UNIVERSITATEA TITU MAIORESCUFACULTATEA DE PSIHOLOGIE

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICEVol I

Curs pentru învăţământ la distanţă

Conf.univ.dr Margareta Dincă

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

A.CALENDAR 2006-2007

DATA

Cursul este predat studentului la înscriere.

Tutoriale :

Evaluare parţială :- verificare pe parcurs- lucrări de control

Evaluare finală :

B.INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este conf.univ. dr. Margareta Dincă, profesor titular la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate.

2.Tutorele este asist.univ. Alexandru Iordan

2

C.CURSUL

1.Introducere

PP2109 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite.

2.Prescriere

Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează metodologia cercetării psihologice, precum şi însuşirea modalităţilor de aplicare a acestora în practică.

3.Conţinut

În acest curs vor fi studiate principiile metodologice de bază ale cercetării psihologice, precum şi principalele metode de cercetare în psihologie, etapele cercetării, tehnici, instrumente teoretice şi aplicative de lucru.

4.Obiectivele cursului

Cursul de metodologia cercetării psihologice – aşa cum arată şi numele – are rosturi de iniţiere în terminologia şi problematica cercetării în psihologie.

Cerinţe :1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum sunt cunoştinţele dobândite cu ajutorul cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie etc.;2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin diferite modalităţi de evaluare ;3.participare la activităţile anunţate în calendarul disciplinei.

5.Organizarea cursului

Cursul de metodologia cercetării psihologice – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :

I.GENERALITĂŢI PRIVIND CERCETAREA ÎN PSIHOLOGIEII. NORME ETICE SPECIFICE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN PSIHOLOGIE. STRUCTURA RAPORTULUI DE CERCETAREIII. GENERAREA ŞI FORMULAREA PROBLEMELOR DE CERCETARE IV. GENERAREA ŞI FORMULAREA IPOTEZELORV. METODE ŞI DESIGN-URI DE CERCETAREVI. TIPURI DE DESIGN EXPERIMENTAL VII. METODE DESCRIPTIVE IVIII. MĂSURĂTORI INDIRECTE SAU ALTERNATIVE ALE COMPORTAMENTULUI UMAN

3

PRELEGEREA IGeneralităţi privind cercetarea în psihologie

Introducere

Această primă prelegere asigură o introducere generală în problematica cercetării în psihologie, asigurând cunoştinţe cu privire la scurt istoric al cercetării în psihologie, principiile cercetării ştiinţifice şi conceptele de bază în metodologie, cantitativ şi calitativ în ştiinţele socio-umane, precum şi informaţii cu privire la câteva domenii de activitate în psihologie.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii cercetării în psihologie ;

- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi concepte de bază ale metodologiei ;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,

esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

Conţinut şi tematizare

4

Rezumat

Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „ştiinţa metodelor“. În ştiinţele sociale,

metodologia are două scopuri: „analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri

pentru perfecţionarea acestei activităţi“ (Chelcea, 1995, p.56). Activitatea de cercetare presupune

utilizarea metodelor, a tehnicilor, a procedeelor şi a instrumentelor de cercetare. Metoda este „o

structură de ordine, un program după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea

atingerii unui scop“ (Popescu Neveanu, 1978). Metodele cercetării psihologice au un caracter

specific care decurge logic din specificitatea domeniului (ancheta, testul ş.a.). Tehnicile de cercetare

sunt subsumate metodelor şi reprezintă demersul operaţional al abordării fenomenelor studiate

(chestionarul, interviul ş.a.). Procedeele reprezintă un mod de utilizare a instrumentelor de

cercetare, care sunt „uneltele materiale (foaia de observaţie, ghidul de interviu, caietul test ş.a.) de

care se slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane“ (Chelcea,

1995, p.55)

1. Scurt istoric al cercetării în psihologie

Cercetarea socială (sau a societăţii umane, a comunităţilor umane) nu este o invenţie a ştiinţelor

moderne.

Socrates a cercetat caracteristicile structurale ale societăţii greceşti prin prisma filosofiei şi a

ştiinţelor politice. Studii empirice asupra socialului s-au semnalat anterior.

