Michelangelo (Poezii. Opera omnia, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, trad. C. D. Zeletin) 89 Cu ochii tăi văd o lumină lină, ce-n ochii-mi orbi nu prinde să răsară. Cu paşii tăi, la fel, port o povară ce-i pentru paşi-mi osteniţi străină. Aripa-ţi, fără pene, mă anină, roşesc la bunul plac ori sînt de ceară, mi-e iarna cald, îngheţ în toi de vară şi-n cer mă-înalţă mintea ta senină. În vrerea ta stă voia-mi totdeauna, în inimă la tine-mi stă gîndirea şi-n respirare vorba-ntreţesută.

De-a pururi eu voi emăna cu luna, căci ochii noştri-i văd doar strălucirea pe care soarele i-o împrumută. Michelangelo 97 Un trup de cîlţi cu oase de cărbune, o inimă de sulf ca o bombardă, un suflet fără-ndrumător şi gardă în faţa ispitirilor nebune, şi o plăpîndă raţiune, pe care-n curse lumea stă s-o piardă – că toate-acestea pot uşor să ardă în primul foc ivit, nu-i o minune! Iar cum nu-s orb nici surd şi-am simţuri pure în faţa artei, har ceresc mult peste naura excelentă în tot locul,

şi-i dat ca frumuseţea să mă fure arzîndu-mi inima, de vină este acela ce mi-a scris în soartă: focul. Michelangelo 102 Deşi eşti sumbră, dulce noapte dragă, în pacea ta sorbi ziua ce ne-asaltă, clarvăzător e cine te exaltă, cin’ te cinsteşte are mintea-ntreagă. De orice trudă gîndul se dezleagă în umbra ta… Iar visul scump mă saltă de jos de tot pe culmea cea mai naltă, de care-un dor străvechi de zbor mă leagă. O, noapte, umbra morţii, veştejire mizeriilor sufletului, visul

salvării celor hărăziţi tristeţii, bolnavei cărni dai însănătoşire, sustragi din traiul fericit plictisul şi ne usuci înlăcrămarea feţii! Michelangelo 103 Tot golu-nchis, pe care îl separă materia ca-n pivniţa argilei, păstrează noaptea chiar în timpul zilei ce-o torturează-n joaca ei solară. Divinele ei feţe pot să piară sub soare ori la flacăra feştilei, dar şi făpturi mizere, demne silei, ca unii viermi fac noaptea să dispară.

Plugarul mîndru-ntoarce brazda sumbră, iar soaele-o rodeşte şi-o-nfierbîntă şi-n urmă brazda mii de plante scoate. Dar omului, născînd idei în umbră, i-i noaptea, decît ziua mult mai sfîntă, el, fructul care-i mai presus de toate.

Michelangelo 104 Acel ce timpul din nimic creat-a, nu înainte de-a ne da vieţi nouă, i-a dat – dar mai întîi l-a frînt în două – un soare-aprins şi luna-nvecinata. Lăsă norocul, iară sorţii rata, a pus hazardul în plămada-mi nouă şi m-a dat nopţii! Ca doi stropi de rouă ne-asemănăm! Aşa mi-a fost lăsata… Şi mă imit, ca noaptea fără stele ce-i neagră pe cît e mai crescătoare: m-afund în rău şi plîng şi beznei seamăn. Dar mă mîngîi, căci dat e nopţii mele să fie luminată de acel soare ce tu ai, prin soartă, frate geamăn.

Bibliografie: Wladislaw Tatarkiewicz /Istoria esteticii, vol 3, editura Meridiane, Bucuresti,1975. Peter Burke, Renasterea, Editura All, 1998 Octavio Paz, Dubla flacără, Humanitas Jakkob Burckhardt – Cultura Renaşterii în Italia, Minerva, 2000 *** Arte poetice ale Renaşterii, Univers Parret, H. – Sublimul cotidianului, Editura Meridian, 1996 Jeudy, H.P. – Corpul ca obiect de artă, Editura EuroSong & Books, 1998 Garin, Eugenio – Omul Renaşterii, Editura Polirom, 2000