Metodologie partea 2

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCUFACULTATEA DE PSIHOLOGIE

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

Vol II

Curs pentru învăţământ la distanţă

Conf.univ.dr Margareta Dincă

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

A.CALENDAR 2004-2005

DATA

Cursul este predat studentului la înscriere.

Tutoriale :

Evaluare parţială :- verificare pe parcurs- lucrări de control

Evaluare finală :

B.INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este conf.univ. dr. Margareta Dincă, profesor titular la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate.

2.Tutorele este asist.univ. Alexandru Iordan

2

C.CURSUL

1.Introducere

PP2210 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite.

2.Prescriere

Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează metodologia cercetării psihologice, precum şi însuşirea modalităţilor de aplicare a acestora în practică.

3.Conţinut

În acest curs vor fi studiate principiile metodologice de bază ale cercetării psihologice, precum şi principalele metode de cercetare în psihologie, etapele cercetării, tehnici, instrumente teoretice şi aplicative de lucru.

4.Obiectivele cursului

Cursul de metodologia cercetării psihologice – aşa cum arată şi numele – are rosturi de iniţiere în terminologia şi problematica cercetării în psihologie.

Cerinţe :1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum sunt cunoştinţele dobândite cu ajutorul cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie etc. şi, bineînţeles, cursul de PP2109 de Metodologia cercetării psihologice, vol. 1, valabil pentru semestrul I);2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin diferite modalităţi de evaluare ;3.participare la activităţile anunţate în calendarul disciplinei.

5.Organizarea cursului

Cursul de metodologia cercetării psihologice – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :

I. CERCETĂRI PE UN SINGUR SUBIECT II. CERCETAREA CALITATIVĂIII. METODE CALITATIVE DE CERCETARE IV. METODA ANALIZEI DE CONŢINUTV. METODA INCIDENTULUI CRITICVI. ANALIZA FENOMENELOR DE DINAMICĂ A GRUPURILORVII. CERCETĂRI ASUPRA MOTIVAŢIEI

3

PRELEGEREA I

Cercetări pe un singur subiect

Introducere

Această primă prelegere asigură o introducere în problematica cercetării în psihologie pe un singur subiect, exemplificându-se şi analizându-se câteva tipuri de cercetări : studiul de caz, analiza de caz, metoda biografică.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii cercetării în psihologie ;

- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi concepte de bază ale metodologiei ;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,

esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

4

Conţinut şi tematizare

Rezumat

În cercetările pe grupuri de subiecţi evaluarea comportamentului se face la nivelul

performanţelor medii şi se consideră că rezultatele sunt corecte pentru orice persoană care dipune

de caracteristicile grupului. Aceste interpretări justifică caracterul nomotetic al ştiinţelor

psihologice. Studiile pe un singur subiect, cu extrapolarea rezultatelor asupra unui grup de

subiecţi asemănători din punctul de vedere al caracteristicilor psihice reprezintă o abordare

idiografică a fenomenelor psihice.

Studiul de caz este o metodă de sorginte behavioristă şi presupune analiza comportamentului

unui individ în condiţii strict determinate. El poate fi utilizat fie ca o exemplificare a unor

rezultate statistice, „cazul prototip“, fie poate fi o sursă de idei pentru studii nomotetice. Analiza

de caz este o metodă de culegere de informaţii, de ordonare a acestora şi de interpretare a lor cu

scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem

în evoluţie şi dinamic.

Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei persoane, şi poartă

numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor fenomene sociale ceea ce

presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup şi se numeşte biografie socială.

1. Studiul de caz.

Definim studiul de caz astfel: analiza şi descrierea completă a caracteristicilor evoluţiei

unei persoane. Unii autori consideră studiul de caz o metodă „prin excelenţă calitativă“ (Iluţ,

1997), alţii o consideră o metodă descriptivă cu valenţe cantitative şi calitative, necesară

completării informaţiilor care se obţin prin utilizarea altor metode precum observaţia, ancheta,

testul (Shaughnessy, 1998). Graniţa dintre cantitativ şi calitativ, este dificil de stabilit. Metoda

poate fi utilizată atât în abordările cantitative cât şi în cele calitative studiul de caz fiind o

procedură de integrare a celor două modalităţi de cercetare permiţând o descriere completă a

evoluţiei unei persoane.

Având în vedere că scopul studiului de caz este să redea evoluţia, existenţa unei persoane

aşa cum a fost şi este, ea este considerată o metodă exploratorie şi descriptivă. Vom considera

studiul de caz metodă în înţelesul larg al cuvântului deoarece aceasta nu este o modalitate

efectivă de culegere de date. Datele pentru studiul de caz se obţin mediat utilizând alte metode

cum sunt observaţia, interviul, analiza documentelor personale şi a datelor de arhivă. Studiul de

5

caz se confundă relativ uşor cu o serie de metode asemănătoare cum ar fi analiza de caz,

experimentul monosubiect, metoda biografică. Ele reprezintă fiecare în parte metode de sine

stătătoare, cu caracteristici bine diferenţiate.

Experimentul monosubiect este o metodă care obligă la evaluarea comportamentelor

unei persoane în condiţii experimentale. B. F. Skinner în anii ’30 demonstrează importanţa

analizei experimentale a comportamentului. R. Fisher, I.P. Pavlov, J. Piaget şi Luria au utilizat în

studiile lor această metodă. Apelul la experimentul monosubiect este binevenit atunci când există

posibilitatea unui studiu în timp a comportamentului şi permite obţinerea unor informaţii de

profunzime, ceea ce îi asigură rigurozitatea ştiinţifică. Ca urmare, metoda nu este mai puţin

ştiinţifică comparativ cu cercetarea bazată pe eşantioane şi inferenţe statistice. Design-ul

monosubiect, spre deosebire de design-urile în care sunt mai mulţi participanţi, sunt mai puţin

expuse erorilor de evaluare. Erorile de eşantionare (datorate insuficientului control al diferenţelor

individuale) sunt excluse fiind un singur subiect şi se pot controla mai riguros variabilele

implicate. Replicabilitatea şi de aici generalizabilitatea datelor în experimentele pe cazuri

singulare se asigură fie la nivel intrasubiect, fie la nivel intersubiecţi. Replicabilitatea studiilor

intrasubiect presupune comparaţia în timp a performanţelor aceluiaşi individ şi evaluarea

prezenţei sau absenţei variabilelor independente. Replicabilitatea intersubiect obligă la

includerea în cercetare a mai multor participanţi, fiecare participant fiind supus separat aceluiaşi

demers. Spre deosebire de design-urile cu eşantioane în care datele sau performanţele sunt

prezentate sub formă de medii a performanţelor, în design-ul monosubiect datele sunt prezentate

independent pentru fiecare participant.

Studiul de caz este tipic psihologiei clinice şi este diferit de metoda experimentală la

nivelul scopurilor, al metodelor şi al tipurilor de informaţii obţinute. Metoda permite compararea

sistemică a cazurilor, sau „sistemică intercazuri“ cum spune Iluţ (1997). Comparaţia se

realizează între cazuri particulare, între evoluţii individuale şi nu include date experimentale, nu

comportă standardizare, dar este mai complexă şi mai sensibilă decât cercetările pe grupuri de

subiecţi căci se referă la evoluţii individuale în contexte naturale.

Studiul de caz prezintă o serie de avantaje:

a) permite testarea unor tehnici noi de psihoterapie;

b) permite studiul unor situaţii atipice şi rare. Luria (1968), de exemplu, a analizat trăsăturile de

personalitate ale unei persoane a cărei capacitate de memorare depăşea cu mult performanţele

uzuale;

c) permite modificarea unor teorii general acceptate. Până în 1972, de exemplu, s-a considerat

funcţionarea emisferelor cerebrale consonantă şi interdependentă. O intervenţie chirurgicală care

a dus la extirparea corpului calos, deci a zonei de legătură între cele două emisfere a permis să se

descopere capacitatea de funcţionare independentă a acestora;

d) rezolvă conflictele între abordările nomotetice şi cele idiografice. Dacă într-o abordare

nomotetică se descriu performanţele medii ale unei populaţii, studiul de caz poate fi folosit ca

exemplu concretizator a rezultatelor unei abordări idiografice;

e) poate fi o sursă de idei pentru studii cu mai mulţi subiecţi sau participanţi;

6

Printre dezavantajele studiului de caz putem enumera:

a) nu permite formularea unor concluzii de tipul cauză-efect. O terapie poate avea efecte pozitive

asupra comportamentului unei persoane, dar este posibil ca o parte din modificări să se datoreze

altor factori, care nu pot fi controlaţi şi evidenţiaţi;

b) metoda este mai expusă erorilor, cercetătorul fiind în acelaşi timp şi participant şi observator;

c) rezultatele nu pot fi generalizate.

2. Analiza de caz

Analiza de caz, cunoscută şi sub numele de „studiu de caz multiplu“ (Radu, 1993) este o

metodă de culegere de informaţii, ordonare şi interpretare a lor, care are ca scop explicarea

caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice, al unui sistem în

evoluţie. Analiza de caz permite analiza relaţiilor din interiorul grupurilor/organizaţiilor.

În 1984, Yin defineşte analiza de caz ca fiind o metodă specială de culegere de informaţii, de

ordonare a acestora şi de interpretare a lor cu scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex

al unor fenomene sociale specifice unui sistem în evoluţie şi dinamic. Analiza de caz este metoda

prin care se evaluează performanţele unui grup de persoane şi care utilizează surse de informaţii

multiple. Ea mai poate fi definită ca o anchetă empirică asupra unui fenomen în context real de

evoluţie.

„Cazul“ este o structură în interiorul căreia se pot identifica şi determina o serie de procese

particulare. „Cazul“ este un sistem integrat în care componentele funcţionează raţional şi

iraţional. Analiza prin prisma structurii permite o mai bună înţelegere a componentelor. Deseori

cazul joacă un rol secundar, el reprezentând un suport care facilitează înţelegerea unor elemente

particulare.

Unul din avantajele analizei de caz este că furnizează o situaţie în care poate fi observată

evoluţia unui număr mare de procese şi fenomene care interacţionează, ceea ce permite

descrierea complexităţii şi a bogăţiei situaţiilor sociale.

Utilizăm analiza de caz dacă:

suntem interesaţi să determinăm cum şi de ce fenomenele se produc într-un anume

context;

ne interesează un eveniment care se derulează într-un cadru natural.

În aceste situaţii, metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente în timp între

evenimente sau fenomene chiar dacă frecvenţa apariţiei acestora nu face obiectul unei analize de

caz.

Analiza de caz permite definirea caracteristicilor globale şi semnificative ale unor evenimente

reale de viaţă cum ar fi: evoluţii individuale în context social, procese organizatorice şi de

gestiune umană, schimbări apărute într-un context social, caracteristici ale unor relaţii

internaţionale, procese de evoluţie şi involuţie industrială etc.

De asemenea, analiza de caz permite explicarea relaţiilor complexe care nu pot fi surprinse prin

anchete şi strategii experimentale. Ernest Babbie (1992) atribuie două funcţii acestei metode: a)

7

funcţia de cadru într-o abordare inductivă, ceea ce presupune analiza situaţiilor particulare cu

scopul degajării evenimentelor repetitive care pot fi încadrate într-o teorie; b) funcţia de cadru

pentru o abordare deductivă, sau confirmativă, atunci cînd demersul are ca punct de plecare o

teorie care se verifică prin analiza mai multor situaţii concrete. Prima funcţie se foloseşte în

debutul unei cercetări şi asigură constituirea unei baze de date, iar a doua se utilizează într-o

etapă mai avansată de cercetare când se verifică şi se îmbunătăţeşte un model deja stabilit.

Stake (1994) defineşte trei tipuri de analize de caz şi anume intrinsec, instrumental şi multiplu.

Analiza de caz intrinsec se ocupă de o situaţie bogată în informaţii cu caracter de

unicitate sau care apare foarte rar. Ea presupune o interpretare de profunzime a diferitelor

aspecte pentru a putea determina elementele semnificative şi legăturile care reunesc

aceste elemente în obţinerea unei dinamici sau unei evoluţii specifice.

Analiza de caz instrumental se ocupă de o situaţie care prezintă trăsături specifice prin

raportare la un obiectiv existent. Acest tip de analiză este recomandat când cercetătorul

doreşte să ilustreze fenomene sociale definite anterior într-un model teoretic. Cazul

serveşte drept situaţie tip în care se verifică capacitatea unei teorii de a explica

fenomenele la care se raportează.

Analiza de caz multiplu constă în identificarea (precizarea) evenimentelor sau

fenomenelor asemănătoare intr-un număr oarecare de situaţii. După ce s-a analizat fiecare

situaţie în parte se compară rezultatele pentru a se evidenţia procesele asemănătoare.

Acest tip de analiză de caz este folosit cu preponderenţă în abordările inductive.

Analiza de caz se caracterizează printr-un demers specific de cercetare care presupune trei paşi:

fixarea cadrului general de analiză; culegerea şi ordonarea informaţiilor; analiza propriu–zisă a

informaţiilor reţinute.

Fixarea cadrului general presupune precizarea poziţiei epistemologice faţă de problema

studiată şi stabilirea limitelor cazului în interiorul cărora se vor determina legături

operaţionale şi caracteristicile elementelor componente.

Culegerea informaţiilor pune problema nivelului de generalitate şi abstractizare a datelor.

Se pot preciza două niveluri, un nivel descriptiv, în care descrierea trebuie să surprindă

evoluţia fenomenelor, a evenimentelor sociale şi al doilea nivel, abstract, care presupune

analiza şi explicaţia relaţiilor dintre evenimente comune conform regulilor analizei de

conţinut prin teoretizare. În această etapă, cercetătorul trebuie să fie atent deoarece există

riscul reţinerii unor informaţii distorsionate subiectiv. Pentru a creşte gradul de

obiectivitate al informaţiilor se poate apela la o serie de tehnici de validare:

a.) Validarea prin triangulaţie a datelor, care presupune utilizarea mai multor surse de

informaţii, cum ar fi: documente prezente, documente de arhivă, interviuri, observaţii directe

şi participative, analiză de urmă.

b.) Fişierul de date primare care permite analiza succesivă a informaţiilor atât de cel care

efectuează studiul, dar şi de alţi cercetători. Nu se poate descrie o formă tip pentru acest

fişier sau bază de date, el trebuie să grupeze informaţiile într-o formă care să le facă

accesibile şi altor persoane.

8

c.) Supunerea raportului de cercetare judecăţii participanţilor la cercetare care pot semnala unele

interpretări eronate, unele lipsuri de informaţii etc.

Analiza propriu-zisă a informaţiilor este a treia etapă care se finalizează cu un raport de

cercetare. În mod obişnuit se utilizează două căi de analiză, fie cea deductivă, atunci când se

raportează şi selectează informaţiile noi prin raportare la teoriile deja existente; fie cea

inductivă, şi atunci informaţiile se selectează şi analizează astfel încât să se reunească într-o

teorie coerentă.

3. Metoda biografică

Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei pesoane, şi poartă

numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor fenomene sociale, şi atunci

presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup, biografia socială. Putem considera

metoda biografică ca fiind o metodă secundară deoarece informaţiile ca şi în cazul studiului de

caz se obţin mediat prin utilizarea interviului şi a analizei documentelor, care devin în acest

context tehnici de cercetare. Specificul metodei este modul de interpretare a evoluţiei, analiza

sistematică a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă.

Anamneza desemnează relatările subiecţilor despre ei înşişi pe care cercetătorul le analizează şi

interpretează. În continuare prezentăm capitolele principale ale unui ghid de anamneză.:

1. Date despre familia de origine (structura şi condiţiile materiale; informaţii despre părinţi

– însuşiri psihologice, nivel cultural, profesie; relaţiile dintre părinţi şi copii; climat

afectiv; particularităţi ale educaţieie primite; evenimente deosebite din viaţa de familie –

divorţ, deces, accident, boli grave);

2. Pregătirea generală şi profesională (şcoli urmate; obiecte de studiu preferate; rezultate

obţinute; modalităţi de pregătire preferate; comportamente în grupul de colegi sau

prieteni; ocupaţii preferate în timpul vacanţei şi în timpul liber; împrejurări care au

condus la alegerea profesiei);

3. Stagiul militar/ unde este cazul (adaptarea la regimul de disciplină militară; evoluţia

gradelor şi a funcţiilor, recompense şi sancţiuni);

4. Evoluţia profesională (ruta profesională; motivaţia pentru profesia actuală; regim de

lucru; relaţii cu membrii colectivului profesional; recompense şi sancţiuni deosebite);

5. Nivelul material, social şi modul de viaţă actual (stare civilă şi familia actuală; sarcini şi

eventuale greutăţi familiale; nivelul veniturilor în raport cu cerinţele proprii şi familiale;

locuinţa; relaţii în cadrul familiei; timp liber)

6. Conduita (în diferite situaţii: la serviciu, în familie, în situaţii critice)

7. Proiecte, aspiraţii (obiective urmărite).

Biografia socială permite descrierea unor evoluţii individuale (biografii individuale) şi în acelaşi

timp descrierea evoluţiei sistemului din care fac parte. Aceasta presupune descrierea efectelor

comportamentelor persoanei asupra sau în comunitatea socială ca şi efectele regulilor de

convieţuire socială asupra sa.

9

Biografiile individuale se pot constitui în „cazuri tipice“ pentru cicluri de viaţă socială. În calitate

de cazuri tipice, biografiile au mare valoare în special în înţelegerea unor fenomene sociale

majore şi pot fi considerate, prin convertire, analize de caz şi ca urmare materiale de cercetare

pentru evoluţia unor procese psihice (cognitive, volitive etc).

Chelcea (1993) defineşte două tipuri de biografii provocate (nedirijate sau libere şi dirijate, când

se respectă un ghid de anamneză) şi neprovocate sau spontane. Clifford (1997) descrie cinci

tipuri de biografii, şi anume:

Biografia obiectivă se bazează pe colaje de materiale şi date, presupunând o minimă

interpretare din partea celui care face biografia.

Biografia erudit-istorică presupune descrierea faptelor cu respectarea ordinii cronologice şi

se acordă o mare importanţă integrării personajului respectiv în contextul social-istoric.

Biografia erudit-artistică presupune o prezentare a datelor despre personalităţile analizate de

o manieră literară cu multe detalii prezentate plastic.

Biografia narativă avansează mai mult în genul literar, documentele fiind redate prin

transformarea în scene, conversaţii.

Biografia de ficţiune acordă o minimă atenţie documentelor de la care s-a pornit, fiind mai

degrabă un roman istoric.

Şi această metodă prezintă la rândul ei o serie de avantaje şi de dezavantaje.

Informaţia redată într-o biografie este afectată de intervenţia autorilor atât la nivelul selecţiei

documentelor cât şi al interpretării acestora;

Documentele personale sau relatările despre propria viaţă nu sunt obiective întru totul, sunt

de fapt reprezentări ale subiecţilor despre propria persoană, despre lumea socială etc.;

Adevărul discursurilor propriei vieţi e discutabil în măsura în care actorul social pe de o parte

poate minţi deliberat şi deforma realitatea sub efectul dezirabilităţii şi pe de altă parte datorită

faptului că memoria reţine informaţiile sub formă de flash-uri. Ori o relatare coerentă

continuă a unor situaţii presupune intervenţia subiectului pentru a reuni aceste informaţii şi

această intervenţie este de fapt o interpretare.

10

Exerciţii

Prezentarea comparativă unui studiu de caz şi a unei analize de caz.

Anamneza – activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

(2 seminarii)

Bibliografie

Tratat de psihiatrie Oxford, 1994

Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods in Psychology, New York, Mc

Graw-Hill Publishing Company

Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura

Sincron

11

PRELEGEREA II

Cercetarea calitativă

Introducere

Această a doua prelegere asigură o tratare ştiinţifică a metodelor de cercetare calitativă, abordând subiecte precum specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal, etapele cercetării calitative, validitatea în cercetările calitative, tehnica validării prin triangulaţie.

Obiective







12

Rezumat

Cercetarea calitativă permite evaluarea fenomenelor psihice care nu pot fi cuantificate. Spre

exemplu: procedurile de decizie într-o echipă de lucru, reprezentările şi valorile constitutive ale

unei culturi.

Identificarea problematicii în cercetarea calitativă se face fie apelând la strategii identice cu cele

utilizate în cercetările cantitative (studiul literaturii de specialitate, cerinţele sociale etc.), fie

apelând la strategii specifice cum este „tehnica grupului nominal“.