Hipocrat, Thales, Anaximandres, Xenophon, Aristotel pot fi consideraţi pionierii ştiinţelor

sociale. Din scrierile lor se pot decupa fragmente care întrunesc calificativul de ştiinţific şi

în care sunt utilizate metode descriptive şi comparative.

Aceste metode sunt preluate de cercetătorii europeni şi dezvoltate pentru ca în secolul XIX

să asistăm la o explozie a ştiinţelor sociale. Le Play investighează condiţiile de muncă ale

muncitorilor apelând la metoda monografiei. Bootes, în Marea Britanie, utilizează

observaţia participativă în studiul activităţilor din atelierele de lucru. Tehnici similare au fost

utilizate în Norvegia şi Danemarca. Creşterea conflictelor sociale pe fundalul dezvoltării

industriale au motivat cercetătorii să-şi intensifice eforturile în găsirea explicaţiilor reale ale

problemelor şi soluţionarea lor.

Debuturile paradigmei pozitiviste şi implicit a analizei cantitative sunt legate de filosoful

francez A. Comte, întemeietorul sociologiei. În 1848, Comte descrie caracteristicile

filosofiei pozitiviste şi introduce metoda pozitivistă în cercetare, metodă care predomină în

5

ştiinţele sociale până la mijlocul secolului XX. Pozitivismul este adoptat de şcoala

americană de psihologie. Aici cercetarea socială este instituţionalizată şi se dezvoltă în

cadrul universităţilor. Departamentul de cercetare al Universităţii Columbia este orientat pe

studii de psihologie socială, institutul Gallup este recunoscut pentru studiile asupra opiniei

publice. Până în 1960 ştiinţele socio-umane pot fi caracterizate ca fiind pozitiviste atât din

punctul de vedere al teoriei, cât şi al metodelor. Se utilizează observaţia, experimentul,

rezultatele sunt cuantificate şi aparatura statistică este foarte elaborată.

Debuturile analizei calitative sau a metodelor calitative în ştiinţele socio-umane sunt

marcate de empirismul idealist al Şcolii de la Chicago (1920). Cercetările efectuate de

Thomas şi Znaniecki asupra caracteristicilor atitudinale ale emigranţilor polonezi din S.U.A.

reprezintă unul dintre primele studii de tip calitativ. Debutul real al cercetărilor calitative

(comprehensive) are loc în anii 1960 când în literatura anglo-saxonă se defineşte conceptul

de analiză calitativă, ca o modalitate de cercetare care-şi are originea în sociologia

comprehensivă (Weber) şi în fenomenologie (Husserl). În Anglia, cercetările calitative se

dezvoltă în cadrul antropologiei sociale, iar în Franţa în cadrul etnologiei.

2. Principiile cercetării ştiinţifice şi conceptul de metodologie

2.1 Principiile cercetării ştiinţifice

Succesul cercetării empirice a comportamentelor umane (la nivel individual sau de grup) depinde de

respectarea unor principii fundamentale. Chelcea (2001) enumeră o serie de principii metodologice

printre care: principiul unităţii dintre teoretic şi empiric, principiul unităţii dintre înţelegere

(comprehensiune) şi explicaţie, principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ.

Conform principiului unităţii dintre teoretic şi empiric în cercetarea ştiinţifică, cunoştinţele

teoretice ghidează activitatea empirică (concretă de cercetare), iar datele obţinute astfel conferă

valoare de adevăr intuiţiei teoretice. Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi

explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte,

a înţelege de ce apare şi se derulează într-un anume fel un fapt sau un comportament social nu este

acelaşi lucru cu a-l explica. De exemplu, putem înţelege intuitiv cauzele care conduc la apariţia

unor mişcări sociale, dar acest lucru nu garantează corectitudinea, obiectivitatea şi realismul

concluziilor. A explica presupune a descoperi, a demonstra şi a susţine cu argumente concrete

cauzele care au condus la apariţia mişcărilor sociale. Concluzile se vor baza pe fapte concrete şi

reale, nu pe simple intuiţii. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea

convergentă a metodelor statistice (specific cantitative) şi a metodelor cazuistice (specific

calitative).

