aici, pe intuneric.

Duetul Jeffrey Eugenides – Calliope Stephanides face din “Middlesex” nu

neaparat “o capodopera care va fi citita de toata lumea ” (Publishers

Weekly) ci o poveste curajoasa despre paradoxul vechi de cand lumea:

dorinta launtrica de a fi ca toti ceilalti chiar daca stii cu precizie ca esti total

diferit. Acceptarea si apartenenta la grupuri, integrarea in societate si

nevoia de dragoste si afectivitate sunt probleme majore cu care fiecare

homo sapiens are la un moment dat de furca, dar la Calliope totul incepe la

o varsta frageda. La numai 14 ani, Calliope ajunge in mod accidental sa fie

examinata cu atentie intr-un spital iar verdictul medical neobisnuit naste

sentimente contradictorii in familia Stephanides. Parintii afla cu stupoare ca

fetita lor sufera de o anomalie genetica foarte rara: sindromul deficitului de

5-alfa-reductaza (copila lor fusese nascata ca XY=barbat dar crescuta ca

femeie). Calliope era hermafrodit, intersexual, middlesex.Ambiguitatea

sexuala si confirmarea medicala ca doar o interventie operatorie urmata de

ani lungi de tratament hormonal o vor mentine pe Calliope la genul feminin,

determina reactia eroinei: fuge de-acasa si ia hotararea definitiva de a nu

ignora ceea ce corpul cu memoria lui de elefant nu uitase

nicicand….Calliope devine Cal iar aventurile adolescentului cu infatisare

androgina si fara multi bani si experienta personala sunt redate corect-

amuzant si la granita dintre visul american si crunta realitate.

M-am simtit iarasi pacalita de Jeffrey Eugenides.

Paragraful de inceput “M-am nascut de doua ori: prima oara ca fetita, in

Detroit, intr-o zi remarcabil de senina din ianuarie 1960, si apoi din nou, in

adolescenta, de data asta ca baiat, intr-un salon de urgente de langa

Petosky, Michigan, in agust 1974.” credeam ca justifica titlul cartii. Dar,

stupoare, dupa 300 de pagini, ma loveste crunt viziunea autorului. De fapt,

Middlesex este casa stranie in care se va muta familia Stephanides, o casa

mare, depasita si futurista in acelasi timp, o casa aidoma comunismului –

mai buna teoretic decat in realitate? Cele doua nuante atribuite Middlesex

nu se exclud neaparat, ci se completeaza si se angreneaza reciproc. In plus,

pe linga framantarile emotionale si sexuale ale lui Calliope, am devenit

partasa la destinul neobisnuit a trei generatii de americani de origine

greaca presarat cu casatorii incestuoase, gelozii, santaj si violenta.

Uimitoare mi s-a parut explicatia ce sta la baza diferentei dintre sex si gen:

cu primul te nasti, pe al doilea il dobandesti. Genul îl dobândim în jurul

vârstei de doi ani, şi e un fel de limbaj nativ, nu există dinainte de nastere,

dar candva in timpul copilariei il dobandim si ramanem cu el tot restul vietii

ulterioare: “Children learn to speak Male of Female the way they learn to

speak English or French.”

Totul e povestit alert, cu farmec, m-a

cucerit Jeffrey Eugenides cu detaliile amanuntite, cu teoriile sexuale,

fanatismul religios , evenimentele istorice sau cu desele trimiteri la Nixon,

Truman, Bush, Michael Dukakis sau concernul Ford. Autorul nu face risipa

de nimic si abordeaza cele mai sensibile probleme ale societatii

contemporane, imbinand elemente din doua culturi total diferite: cea greaca

si cea americana. Initial, am crezut ca “Middlesex” e o calatorie prin viata si

transformarile unui hermafrodit, apoi ca-i povestea unor emigranti plecati si

Smirna si ajunsi intr-un Detroit aflat in plina criza ( calatoria e deopotriva si

a cromozomului vinovat de sindromul 5-alpha-reductase deficiency) si, in

final, un tablou al S.U.A. din secolul al XX-lea. M-am inselat de fiecare data.

E cate putin din toate, cele peste 600 de pagini sunt scrise inteligent si cu

mult umor negru. Cautarea de sine si aflarea identitatii personale sunt doar

samburele magic de la care a pornit Jeffrey Eugenides reusind sa creeze un

univers complex, captivant si de neuitat.

Va recomand s-o cititi macar pentru astfel de afirmatii: “Biology gives you

a brain. Life turns it into a mind.”