Pentru a realiza scopurile propuse printr-un demers calitativ – descrieri ştinţifice ale desfăşurării

unor fenomene sociale sau cauzele dezvoltării unor comportamente individuale sau de grup, este

necesar să se respecte o traiectorie specifică acestui tip de demers ştiinţific. Spre exemplu, dacă

într-o abordare cantitativă cercetarea se încheie cu etapa de redactare a sintezei, a raportului de

cercetare, în cercetările calitative după întocmirea raportului de cercetare urmează o etapă de

„validare externă“.

Validarea externă, care poartă şi numele de „criteriu de confirmare externă“, se bazează pe

prezumţia „cercetătorul este inapt să fie obiectiv“ şi presupune prezentarea orală a rezultatelor

unui grup de experţi.

1. Specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal

O metodă poate fi definită ca o succesiune de operaţii şi activităţi utilizate de un cercetător

pentru a determina semnificaţiile unui comportament uman. Specificul metodelor calitative

constă în subordonarea lor paradigmei comprehensive. Ceea ce înseamnă că din punct de vedere

epistemologic considerarea evenimentelor sau fenomenelor umane ca având un sens, o logică

care poate fi înţeleasă printr-un efort specific. Acest efort presupune o anumită capacitate de

înţelegere a fenomenelor socio-umane de către cercetător şi care poartă numele de empatie, spre

deosebire de studiile pozitiviste unde înţelegerea umanului presupune analiza statistică a

performanţelor unui grup de persoane. Evenimentele umane pe care încercăm să le înţelegem

prin metode calitative sunt unice, nerepetabile. Spre exemplu, rezultatele activităţii unui individ

(jurnale, articole, discursuri). Aceasta este a doua diferenţă esenţială faţă de abordarea pozitivistă

în care se consideră ca o condiţie de validitate posibilitatea repetării independente a unui studiu.

Altă caracteristică a acestei metode constă în implicarea directă a cercetătorului în colectarea de

informaţii. Metodologia calitativă nu permite apelul la intermediari, cum sunt operatorii de

interviu. De exemplu, studiul monografic al unei colectivităţi presupune prezenţa cercetătorului

în comunitatea respectivă. În aceste condiţii cercetările calitative impun un grad crescut de

profesionalitate pentru ca informaţiile obţinute să poată fi corect interpretate atât într-o etapă

13

incipientă a cercetării, cât şi în final. Se poate folosi o grilă care să permită culegerea de

informaţii şi construcţia categoriilor necesare interpretării. Grila nu se construieşte anterior

studiului în conformitate cu cercetările documentare, ci în funcţie de informaţiile care se găsesc

pe teren în etapa de studiu-pilot. Validarea studiilor calitative presupune susţinerea raportului de

cercetare în faţa celor care au participat la studiu şi care trebuie să decidă asupra corectitudinii

informaţiilor expuse.

Identificarea problematicii de cercetare prin metode calitative se poate face fie urmând căile

clasice, comune oricărui tip de cercetare (documentare, cerinţa socială etc.), fie prin utilizarea

unei tehnici specifice denumită tehnica grupului nominal.

Aceasta reprezintă o tehnică de identificare, de fixare a problemei, a temei de cercetare şi a

implicaţiilor acesteia. Presupune un demers inductiv şi poate înlocui cu succes faza de

documentare a unei cercetări. Pusă la punct de Delbecq şi Van de Ven în 1968, această tehnică

presupune o conduită specială a grupului de lucru şi o serie de paşi de urmat.

Denumirea de grup este în fapt neadecvată, căci este vorba de reunirea în acelaşi loc a unor

persoane care discută foarte puţin una cu cealaltă. Informaţiile pe care le oferă sunt intermediate

de un mediator, care preia orice mesaj, având grijă ca fiecare persoană din grup să-şi spună

opinia. Grupul de lucru este alcătuit din persoane avizate în domeniu.

Etapele funcţionării unui grup nominal

Enunţarea problemei sau a temei. Mediatorul grupului precizează sub forma unei

întrebări tema şedinţei de lucru. Exemplu: Care sunt trebuinţele de încadrare în muncă a

studenţilor din anii terminali ?

Generarea de soluţii. Toţi participanţii comunică în scris o serie de soluţii la problema

pusă în discuţie. În acest mod, răspund la întrebările puse în prima etapă, prin enunţuri

care trebuie să fie relativ scurte. Fiecare enunţ trebuie să conţină o soluţie unică şi numai

una.

Colectarea soluţiilor sau a enunţurilor. La finalul etapei anterioare mediatorul grupului a

obţinut „o bancă de soluţii“, care sunt comunicate grupului. Scopul comunicării tuturor

soluţiilor în cadrul grupului este eliminarea duplicatelor.

Formularea clară a soluţiilor. Această etapă are ca scop reformularea, regruparea sau

eliminarea unor idei redundante, astfel încât soluţiile care rămân în „bancă“ să fie clare,

acceptate şi înţelese de fiecare participant la grup.

Votul preliminar. Fiecare participant ordonează primele opt soluţii pe care, din punctul

său de vedere, le consideră cele mai bune pentru problema discutată. Se asigură

confidenţialitatea acestei selecţii.

Comunicarea rezultatelor. Mediatorul colectează datele votului preliminar şi stabileşte

nu doar o listă a soluţiilor, dar şi rangul de prioritate al fiecăreia. În continuare, se

comunică această listă participanţilor la grup. Enunţurile sunt ordonate în funcţie de

14

rangul primit prin ponderare. Se analizează coerenţa răspunsurilor, pentru a evita

contradicţile ce pot apărea.

Votul final al listei de soluţii, care reprezintă tot atâtea posibile obiective de urmărit în

cercetare.

Avantaje şi limite ale tehnicii grupului nominal

Avantaje: a) timp scurt de aplicare ; b) costuri reduse; c) se pot forma grupuri de vârste diferite

şi cu niveluri culturale diferite ceea ce permite analiza unei game foarte largi de subiecte.

Limite: a) poate genera frustrări participanţilor grupului care nu-şi pot exprima opiniile, fie

pentru că sunt prea vorbăreţi, fie pentru că sunt prea retraşi; b) este posibil ca soluţiile care s-au

oferit la probleme şi reprezintă obiective de cercetare să nu fie recunoscute social şi astfel ne

vom afla în situaţia similară infirmării ipotezei; c) soluţiile emise pot fi superficiale, situaţie la

care se ajunge fie dintr-o greşită coordonare, fie dintr-o selecţie neatentă a participanţilor.

2. Etapele cercetării calitative

Obiectivul general al unui studiu este acela de a determina cum se desfăşoară un fenomen social

sau individual uman şi, în secundar, determinarea efectului acestuia în plan individual sau social.

Etapa 1. Analiza problemei de cercetare. În cazul cercetării calitative, aceasta etapă presupune

utililizarea de tehnici cum sunt: interviuri individuale cu specialişti; discuţii de grup cu persoane

competente în domeniu (tehnica grupului nominal); analize calitative ale cercetărilor şi

raporturilor ştiinţifice pe tema dată. Specifică acestei abordări este valorizarea intuiţiilor. Intuiţia

poate fi definită ca operaţie intelectuală neraţională şi emergentă. Ea se dezvoltă (mai corect se

declanşează) corelativ cu raţionamentele conştiente şi dezvăluie diferite semnificaţii

neperceptibile la momentul iniţial de timp.

Etapa 2. Formularea problematicii de cercetare. În funcţie de rezultatele primei etape se face o

primă analiză a posibilităţilor de abordare a temei. Aceasta presupune pe de o parte analiza

propriilor competenţe (Pot eu să determin rolul intranetului în structurarea stresului

profesional?), dar şi a pertinenţei problemei de cercetat.

Etapa 3. Studii pregătitoare. Studiile pregătitoare nu se desfăşoară liniar aşa cum le vom descrie

în continuare. Există oricând posibilitatea ca pe parcursul cercetării să fie necesară revenirea la o

etapă anterioră, la fel cum este posibil ca unele din etapele descrise să nu fie parcurse.

Documentarea preliminară presupune studiul cercetărilor publicate „pentru a nu se

repeta şi descoperi cunoscutul“, analiza globală a documentelor, discuţiile în grup asupra

temei de cercetare, stabilirea experţilor în domeniu cărora ne vom putea adresa într-o

etapă ulterioară.

Interviuri cu experţii reprezintă o primă fază non-directivă, de discuţii nefocalizate pe

domeniul larg din care face parte tema pentru care s-a optat, pe problematica de

ansamblu. Urmează o a doua fază în care întrebările sunt focalizate pe problematica

direct corelată temei respective.

15

Prelucrarea informaţiilor obţinute prin interviurile cu experţii presupune analiza de

conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi pe parcursul cercetării.

Precizarea tehnicilor şi a metodelor de cercetare se face tot în această etapă.

Preancheta are scopul de a verifica instrumentele alese şi asigură un prim contact cu

subiecţii care alcătuiesc grupul de cercetare.

Precizarea metodologie este etapa in care se decide design-ul studiului, numărul de

membrii ai echipei de lucru şi sarcinile fiecăruia, se definitivează tehnicile de culegere şi

analiză de date, mijloacele necesare derulării cercetării.

Etapa 4. Reformularea problematicii. Studiile pregătitoare permit verificarea pertinenţei

obiectivelor, a temei şi a problemei de cercetare propuse. Problematica poate să fie prea vastă,

sau obiectivele prea înguste şi în aceste condiţii va trebui reformulată problematica studiului.

Cercetarea calitativă nu obligă la formularea ipotezelor, dar presupune cu necesitate fixarea unor

obiective explicite, clare.

Etapa 5. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. În această etapă se fixează caracteristicile

eşantionul, se stabileşte numărul de subiecţi şi metoda de lucru. Termenul de eşantionare apriori

se foloseşte pentru a diferenţia această operaţie efectuată sub „pălăria“ paradigmei

comprehensive de cea efectuată în studiile subordonate paradigmei pozitiviste. La pozitivişti

eşantionul trebuie să fie suficient de mare (şi deci reprezentativ) pentru ca datele cercetării

obţinute să se poată generaliza. Eşantionul minim de dorit în cercetările cantitative este de 30

subiecţi (pentru siguranţa rezultatelor este însă de dorit să fie de minim 50 subiecţi). Rezultatele

obţinute se verifică prin diferite tehnici statistice. În mod obişnuit numărul de subiecţi se

stabileşte în debutul cercetării şi nu se schimbă pe parcurs.

În abordările comprehensive numărul subiecţilor poate fi mult mai mic, dar rezultatele obţinute

nu se pot generaliza aupra altor populaţii cu caracteristici identice. Aceste rezultate pot fi

preluate doar ca informaţii documentare pentru alte cercetări.

Etapa 6. Ancheta propriu-zisă, culegerea informaţiilor, presupune deplasarea cercetătorilor în

teren şi culegerea informaţiilor în conformitate cu metodologia antestabilită.

Etapa 7. Jurnalul de bord. Nu este în fapt o etapă diferită ci o tehnică obligatoriu de utilizat în

colectarea informaţiilor. Jurnalul de bord reprezintă un document cu valoare de „memorie vie“ a

cercetării. În acest jurnal cercetătorul va nota tot ce se întâmplă pe parcursul studiului, inclusiv

propriile reflecţii asupra derulării evenimentelor. El se structurează în patru domenii, sau

informaţiile sunt de patru tipuri:

Note de context, care descriu ceea ce se întâmplă pe teren, caracteristicile generale ale

mediului social în care se desfăşoară studiul;

Note personale sunt cele care fixează insight-urile, conştientizările concomitente

efectuării anchetei;

Notele metodologice precizează modificările de metodologie care intervin pe parcurs şi

motivele acestor modificări ;

Notele teoretice reprezintă explcaţii, integrări teoretice ale rezultatelor parţiale obţinute.

16

Etapa 9. Efectuarea de analize calitative şi cantitative.

În cadrul unei cercetări analiza datelor este etapa cea mai importantă. Precizăm că utilizarea unei

metodologii calitative de culegere a datelor nu obligă la utilizarea unei interpretări de tip

calitativ. Exemplu: În anchetele sociologice se utilizează frecvent o analiză cantitativă, riguros

statistică a datelor după o „citire flotantă“ calitativă a datelor. De asemenea, trebuie să distingem

între două expresii: analiza datelor calitative, care este o analiză cantitativ-statistică, şi analiza

calitativă a datelor, care reprezintă un demers discursiv, de reformulare, de explicitare sau de

teoretizare a unor evenimente sociale (Paille, 1994). Acest al doilea demers este interpretativ şi

încearcă să descopere sau să construiască sensul logic al unui set de date care surprind un

eveniment social. Cuvintele reprezintă suporturi ale informaţiilor şi pot fi supuse unei analize

care să evidenţieze sensul sau conţinutul lor informaţional. Exemplu: semnificaţia utilizării

repetitive a unui cuvânt într-un discurs. Rezultatele unei analize calitative nu sunt niciodată o

proporţie sau o cantitate, ci o calitate, o dimensiune, o extrapolare sau o conceptualizare. Scopul

analizei calitative este delimitat, dar metode strict calitative sunt doar câteva: analiza

fenomenologică, analiza calitativă prin teoretizare, analiza tematică a jocurilor.

Foarte apropiate ca structură, dar fără să întrunească atributul de calitativ întrutotul sunt analizele

cvasicalitative. Caracteristic lor este următoarea succesiune de operaţii: a) operaţii preliminare,

exploratorii de tip calitativ ; b) operaţii de confirmare, definitorii, numeric-statistice. Analize

cvasicalitative, în fapt un hibrid calitativo-cantitativ, sunt următoarele: a) analiza de conţinut

(unele forme); b) analiza propoziţională a discursului; c) analiza protocolului.

Alte deosebiri între analizele calitative şi cele cvasicalitative sunt:

- metodele cvasicalitative urmăresc să măsoare, să cuantifice evenimentele analizate, pe

când metodele calitative caută să înţeleagă, în sensul de „comprehensiune discursivă“

sensul evenimentelor. Utilizarea primului tip de metode comportă calcule statistice, în

timp ce al doilea tip de metode nu va înlocui niciodată cuvintele cu cifre în analiză şi

interpretare.

- metodele cvasicalitative sunt preponderent formale interesând performanţele medii, în

timp ce metodele calitative presupun o analiză intrinsecă a datelor.

- metodele cvasicalitative tind spre o obiectivitate de tip cantitativ, mai ales atunci când se

utilizează procedee de procesare automată a datelor (calcule statistice cu programe

specializate pe calculator, SPSS; Statistica ş.a.). Metodele calitative pentru interpretarea

informţiilor apelează la reformulări şi teoretizări ale fenomenelor şi evenimentelor

sociale.

Etapa 10. Validarea internă, intoarcerea pe teren pentru verificare

Orice cercetător este interesat de caracterul de validitate al rezultatelor sale, ceea ce presupune

întrebări de tipul: până unde poate surprinde o cercetare realitatea socială şi psihologică, şi cât

rămîne necunoscut ? De asemenea este interesat şi de stabilitatea rezultatelor obţinute şi de forţa

lor explicativă.

17

Conceptul validitate are mai multe sensuri, şi anume:

exactitatea unui rezultat;

adecvarea unei categorii de informaţii formulate teoretic fenomenului social sau

psihologic pe care îl descriu;

caracterul operaţional al unei ipoteze;

autenticitatea unei observaţii.

În mod tradiţional se distinge între:

validitate internă, care priveşte corespondenţa între datele de observaţie şi realitatea

empirică surprinsă de această observaţie;

validitate externă care pe de o parte semnifică verificarea propriilor concluzii cu

concluziile altor cercetării din domeniu şi pe de altă parte compararea rezultatelor, deci

verificarea concluziilor obţinute pe un grup dat cu acelaşi tip de observaţii făcute pe alt

grup.

Etapa 11. Redactarea sintezei, a raportului de activitate şi sugestii pentru continuarea

cercetărilor.

Etapa 12. Prezentarea orală a rezultatelor (validarea externă). Validarea externă mai poartă

numele de criteriu de confirmare externă. Acest tip de validare se bazează pe prezumţia

incapacităţii cercetătorului de a fi obiectiv 100%, el fiind implicat în cercetare conform

procedurii calitative. Literatura de specialitate precizează o serie de strategii caracteristice acestei

etape:

utilizarea unităţilor de observaţie;

pregătirea minuţioasă a comunicării rezultatelor;

verificarea critică a datelor studiului de către o persoană exterioară.

Într-o cercetare calitativă aceste etape trebuie parcurse fără ca ordinea lor să fie întotdeauna

aceeaşi, bineînţeles nu se pot intercala etapele finale după prima etapă. Protocolul ştiinţific

precizează însă că etapele: patru (reformularea problematicii), şapte (ancheta propriu-zisă,

culegerea informaţiilor), nouă (efectuarea de analize calitative şi cantitative) şi 10 (validarea

internă, intoarcerea pe teren pentru verificare) nu sunt iterative.

4. Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin triangulaţie

Tehnica triangulaţiei este utilizată pentru validarea rezultatelor obţinute într-o abordare

calitativă. Ea este o strategie prin care cercetătorul suprapune şi combină mai multe tehnici de

culegere a datelor pentru a compensa pierderile de informaţii inerente fiecărei metode.

Originea termenului triangulaţie este topografia. Transferat în ştiinţele sociale şi umane,

conceptul presupune o serie de activităţi de verificare succesivă a informaţiilor culese. Mai exact,

cu cât numărul de informaţii asupra unui fenomen este mai mare şi cu cât analiza se face din mai

multe unghiuri, cu atât certitudinea rezultatelor este mai mare.

Motivele pentru care se recurge la triangulaţie ca tehnică de validare sunt următoarele:

- fenomenele umane sunt dinamice şi evolutive,

18

- utilizarea unei singure tehnici de culegere a datelor nu este suficientă pentru a obţine

informaţii corecte.

Triangulaţia permite ca interpretările cercetătorului să fie mai obiective şi îl susţin în utilizarea

mai multor surse de verificare. Conform N.K. Denzin (1989) există patru tipuri de triangulaţie. O

clasificare anterioară făcută de Becker (1996) precizează cinci tipuri, dintre acestea primele patru

sunt identice:

Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe, nuanţarea sau evidenţierea

unui număr mai mare de faţete ale fenomenului studiat. Triangulaţia datelor se poate face

în trei direcţii: a) triangulaţie spaţială, cercetătorul va urmări determinarea aceloraşi

caracteristici ale fenomenului în contexte diferite pentru a evidenţa convergenţa sau

divergenţa rezultatelor; b) triangulaţia temporală, cercetătorul consideră dimensiunea

evolutivă a fenomenului studiat, deci va face o analiză longitudinală, c) triangulaţia

subiecţilor, cercetătorul analizează fenomenul ţintă la diferite nivele: individual,

interactiv, colectiv. Justificarea acestei abordări constă în însuşi modul de existenţă a

indivizilor.

Triangulaţia cercetătorului presupune participarea unui număr de minimum doi

cercetători la un studiu. Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare separat se vor

compara, realizându-se astfel o validare de semnificaţie.

Triangulaţia teoretică presupune interpretarea datelor prin reîncadrări succesive în

diferite teorii (Exemplu: Eşecul şcolar poate fi analizat prin prisma teoriei deficitului sau

a incompatibilităţii culturale).

Triangulaţia metodologică presupune utilizarea unor tehnici diferite de culegere a

datelor: observaţia, interviul, analiza desenelor, analiza de text ş.a. Utilizarea unor tehnici

diferite de culegere a datelor reduce riscul reţinerii unor informaţii incorecte.

Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunile cercetătorului de a supune participanţii la

studiu unor testări preliminare şi de a analiza rezultatele obţinute cu scopul determinării

constantelor comportamentale. Această verificare îi permite acestuia să facă corecţiile

necesare în funcţie de situaţia reală din teren şi să reţină informaţiile corecte necesare

pentru cercetare.

19

Exerciţiu

Tehnica grupului nominal – activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

Bibliografie

Bannister, P., (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London, Open

University Press.

McKenzie, G., Powell, J., (1997) Understanding social research: perspectives on methodology

and practice, London, Falmer Press

Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom.

20

PRELEGEREA III

Metode calitative de cercetare

Introducere

Această a treia prelegere abordează tematica metodelor calitative de cercetare : observaţia participativă, monografia, interviul comprehensiv şi tipurile sale, designul cercetării în care se foloseşte interviul comprehensiv, focus grupul, metodele şi tehnicile similare de evaluare a atitudinilor şi opiniilor, regulile de alcătuire şi funcţionare a focus-grupului, avantajele şi limitele metodei.

Obiective







21

Rezumat

Atât monografia cât şi observaţia participativă, se utilizează în studiile de psihologie socială.