2.2. Paradigmă, metodologie, metodă, tehnică

Cercetările asupra fenomenelor sau evenimentelor sociale sunt procese complexe care presupun

structuri teoretice bine definite. Din acest motiv, înainte de a începe să descriem procedurile

cercetării ştiinţifice, sunt necesare câteva precizări referitoare la conceptele de paradigmă,

metodologie, metodă şi tehnică.

6

Paradigma, sau teoria, reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care realitatea este

percepută. Acest set de informaţii presupune o descriere a socialului şi modalităţi de înţelegere a lui.

Paradigma este o explicaţie sau o teorie foarte generală asupra lumii, care poate sta atât la baza unor

abordări de tip pozitivist (cantitativ – descriptiv) cât şi comprehensiv (calitativ). Aşadar,

paradigmele se pot clasifica în două categorii, paradigme care stau la baza interpretării pozitiviste şi

paradigme care stau la baza interpretării comprehensive.

Alţi cercetători clasifică paradigmele în trei categorii:

paradigme pozitiviste, care stau la baza studiilor pozitiviste şi neopozitiviste;

paradigme interpretative, care subsumează o serie de teorii în ştiinţele sociale:

fenomenologia, etnometodologia, hermeneutica, psihanaliza, etnologia, etnografia,

sociolingvistica;

paradigme critice, care se aplică în sociologie, marxism, feminism.

Metodologia se poate defini în cel puţin două sensuri. Într-un sens, metodologia este considerată

identică cu modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular, incluzând informaţiile teoretice

adiacente temei cercetate şi metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse. În acest sens

fiecare cercetare are o metodologie distinctă, fiecare cercetător utilizează propria sa metodologie

care diferă de la un studiu la altul. Utilizând această definiţie, ajungem cu uşurinţă la concluzia că:

„există tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există“. Ar fi mai corect să considerăm şi să

denumim această accepţiune proiect de cercetare şi nu metodologie (Sarantakos, 1994).

O altă accepţiune consideră metodologia ca fiind construită în baza unor principii

teoretice bine definite. În acest caz ea oferă studiului o structură dependentă de tipul de

paradigmă (teorie) la care aderă cercetătorul şi reprezintă un ghid al cercetării. Aşadar,

metodologia rezultă din paradigmă şi nu din modelul de cercetare. În conformitate cu această

definiţie vom avea metodologii calitative şi cantitative, dependente de paradigma care defineşte

standardele şi principiile necesare pentru alegerea metodelor.

2.2.3. Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate într-o cercetare pentru culegerea şi

prelucrarea datelor.

Într-un anume sens metodele sunt a-teoretice şi a-metodologice, pentru că putem utiliza aceleaşi

metode indiferent de paradigma şi metodologia cărora li se supune cercetarea (spre exemplu,

metoda observaţiei poate fi utilizată în amândouă tipurile de studii).

7

2.2.4. Tehnica este un concept definit relativ ambiguu în literatura de specialitate. Vom considera

tehnica un demers operaţional al cercetării. Spre exemplu, metoda este ancheta, iar chestionarul şi

interviul sunt tehnici.

3. Cantitativ şi calitativ în studiile socio-umane

Cercetarea calitativă a fost aşa cum era de aşteptat deseori comparată cu cercetarea cantitativă.

Această opoziţie care pare a se creiona este doar relativă. O cercetare riguros ştiinţifică considerăm

că în fapt obligă la împletirea celor două tipuri de metode. Este necesar să stabilim exact deosebirile

între cele două tipuri de cercetări.

3.1. Cercetarea pozitivistă, cantitativă. Din punct de vedere epistemologic, paradigma pozitivistă

căreia i se supun cercetările cantitative consideră că evenimentele, faptele, informaţiile care se

obţin prin metode descriptive şi experimentale pot fi analizate într-un mod neutru şi obiectiv.

Cu alte cuvinte, pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului (o conduită externă

„care reproduce“ ad integrum trăirile interne), care poate fi măsurată de cercetător absolut obiectiv.

Subiectivitatea, identificată ca eroare, sau posibilă eroare, poate fi conform acestei perspective

eliminată prin concordanţa observaţiilor (vezi principiul obiectivităţii din psihologia generală) şi

verificarea experimentală. Cu cât numărul cazurilor de analizat este mai mare, cu atât certitudinea

rezultatelor creşte. „Cantitativiştii“ pun mai puţin preţ pe detalii, insistând pe numărul de cazuri.