Observaţia participativă reprezintă o metodă specific calitativă care presupune implicarea

(participarea) directă a cercetătorului în activitatea grupului ţintă. Utilizarea ei obligă la

respectarea principiilor care o fundamentează, şi anume: neutralitatea, integrarea în grup,

verificarea datelor postfactum. Dificultăţile generate de utilizarea acestei metode ţin de condiţia

implicării în grupul de studiat, implicarea însemnând un grad crescut de subiectivitate. Ca

urmare metoda obligă în prima etapă a culegerii de date să nu se utilizeze criterii de selecţie a

lor. Selecţia informaţiilor se va face într-o etapă ulterioară, iar studiile de validare a rezultatelor

sunt absolut necesare. Participarea directă la activitatea grupului ridică şi problema formării

cercetătorului. Cel care utilzează această metodă trebuie să fie apt să reţină informaţiile în

context şi în absenţa unui cod sau grile prestabilite. Se pune accentul pe sensibilitatea teoretică

necesară dealtfel oricărui psiholog care lucrează în cercetare.

Pentru a creşte gradul de obiectivitate al datelor obţinute se recomandă o metodă secundară de

colectare a datelor şi anume interviul non-structurat bazat pe o grilă tematică.

Monografia, definită de Frederich le Play şi abatele de Tourville în secolul XIX, se dezvoltă în

contextul studiilor de antropologie culturală. Monografia reprezintă studiul complet şi detaliat al

tuturor aspectelor funcţionării unei entităţi umane şi sociale. Prin entitate socială şi umană se

înţelege un grup social cum ar fi o organizaţie, o familie, un sat ş.a. Scopurile unei monografii

pot fi aspectele formale sau informale, organizaţionale şi comunicaţionale, ecologice şi istorice,

economice şi demografice, psihologice şi sociale. Metoda utilizează o abordare sistemică şi

comunicaţională pentru a detaşa şi explica interacţiunile din cadrul unei structuri sociale. De

asemenea, ca orice demers ştiinţific, ea apelează la o structură logică, la anumiţi paşi bine

definiţi în dezvoltarea cercetării, cum sunt: delimitarea structurii sociale ţintă, preanchetă,

anchetă, interpretarea rezultatelor, raportul de cercetare, validarea externă.

1. Observaţia participativă

22

În 1994, Sarantakos defineşte observaţia ca o metodă de culegere a datelor care presupune

accesul direct la obiectul cercetat, care poate fi utilizată în orice domeniu al ştiinţelor sociale şi

permite doar măsurarea evenimentelor prezente.

Observaţia calitativă sau participativă este definită de Petru Iluţ (1997) prin comparaţie cu cea

cantitativă: „diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, faţă de cea cantitativă, consistă în

faptul că sistematizarea şi codificarea materialului observat se face pe parcursul cercetării,

alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii, pattern-urile

comportamentale şi valorice. „Selecţia“ evenimentelor care diferenţiază între pattern-uri şi

comportamente întâmplătoare (nespecifice) obligă cercetătorul la utilizarea unui instrument

flexibil. Spre deosebire de observaţia cantitativă, care se focalizează pe o persoană ale cărei

comportamente sunt descrise (observate) pornind de la o grilă antestabilită, cea calitativă permite

evaluarea unui grup de indivizi, iar grila este mai flexibilă. Flexibilitatea mai mare a grilei nu

înseamnă că cercetătorul nu îşi va propune o serie de scopuri la începutul lucrului, ci că aceasta

se completează pe parcurs în funcţie de necesităţile care apar. O altă deosebire se referă la relaţia

cercetător – obiect al observaţiei. Astfel, dacă în cazul studiilor cantitative acesta este „invizibil“

şi exterior prin raportare la participant (persoana observată), în cercetarea calitativă el nu poate fi

decât vizibil (deşi nu este obligatoriu ca identitatea lui să fie bine precizată membrilor grupului

observat) şi implicat. Şcoala de sociologie din Chicago, adeptă a metodei, a elaborat o tipologie a

cercetătorului care utilizează acest tip de observaţie în funcţie de nivelul de implicare. Conform

acestui criteriu, se deosebesc trei categorii sau tipuri de observatori:

periferic, poziţie pe care o preferă cei care consideră că o implicare prea puternică duce la

distorsionarea datelor;

activ, poziţie pe care o preferă cei care pentru a obţine informaţii pertiente consideră că

este necesar să participe la viaţa grupului de studiu;

complet, poziţie pe care o preferă cei care se angajează întru totul în viaţa comunităţii

respective şi practic urmăresc să nu se simtă vreo diferenţă între ei şi ceilalţi membrii ai

comunităţii, considerând că aceasta este calea unică pentru a obţine informaţii complete

şi valide.

Observaţia calitativă, prin trăsăturile enumerate, asigură un plus de validitate datelor obţinute.

Observatorul fiind implicat în activităţile studiate, este necesar să fie luate o serie de măsuri de

precauţie pentru ca subiectivismul generat de această implicare să nu determine erori de

evaluare. Folosim metoda observaţiei participative atunci când dorim să obţinem informaţii cât

mai complete asupra unui grup relativ mare (cum ar fi o comunitate). Metoda este frecvent

utilizată în studii etnografice împreună cu metodele specifice acesteia. Astfel se realizează între

cercetător şi obiectul cercetării o relaţie care conjugă principiile unei anchete intensive de lungă

durată cu implicarea directă şi participativă a cercetătorului.

Obiectivitatea informaţiilor este un scop principal atât în întocmirea raportului, dar mai ales pe

parcursul culegerii datelor. Zimmerman introduce noţiunea de tracking, care se poate traduce

astfel: „să urmăm pista, să mergem pe urmele a ceea ce există“. Pentru a descrie corect

caracteristicile unei comunităţi este necesar să trăim în acea comunitate şi să folosim acelaşi

23

limbaj. Înregistrarea opiniilor (intervievarea participanţilor) înseamnă să situăm aceste descrieri

în contextul lor real şi să le considerăm importante pentru cercetare. Principiul de bază al unui

interviu constă în obţinerea de la cel care oferă informaţii, „informatorul“, toate datele

recunoscute de comunitatea analizată ca fiind valide pentru toţi membrii ei. Informatorul este

persoana care face parte din grupul pe care îl analizăm şi care dispune de capacitatea de a

înţelege corect modul de gândire al celorlalţi. Atât interviurile cât şi observaţia urmăresc să

descrie activităţile repetitive şi de rutină.

Etapele demersului de cercetare

1. Documentarea şi precizarea obiectivelor de cercetare. În această etapă se alege grupul care va

fi observat, se asigură colaborarea cu participanţii la cercetare.

2. Observarea directă şi participativă. Această etapă presupune culegerea informaţiilor necesare

realizării studiului direct sau prin interviuri cu informatori. Pentru îndeplinirea dezideratului de

obiectivitate, în condiţii de implicare directă, se aplează la tehnici precum: a.jurnalul de teren; b.

fişele descriptive; c. scalele de tip check-list. În această etapă se schiţează primele structuri de

informaţii. În observaţia calitativă impun o serie de precizări legate de activitatea de cercetare.

Neutralitatea derivă din presupoziţia conform căreia „orice interpretare făcută de

cercetător poate fi deformată de subiectivitatea acestuia“. Ca urmare, cel care utilizează

observaţia comprehensivă este obligat moral să dezvolte o atitudine neutră şi să redea

informaţiile aşa cum apar ele.

Focalizarea pe detalii este foarte importantă deoarece detaliul într-o etapă de interpretare

poate susţine informaţiile cu un grad mai mare de generalitate.

Participarea în acest caz poate fi considerată mai degrabă o formă de socializare decât o

formă de participare. Se pun câteva probleme. Prima este corelativă implicării: cât de

mult mă integrez în activitatea grupului? Se consideră că pentru a obţine rezultate bune

utilizând observaţia participativă este necesar ca cercetătorul să fie bine informat asupra

caracteristicilor tipului de comunitate pe care o studiază. O altă problemă se referă la

limbajul folosit. Cunoaşterea noţiunilor şi conceptelor folosite în comunitatea analizată

asigură un plus de validitate rezultatelor. Validarea datelor ridică o altă serie de semne de

întrebare pentru că metoda calitativă se bazează într-un mod esenţial pe informaţii care

urmează să se prezinte într-un raport de cercetare destinat unor persoane care nu au

participat la cercetare. O condiţie în această situaţie este verificarea informaţiilor pe

măsură ce sunt obţinute. Degajarea unui principiu presupune reţinerea unor evenimente şi

activităţi care trebuie verificate pentru a li se acorda valoarea cuvenită din timp şi nu la

finalul cercetării. Problema validării se mai pune şi în raport cu eşantionul cercetat şi

foarte importantă este densitatea informaţiei. Principiul este să se reţină cât mai multe

date şi să se delimiteze cele specifice de cele nespecifice pe parcurs.

3. Precizarea şi consolidarea categoriilor şi a ipotezelor. Informaţiile de teren se înregistrează

utilizând un sistem de coduri. Informaţiile se structurează şi se ordonează în funcţie de

obiectivele şi ipotezele de cercetare.

24

4. Redactarea raportului obligă, spune Iluţ (1997) la „o construcţie de teorii întemeiate care

leagă conceptele şi teoriile într-un întreg“ (p. 83).

2. Monografia

Metoda monografică, sau monografia, nu este o observaţie de lungă durată, aşa cum a fost

definită frecvent, ci este o metodă de sine stătătoare. Monografia este studiul complet şi detaliat

al tuturor aspectelor funcţionale unei entităţi umane şi sociale (Muchielli, 1994). Este necesar să

precizăm conţinutul noţiunilor de „entităţi sociale şi umane“ şi de „aspecte ale funcţionării“.

Entităţile sociale şi umane pot fi o organizaţie, o instituţie (o sumă de grupuri care lucrează

împreună), un cartier, un sat, o unitate, o mănăstire. Aspectele funcţionării entităţilor sociale pot

fi: formale şi informale, organizaţionale, ale comunicării, fizice şi geografice, ecologice, istorice,

economice, demografice, culturale. Toate acestea reprezintă ţinte obligatorii ale unei monografii.

Monografia utilizează abordarea sistemică şi comunicaţională pentru a justifica interacţiunile

dintre diverse subsisteme care compun realitatea, ca şi a interacţiunilor dintre aceste elemente

(interne) şi diferite elemente care ţin de contextul entităţii respective. Descrierea finală urmăreşte

să ofere o imagine coerentă şi comprehensivă a funcţionării întregului. Ea poate debuta cu

analiza sistemică pentru ca ulterior să se insiste pe diferite procese circulare de reglare interioară

a acestei entităţi.

Abordarea sistemică are largi aplicaţii în psihologia clinică şi presupune nu numai informaţii, ci

şi o anume experienţă practică. În culegerea şi analiza fenomenelor, această abordare utilizează

cinci concepte:

conceptul interacţiunii: nu există fenomene izolate, ci fiecare fenomen social-uman este

în interacţiune cu celălalt;

conceptul cadrului limitator: fiecare fenomen nu poate fi înţeles decât atunci când îl

analizăm în sistemul din care face parte;

conceptul cauzalităţii circulare: fiecare fenomen face parte, „este prins“ într-un joc

complex de acţiuni de la care el primeşte semnale, dar şi trimite semnale;

conceptul funcţionării homeostatice: fiecare sistem dispune şi de propriile sale reguli de

funcţionare care-i permit continuitatea existenţei;

conceptul paradoxului: fiecare fenomen este în acelaşi timp autonom şi dependent,

organizat şi organizator, informat şi informator.

Şcoala de la Palo Alto consideră că sistemul este un ansamblu de interacţiuni care dau sens unei

acţiuni. O acţiune nu are sens în sine, căci reprezintă un sistem izolat de comportamente, dar

dacă-l plasăm într-un context de comunicare mai general el poate căpăta sens.

Scurt istoric al evoluţiei metodei monografice

Metoda este cunoscută şi descrisă din punctul de vedere al structurii de la începutul secolului

XIX de Fréderic Le Play.(1852). Acesta elaborează o primă monografie care are ca obiect de

studiu familiile de muncitori francezi.

25

Etapele urmate în acest studiu au fost: a. observaţia preliminară (descrierea contextului general,

organizarea activităţilor şi precizarea importanţei în dezvoltarea grupului, condiţiile generale de

existenţă); b. analiza bugetului de familie; c. studiul condiţiilor sociale ale familiei (structura

relaţiilor interpersonale).

Un alt pionier al studiilor monografice a fost Abatele de Tourville care a precizat faptul că „o

monografie, indiferent de scopul şi obiectivul ei, trebuie să analizeze totalitatea informaţiilor

corelative obiectivului fixat, respectând o linie bine precizată într-o etapă de început. Ulterior,

printr-un raţionament inductiv, în funcţie de rezultatele etapei anterioare, se fixează o tipologie

care are ca scop determinarea unui model al unui tip general reprezentativ pentru toate cazurile

particulare.“

Metoda monografică se dezvoltă prin studiile de antropologie structurală. Ea utilizează teoria

structural-funcţionalistă (Talcott Parsons, 1937) conform căreia trăsăturile sau caracteristicile

observabile ale unei comunităţi se auto-organizează funcţional, asigurând evoluţia comunităţii

respective. Subsistemele (organizaţionale, psihologice, economice, culturale) unei societăţi se

organizează într-o structură dotată cu logică proprie şi coerenţă interioară datorită sistemelor de

comunicare. Acestea sunt modalităţi de mobilizare a resurselor, de legitimare a autorităţii, de

solidaritate, consum etc.) şi pot fi evaluate prin metoda monografică.

Monografia este utilizată frecvent în studiile sociologice şi antropologice. Willie (1968)

elaborează un studiu pe populaţii rurale engleze. Capitolele lucrării pot fi considerate tot atâtea

scopuri ale unei monografii, şi ele sunt:

evoluţia istorică a comunităţii;

agricultură;

caracteristici ale populaţiei;

organizarea socială;

religia şi politica;

relaţia individ – comunitate.

Utilizând aceeaşi metodă, Petonnet (1972) studiază populaţiile de emigranţi din cartierele

periferice ale oraşelor din Franţa. Capitole raportului de cercetare au fost:

originea cartierului şi a locuitorilor;

zona geografică din care provin emigranţii şi obiceiuri caracteristice acestor populaţii;

caracteristicile arhitecturale;

relaţiile de muncă, ocupaţii, venituri;

copii (numărul de copii, şcolarizare, dorinţele părinţilor faţă de copil);

agresivitatea şi violenţa, conduita autodistructivă.

În România metoda s-a utilizat frecvent în studiul comunităţii rurale în perioada interbelică. Sunt

recunoscute studiile realizate de Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Anton Galopenţia, Traian Herseni.

Demersul cercetării monografice

1. Delimitarea entităţii studiate. La începutul studiului fixăm o serie de limite mai mult spaţiale.

Pe măsură ce studiul avansează, aceste limite vor deveni mai ferme şi interacţiunile pe care

aceasta le are cu contextul mai larg în care se încadrează vor permite o mai bună „decupare“ a sa.

26

Entitatea studiată sau unitatea umană cercetată se delimitează (decupează din context) prin

totalitatea activităţilor actorilor implicaţi, cum sunt: acţiunile de grup, preocupările cotidiene,

proiecte existenţiale comune.

2. Etapa de preanchetă presupune trei activităţi principale, şi anume: a. lectura şi analiza rapidă

a documentelor referitoare la entitatea studiată, b. studiul caracteristicilor ocupaţionale ale

grupului, c. interviuri cu personalităţi din grupul respectiv. Sinteza informaţiilor din această

etapă vor permite să se definească orientarea globală a problematicii monografice, se precizează

întrebarea la care trebuie să răspundă. Tot ca urmare a preanchetei se stabileşte metodologia de

cercetare (ansamblul de tehnici de culegere de informaţii şi de analiză), punctele cheie pentru

observaţie şi interviu (unde trebuie să se facă observaţia şi ce tip, cu cine se va discuta) şi

eşantionarea populaţiei. Acum se stabilesc şi obligaţiile fiecărei persoane care participă la studiu.

3. Etapa anchetei de teren presupune un studiu amănunţit al fiecărui subsistem, apelându-se la

metoda analizei de conţinut prin teoretizare;

4. Etapa de analiză şi ordonare a informaţiilor în care se sistematizează datele şi se prefigurează

primele concluzii;

5. Redactarea raportului de cercetare .

Rezumat

Interviul comprehensiv este utilizat pentru prima oară în sec. XIX în etnologie şi psihologie

clinică. Ulterior metoda este aplicată şi în studiile asupra motivaţiei, în studiile de psihologie

organizaţională şi în cele cross-culturale.

Ca orice alt tip de interviu, interviul comprehensiv, sau nondirectiv, permite culegerea de

informaţii pe o temă stabilită utilizând convorbirea şi presupune două personaje: intervievatorul

şi intervievatul sau actorul.

Denumirea de „actor“ este foarte frecvent utilizată în psihologia calitativă pentru a denumi

persoana, dar şi persoanele cu care se discută, care se intervievează. „Actorul“ lingvistic,

denumeşte atât o persoană cât şi un grup.

În evoluţia istorică a interviului se constată o modificare a statutului intervievatorului, căruia i se

acordă o mai mare importanţă şi anume are loc o trecere de la un rol pasiv (un cititor de

chestionar care înregistrează şi răspunsurile) la unul activ (informaţia este culeasă în baza unui

ghid, o schiţă de discuţie pe care o poate modifica în funcţie de evoluţia acesteia).

Specific interviului comprehensiv este atitudinea nondirectivă a intervievatorului care asigură

libertatea de exprimare a actorului pe tema pusă în discuţie.

Metoda presupune respectarea unor tehnici speciale care asigură menţinerea unei atmosfere

relaxate propice discuţiilor generatoare de informaţii cât mai complete. Aceste tehnici sunt:

27

1. Intervenţiile indirecte şi neutre. Intervievatorul trebuie să se controleze pe parcursul discuţiei

astfel încât să nu intervină direct în conversaţie. Orice replică (ca de exemplu un comentariu de

valorizare) poate modifica „discursul actorului“. Discursul trebuie dirijat astfel încât să se

expună opiniile despre tema discuţiei şi să nu permită divagaţii pe alt tip de probleme.

2. Reformulări ale discursului. Roger şi Kingers (1966) au demonstrat efectul inducţiei pozitive

a reformulărilor – întrebări care oferă actorului şi intervievatorului certitudinea că informaţiile au

fost corect înţelese. Se definesc mai multe tipuri de reformulări:

Reformularea reflex este o preluare a frazei şi se lucrează pe accente de exprimare.

Reformularea sinteză presupune reordonarea şi sintetizarea informaţiilor.

Reformularea prin inversarea raportului „figură-fond“ necesită decentrarea faţă de

conţinutul imediat al discursului, dar asigură conştientizarea tuturor amănuntelor

discuţiei.

Reformulările de clasificare ajută actorul să sesizeze mai clar logica propriului discurs.

Reformulări de clasificare sunt de tipul „Nu-i aşa că... ?“, iar fraza se construieşte în

continuare folosind cu totul alte cuvinte.

Reformulările prin abstractizare sunt folosite atunci când cel care răspunde poate accede

la această abstractizare.

Apelul la aceste tehnici indică participarea activă a intervievatorului şi securizează actorul. În

acelaşi timp, se asigură seriozitatea unui demers ştiinţific care în ciuda aparenţei este departe de

a fi o tehnică de tip „laissez-faire“. Cel care intervievează utilizează reformulările fără să

intervină la nivelul conţinutului, al fondului discursului, ci numai în organizarea acestuia.

3. O altă caracteristică a acestui tip de interviu este obligaţia de a nota o serie de informaţii care

sunt tangenţiale informaţiilor bazale, principale. Aceste notiţe dublează informaţiile înregistrate.

Geertz (1983) le numeşte „thick description“. Notiţele de tip calitativ nu presupun preexistenţa

unor grile, ci reprezintă o activitate de înregistrare a tuturor comportamentelor, a activităţilor

colaterale, a conversaţiilor, a reflexelor metodologice de tipul „apelăm şi la metoda X pentru

precizarea informaţiilor“ sau reflecţii teoretice generate de informaţiile primite. Strauss şi Corbin

(1990) descriu trei tipuri de notiţe calitative: metodologice, teoretice, descriptive.

Notiţele metodologice pot fi considerate un fel de jurnal paralel activităţii de cercetare,

descriptiv şi critic, având la bază o serie de întrebări cum ar fi: „Metodologia folosită în

timpul cercetării a fost cea mai bună sau trebuie să mai apelez şi la alta spre

completare?“; „Voi marca problemele apărute pe parcurs şi modul în care s-au corectat

acestea?“

Notiţele teoretice sunt paralele desfăşurării studiului, dar pot apărea şi în perioada de

redactare a raportului. Acestea constau în date de observaţii, intuiţii etc. Acest tip de

informaţii trebuie reţinute chiar dacă la o primă analiză pot avea foarte puţin sens. Pe

parcursul cercetării apar sensuri şi ipoteze noi (schiţate sau creionate), care riscă să se

piardă dacă nu sunt notate. În cadrul analizei de conţinut prin teoretizare, aceste notiţe

calitative se confundă cu codificările laterale ale textului.

28

Notiţele descriptive se mai numesc şi „note de observaţie“ şi au forma unor diagrame,

fraze sau cuvinte care redau situaţiile la care participă intervievatorul. Ele se intercalează

între notele teoretice, dar reprezintă descrieri analitice şi nu abstractizări sau raţionalizări

şi depind în mod logic de interesele cercetătorului. În cazul analizei de conţinut prin

teoretizare care se caracterizează printr-un demers iterativ, descrierile analitice sunt mai

ordonate în sensul în care vor reţine doar informaţii strict legate de cercetare. Având în

vedere complexitatea unui studiu, descrierea exhaustivă nu este posibilă. Notiţele constau

în cuvinte cheie, expuneri schematice şi orice alte procedee care permit surprinderea unui

surplus de informaţii lămuritor pentru tema interviului.

Tipuri de interviu comprehensiv

Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii: nivelul de implicare al

cercetătorului şi gradul de structurare al întrebărilor (pozitivist-cantitative şi comprehensiv-

calitative). La rândul lor, interviurile comprehensive pot fi de mai multe tipuri: clasic, creativ,

interpretativ. Pentru început, vom delimita interviul calitativ de opusul său interviul cantitativ.

Interviurile pozitivist-cantitative au un continut antefixat prin întrebări cu răspuns dirijat, motiv

pentru care au o eficacitate redusă, fiind din ce în ce mai puţin utilizate. Motivul pentru care se

apelează la seturile de întrebări prestabilite este de a elimina pe cât posibil influenţa

anchetatorului asupra intervievatului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, se consideră că astfel se

reduce riscul unor interpretări subiective. Această atitudine neutră, reţinută poate declanşa însă la

intervievat o reacţie specifică de retragere. Caracterul impersonal al anchetatorului şi cel al

întrebărilor determină o non-implicare a intervievatului. Datorită acestui fapt, analiza acestor

conţinuturi devine impersonală, cercetătorul fiind pus în situaţia de a se restrânge la propriile

înterpretări. Interviul de acest tip vizează un nivel precis al informaţiilor, care sunt cele mai

accesibile şi, din păcate, doar opinii de suprafaţă. De aceea, aceste interviuri permit disimularea

esenţialului, iar analiza informaţiilor se reduce şi ea la un anumit nivel de suprafaţă.

Discutând modalităţile de analiză a informaţiilor obţinute prin interviu, cea mai periculoasă

tehnică de analiză o reprezintă „sacul cu teme“, care înseamnă o inventariere a răspunsurilor

obţinute la itemi. Aceasta inventariere este greşită pentru că „distruge arhitectura cognitivă şi

afectivă a persoanelor singulare“, după cum spune Bardin (1991).

Interviurile comprehensiv-calitative presupun o dinamică opusă. Anchetatorul se angajează

puternic în formularea întrebărilor pentru a provoca angajarea respondentului. Analiza datelor

obţinute, se face în colaborare cu cel intervievat. „De ce?“, „Cum?“ sunt întrebările care se pun

în cazul în care informaţia nu este clară. Astfel, interpretările capătă un plus de obiectivitate,

rezultatele fiind mai realiste. Interviul comprehensiv îşi propune o restructurare a situaţiei. Se

consideră că socialul nu poate fi înţeles separat de percepţia subiectivă a individului, separat de

cunoaşterea comună. Demersul comprehensiv porneşte de la ideea că oamenii nu sunt simplii

purtători de informaţii, ci participanţi la construcţia socialului. Ca urmare, ei sunt deţinători de

informaţii care trebuie abordate din interior, prin intermediul sistemului de valori al indivizilor.

29

Interviul comprehensiv presupune echilibrarea a două poziţii:

înţelegere şi ascultare atentă;

analiza critica a informaţiilor.

Caracterul obiectiv al datelor se obţine treptat, cu ajutorul instrumentelor conceptualizate care se

susţin reciproc şi se organizează astfel încât subiectul anchetei devine din ce în ce mai îndepărtat

de ideea spontană de la care s-a plecat, fără să se rupă însă definitiv de ea.

Din punct de vedere al duratei, interviul comprehensiv este mai lung deoarece obligă sau

presupune discuţii libere pe una sau mai multe probleme care reprezintă obiective ale cercetării.

Aceste interviuri presupun de obicei mai multe întâlniri, iar o întâlnire poate dura mai multe ore.

În literatura de specialitate se menţionează mai multe tipuri de interviu comprehensiv, dar nu s-

au stabilit criterii ferme. În funcţie de ţelul şi obiectivul cercetărilor se pot descrie:

interviuri asupra motivaţiei;

interviuri care au ca scop culegerea de „incidente critice“. La modul foarte general,

incidentul critic poate fi caracterizat ca un eveniment „cheie“, care schimbă cu 180 de

grade traiectoria evoluţiei unui individ.

interviuri nondirective ce privesc modalităţi de percepere ale unor situaţii (debut de an

şcolar);

interviuri nondirective ce privesc tipuri de aşteptări şi aspiraţii.

Fontana, Frey (1994) fac o clasificare utilizând un criteriu dublu, conţinut / formă:

interviuri clasice – utilizate în cercetările etnografice unde apare întotdeauna în asociaţie

cu observaţia participativă, pentru că cercetătorul, fiind implicat în activitatea unei

comunităţi, are posibilitatea să apeleze la observaţie şi totodată să realizeze o serie de

convorbiri informale.

interviuri specifice studiilor de istorie orală urmăresc reconstituirea unor evenimente,

episoade istorice din relatările orale ale celor implicaţi în respectivele situaţii.

interviuri creative – presupun consonanţa şi rezonanţa intervievatorului cu cel

intervievat.

interviuri interpretative – urmăresc determinarea unor evenimente-cheie în evoluţia unei

societăţi sau a unei organizaţii.

Design-ul cercetării în care se utilizează interviul comprehensiv

Etapa de documentare sau exploratorie presupune fie parcurgerea litaraturii pe tema cercetată,

fie apelul la tehnica grupului nominal. Astfel, se poate preciza un plan de cercetare, care va

include temele de discuţie, persoanele ţintă şi grila de întrebări. Instrumentele utilizate trebuie să

30

fie simple şi evolutive, adică să se poată modifica dacă situaţia de teren o cere şi totdată să

asigure o constanţă în discuţie, precum şi evitarea dispersiei conversaţiei. Constant, pe parcursul

cercetării, se va face un bilanţ al informaţiilor care ne permite să hotărâm dacă păstrăm toate

întrebările sau dacă unele nu mai sunt necesare. Discutând despre eşantion, el nu trebuie să

respecte criteriul de reprezentativitate, dar important este „să evităm dezechilibrul evident al

categoriilor de populaţie şi să nu uităm nici una din categoriile sociale mari“ reţinem însă faptul

că rezultatele unui studiu în care se utilizează interviul comprehensiv nu pot fi generalizate.

Etapa culegerii de date. O caracteristică a dialogului comprehensiv este atitudinea non-directivă.

Acest tip de atitudine asigură libertatea de exprimare a actorului prin raportare la tema discutată.

De asemenea, interviul comprehensiv presupune utilizarea unor serii de tehnici care asigură

obţinerea unor informaţii cu nivel crescut de valabilitate (obiectivitate). Aceste tehnici se

încadrează în cadrul tehnicilor de comunicare interpersonală şi sunt de două tipuri:

Tehnici non-verbale fac apel la mimică şi pantomimică. Reacţiile mimice şi pantomimice ale

actorului pot acorda de multe ori un sens contrar informaţiilor verbale. Pe de altă parte,

intervievatorul trebuie să se arate deschis la dialog, atitudinea sa trebuie să susţină dialogul şi

discursul actorului.

Tehnici verbale – privesc mai multe aspecte ale dialogului:

intervievatorul trebuie să se abţină să aibă intervenţii directe care pot distorsiona

discursul actorului (comentarii de valorizare a unor informaţii şi de devalorizare a altora);

dialogul se va menţine în limitele expunerii unor opinii pe tema dată, evitându-se

expunerea unor probleme personale;

Rogers & Kinger (1966) au demonstrat importanţa reformulării întrebărilor care

generează un nivel de inductie pozitivă şi conferă actorului nu numai certitudinea că a

înţeles sensul frazei, dar asigură că intervievatorul a înţeles informaţia primită.

Acum se face apel şi la o serie de instrumente corelative de culegere de informaţii, care asigură o

mai mare veridicitate şi complexitate datelor obţinute. Acestea sunt notiţele descriptive (thick

description) şi au rolul de a dubla informaţiile obţinute cu ajutorul reportofonului ca şi acela de a

asigura o descriere mai bogată a întregii activităţi de intervievare.

Etapa redactării raportului de cercetare. Etapă finală, redactarea trebuie să respecte standardele

etice, ca orice raport de cercetare.

Rezumat

Focus grupul este o metodă utilizată atât în studiile calitative, cât şi în cele cantitative. În

cercetările cantitative rolul acestei metode este să verifice (să valideze) rezultatele. Tehnicile

utilizate uzual sunt interviul non directiv şi observaţia. Autorul metodei este K. Lewin, care în

31

1936 o utilizează în cercetările sale asupra grupurilor mici. În prezent, o regăsim în studiile de

piaţă şi în sondajele de opinii. În mod frecvent ea se foloseste în etapa preliminară a unei

cercetări (având ca scop precizarea ipotezelor, a grupurilor ţintă), sau în etapa finală (pentru

verificarea concluziilor în cadrul unui grup de experţi). Dar focus grupul reprezintă o metodă în

sine, deoarece permite culegerea de informaţii asupra proceselor specifice grupurilor mici. De o

deosebită importanţă este alegerea participanţilor la şedinţa de focus grup. Criteriile privesc

numărul de participanţi, nivelul de pregătire a acestora, capacităţile de relaţionare ş.a.

1. Focus grupul

În anii '30, Kurt Lewin utilizează pentru prima focus grup-ul ca metodă pentru studiul grupurilor

mici. Ulterior ea este preluată şi utilizată în studiile antropologice, dar este aceptată cu greu de

comunitatea socio-psihologilor. În anii '40, Paul Lazarfeld şi Robert Merton au folosit-o pentru a

analiza audienţa radio şi caracteristicile propagandei în perioada războiului. În 1950, Institutul de

Cercetări Sociale din Franckfurt utilizează focus grupul în studii asupra opiniilor şi atitudinilor.

Anii '70 marchează acceptarea totală sau necondiţionată a metodei care, începând din acest

moment, se va utiliza frecvent în studii de marketing, management, antropologie, reclamă şi

dinamica grupurilor.

Petru Iluţ (1997) defineşte focus-grupul ca fiind „un interviu de grup structurat“ (p. 95).

Alfred Bulai (2000) îl descrie ca: „un tip de investigaţie calitativă, în care se pot obţine şi

informaţii cantitative. Focus grupul este un tip de interviu de grup, care are la bază o grilă, mai

corect un ghid de interviu, aproape întotdeauna, semistructurat şi în mod cu totul excepţional de

tip structurat.“(p.15)

Focus-grupul este o metodă care se poate utiliza atât în studiile cantitative cât şi în cele calitative,

utilizând ca tehnică de bază interviul non-directiv concomitent cu metoda observaţiei. Poate fi

inclus în sfera interviurilor de grup, care sunt conduse de un moderator şi discuţiile se

focalizează pe o temă bine delimitată.

Această metodă permite obţinerea de informaţii sociale de profunzime, care ţin de infrastructura

atitudinilor şi opiniilor, permite identificarea mecanismelor de formare şi exprimare a acestora.

Dreher şi Dreher (1991) consideră că focus grupul mai poate fi folosit şi ca metodă preliminară

de cercetare într-un studiu pilot sau la sfârşitul studiului pentru validare. În prima situaţie, ea

permite obţinerea de informaţii mai clare asupra domeniului de studiat şi asigură precizarea

variabilelor, eliminarea unor posibile erori. Dacă o folosim la final, ea asigură validarea

informaţiilor obţinute cu alte metode şi posibile descrieri a unor direcţii de evoluţie ca şi a

motivelor dezvoltării unor opinii şi atitudini.

Această metodă de investigaţie aparent simplu de utilizat, conduce la obţinerea unor date valide

doar dacă cercetătorul dispune de o serie de competenţe şi abilităţi, cum sunt: a. informaţii

32

aprofundate în domeniu, b. informaţii privitoare la dinamica grupurilor, în special a grupurilor

mici, c. abilităţi de comunicare (Bulai, 2000).

2. Metode şi tehnici similare de evaluare a atitudinilor şi opiniilor

Avînd aceste caracteristici, focus-grupul poate fi confundat cu alte tehnici şi metode care

presupun un grup de discuţie şi un moderator, cum sunt tehnica grupului nominal, tehnica

Delphi, brainstorming, sinectica, grupul de discuţie fără lider etc. Toate acestea fac parte din

familia mare a metodelor care urmăresc să obţină informatii despre o comunitate şi presupun un

grup de lucru, o grilă de întrebări, un moderator.

Tehnica grupului nominal utilizează interviul ca instrument principal de investigaţie. Regula de

bază în funcţionarea acestuia este ca persoanele care-l alcătuiesc să nu comunice între ele, ci

numai cu moderatorul. Acesta chestionează pe rând pe fiecare participant cu aceleaşi metode,

colecţionează răspunsurile şi relansează noi întrebări în funcţie de rezultatele parţiale. Se

utilizează atunci când se doreşte eliminarea efectului de hallo şi orice alte efecte perturbatoare

care pot fi generate de prezenţa liderilor de opinie.

Tehnica Delphi are ca scop obţinerea de informaţii de la experţi (selectaţi astfel încât să

alcătuiască un grup omogen), informaţii care să permită elaborarea unor pronosticuri, a unor

previziuni sociale. Metoda presupune mai multe runde de interviuri în sistem panel. În prima

rundă, fiecare participant este rugat să facă propriile previziuni şi să le ordoneze ierahic (sau să le

acorde un grad de încredere). Moderatorul analizează enunţurile primite de la toţi participanţii la

grup şi elaborează un raport-chestionar în care sunt exprimate sintetic atât rezultatele obţinute,

cât şi problemele, întrebările care derivă din această primă analiză. Urmează o nouă rundă de

interviuri în care se cer răspunsuri la întrebările rezultate Şi se continuă astfel până când se obţin

răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri care se caracterizează prin consensualitatea tuturor

participanţilor.

Tehnica brainstorming şi sinectica sunt relativ asemănătoare şi se utilizează în special în

domeniul creativităţii. O regulă esenţială de funcţionare a acestor grupuri este interdicţia totală a

criticii, scopul acestei metode fiind obţinerea unui număr cât mai mare de idei (o avalanşă de

idei) corecte sau mai puţin corecte care vor fi selectate într-o etapă următoare. Interzicerea

criticii este specifică acestei metode spre deosebire de focus-grup unde critica este admisă.

Tehnica grupului de discuţie fără lider este utilizată în analiza relaţiilor şi modelelor de

interacţiune dintre membrii unui grup nestructurat. Tehnica este folosită atunci când interesează

modul în care apar şi se difuzează opiniile şi relaţiile de influenţă într-un grup şi mult mai puţin

structura acestor influenţe, conţinutul lor.

3. Reguli de alcătuire şi funcţionare a focus-grupului

33

Selecţia participanţilor la grup se poate numi „eşantionare teoretică“ şi este mai dificil de

realizat. Spre deosebire de alte tipuri de eşantionare, în selecţia participanţilor trebuie respectate

atât modelul teoretic pe care se bazează investigaţia, cât şi metodologia de selecţie a

participanţilor.

„Modelul teoretic, pe baza căruia se desfăşoară cercetarea bazată pe focus-grup stă şi la baza

metodologiei de selecţie a participanţilor“ (Bulai, 2000, p.32). Eşantionul se alege în funcţie de

scopul cercetării şi de ceea ce se consideră relevant teoretic în investigaţie.

Se pot descrie mai multe tipuri de eşantionări în conformitate cu mai multe criterii. În funcţie de

gradul de eterogenitate al grupului, vom distinge între: a. eăantioane omogene, se utilizează când

dorim să studiem „diferenţa minimă“, deoarece în grupurile omogene în mod logic opiniile sunt

asemănatoare dar nu identice; b. eşantioane eterogene, care favorizează producerea „efectelor de

polarizare“, opinii diametral opuse. Aceste atitudini şi opinii diferite pot evidenţia aspecte pe

care participanţii ezită să le prezinte într-un grup omogen. Acest tip de eşantionare evidenţiază

blocajele, ca şi barierele de comunicare existente între diferite categorii sociale,

incompatibilităţile valorice şi de opinie. Pentru înţelegerea unor mecanisme sociale, acest gen de

relaţii între diverse categorii sociale este foarte importantă; c. eşantionarea cu structuri

preexistente, obligă la selecţia unor participanţi la grup care se cunosc între ei şi permite studiul

mecanismelor de decizie.

Dacă clasificăm grupurile în funcţie de tipul de relaţii existente, vom avea: a. eşantioane

conflictuale, care asigură rezultate bune pentru că participanţii devin critici, îşi precizează poziţia

şi efectul de dezirabilitate este foarte redus; b. eşantioane armonice, care sunt grupuri în care se

respectă şi se iau în considerare şi opiniile contradictorii argumentate. Presupune exprimarea

liberă a opiniilor şi respect pentru alte opinii.

Numărul de participanţi la grup. Numărul optim de participanţi este de 8-10 persoane. Acest

număr asigură o funcţionare bună pentru că se respectă „spaţiul intim“, în sensul în care

participanţii se simt în siguranţă, se percep ca acţionând într-un spaţiu personal, neintimidant şi

sunt dezinhibaţi. Un astfel de grup este mai uşor de moderat, căci permite o echilibrare optimă

între participanţii activi şi pasivi. Un număr mai mare de participanţi (peste 10) crează

sentimentul de „spaţiu public“, intimidant şi generator de sentimente de expunere şi de lipsă de

protecţie.

Moderarea discutiei. Moderatorul trebuie să aibă competenţe de comunicare şi negociere, să

dispună de o pregătire serioasă în domeniul cercetării cu grupuri mici. Să aibă cunoştinţe de

psihologie socială ca şi cunoştinţe în domeniul metodologiei calitative. Pregătirea pentru focus

presupune: construirea unui model teoretic referenţial pe care se bazează instrumentul de

investigaţie (ghidul de interviu), stabilirea structurii grupurilor generatoare de eşantioane,

stabilirea momentului optim de desfăşurare a şedinţelor, ca şi a duratei (optim 60 – 90 minute).

Discuţiile se opresc atunci când calitatea răspunsurilor şi implicarea participanţilor scade. Din

punctul de vedere al locului de desfăşurare al şedinţelor în mod uzual se preferă un loc neutru,

dar putem apela la locuri care au o rezonanţă afectivă puternică pentru participanţii la discuţie,

care permit regresia, spre exemplu. O atenţie deosebită trebuie acordată modului de înregistrare a

34

discuţiilor. Cele mai eficiente modalitati de înregistrare sunt stenodactilografierea răspunsurilor,

înregistrarea audio sau video.

Tehnici utilizate în cadrul focusurilor. Tehnica principală folosită este interviul (grile de interviu

flexibile care se pot dezvolta şi adapta în functie de evoluţia discuţiilor). În acelaşi timp, se

apelează şi la o serie de tehnici / instrumente secundare, cum sunt: a. observaţia, care permite

„înregistrarea şi reţinerea“ comportamentelor non-verbale. Se recomandă din acest motiv ca

moderatorul să fie însoţit de un co-moderator a cărui identitate să nu fie dezvăluită

participanţilor, pentru a nu crea inhibiţii; b. teste proiectivele; c. jocurile de rol; d. prezentări de

situaţii de tip dilematic.

Ghidul de interviu precizează tema de discuţie şi sunt cel mai frecvent utilizate întrebări de tipul:

de ce, întrebări deschise, ipotetice, dilematice. Ghidul este organizat după principiile scenariului,

urmareşte o succesiune de teme şi probleme, prin întrebări şi situaţii propuse participanţilor. Pe

parcursul şedinţelor se apelează la metoda observaţiei, care are ca scop să constate: gradul de

interes faţă de temă al participanţilor, gradul de competenţă al acestora, nivelul de dezirabilitate

al răspunsurilor, stilul de lucru (afectiv / raţional). De asemenea se face o analiză a conţinutului

manifest / latent al răspunsurilor. Se face şi o evaluare / analiză a interacţiunilor care se stabilesc

în focus-grup.

Stiluri şi strategii de moderare. Revenim şi insistăm spunând că moderatorul trebuie să fie un

bun profesionist. Moderarea se poate realiza într-un număr mare de modalităţi în funcţie de

natura şi de structura populaţiei sau eşantioanelor folosite, în funcţie de problematica discutată,

în funcţie de tipurile de instrumente folosite. O primă obligaţie a moderatorului este să asigure

implicarea tuturor participanţilor în discuţii. Metoda cea mai simplă şi eficientă este ca fiecare

participant să se prezinte, după care se acordă o pauză de 15 – 30 min. în care se presupune că se

vor lega conversaţii şi se va asigura depăşirea blocajelor. De asemenea, produsele de protocol

(cafea, apă minerală etc.) au un rol foarte important în crearea unei atmosfere destinse. În cazul

în care se constată că în ciuda acestor eforturi atmosfera este tensionată, în mod uzual se

apelează la „forţarea“ primelor răspunsuri.

În literatura de specialitate sunt descrise o serie de procedee şi stiluri de moderare. Utilizarea lor

depinde de caracteristicile grupului cu care se lucrează. Printre procedeele cele mai frecvent

utilizate sunt: a. provocarea conflictelor şi stimularea polarizării (conflicte contolate de

moderator şi strict corelate cu tema) ; b. reformularea răspunsurilor; c. atenuarea răspunsurilor

(atunci când opiniile devin agresive moderatorul este obligat să le reformuleze astfel încât să

evite declanşarea unor conflicte în grup) ; d. atenuarea disputelor şi mai ales a efectelor de

moralitate.

Pe parcursul şedinţelor, moderatorul este obligat să aibă o atitudine neutră, dar există şi situaţii în

care este de dorit să renunţe la aceasta pentru a obţine informaţiile pentru care s-a construit

grupul. Sunt cunoscute o serie de stiluri de moderare care contrazic neutralitatea. Astfel,

moderatorul se situează pe o poziţie opusă grupului, atunci când grupul funcţionează omogen,

nediferenţiat. El devine „avocatul diavolului“, este agresiv şi apelează la o argumentaţie contrară

majorităţii. Stilul empatic presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi şi cu apel la

35

verbe de stare. Acest stil trebuie folosit cu reţinere, se poate apela la el maximum de două ori în

cadrul unui focus-grup. Stilul neutru este cel mai recomandat şi presupune tratarea echidistantă a

problematicii abordate (Bulai, 2000).

Tipuri de focus-grup. Clasificarea se face în funcţie de tema discutată sau obiectivele propuse şi

distingem mai multe tipuri: teme politice; evaluare comunitară; evaluare instituţională; analiză

mass-media; marketing şi publicitate ş.a.m.d.

Prelucrarea şi analiza datelor. Modalităţile de prelucrare a datelor obţinute prin aplicarea

acestei metode sunt de două tipuri: analiză calitativă de conţinut (în cazul căreia se apelează la

decupaje tematice în funcţie de ipoteze şi pe categorii de participanţi) sau analiză de conţinut

cantitativă.

5. Avantaje şi limite ale metodei.

Fiind un interviu de grup, rezultatele obţinute pot fi influenţate de ceea ce se numeşte „efecte de

grup“. Ceea ce înseamnă că informaţiile obţinute poartă întotdeauna amprenta caracteristicilor

grupului de referinţă. Cu alte cuvinte, răspunsurile pe care le dau diferiţii participanţi la grup sunt

răspunsuri ale structurii grupale, răspunsuri influenţate de presiunile existente la nivelul acestuia.

Avantajele utilizării focus-grupului:

Permite obţinerea de informaţii despre un subiect dat, dar şi descrieri de motive, de

atitudini, de credinţe generatoare de comportamente.

Construieşte o situaţie de comunicare socială care este mult mai naturală comparativ cu

interviul tradiţional. În cadrul şedinţelor de focus-grup comunicarea se face pe

orizontală, la acelaşi nivel, moderatorul integrandu-se în grup în timp ce în interviul

tradiţional moderatorul este exterior grupului şi poziţionat oarecum superior.

Face posibilă descrierea mecanismelor prin care se condiţionează în realitatea socială,

opiniile şi atitudinile polarizate pe baza unor procese de comparare şi comunicare

socială.

Permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau blochează diferite opinii sau

atitudini.

Informaţiile obţinute au un grad crescut de fidelitate, dar pentru a obţine rezultate cu

grad înalt fidelitate este necesar ca moderarea să fie realizată de cercetători cu

experienţă, iar numărul participanţilor să fie suficient de mare. Spre deosebire de

cercetările cantitative în care un grad crescut de validitate şi fidelitate se obţine prin

creşterea numărului de participanţi la cercetare, focus grupul fiind o metodă calitativă,

formula la care se apelează este aceea a „focusurilor pereche“ sau „paralele“, ceea ce

înseamnă discutarea aceleiaşi teme cu mai multe grupuri, minim două.

Limitele utilizării focus-grupului:

36

Fiind o investigaţie calitativă, relevanţa statistică este slabă şi prin urmare rezultatele

nu sunt generalizabile.

Validitatea şi fidelitatea rezultatelor depind în foarte mare masură de profesionalismul

moderatorului.

Altă limită este aceea a efectelor de grup, care pot influenţa negativ rezultatele.

Amintim aici efectul de polarizare (emiterea de idei diametral opuse şi de atitudini

exagerate ca efect al presiunii grupului), efectul de turmă sau gregar (conformarea

opiniilor şi atitudinilor exprimate la ideile grupului de apartenenţă), efectul groupthink

(tip mai complex de influenţă care apare tot datorită presiunilor normative şi care

presupune sau conduce la deteriorarea aprecierilor pe care le fac membrii unui grup în

raportarea la o problema dată). Efectul groupthink constă în emiterea unor opinii

identice de toţi membrii grupului datorită gradului înalt de coeziune a acestuia. De

obicei apare atunci când participanţii se cunosc foarte bine sau problema, prin

importanţă, obligă la aceeaşi poziţie.

Exerciţii

1.Construcţia unui proiect monografic (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

2.Construcţia unui ghid de interviu comprehensiv şi activitate practică (se lucrează cu

microgrupuri de studenţi).

3.Stabilirea unei teme de cercetare care poate fi abordată cu metoda focus-grup. Modelare şi

activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

Bibliografie

Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom

Muchielli, A., (1996) Dictionnaire des methodes qualitatives en sciences humaines et sociales,

Paris, Armand Colin

Filipescu, I., (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L.

Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti

Bannister, P., (1994) Qualitative methods în psychology – a research guide, London, Open

University Press

Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom.

Iluţ, P., Rotariu, T., (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom.


University Press


Bulai, A., (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti

Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage

37

PRELEGEREA IV

Metoda analizei de conţinut

Introducere

Această a patra prelegere are ca obiect studiul metodei analizei de conţinut, atât cantitative, cât şi calitative.

Obiective







39

Rezumat

Singleton (1988) consideră că: „Ideea de baza în aceasta metodă este de a reduce întregul

conţinut al comunicării (de exemplu – toate cuvintele sau toate imaginile vizuale) la un set de

categorii care reprezintă anumite caracteristici de interes pentru cercetare“ (p.34). Analiza de

conţinut este frecvent utilizată în studiile psihosociologice. Este de două tipuri, cantitativă şi

calitativă. Analiza de conţinut este metoda care urmăreşte să genereze inductiv o teorie asupra

unui fenomen cultural, social sau psihologic prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă a

datelor empirice calitative (Muchielli, 1994).

Ea presupune analiză calitativă a bazei de date şi un algoritm prin care se construieşte un edificiu

conceptual. Analiza de conţinut presupune o activitate metodică de culegere a datelor, dar şi o

„lecturare teoretică nuanţată“ a fenomenului studiat. Este descrisă ca o activitate iterativă. Se

dezvoltă progresiv prin succesiunea operaţiei de culegere de date cu aceea de analiză a acestora

până se ajunge la definirea riguroasă a conceptelor. Operaţiile specifice analizei de conţinut nu

au o succesiune liniară, iar revenirile permise de metodă nu sunt echivalente. Cele şase operaţii

(etape) presupun trecerea de la codificarea iniţială a informaţiilor la categorizare, relaţionare,

integrare, modelare şi teoretizare. Etapa finală, de teoretizare, denumită de Iluţ (1997)

„producerea raportului“ implică o serie de operaţii specifice cum sunt: eşantionarea teoretică (în

sensul reţinerii categoriilor care se repetă pe parcursul analizei şi reprezintă trăsături

caracteristice ale fenomenului studiat), inducţia analitică (presupune căutarea „cazului negativ“),

verificarea implicaţiilor teoretice (strategie de validare care presupune determinarea valorii

practice a concluziilor studiului prin aplicarea lor pe un alt eşantion de date).

1. Analiza de conţinut cantitativă

Din punctul de vedere al abordărilor pozitiviste, Cartwright (1953, 1963) defineşte analiza de

conţinut ca fiind „descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui comportament

simbolic“. Impunerea abordărilor comprehensive în anii ’60 aduce cu sine o definiţie care

elimină termenul de cantitativ din definiţie, extinzând astfel sfera conceptului. Astfel, analiza de

conţinut este definită drept o metodă care asigură crearea inferenţelor prin identificarea obiectivă

a caracteristicilor unui mesaj (Holsti, 1969). Chelcea (2001) concluzioneză: „analiza conţinutului

reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-verbale,

în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent

pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi ca proces de

40

interacţiune socială. „(p.157). Analiza de conţinut este asociată în primul rând cu comunicarea

scrisă, deoarece activitatea oamenilor presupune existenţa unor documente, în sensul larg al

cuvântului, cum sunt scrisorile, jurnalele, rapoarte de lucru, articole de ziar, cărţi. Cu toate

acestea, ea poate fi utilizată în analiza imaginilor discursurilor, ş.a. Studiul ştiinţific al acestor

documente asigură o sursă indirectă sau alternativă de informaţii asupra comportamentului

uman.

Criterii de clasificare a documentelor. Iluţ (1997) consideră că documentele se pot clasifica în

funcţie de următoarele criterii: a. vechimea; b. destinatarul; c. accesibilitatea; d. gradul de

încredere. Chelcea (1993) reţine patru criterii şi anume: a. natura documentelor (scrise, imagini,

audio); b. conţinutul informaţional (în limbaj natural, cifre, necifrice); c. destinatarul (personale,

publice); d. emitentul (oficiale, neoficiale). Documentele fac obiectul mai multor genuri de

analiză. Din perspectiva ştiinţelor socio-umane facem distincţia între analiza cantitativă şi

calitativă de conţinut.

Analiza de conţinut cantitativă are ca scop determinarea şi definirea temelor, tendinţelor,

atitudinilor, valorilor, modelelor prezente în diferite documente. Este utilizată atunci când se

doreşte selectarea unor date din documente care conţin informaţie cu valoare de comunicare

complexă cum sunt cele din mass-media, literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale. Nu orice

temă de cercetare permite utilizarea acestei metode. Ea a fost aplicată cu succes în stabilirea

caracteristicilor mesajului, în identificarea cauzelor şi a efectelor sale. Se face distincţie între

două tipuri de analiză: analiza în plan orizontal, atunci când ne oprim strict pe document, şi

analiza în plan vertical, atunci când ne interesează cauzele, antecedentele şi intenţiile care au

condus la producerea documentului respectiv.

Etapele analizei de conţinut cantitativ. În funcţie de problema cercetată, de posibilităţile tehnice

şi materiale de care dispunem, cantitatea de documente supuse analizei va fi mai extinsă sau mai

puţin extinsă. Prima etapă în analiză este stabilirea tipului de document pe care se va lucra în

conformitate cu tema şi obiectivele studiului. De exemplu, dacă tema este „Atitudini faţă de

procesul de privatizare în industria românească în anii '90“, documente care pot oferi informaţii

sunt ziarele, emisiunile TV etc. Dacă tema aleasă este „Rolul femeii în societatea feudală

românescă“, documentele în care putem găsi informaţii sunt letopiseţele, scrierile istorice ş.a.

A doua etapă presupune parcurgerea (lecturarea) materialelor selectate pentru a fi cercetate şi

formularea unor ipoteze şi transpunerea acestora în unităţi de analiză (categorii şi indicatori).

Transcrierea ipotezelor în categorii şi indicatori (procedură asemănătoare operaţionalizării

conceptelor) înseamnă construcţia unei grile prin care se va filtra şi analiza materialul brut.

Categoriile sau clasele respectă criteriile analizei gramaticale a unui text, iar indicatorii pe cele

ale analizei morfologice şi sunt direct numărabili în text.

Existenţa grilei de categorii şi a sistemului de indicatori permite trecerea la următoarea etapă,

definirea unităţii de analiză. Unitatea de analiza poate fi de două tipuri: de reperaj şi de context

(Iluţ, 1997). Unitatea de reperaj este reprezentată de lungimea textului în care este recunoscută

sau găsită tema, iar unitatea de context este dată de lungimea minimă a textului care trebuie citită

pentru a descoperi dacă tema este prezentată favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu, în

41

cazul articolelor de ziar putem considera paragraful ca fiind unitatea de reperaj, iar întregul

articol ca fiind unitatea de context. Unitatea de context poate fi mai mare decât prima sau cel

puţin egală cu aceasta, pentru că trebuie să ne permită să facem o comparaţie între ceea ce este

favorabil şi ceea ce nu este favorabil. Conţinutul unităţilor de reperaj poate fi clasificat ca fiind

favorabil, nefavorabil sau neutru, prin raportare la unităţile de context.

Prin numărarea unităţilor favorabile, a celor nefavorabile şi a celor neutre putem obţine o

evaluare statistică a informaţiei prezentate în documente. Chelcea (2001) face o clasificare uşor

diferită de cea de mai sus, în sensul în care adaugă o ultimă unitate de analiză şi anume unitatea

de înregistrare. Conform autorului, în analiza de conţinut cantitativă se folosesc trei unităţi de

analiză. Unitatea de înregistrare, ceea ce am denumit mai sus unitate de reperaj, este acea parte

din comunicare care urmează a fi analizată şi variază în funcţie de scopul cercetării, de nivelul de

profunzime al analizei, de timpul şi de posibilităţile materiale de care dispunem. Unitatea de

context reprezintă acel segment al comunicării care ne permite să vedem dacă unitatea de

înregistrare are orientare pozitivă, negativă sau neutră. Mărimea unităţii de context este

condiţionată de mărimea unităţii de înregistrare, putând fi mai mare sau cel puţin egală cu ea.

Unitatea de numărare are funcţie de cuantificare. Ea poate fi identică cu unitatea de înregistrare,

dar în cele mai multe cazuri se preferă unităţile de numărare cu caracteristici fizice evidente

(lungimea, suprafaţa, durata în timp). În afara cuvântului, propoziţiei, frazei, paragrafului,

articolului, ca unităţi de numărare se mai pot utiliza unităţile tipografice şi centimetrul (pentru

stabilirea lungimii rândurilor), centimetrul pătrat şi coloana (pentru analiza presei scrise), rândul

şi pagina, minutul şi ora (pentru analiza conţinutului emisiunilor radio şi TV).

Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului sunt analiza frecvenţelor, analiza

tendinţei, analiza tendinţei evaluative şi analiza contingenţei.

Analiza frecvenţelor reprezintă procedeul clasic al analizei conţinutului şi constă în determinarea

numărului de apariţii ale unităţilor de context şi de reperaj în sistemul categoriilor de analiză (sau

al materialului de analizat).

Analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permite evaluarea atitudinii unui emiţător

faţă de o persoană, idee, fapt social. Ca şi în cazul analizei frecvenţelor se începe cu

determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de context şi de reperaj în sistemul categoriilor

de analiză (materialului de analizat). Următorul pas este stabilirea caracteristicilor unităţilor,

pozitive, negative sau neutre. Evidenţierea tendinţei se face după formula AT=F-D/L. În care AT

= indicele de analiză a tendinţei, F = numărul de unităţi favorabile, D = numărul de unităţi

nefavorabile, L = numărul de unităţi în legatură cu tema. Acest indice calculat ne permite să

comparăm atitudinea exprimată printr-o sursă de informaţii cu cea exprimată prin intermediul

altei surse.

Charles Osgood (1959) descrie tehnica analizei evaluative a textului. Aceasta presupune

transformarea informaţiilor din text în construcţii sintactice echivalente semantic, astfel încât să

apară foarte clar obiectul atitudinii şi evaluarea. În mod concret analiza evaluativă presupune:

Identificarea tuturor informaţiilor şi a expresiilor din text referitoare la obiectul atitudinii.

Stabilirea gradului de determinare a informaţiilor identificate (directe şi indirecte).

42

Acordarea de ponderi informaţiilor (uzual între +3 şi -3) ceea ce permite stabilirea

direcţiei şi intensităţii atitudinilor.

Analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor într-un text.

Frecvenţa de apariţie asociată a „cuvintelor-cheie“ în textul analizat (frecvenţa relativă) se

compară cu probabilitatea teoretică de asociere a lor (valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa este

semnificativă, se poate concluziona că asocierea termenilor nu este întâmplătoare, ea datorându-

se fie unei particularităţi de stil, fie intenţiei manifeste sau latente a autorului.

Metoda analizei de conţinut prezintă o serie de avantaje: a) aduce rigoare în interpretarea

documentelor, permiţând depăşirea afirmaţiilor fără acoperire; b) permite determinarea

tendinţelor prezente într-un document sau mai multe şi caracterizarea unei perioade sau a unei

epoci, structuri sociale; c) documentele cu care se lucrează nefiind provocate, efectul

dezirabilităţii sociale este nul. Datele obţinute prin analiza cantitativă a documentelor au un plus

de obiectivitate şi nu sunt distorsionate de relaţia cercetător-participant la cercetare; d) analiza de

acest tip nu presupune costuri mari.

Metoda analizei de conţinut prezintă o serie de dificultăţi şi limite.

Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o astfel de grilă trebuie să

fie: exhaustivă (să cuprindă toate problemele cercetate), exclusivă (o unitate care apare într-o

categorie să nu apară şi în alta), obiectivă (să permită o clasificare obiectivă sau corectă a

datelor), pertinentă (să fie adecvată scopului urmărit);

Stabilirea validităţii şi a fidelităţii rezultatelor. Din punctul de vedere al validităţii nu putem

discuta decât de validitatea de construct şi despre cea conţinut. Fidelitatea rezultatelor se poate

estima cu ajutorul unui juriu de experţi. Analiza comparativă a rezultatelor la care ajung membrii

juriului, care au lucrat independent pe acelaşi text, permite stabilirea indicelui de fidelitate. O

valoare a indicelui de corelaţie a inter-versiunilor mai mare de 0.70 se consideră a fi indicativă

pentru o bună fidelitate.

Volumul materialelor analizate. Există situaţii în care materialele referitoare la tema stabilită

sunt numeroase şi o analiză exhaustivă a întregului volum este imposibilă. În acest caz suntem

obligaţi să apelăm la o eşantionare a materialului, ceea ce înseamnă o pierdere de informaţii mai

ales în situaţii în care nu se respectă regulile de eşantionare.

Interpretarea atitudinilor, valorilor şi intenţiilor autorului documentelor supuse cercetării. Se

poate apela la inferenţe ca modalităţi de analiză. Dacă vom considera ca având valoare de adevăr

informaţia ca atare atunci vom utiliza inferenţa directă. Dacă apreciem că informaţia directă este

falsă vom considera ca adevăr sensul opus afirmaţiilor în conţinut şi atunci vom utiliza inferenţa

opusă.

2. Analiza de conţinut calitativă

43

Analiza de conţinut calitativă mai este cunoscută şi sub numele de analiză calitativă prin

teoretizare sau analiză prin teoretizare ancorată (Paille, 1994) sau analiză de conţinut iterativă

(Iluţ, 1997). Analiza calitativă de conţinut este o metodă care permite generarea inductivă a unei

teorii (asupra unui fenomen cultural, social, psihologic) prin conceptualizarea şi relaţionarea

progresivă şi validă a datelor empirice (Muchelli, 1996). Această metodă se aseamănă cu metoda

descrisă de Glasser şi Strauss în 1967 sub numele de „Grounded theory“.

Caracteristica cea mai importantă a ei este independenţa. Analiza calitativă de conţinut poate fi

considerată sau utilizată ca strategie generală de cercetare permiţând menţinerea unui oarecare

grad de autonomie teoretică, în sensul în care spre deosebire de celelalte metode nu trebuie să ne

raportăm, să ne supunem şi să respectăm regulile unei teorii cunoscute în interpretarea datelor.

De asemenea, această metodă permite şi o autonomie tehnică, în sensul în care metoda nu este

unidirecţionată, ci poate urmări diverse scopuri.

Analiza prin teoretizare presupune o serie de paşi, operaţii care conduc la structurarea unei teorii

asupra fenomenului studiat. Studiul debutează cu o codificare iniţială a informaţiilor şi se

finalizează cu procedurile de validare a teoriilor. Între aceste două extreme analiza presupune

determinarea şi definirea categoriilor în care se încadrează informaţia analizată (categorizarea),

stabilirea relaţiilor între categorii şi concepte (relaţionarea), definirea unui algoritm prin care se

poate construi un edificiu conceptual (integrarea conceptelor). Metoda se bazează pe un examen

sistematic al datelor, la care se revine constant pe parcursul analizei. Această analiză presupune

nu numai o activitate metodică, dar şi o lecturare teoretică nuanţată a fenomenului studiat.

Lecturarea teoretică nuanţată permite decodificarea, înţelegerea corpusului de informaţii.

Performanţele care se obţin în urma acestei lecturări nuanţate depind de nivelul de cultură, de

profesionalismul, de informaţia şi de experienţa cercetătorului.

Expresia de analiză calitativă prin teoretizare desemnează atât procesul, cât şi rezultatul

analizei. Teoretizarea nu înseamnă numai o construcţie de teorie, ci şi o modalitate de a înţelege

faptele sociale şi evenimentele psihologice. Aceasta înţelegere presupune inserarea

evenimentelor într-un context explicativ şi integrarea într-o altă schemă care permite reevaluarea

unor noi aspecte. Indiferent de amploarea unei astfel de analize, ceea ce se obţine este

întotdeauna „ancorat“ la nivelul datelor empirice. Materialul empiric este în acelaşi timp punctul

de plecare al teoretizării, locul de verificare al ipotezelor emergente, dar şi un ultim test de

validare a întregii constructii teoretice. În analiza calitativă a documentelor efortul de adecvare

empirică este prezent în toate etapele procesului şi este un indice de rigurozitate ştiinţifică.

Această adecvare se obţine printr-o activitate de comparaţie între teoria în construcţie şi

realitatea empirică. Cu alte cuvinte între datele de analiză şi datele de teren. Această revenire

relativ continuă la datele iniţiale ne permite să spunem că în mod ideal analiza calitativă

debutează din momentul primei selecţii de informaţii.

Etapele analizei calitative de conţinut

44

Analiza calitativă a documentelor este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv. Se

definesc conceptele prin aproximări succesive. În sensul în care demersul de teoretizare sau de

definire a conceptului permite reîntoarcerea la o etapă anterioară. Etapele nu au o succesiune

liniară şi operaţiile de revenire nu sunt echivalente. Descriem în continuare aceste etape.

Etapa 1 este identică cu cea a analizei cantitative de conţinut şi presupune fixarea scopurilor şi a

materialelor de analizat. Înainte de trece la etapa următoare se formatează paginile pe care se

lucrează. Materialele pe care se lucrează se înscriu în fişe în care s-a lăsat un spaţiu liber în

partea stângă, spaţiu care va fi folosit în etapele următoare.

Etapa 2 Scopul acestei etape este acela de a elimina informaţiile nesemnificative, de a fixa

informaţiile esenţiale şi se numeşte codificare. Această etapă presupune examinarea atentă şi

reformularea informaţiilor existente în materialul de analizat. În urma operaţiilor de analiză se

păstrează doar informaţiile esenţiale, care se notează în spaţiul lăsat liber în partea stângă a

paginii pe care se lucrează. Cuvintele folosite în codificare trebuie să fie relativ apropiate ca

nivel de abstractizare şi generalizare cu cele prezente în textul analizat. Ele au valoare de

simboluri reprezentative pentru textul de bază, astfel încât reluarea lor să fie suficientă pentru a

declanşa o imagine corectă a bazei iniţiale de date, fără a fi nevoie de o recitire a ei. Pentru a

codifica un material se pun întrebări de genul: „despre ce este vorba aici, ce este aici.“

Etapa 3. O categorie desemnează un nivel superior de abstractizare care trebuie atins la finalul

acestei etape şi care se numeşte categorizare. Categorizarea desemnează un nivel superior al

abstractizării. Generarea de categorii reprezintă punctul de plecare a unui drum în care

conceptele se vor rafina şi vor fi din ce în ce mai adecvate realităţii empirice. Orice categorie

obţinută presupune urmatoarele operaţii:

definire concisă şi adecvată;

precizarea elementelor distinctive;

identificarea elementelor necesare definirii ei;

identificarea formelor sale de manifestare (durată, intensitate).

Se pun întrebări de tipul: „ ce fenomen are loc, ce se întâmplă aici“.

Etapa 4. Etapa de relaţionare presupune determinarea relaţiilor existente între categoriile de

informaţii determinate în etapa anterioară. Se lucrează simultan la două niveluri. Primul este mai

concret şi presupune analiza datelor de bază pentru a vedea dacă există o legatură între categoria

stabilită şi fenomenele pe care le desemnează. Al doilea nivel, mai abstract, urmăreşte să

determine dacă există legături între conceptele sau categoriile deja delimitate. Întrebarile care se

pun vizează stabilirea de relaţii între categorii sau concepte sunt: „conceptul sau categoria x este

corelata cu categoria n“, „cum, în ce fel“, „care este legatura între aceste categorii?“.

Etapa 5. Există riscul ca având o serie de concepte şi o serie de relaţii unele contradictorii, altele

nu, să ne pierdem într-un „hăţiş“ de date, să fim tentaţi să păstrăm tot ce cuprinde materialul de

bază, iar explicaţiile să fie foarte complexe şi arborescente. Este necesară reunirea tuturor

informaţiilor şi a explicaţiilor într-un sistem coerent, iar operaţia (şi etapa) prin care se realizează

această sistematizare se numeşte integrare. Integrarea permite definirea obiectivului principal pe

care se va axa raportul de cercetare. Faza de integrare este o fază de sinteză. Se pun următoarele

45

întrebări: „care este problema principală, în faţa cărui fenomen mă aflu, care este scopul

studiului?“

Etapa 6. Activitatea principală a acestei etape constă în reproducerea cât mai fidelă a relaţiilor

structurale şi funcţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat şi se numeşte

modelare. Se pun întrebări de tipul: „care sunt proprietăţile fenomenului, care sunt antecedentele,

care sunt consecinţele, care sunt procesele implicate în acest fenomen“.

Etapa 7. Este o etapă de teoretizare care presupune scrierea raportului şi obligă la trei activităţi:

eşantionarea teoretică – înseamnă reţinerea categoriilor care s-au repetat în cursul

analizei de conţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;

inducţia analitică – presupune căutarea cazului negativ. Cu alte cuvinte, după ce s-a

determinat o categorie şi elementele componente vom încerca să stabilim dacă pornind de

la aceleaşi elemente nu putem stabili o altă categorie opusă celei iniţiale.

verificarea implicatiilor teoretice – este ca şi cele de mai sus o strategie de validare în

interiorul demersului de teoretizare şi constă în determinarea la nivelul unui fenomen

aplicabilitatea teoriei la care s-a ajuns. Cu alte cuvinte, se verifică teoria aplicând-o pe

alte baze de date.

Exerciţiu

Analiză de conţinut cantitativă a unui text (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

Bibliografie


University Press



Paris, Armand Colin

46

PRELEGEREA V

Metoda incidentului critic

Introducere

Această a cincea prelegere abordează tematica metodei incidentului critic (analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică, analiza jocurilor) precum şi aplicaţii ale metodei incidentului critic: scala cu ancore comportamentale, drumul critic.

Obiective







47

Rezumat

Metoda clasică de analiză a locurilor de muncă (job analysis) este descrisă de Flanagan în 1954

şi se numeşte metoda incidentului critic. Această metodă este o variantă a analizei de caz, ea

presupune culegerea de informaţii despre situaţii sau factori care au determinat un salt esenţial,

pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui individ sau a unei organizaţii.

Metoda presupune utuilizarea unei serii de tehnici specifice: analogia formală, generalizarea

descrierilor fenomenologice, analiza structurală şi fenomenologică, colectarea, interpretarea

globală şi generalizarea informaţiilor, analiza jocurilor, determinarea şi formalizarea ciclurilor

repetitive din interacţiuni).

O metodă frecvent utilizată în ultimii ani în evaluarea comportamentului şi care are originea în

măsurarea prin intermediul incidentului critic este scala de evaluare cu ancore comportamentale.

Dacă la baza interviului stă principiul: „cea mai bună cale de a afla informaţii despre o persoană

este să întrebi“, la baza metodei de evaluare cu ancore comportamentale regăsim principiul: „cea

mai bună cale de a afla informaţii despre o persoană este să îi întrebi pe cei ce o cunosc“.

Evaluarea cu ancore presupune o ordonare sintetică a informaţiilor referitoare subiectul de

măsurat, care poate fi o persoană, o organizaţie, un loc de muncă, o profesie. Aceste metode

(incident critic, scala cu ancore) construite pe terenul psihologiei organizaţionale pot fi preluate

şi utilizate cu succes în oricare alt domeniu al psihologiei.

Metoda drumului critic reprezintă o modalitate de planificare a unei activităţi complexe prin

descompunerea ei în acţiuni simple a căror durată şi necesităţi de realizare pot fi uşor

determinate sau precizate. Chelcea (1975): „Activităţile simultane sau succesive, în ordinea lor

de desfăţurare tehnologică sau logică, pot fi redate prin arce (activitate-arc) sau prin noduri

(activitate-nod).“

1. Metoda incidentului critic (analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică,

analiza jocurilor)

Metoda incidentului critic s-a dezvoltat în domeniul psihologiei organizaţionale, dar în ultimii

ani a fost utilizată şi în psihologia socială şi sociologie. În funcţie de domeniul de utilizare,

această metodă poate fi definită în cel puţin două moduri. Prin prisma psihologiei

organizaţionale, metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor sau acţiunilor

care sunt adaptative şi eficiente în rezolvarea unor situaţii critice. Metoda se bazează pe

observaţie şi chestionar ca modalităţi de culegere a datelor (Flanagan, 1954).

48

Prin incident critic se înţelege „orice acţiune umană observabilă care este suficient de completă

pentru a permite efectuarea de inferenţe şi predicţii.“ (Pitariu, 1983). Un comportament poate fi

considerat un „incident critic“ dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

activitatea umană trebuie să fie o situaţie distinctă, cu limite bine definite;

cauzele situaţiei definite ca şi urmările sale trebuie să fie evidente, astfel încât să poată fi

descrise semnificaţiile sale prin raportare la persoana care acţionează;

descrierea situaţiei şi a comportamentelor trebuie să fie clară;

comportamentele pozitive sau negative descrise trebuie să fie cazuri extreme pentru a fi

considerate incidente (Pentru amănunte, vezi Horia Pitariu, Managementul resurselor

umane, Editura ALL, 1994).

Privită prin prisma psihologiei sociale şi a sociologiei, metoda incidentului critic este o variantă a

studiului de caz (Muchielli, 1996), care presupune culegerea sau colectarea „incidentelor critice“

prin intermediul anchetei (chestionar şi interviu). Prin incidente critice se înţeleg evenimente

esenţiale (situaţii sau factori) care au determinat o modificare de traiectorie în dezvoltarea unei

persoane, un salt în bine sau în rău. Exemplu de incidente: utilizarea drogului ca debut pentru

prostituţie; întâlnirea dintre Gaugain şi van Gough etc. Analizată din această perspectivă (ca

variantă a studiului de caz), metoda poate apela la o serie de tehnici specifice pentru analiza

cazului, cum sunt analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică, analiza jocurilor.

Analogia formală ca şi celelalte enumerate mai sus sunt considerate tehnici deoarece în acest

context au rolul de modalităţi de aplicare a metodei, deşi pot fi utilizate ca metode de sine

stătătoare.

Analogia formală este operaţia de generalizare a descrierilor fenomenologice a unor situaţii. Ea

presupune determinarea, din punctul de vedere al mai multor actori, a elementelor esenţiale ale

unei situaţii, elemente care pot fi sintetizate, reprezentând trăirile comune tuturor membrilor

grupului respectiv. Relatarea unor evenimente într-un mod identic de către mai multe persoane

se bazează pe mecanismele de schematizare, aşa cum sunt descrise de teoria gestaltistă.

Sociologia şi psihologia socială, de exemplu, au folosit aceste tehnici pentru a surprinde

evenimentele cu valoare de „incident critic“, evenimente care au determinat schimbări esenţiale

în viaţa socială. Levy Leboyer (1971) a demonstrat că din punct de vedere profesional

agricultorii, pescarii şi minerii se raportează la aceeaşi „formă“ (gestalt) care are cel puţin trei

elemente comune:

Contact direct cu natura (pământ, apă, mină) şi efort fizic pentru îndeplinirea unei sarcini;

Percepţia sau posibilitatea de vizualizare directă a rezultatelor muncii (grâu, peşte,

minereu);

Risc crescut de intervenţie a unor catastrofe naturale care pot fi distrugătoare prin

raportare la eforturile de până atunci (ger, inundaţie, furtună)

Se constată că situaţiile de muncă ale celor trei tipuri de actori sunt analogice din punctul de

vedere al acestor caracteristici. Prin urmare, vom spune că aceste profesii au o „formă“ comună

definită prin ansamblul elementelor descrise mai sus. Este evident că se pot descrie şi o serie de

49

elemente diferenţiatoare, dar într-o analiză de acest fel acestea pot fi ignorate. Celor trei situaţii

de muncă le este asociată o trăire colectivă, un sens care depăşeşte elementele concrete

diferenţiatoare. Sensul comun sau trăirea comună care se poate deduce din analiza celor trei

profesii este efortul constant pentru a atinge un scop „palpabil“, care poate fi distrus de

evenimente exterioare incontrolabile. Aceste evenimente exterioare incontrolabile pot fi descrise

şi reprezintă incidente critice. Analiza formală presupune utilizarea chestionarului ca tehnică de

culegere de informaţii. Acestea vor fi de tipul: elementele componente ale formei, relaţiile dintre

ele şi evenimentele care pot distruge această formă (care sunt incidente critice).

Analiza structurală şi fenomenologică este un ansamblu de analize de cazuri distincte (cazuri

care descriu acţiuni şi situaţii), care permit explicarea sensului altor acţiuni care au loc în situaţii

asemănătoare structural din punctul de vedere al trăirilor subiective ale actorilor. Metoda constă

în alcătuirea unei colecţii de activităţi ale unor actori, urmată de o interpretare globală a sensului

fiecărei acţiuni. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape:

1. alcătuirea colecţiei de cazuri;

2. selecţionarea cazurilor pe categorii apriori analogice;

3. descompunerea fiecărui caz în microsituaţii analoge, evidente în fiecare din cazurile descrise;

4. alcătuirea sau structurarea unui tabel astfel încât situaţiile să apară pe coloană şi fiecare caz în

elementele sale componente pe orizontală;

5. analiza coloanelor şi concluzionarea asupra sensului;

6. analiza globală a ansamblului coloanelor şi concluzionarea asupra conduitelor actorilor.

Exemplificăm cu un studiu efectuat de J.Baechler (1975) asupra suicidului (conform Mucchielli,

1996). Baechler analizează cauzele suicidului utilizând analiza fenomenologică. În acest scop, el

intervievează patru persoane care fuseseră internate într-un spital de urgenţă ca urmare a

tentativei de sinucidere. Cele patru cazuri prezintă următoarele elemente comune.

Evoluţie Efecte în plan

comportamental

Conflicte

1. F, 16

ani

Mama şi-a dorit un baiat.

In copilăria mica crescută o

perioadă în familia bunicilor, pe

urmă preluată de părinţi, urmează

din nou o perioadă cu părinţii

ş.a.m.d.

Tatăl moare cand avea 10 ani.

Eşec scolar şi reac-

ţie de opoziţie la

tatăl vitreg.

Conflicte cu mama care au

ca urmări interdicţia de a

părăsi casa. Aceste conflicte

şi interdicţii semnifică

pentru pacientă riscul

pierderii afecţiunii materne.

2. F, 18

ani

Tatal moare când pacientul avea

7 ani. Pentru o perioadă de timp

Reacţii de rebeliu-

ne. Enurexis noc-

Mama şi sora o ameninţă

cu internarea într-un cen-

50

este crescut de o familie care

locuia în alt sat. Dificultăţi de

reinserţie în familie.

turn. tru de plasament.

3. F, 21

ani

Al treilea copil din opt. Mama

prostituată susţine că fiecare copil

are un alt tată. Pâna la 14 ani

lucrează într-o familie, servitoare.

Se căsătoreşte, un copil. Plasată

intr-un Centru de Ocrotire pentru

mamă şi copil la 16 ani.

Furt. Agresivitate şi

violenţă în relaţiile

cu personalul

Centrului de

Ocrotire. Fuge la

socrii abandonându-

şi copilul.

Conflict cu soacra.

4. B, 25

ani

Ultimul dintr-o familie cu 13

copii. Îngrijit de părinţi pâna la

moartea acestora, pe urmă trece

în ingrijirea unuia din fratii mai

mari. Căsătorit fără copii.

Alcoolic din

adolescenţă cu crize

de delirium

tremens.

Soţia îi reproşează faptul

ca nu lucrează ceea ce

este interpretat de acesta

ca fiind un atac care con-

duce la riscul de a nu mai

fi protejat

Elemente comune pe coloana 1 – trecut afectiv relaţional marcat de abandon, de lipsa de

protecţie şi siguranţă.

Elemente comune pe coloana 2 – opoziţie globală şi constantă a subiectului la context ca

încercare de a atrage atenţia asupra sa.

Elementele comune pe coloana 3 – justifică suicidul ca reacţie la ameninţarea de refuz

afectiv din partea celor apropiaţi (refuzul protecţiei).

Analizat prin prisma incidentului critic, tentativa de suicid poate fi considerată „incident“, care

poate fi anticipat prin trăirile de abandon şi reacţiile de opoziţie comune tuturor pacienţilor

analizaţi.

Analiza jocurilor presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive de interacţiuni între

actorii sociali. Formalizarea permite explicitarea regulilor implicite care par a guverna aceste

schimburi sistematice şi care se finalizează prin obţinerea de avantaje şi beneficii de către actorii

implicaţi. Prin analiza tranzacţională, psihologia socială şi clinică au demonstrat că între indivizi

există interacţiuni constante, schimburi care se conformează unor scheme susceptibile de a fi

clasificate şi reproductibile la nivelul altor relaţii (Berne, 1975). Autorul explică faptul că aceste

relaţii prin repetitivitate aduc beneficii care nu au fost obţinute în copilăria mică. Totul se petrece

ca şi cum indivizii caută un anume tip de relaţii şi ca urmare încearcă să impună anumite

comportamente care le permit „să suporte“ şi să se simtă bine integraţi social. Aceste interacţiuni

repetitive se pot numi joc, nu prin aspectul ludic al interacţiunii, ci pentru că analiza unui

ansamblu de schimburi (de tranzacţii) evidenţiază un sistem de interacţiuni în care schimburile

51

succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul de interacţiune astfel descris poate fi considerat

un joc.

De exemplu, una dintre analizele lui Berne asupra acestui tip de relaţie s-a focalizat pe jocul

conjugal „fără tine“ şi a evidenţiat cauzele psihologice ale acestui tip de joc, care este teama de a

înfrunta o situaţie. Interacţiunea între două persoane este un sistem repetitiv care se dezvoltă

pentru a asigura fiecăruia dintre participanţi sentimentul de securitate şi totodată posibilitatea de

a nu se confrunta cu o serie de evenimente pe care le presupun periculoase. Anamneza poate

preciza care evenimente din viaţa fiecăruia au determinat dezvoltarea acestui tip de

comportament. Aceste evenimente pot fi considerate incidente critice.

2. Aplicaţii ale metodei incidentului critic: scala cu ancore comportamentale, drumul critic.

În 1963, Smith şi Kendall dezvoltă o nouă tehnică de evaluare denumită scală de expectanţe

comportamentale, care este mai cunoscută sub numele de scală de evaluare cu ancore

comportamentale (SEAC). Acest tip de scală diferă de cele clasice atât sub aspect constructiv, cât

şi prin faptul că apelează la comportamente în loc de adjective, litere etc. Metoda are la bază

teoria lui Flanagan (1949) care a descris şi utilizat metoda incidentelor critice combinată cu

exemple de performanţe sau evenimente de muncă care au generat schimbări în cadrul unei

organizaţii sau al unui individ. Aceste evenimente nu pot fi toate de aceeaşi intensitate. Ele pot fi

considerate evenimente de intensitate mare, medie sau mică şi pot alcătui o scală de evaluare.

Landy şi Trumbo (1994) consideră că ancorele sau evenimentele critice sunt propoziţii

explicative care pot identifica cu precizie un nivel de performanţă. Ei preiau teoria lui Flanagan

şi o aplică în psihologia socială, unde aceste ancore sunt indicatori de performanţă.

Scalele de evaluare cu ancore comportamentale trebuie să răspundă la trei criterii importante: a.

factorii de performanţă să fie definiţi cu acurateţe; b. ancorele să descrie cu multă precizie

principalele categorii de performanţe (înalt, mediu, slab); c.răspunsul evaluatorului sa fie dirijat

prin urmărirea unor instrucţiuni precise de operare cu scala.

Etapele construcţiei unei scale cu ancore comportamentale (cf. Pitariu, 1994)

Etapa 1. Se utilizează metoda juriului, care presupune două- trei grupuri de experţi cărora li se

solicită să denumească în scris factorii sau dimensiunile care permit evaluarea performanţei într-

un domeniu dat. Se analizează rezlutatele şi se elimină factorii sau dimensiunile redundante

obţinându-se astfel o listă „curată“ care se supune din nou judecăţii experţilor. De această dată,

sarcina lor este să definească şi să explice fiecare dimensiune.

Etapa 2. Lista de dimensiuni şi definiţiile lor este analizată de un al doilea grup de experţi care

are obligaţia să găsească unul sau mai multe exemple de comportamente care să descrie clar

fiecare nivel de performanţă (comportament de nivel mare/mediu/mic).

Etapa 3. Se lucrează cu un al treilea grup de experţi care primeşte două liste: una cu dimensiuni

şi una cu comportamente. Sarcina acestui grup este să repartizeze fiecare exemplu de

comportament la dimensiunea sau factorul pentru care a fost scris. Operaţia se numeşte

52

retroversiune şi scopul ei este de a determina corespondenţa între dimensiune şi comportamentul

ancoră din punct de vedere calitativ.

Etapa 4. Comportamentele ancoră, sau itemii, care s-au reţinut după ultima triere sunt grupaţi pe

dimensiune şi un al patrulea grup de experţi notează individual pe scală de 5, 7 sau 9 fiecare

comportament. Este o operaţie de ponderare sau de localizare pe scală a ancorelor

comportamentelor.

Etapa 5. Urmează o etapă de determinare a fidelităţii scalei, ceea ce presupune aplicarea ei pe un

lot pilot de subiecţi, cărora li se cere să evalueză o persoană pe care o cunosc. Dacă evaluările

tind către acelaşi rezultat se poate considera că scala are un grad mare de fidelitate. Scala de

evaluare cu ancore comportamentale este o metodă calitativă şi va trebui validată statistic.

Metoda drumului critic a fost utilizată şi descrisă prima dată în 1957 de catre Walker şi Kelly.

Această metodă permite stabilirea unor paşi în desfăşurarea unei activităţi la care participă un

grup mare de lucru. A fost utilizată cu succes în organizaţii şi s-a constatat că timpul de lucru se

poate reduce la jumătate. Metoda presupune un program pe calculator. Tot în anii '50 se descrie o

variantă a drumului critic metoda P.E.R.T. (Program Evolution Review Technique) care permite,

prin ordonarea relaţiilor între indivizi de asemenea o reducere a timpului de lucru. În 1959 în

Franţa se finalizează o a treia variantă a drumului critic metoda M.P.M. (Metro Potential

Method).

În prezent sunt cunoscute mult mai multe variante ale metodei (în 1975, Septimiu Chelcea

numără 30 de variante). Această metodă de utilizare eficientă a timpului de lucru are la bază

premisa conform căreia o activitate, oricât de complexă, poate fi descompusă în activităţi simple

şi evenimente sau etape, care să marcheze începutul şi sfârşitul activităţilor. Activităţile

simultane sau succesive, în ordinea lor de desfăşurare (tehnologică sau logică) pot fi redate prin

arce (activitate arc) sau prin noduri (activitate nod). Un exemplu de programă a unei activităţi

prin metoda drumului critic se găseşte în cartea profesorului Septimiu Chelcea „Chestionarul de

investigaţie sociologică“ (1985, pp. 135-136).

Exerciţiu

Construcţia unei scale de evaluare cu ancore comportamentale (2 seminarii, se lucrează cu

microgrupuri de studenţi).

Bibliografie

Chelcea, S., (1975), Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică

Pitariu, H., (1994) Managementul resurselor umane – măsurarea performanţelor profesionale,

Bucureşti, Editura All

Dinca, M., (1998),.Echelle d’evaluation a ancrage comportamental de la créativité, Revue de

Psychologie, nr.2

53

PRELEGEREA VI

Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor

Introducere

Această a şasea prelegere abordează tematica analizei fenomenelor de dinamică a grupurilor, respectiv metoda sociomatricei, reţelele de comunicare, stilurile de conducere.

Obiective







Rezumat

55

În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la nivel de grup

social. Metoda sociometrică a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970), astfel încât să permită

evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi socială. Condiţia esenţială a îndeplinirii

unui obiectiv comun este comunicarea, ea reprezentând fundamentul relaţiilor interpersonale.

Formarea reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor sunt influenţate de diferite variabile

precum factorii socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social

al membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind matematic reţelele de comunicare

descrie o serie de dimensiuni ale acestora care permit evaluarea gradului de coeziune şi de

funcţionalitate.

1. Metoda sociomatricei

În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la nivel de grup

social. Metoda a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970), astfel încât să permită evaluarea

locului unei persoane pe o scala emoţională şi socială. Teoria lui Moreno asupra fenomenelor

psihosociale este o abordare dinamică care se bazează pe reacţii afective de tipul atracţie,

respingere, indiferenţă, reacţii care caracterizează viaţa oricărui microgrup. Moreno afirma că

sociometria se ocupă cu „studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei“.

Fundamentale pentru sistemul său sunt conceptele de spontaneitate şi creativitate. Spontaneitatea

este determinantă, ea reprezentând o reacţie potrivită la o situaţie nouă sau, o reacţie nouă la o

situaţie anterior întâlnită. Ea acţionează asupra creativităţii şi a modelelor culturale. Energia

psihică individuală eliberată prin spontaneitate se află la baza actului interpersonal, manifestat

prin atracţie – respingere – indiferenţă. Aceste trei elemente, acţionând ca acte de emisie sau

recepţie se numesc teleelemente. Teleelementul este „cea mai mică unitate de sentiment

transmisă de la un individ la altul“. El fundamentează corpusuri sociale care cresc în

complexitate: atomul social (reţeaua sociometrică elementară ce înconjoară un individ),

molecula socială (superatomul), socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale), grupurile

mici (ansambluri de socioide). Totalitatea structurilor formate de teleelemente se pot evalua prin

matricea sociometrică, care reprezintă aspectele microsociale ale vieţii sociale, patternul social.

În cadrul grupului se definesc două tipuri de relaţii, formale şi informale într-o relativă opoziţie.

Sociometria poate evalua diferenţierile de structură între aspectul formal şi cel informal al

relaţiilor de grup.

Activitatea grupurilor este coordonată de un lider, care are un rol determinant în stabilirea căilor

de acţiune ale grupurilor spre atingerea unui scop comun tuturor membrilor grupului. Grupurile

mici se caracterizează prin prezenţa unui obiectiv unic care se realizează prin eforturi

individuale. Există diferenţe între contribuţiile membrilor la scopul comun din mai multe puncte

de vedere: calitativ, cantitativ, al tipului, intensităţii. Au şanse să devină lideri persoanele care

56

contribuie în mod semnificativ la realizarea scopului, fiind percepuţi de ceilalţi ca persoane de

încredere. Se poate face o clasificare a tipurilor de lider:

liderul formal (oficial, instituţional), în acest caz poziţia de conducere rezultă din

structura socială fixată, prestabilită, funcţia fiind condiţia autorităţii sale

liderul informal (neoficial, neinstituţional): nu are o poziţie dată de structura căreia îi

aparţine, aceasta este dobândită în raporturile de preferinţa ale grupului, ocupă o poziţie

centrală datorită influenţei în grup.

Având drept criteriu relaţia lider-subaltern, tipul comportamentului de influenţare a unui subltern

(B) de către lider (A), B.M.Bass (1960) descrie trei tipuri de conducere:

conducere manipulativă: scopul lui A este să modifice comportamentul lui B;

conducere eficientă: comportamentul lui B se modifică în funcţie de dorinţa lui A;

conducerea pentru recompensă: modificarea de comportament a lui B îi aduce lui A o

recompensă.

R.B.Cattell (1954) evidenţiază două funcţii ale liderului:

structurarea grupului – iniţiative în procesul de structurare a grupului;

menţinerea grupului – păstrarea coeziunii în cadrul grupului, prin motivarea indivizior.

Considerând ipotetic că statutele se află într-o ordine unidimensională, simplă, ierarhia

membrilor grupului după competenţă şi simpatie coincide, Robert Bales a dorit să determine

dacă indivizii manifestă tendinţa de atribuire a unor roluri diferite în cazul în care nu există

diferenţe prestabilite de statut. Concluziile cercetării au fost următoarele:

persoanele generatoare de idei întreprind acţiuni mai multe în domeniul rezolvării

problemei, însă recepţionează dezaprobări mai numeroase, reacţii negative şi întrebări;

persoanele simpatizate au mai multe acţiuni în domeniul manifestării solidarităţii fiind

ajutate semnificativ de ceilalţi membrii ai grupului.

Se corelează pozitiv criteriul activismului cu cel al iniţiativei. Liderul formal este recunoscut de

grup ca având în majoritatea situaţiilor iniţiativă şi caracterizându-se prin activism, dar pe o scală

de evaluare a simpatiei se situează într-o poziţie secundară prin raportare la liderul informal.

Eficienţa tehnică a liderului formal este în raport invers proporţional cu popularitatea, deţinută de

liderul informal, care are competenţă superioară în relaţiile socioafective. De aici reiese

necesitatea existenţei în cadrul colectivelor umane a unui specialist în probleme umane care să

poată sesiza cauzele, efectele şi însemnătatea diferitelor fenomene apărute în grup: scăderea

eficienţei muncii, conflictele de muncă, incompetenţa profesională etc.

Chestionarul care stă la baza unei determinări sociometrice (a relaţiilor socioafective care se

dezvoltă într-un grup) permite tuturor membrilor grupului să precizeze relaţiile (pozitive sau

negative) pe care le întreţin cu ceilalţi. Fiecare trebuie să verbalizeze atitudini de alegere sau de

respingere în legătură cu partenerii săi. Cel mai simplu chestionar sociometric are două întrebări:

Cu cine aţi prefera să lucraţi pentru a efectua X activitate? şi Cu cine nu aţi prefera să lucraţi

pentru a efectua X activitate? Fiecare persoană chestionată răspunde indicând minim trei nume

de colegi.

Pentru a obţine răspunsuri valide este necesar să se respecte câteva condiţii, şi anume:

57

- grupul trebuie să aibă un trecut comun pentru ca relaţiile socioafective să funcţioneze;

- persoanele care sunt chestionate să accepte să completeze chestionarul, nu să li se

impună;

- răspunsurile să fie confidenţiale şi să fie garantată confidenţialitatea lor.

În baza răspunsurilor se calculează o serie de indici, denumiţi indici sociometrici. Indicii pot fi:

1. afectivi pozitivi: popularitatea (numărul de alegeri primite), expansivitatea pozitivă

( numărul de alegeri făcute), inserţia pozitivă (numărul de alegeri reciproce).

2. afectivi negativi sunt: excluderea (numărul de respingeri primite), expansivitatea negativă

(numărul de respingeri făcute), inserţia negativă (numărul de respingeri reciproce).

În interpretarea indicilor trebuie respectate o serie de reguli. Acestea sunt:

1. interpretarea indicilor nu se face izolat, ci corelativ;

2. rezultatele surprind situaţia dată sau precizată prin întrebări şi nu se pot generaliza pentru

alte situaţii;

3. rezultatele sunt valide pentru momentul de timp în care s-a aplicat chestionarul;

4. rezultatele reflectă doar relaţiile afective din grup fără să fie indicative pentru personalitatea

celor implicaţi (a celor la care se face referire).

Dacă indicii sociometrici oferă informaţii despre persoanele care fac parte din grup,

sociogramele permit descrierea structurii afective a grupului. Sociogramele sunt de două tipuri:

individuale şi colective.

Socigrama individuală constă în reprezentarea grafică a relaţiilor reale şi imaginare care unesc

un individ cu alţi membrii ai grupului şi corespunde atomului social.

Sociograma colectivă este reprezentarea grafică a tuturor relaţiilor socioafective care există în

grup.(Abric, 2002, p.137)

2. Reţelele de comunicare

Condiţia esenţială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea reprezentând

fundamentul relaţiilor interpersonale. Formarea reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor sunt

influenţate de diferite variabile precum factorii socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie

să îl îndeplinească, statutul social al membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind

matematic reţelele de comunicare, descrie o serie de dimensiuni a acestora care permit evaluarea

gradului de coeziune şi de funcţionalitate:

suma vecinilor fiecărui membru al grupului reprezintă numărul de persoane cu care un

membru al grupului poate comunica direct;

centralitatea este dată de numărul de opţiuni directe pentru o persoană din grup, se

cuantifică după numărul verigilor de comunicare;

suma totală a vecinilor – suma poziţiilor aflate la distanţă minimă faţă de o persoană;

suma distanţelor – suma pentru toate poziţiile a celor mai mici distanţe de la o poziţie la

alta.

58

Leavitt (1968) subliniază o serie de trăsături ale reţelelor de comunicare, având la bază modul în

care sunt interconectate elementele acestora:

Flexibilitatea reţelei: o reţea flexibilă este aceea în care pentru a rezolva o problemă

subiecţii au un traseu minim de parcurs. Numărul de mesaje este criteriul conform căruia

se stabileşte eficienţa teoretică a unei reţele şi se stabileşte după formula C=2 (n-1), în

care: C= numărul minim de comunicări; n= numărul de subiecţi.

Centralitatea reprezintă măsura apropierii persoanelor grupului. De această calitate

depinde cantitatea de informaţii deţinută de un individ. Informaţia deţinută de o persoană

determină diferenţele de comportament (viteza, agresivitatea, flexibilitatea, precizia);

Poziţia periferică relativă este reprezentată de diferenţa dintre centralitatea poziţiei

periferice şi centralitatea poziţiei celei mai centrale a reţelei. Odată cu creşterea poziţiei

periferice în cadrul grupului apare tot mai clar poziţia liderului.

În urma studiilor pe reţele de comunicare s-au stabilit o serie de ierarhizări ale acestora în funcţie

de diferiţi parametrii:

În funcţie de criteriul stabilitate: organizările de tip „roată“ (stea) şi „y“ sunt mai

stabile decât organizările de tip „linie“ şi „cerc“

În funcţie de viteza de transmitere a informaţiei: organizările de tip „roată“ sunt mult

mai rapidă decât organizările de tip „cerc“

În funcţie de numărul de mesaje emise: organizările de tip „cerc“ utilizează cel mai

mare număr de mesaje

În funcţie de numărul de erori care apar în activitaea grupului: numărul cel mai mare

de erori se întâlneşte în organizările de tip „cerc“

Organizările de tip „roată“şi „y“ funcţionează cel mai corect. Deşi formaţiunile de tip „stea“ şi

„y“ sunt mai eficiente, ele limitează independenţa acţiunii membrilor existând riscul pasivităţii şi

al insatisfacţiei. În cazul „cercului“, deşi lipsită de lider, neorganizată şi dătătoare de erori,

formaţiunea poate oferi mai multă satisfacţie şi poate fi mai activă, însă poate da naştere

activismului anarhic, ce riscă a se transforma, în cele din urmă, în insatisfacţie.

Grafic reţelele de comunicare se pot reprezenta astfel:

A)

B)

59

C)

E)

F)

G)

H)

3. Stilurile de conducere

60

Reţea în lanţ

Reţea de tip „roată“ (stea)

Reţea de tip „cerc“

Reţea de tip „y“

Stilul de conducere influenţează relaţiile de grup din toate punctele de vedere. Într-o serie de

cercetări efectuate asupra mai multor grupuri de către Lippit şi White s-au putut preciza

caracteristicile diferitelor stiluri de conducere. Cercetarea s-a fectuat pe trei grupuri de subiecţi.

În prima serie de experimente liderul îşi schimba stilul de conducere de la un grup la altul. În a

doua serie, grupurile parcurgeau succesiv trei tipuri de conducere. Tipurile de conducere au fost:

în cazul unei conduceri democratice votul a fost instrumentul de decizie a activităţii acestuia; în

cazul unei conduceri autoritare decizia a aparţinut în totalitate liderului; în cazul unei conduceri

„laissez faire“ membrii grupului au avut dreptul de a opta intre diferite variante de activitate

prezentate de lider.

Rezultatele primei variante de experiment au demostrat că odată cu trecerea timpului membrii

din grupul autoritar deveneau tot mai agresivi şi ostili la nivel interpersonal, cu o frecvenţă de

opt ori mai mare decât în cele democratice, faţă de lider manifestau supunere. Rezultatele celei

de a doua variante de experiment au demonstrat pe de o parte faptul că la trecerea de la

conducerea autoritară la cea democratică au loc apariţii bruşte de agresivitate şi pe de altă parte,

absenţa liderului autoritar generează agresivitate în grup.

Stilul de conducere democratic şi „laissez – faire“ sunt eficiente şi liderii se bucură de simpatie

din partea majorităţii persoanelor care fac parte din grup. În grupuri apar două tipuri de conflicte,

şi anume conflicte cu declanşare graduală şi conflicte cu declanşare bruscă. Lewin (1939)

explică conflictele în grup prin teoria câmpului. Agresivitatea reprezintă „expresia emoţională a

unei tensiuni interne“7. Tensiunea reprezintă o anumită trebuinţă, stabilind numai forţa

agresiunii, situaţia în ansamblu dând naştere efectelor. Agresivitatea dezbină unitatea în cadrul

grupului şi produce separarea membrilor de grup. P.Golu (1974) a demonstrat că în cazul

agresivităţii este vorba de interacţiunea proceselor motivaţionale ale membrilor grupului, „stilul

de conducere reprezintă de fapt, un ansmblu de procedee de orientare a subiecţilor în sarcină“. În

cazul grupurilor cu lider autoritar motivaţia subiecţilor vine din exterior, aceştia fiind vulnerabili

la perturbările ce-i pot influenţa, pe când în grupurile democratice există o motivaţie internă

pentru îndeplinirea sarcinii, interacţionând pozitiv cu sarcina şi rezistând la influenţele

exterioare.

Stilurile de conducere depind în mare măsură de natura activităţii, de relaţiile interpersonale, de

caracteristicile personale ale membrilor, de trăsăturile individuale ale liderului ş.a. Leavitt a

efectuat experienţe prin care a arătat că indicele centralităţii unui individ din grup contribuie la

probabilitatea acestuia de a deveni lider.

Un procedeu pentru măsurarea leadership-ului este oferit de Cattell: unui grup de n-1 indivizi i se

adaugă progresiv câte un lider în postură de persoană n şi se cuantifică performanţa realizărilor

grupului, ştiindu-se sintalitatea acestuia. Astfel se poate evalua poziţia liderului.

R.Pagès (1954) propune o metodă de măsurare a reuşitei liderului, în mod indirect variindu-se

succesele grupului prin retargerea alternativă a unor lideri.

7

61

Exerciţiu

Stabilirea liderului formal şi informal în grupa de studenţi utilizând metoda sociometrică.

Bibliografie

Moreno, J.L. (1970) Fondements de la Sociometrie, Paris, P.U.F., p. 26

Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York, Harper.

Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus.

Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group performance, J.

abnorm. soc. Psychol., 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză: Quelques effets de divers

canaux de communication sur la performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale

„Textes fondamentaux“, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316.

Lewin, K., Lippit, R., White, R., (1939) Patterns of aggresive behavior în experimentally

created social climates, Journal of Social Psychology, 10, p.271-299. citat după trad. în. l.

franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées experimentalement“

în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959, p.196-227

Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.233

Cattell, R.. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group Syntality, în:

Hum.Relat., 1954, 4, p.161-184

Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions majeurs,

Bull. Psychol., 1954, nr.7

Abric, J.C. (2002) Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi

62

PRELEGEREA VII

Cercetări asupra motivaţiei

Introducere

Această a şaptea prelegere abordează tematica cercetărilor asupra motivaţiei, cuprinzând studii asupra trebuinţelor, asupra atitudinilor, asupra credinţelor, precum şi studii de marketing.

Obiective







63

Rezumat

Motivaţia este definită ca un „sistem de impulsuri, imbolduri, pulsiuni interne, energizante sau

activatoare, stări tensionale sau mobiluri ale acţiunii şi conduitei“ Popescu Neveanu (1978).

Dacă motivul este interior şi funcţionează ca un generator de acţiuni, motivaţia trebuie înţeleasă

fie ca un ansamblu de motive, fie ca proces al motivării.

Cercetările asupra motivaţiei atât din punctul de vedere al metodelor, cât şi al interpretărilor, sunt

dependente de teoria psihologică căreia i se supun. Scopul cercetărilor a fost fie analiza

motivaţiei din interiorul psihismului (psihanaliza), fie analiza motivaţiei ca interacţiune socială

(psihologia situaţională).

Cercetările asupra motivaţiei îşi găsesc aplicabilitatea în domenii diferite, de la marketing la

psihologia muncii, din politică până la educaţie. Cele mai frecvente studii asupra motivaţiei

urmăresc să precizeze relaţii, caracteristici la nivelul trebuinţelor, al atitudinilor, al credinţelor şi

riturilor. Acest tip de cercetări presupune apelul la o serie de metode specifice: interviul

comprehensiv, analiza de conţinut, analiza documentelor ş. a. Studiul trebuinţelor poate utiliza ca

metodă analiza de conţinut care, având ca punct de plecare o grilă apriorică permite determinarea

trebuinţelor, ca şi a modalităţilor lor de exprimare în discurs (Murray, 1956). Studiul atitudinilor

se poate face utilizând metode calitative (analiza de conţinut, analiza jocurilor) sau prin metode

cantitative (chestionar, interviu). Studiul credinţelor presupune utilizarea unui tip de analiză de

conţinut, care se bazează în mod esenţial pe operaţia de categorizare. Ea presupune determinarea

într-un ansamblu de referinţe a acelora care reprezintă credinţe. Studiul riturilor presupune apelul

la metoda analizei de conţinut cu grilă apriorică. Riturile sunt definite astfel: „ansamblu de

conduite şi acte repetitive şi codificate, adesea solemne, de ordin verbal, gestual şi postural, cu o

puternică încărcătură simbolică, întemeiate pe credinţa în capacitatea de a acţiona a unor fiinţe cu

puteri sacre, cu care omul încearcă să comunice în scopul obţinerii unui efect anume“. (Riviere,

2000)

1. Studii asupra trebuinţelor

Trebuinţele sunt frecvent numite motive şi definite ca sistem de impulsuri, imbolduri, pulsiuni

interne, energizări sau activări, stări tensionale sau mobiluri ale acţiunilor şi conduitei (Popescu

Neveanu, 1977, p.464).

Metoda principală de studiu a acestora este analiza de conţinut cantitativă care presupune o grilă

apriori ca bază pentru stabilirea tipurilor de motive ca şi a modalităţilor lor de exprimare într-un

discurs. Prin discurs înţelegem orice expunere, de la cele oficiale până la discuţiile dintre

64

prieteni. Elementele grilei clasice de decodare a motivelor au fost descrise de Murray în 1956 şi

sunt: trebuinţa, suportul trebuinţei (elementul generator de dezechilibru), achiziţia, afilierea

(condiţii de satisfacere).

Trebuinţa presupune decodarea şi descrierea sistemului de impulsuri, stări tensionale etc.

manifeste în discurs, text etc.

Suportul este reprezentat de trăirile afective şi cognitive care susţin, conduc la generarea

unei trebuinţe. Cele mai frecvente tensiuni sau cauze declanşatoare de acţiune sunt

absenţa hranei, a repausului, a protecţiei, a susţinerii ca şi nevoia de identificare cu alţii,

de apartenenţă la o familie, de reputaţie şi prestigiu, de consideraţie, estetice etc.

Achiziţia este reprezentarea bunurilor materiale sau spirituale care pot reduce tensiunea

declanşată de trebuinţă.

Afilierea este o variantă de achiziţie în care integrarea sau participarea la acţiunile unui

grup reprezintă modalitatea de satisfacere a trebuinţei.

Pentru evaluarea trebuinţelor cel mai frecvent se folosesc tehnicile proiective. Mucchielli (1996)

exemplifică modalitatea de evaluare a trebuinţelor prin decodarea caracteristicilor trebuinţelor de

afiliere şi afecţiune ale adolescenţilor. În acest scop el a utilizat metoda proiectivă şi anume a

cerut unui grup de adolescenţi să descrie acţiunea reprezentată de un desen. Desenul a fost astfel

ales încât să poată induce trăiri corelative trebuinţelor de afiliere şi protecţie. El reprezenta doi

adolescenţi care se ţin după umeri în faţa unui adult care are o poziţie autoritară. Pentru a evalua

trebuinţele este necesară analiza discursului sau a povestirii adolescenţilor. Una din povestirile

asociate planşei prezentate a fost următoarea: „Doi tineri stau de vorbă cu un bătrân şi îi cer (1.

expresia unei trebuinţe de sprijin) bani ca să poată trăi, (2. expresia unei trebuinţe de

achiziţionare) pentru că bătrânul este bogat iar ei sunt săraci. Bătrinul îi sfătuieşte (3. trebuinţa de

consiliere) să se angajeze în fabrica lui (4. trebuinţa de suport) şi cei doi acceptă (5. dublă

trebuinţă de afiliere).“

Analiza textului evidenţiază următoarea situaţie: 1,2,5 sunt trebuinţe ale adolescenţilor, iar 3 şi 4

trebuinţe ale bătrânului; 1, 2, 3, 4, sunt elemente generatoare de trebuinţe, iar 5 pare a fi o

modalitate de rezolvare.

Limita acestui tip de analiză constă în dificultatea validării rezultatelor obţinute prin utilizarea

grilei clasice de decodare a motivelor descrise de Murray. Mucchielli (1996) consideră că

numărul mare de grile propuse pentru interpretarea motivelor se datorează unei definiţii

defectuoase a conceptului şi de aici rezultă dificultatea de evaluare a unei structuri motivaţionale

şi de validarea rezultatelor.

2. Studii asupra atitudinilor

Termenul de atitudine prezintă şi el mai multe sensuri, rezumând mai multe tipuri de relaţii. R.

Mucchielli distinge între atitudini de postură, de exprimare a unei opinii, de exercitare a unui rol,

atitudini care reprezintă predispoziţii generale. Considerând că atitudinea este un concept

indispensabil atât în psihologia socială cât şi în psihologia personalităţii, M. Rockeach defineşte

65

atitudinea ca o organizare durabilă a convingerilor despre un obiect sau despre o situaţie,

predispunând persoana să răspundă într-o manieră preferenţială. Atitudinea mai poate fi definită

ca orientare generală a unei persoane sau a unui grup, faţă de diferite elemente exterioare lui.

Precizăm că persoana sau grupul sunt consideraţi actori sociali, în timp ce elementele exterioare

se numesc obiecte sau eventual obiecte nodale. Prin urmare, atitudinea reprezintă un mod de a

reacţiona al actorului faţă de obiectele care au importanţă pentru el. Faptul de a reprezenta o

valoare le acordă obiectelor denumirea de nodale.

Atitudinile au următoarele caracteristici:

dispun de un suport comportamental (se exprimă prin comportamente şi opinii) care se

formează pe parcursul socializării, ceea ce presupune preluarea lor de la grupul social

prin interiorizare;

reprezintă un sistem cognitiv-afectiv-comportamental care individualizează persoana sau

grupul;

reprezintă modalităţi de relaţionare, ele intervenind în dinamica schimburilor sociale;

sunt caracterizate prin inducţie reciprocă, deoarece intervin în derularea relaţiilor sociale

şi le orientează.

Cercetarea atitudinilor se realizează folosind chestionarele, dacă se evaluează reacţiile afective

faţă de persoane şi grupuri de persoane şi a tehnicilor proiective atunci când se analizează gradul

de exprimare a atitudinilor, factorii care le-au generat şi căile prin care se pot restructura.

Atitudinile pot fi studiate din unghiul dinamicii intrinseci, în modul descris mai sus, sau al

modului în care intervin în relaţiile interumane. Din unghiul modelului de relaţionare,

modalităţile clasice de analiză sunt analiza tranzacţională, analiza jocurilor şi analza jocurilor de

rol.

Cercetarea atitudinilor prin metode calitative este o aplicaţie a analizei de conţinut. Ca şi în cazul

trebuinţelor, scopul este de a determina ce se ascunde sub învelişul unor expresii diverse şi care

este sensul general al trăirilor afective subiacente comune tuturor fenomenelor expresive

analizate. Ceea ce presupune o operaţie de categorizare, cu alte cuvinte se utilizează analiza de

conţinut, cu insistenţă pe etapa a doua a procedurii, deoarece fenomenele expresive analizate

funcţionează ca indicatori de atitudini.

Ipoteza conform căreia în societăţile „X „ domină o atitudine colectivă egocentrică şi

individualistă se bazează pe o serie de conduite observate la populaţia analizată, cum ar fi

scăderea numărului de căsătorii şi a numărului de copii, reacţii de refuz al regulilor de grup

social pe care le resimt ca fiind constrângătoare etc.

3. Studii asupra credinţelor

„Credinţa este o opinie fermă, o certitudine subiectivă asupra unui fapt sau a unei relaţii care nu

este de domeniul evidenţei şi uneori nici nu se poate demonstra, cum este cazul credinţelor

religioase. Se datorează întăririi afective a unor relaţii cognitive în condiţiile în care

66

demonstraţiile raţionale sunt inconsistente sau imposibile. În sens figurativ, credinţa o opţiune

sau opinie fermă“ (Popescu Neveanu, 1978, p.158).

Analiza credinţelor este un tip de analiză de conţinut care se bazează în mod esenţial pe operaţia

de categorizare. Evaluarea convingerilor despre existenţa unor forţe divine care controlează şi

decid soarta oamenilor presupune o concepţie structuralistă asupra conduitelor umane şi

determinarea într-un ansamblu de referinţe a acelora care reprezintă credinţe. Se presupune de la

început că se pot determina în diversitatea conduitelor actorilor un număr relativ restrâns de

credinţe care justifică comportamente diverse. Odată ce sistemul de credinţe devine explicit,

actorii pot fi înţeleşi deoarece s-au definit invariantele care justificau comportamentele lor.

Analiza credinţelor unor populaţii de africani faţă de boală şi moarte (Mucchielli, 1984) a condus

la o serie de concluzii cu rol explicativ. În acest studiu s-au folosit metode proiective.

Participanţilor la cercetare li s-a prezentat un desen reprezentând o vrăjitoare, un bolnav şi un al

treilea personaj care prin poziţia sa inspira căinţa. Prin instructajul facut li se cerea participanţilor

să construiască o povestire pornind de la imaginea infăţişată şi să răspundă la o serie de întrebări

privitoare la moarte şi boală.

Analiza răspunsurilor a permis descrierea sistemului de credinţe, care presupunea următoarele

invariante:

O forţa divină, spiritul (reprezentat de vrăjitoare) care poate interveni în destinul unei

persoane pedepsind orice încălcare a regulilor tribului;

Un sistemul de norme sociale, dictate de forţa divină care trebuie respectate neabătut;

În cazul în care aceste norme au fost încălcate există posibilitatea răscumpărării

greşelilor, fie printr-o plată directă făcută celui prejudiciat, fie prin intervenţia vrăjitoarei

care poate justifica în faţa forţei divine greşeala şi obţine iertarea pentru cel vinovat.

4. Studii de marketing

Marketingul calitativ este un instrument de gestiune care împreună cu cel cantitativ permite să se

„construiască“ pe piaţă oferta în funcţie de cerere. Marketingul este fundamental calitativ, chiar

dacă utilizează şi tehnici cantitative. El apare şi se dezvoltă direct corelat cu apariţia concurenţei

între întreprinderi. Întreprinderile sau producătorii care au apelat la marketing nu urmăresc doar

să impună propriile produse pe piaţă şi propriul punct de vedere clienţilor, ci mai ales le permite

să cunoască mai bine trebuinţele, aşteptările, dorinţele clienţilor potenţiali ca şi modul de

percepere şi interpretare a informaţiilor privitoare la produs, modul de funcţionare a pieţei, oferte

şi cereri ale partenerilor şi ale concurenţei etc. Conceptul a căpătat o aplicabilitate mai largă după

1969, noţiunea de marketing fiind aplicată şi în politică, organizaţii umanitare, în funcţionarea

intreprinderilor etc. Marketingul calitativ şi cantitativ nu se opun, ci se completează.

Marketingul calitativ permite formularea obiectivelor, o mai bună înţelegere a evoluţiei pieţii,

precizează deciziile. Marketingul cantitativ contribuie la alegerea segmentelor de piaţă (populaţii

sau obiecte, în sensul larg al cuvântului) care trebuie cercetate şi serveşte la programarea

modului de acţiune propriu-zis.

67

Marketingul calitativ asigură o bază psihosociologică cercetărilor şi presupune studii de

profunzime pe eşantioane mici. Aceste studii urmăresc să determine atitudini, trebuinţe, valori

constitutive ale stilului de viaţă etc. Marketingul cantitativ reprezintă o bază statistică, care face

apel la eşantioane cu caracteristici bine definite, cărora li se aplică chestionare.

Marketingul calitativ nu utilizează chestionarele, metode centrate pe interlocutor şi pe punctul lui

de vedere. Conştientizarea trebuinţelor şi a atitudinilor nu este întotdeauna evidentă, tendinţa de

a masca o serie de atitudini sau/şi comportamente sunt cele două motive pentru care

chestionarele nu sunt relevante în acest tip de cercetare. În aceste condiţii, se utilizeaza metode

specific calitative, focus grupul şi interviul comprehensiv, analiza de conţinut, probe proiective

care asigură atingerea scopurilor unei anchete de marketing.

Criteriile de evaluare a unor campanii publicitare sunt exemplificatoare pentru o abordare

calitativă în marketing. Se consideră că o campanie publicitară este potenţial eficientă dacă

îndeplineşte o serie de criterii de tipul:

capacitate de a crea un eveniment;

surprind caracteristicile concurenţei;

credibilitate;

perspective de memorare;

perspective de uitare;

exprimă beneficiul pentru consumator;

accesibilitate a mărcii (firmei producătoare);

gradul de implicare a consumatorului;

simpatia asociată produsului prezentat sau mărcii respective;

dimensiuni ale reclamei;

încredere indusă;

referire la tradiţie;

imagine a calităţii superioare prin raportare la concurenţă.

Exerciţiu

Analiză din punctul de vedere al criteriilor de evaluare a reclamei a campaniei publicitare a

firmei ORANGE.

Bibliografie

Riviere, C.,(2000) Socio-antropologia religiilor, Iaşi, Polirom

Chelcea, S., (1975), Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică ţi

Enciclopedică


68


Paris, Armand Colin

69

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Anastasi, A. (1982) Psychological Testing (5th ed.), MacMillan, N. Y.2. Babbie, E. R. (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA,

Woodsworth3. Bachrach, A. J. (1962) Psychological research: An introduction, New York: Random

House Wadsworth Company4. Baechler, J. (1975) Les Suicides, Paris, Calmann-Levy5. Bandura, A. R., Sheila, A. (1963) Imitation of film mediated aggressive models, Journal

of abnormal and social psychology6. Bannister, P. (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London,

Open University Press7. Bardin, L. (1991) L'Analyse de contenu, Paris, P.U.F.8. Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York,

Harper9. Beaugrand, J.P. (1982)(1988) Observation directe du comportement. In M. Robert (ed.)

Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie, St. Hyacinthe, Edisem10. Becker, G. (1996) Accounting for tastes, Cambridge, Harvard University Press 11. Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy, Grove Press New York12. Brandt, R.M. (1972) Studying behavior in natural settings, New York: Holt, Rinehart

and Winston, University Press of America13. Bulai, A. (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti14. Caplow, T. (1970) L'Enquête sociologique, Paris, Armand Colin15. Cartwright, D. P. (1953)(1963) L'analyse du matériel qualitatif. In L. Festinger & D.

Katz (eds.) Les méthodes de recherche dans les sciences sociales, Paris, P.U.F. 16. Cattell, R. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group

Syntality, în: Hum.Relat, 417. Chelcea, S. (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică18. Chelcea, S. (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică19. Chelcea, S. (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti,

Editura Institutului Naţional de Informaţii20. Chelcea, S. (1993) Analiza conţinutului, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi

L Vlăsceanu), Bucureşti, ed. Babel21. Chelcea, S. (2001) Analiza secundară a cercetărilor sociologice, în C. Constantinescu

(ed.), Sociologie, etică şi politica socială, Piteşti: Universitatea din Piteşti22. Chelcea, S. (2002) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Economică23. De Singly, F. (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere

a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom24. Denzin, N.K. (1989) The research act: a theoretical introduction to sociological methods,

(3rd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall25. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la créativité, Revue

de Psychologie, nr.226. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al. (eds.)

Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union27. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir

şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti

70

28. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new approach to employee evaluation, „Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti

29. Flick, U., Kardorff, E. von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds) (1991) Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union

30. Fontana, A. şi Frey, J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in Handbook of qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London, Sage

31. Frank, M. G. şi Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social perceptions: Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of personality and social psychology

32. Geertz, C. (1983) Local knowledge: further essays in interpretative antropology, New York, Basic Books

33. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.34. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz35. Haber, L.R. şi Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation? Evidence

from tongue twisters, American Journal of Psychology36. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and

Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-276

37. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus38. Holsti, O. R. (1969) Content analysis's for the social sciences, Reading, Mass. Addison-

Wesley39. Iluţ, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom40. Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom41. Kerlinger, F. (1978) Validitatea şi fidelitatea în măsurare în ştiinţele sociale, Polirom,

Iaşi42. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi43. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d'intelligence, Marabout, Alleur44. Krantz, D. S. (1979) A naturistic study of social influences on meal size among

moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine45. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage46. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior, Homewood, II:

The Dorsey Press. În H., Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti47. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall48. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group

performance, Journal of abnormal Psychology, 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză: Quelques effets de divers canaux de communication sur la performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale „Textes fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316

49. Lewin, K., Lippit, R., White, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in experimentally created social climates, Journal of social Psychology, 10, p.271-299. Citat după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959

50. Loftus, E.F. şi Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde amnesia, Memory & Cognition

51. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, Basic Books, New York52. Marx, M.H. (1963) The general nature of theory construction, In Theories in

contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York53. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University

Press54. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on

methodology and practice, London, Falmer Press

71

55. Mitrofan, N. Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992

56. Moreno, J. L. (1970) Fondements de la Sociométrie, Paris, P.U.F.57. Muchielli, A. (1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F.58. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences humaines et

sociales, Paris, Armand Colin59. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F.60. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude measurement,

London / New York, Pinter Publisher61. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological experiment: With

particular reference to demand characteristics and their implications, American Psychologist62. Osgood, C. E., Walker, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a content

analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology63. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions

majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.764. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation, Cahiers de recherche sociologique65. Patton, M., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbury Park, CA,

Sage66. Pitariu, H. (1983) Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Cluj-Napoca, Dacia67. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti68. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II, Universitatea din

Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Bucureşti69. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti70. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott, Foresman71. Radu, I. şi colaboratorii, (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj-

Napoca, Ed. Sincron72. Rogers, C. şi Kingers, G. M. (1966) Psyhotheraphie et relations humaines, ed. De

l'Universite de Louvain, 7 ed.73. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological experiment: The

experimenter's hypothesis as unintended determinant of experimental results, American Scientist

74. Rotariu, T. (1991) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj-Napoca, Universitatea Babeş-Bolyai

75. Sarantakos, S. (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London76. Strauss, A.L. şi Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded Theory

Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage77. Shaughnessy, J., Zechmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in psychology.

McGraw –Hill Publishing Company, New York78. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R. (1988)

Approaches to social research, New York, Oxford University Press79. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de

producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom80. Smith, P. C., and Kendall, L. M. (1963) Retranslation of expectations: an approach to

the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of Applied Psychology, 281. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed. N.K. Denzin si

Y.S. Lincoln) London, Sage82. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press83. Webb, E.J., Campbell, D.T., Sechrest, L., Grove, J. B. (1981) Noncreative measures in

the social sciences, 2d ed., Houghton-Mifflin, Boston

72

Metodologie partea 2

Documents

Transcript of Metodologie partea 2