Cercetările cantitative, prin caracterul ştiinţific riguros, adică matematic al metodelor sale şi prin

condiţiile ferme de selecţie a eşantioanelor de subiecţi permit controlul rezultatelor şi generalizarea

lor. Dealtfel, utilizarea matematicii în cercetările sociale este unica modalitate de a asigura

caracterul ştiinţific, susţin adepţii acestei abordări.

3.1.1. Principiile de bază în metodologia cantitativă sunt următoarele:

realitatea este obiectivă, simplă;

fiinţa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care trăieşte, la fel cum

lumea fizică este determinată de legi ferme. Prin urmare, sarcina pihologilor şi sociologilor

este să descopere legităţile care dirijează comportamentul uman;

datele de cercetare nu trebuie interpretate prin prisma valorilor morale. Ceea ce înseamnă că

informaţia care se obţine prin aplicarea unei probe este o informaţie neutră şi care nu se

asociază cu calificative de tipul bun sau rău;

ştiinţele sociale şi cele naturale se conduc după aceeaşi logică şi au aceleaşi fundamente

metodologice.

explicaţia unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare. În ceea ce priveşte construcţia

teoriilor, ea trebuie să urmeze o cale bine definită, prin utilizarea de concepte şi proceduri

formale astfel încât rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin utilizarea unui

aparat matematic comun;

8

demersul logic al teoriilor este deducţia.

3.2. Cercetarea comprehensivă şi calitativă. Paradigma comprehensivă căreia i se supun cercetările

calitative consideră pe de o parte că psihismul nu este integral prezent în comportamentul manifest,

şi pe de altă parte neagă teza independenţei posibile între conduita de măsurat, observat şi percepţia

ei obiectivă. Conform acestei teorii, obiectivitatea cercetătorului este o iluzie. G. Devereux

precizează în 1980 că în ştiinţele socioumane trebuie să se ţină cont şi de cercetător, iar

trăsăturile acestuia ca individualitate umană sunt vrând-nevrând implicate în activitatea de

cercetare şi pot influenţa rezultatele. Ca urmare, cercetătorul va trebui să apeleze la observaţia

participativă (în locul observaţiei sistematice, propuse de pozitivişti) care obligă la implicarea

directă, nemediată. Pentru a îndrepta neajunsul propriei noastre condiţii umane (incapacitatea de a fi

total obiectivi), autorul propune validarea de semnificaţie ca moment obligatoriu al cercetărilor

calitative. Această metodă se aseamănă cu principiul obiectivităţii, bine cunoscut în psihologia

generală, şi anume, validarea de semnificaţie este obţinută printr-o analiză obiectivă şi critică a

datelor intermediare şi finale ale unei cercetări de către un grup neutru. Aceşti „alţii“ (în sensul

utilizat de Pavelcu) pot fi cercetători sau specialişti în acelaşi domeniu. Dacă raportul (intermediar

sau final) este apreciat ca fiind inteligibil şi coerent, atunci cercetarea este obiectivă. Datele de

cercetare calitativă nu pot fi generalizate, dar nici nu îşi propun acest scop. Ea ţinteşte la o analiză

de profunzime a caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, cu alte cuvinte mai puţine cazuri,

dar mai multe detalii.

3.2.1. Principiile de bază ale metodologiei calitative

Metodologia calitativă este considerată uneori a fi „tot ce nu este metodologie cantitativă“, sau „un

supliment al metodelor cantitative“, sau „o alternativă a acestora“. Considerăm punctul de vedere

conform căruia metodologia calitativă este o alternativă la metodele tradiţionale a fi cel mai

apropiat de adevăr cu precizarea că metodologia calitativă s-a structurat în timp şi presupune o serie

de caracteristici proprii. Chiar dacă aşa cum vom vedea ea nu este atât de diversă, de extinsă

precum „adversara“ sa metodologia cantitativă.

Lamneck în 1988 formulează principiile metodologiei calitative. Acestea sunt:

Principiul deschiderii. Cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată, prin ipoteze şi

proceduri care să îi limiteze evoluţia. Ipotezele reprezintă un scop al cercetării, nu o

condiţie.

Principiul comunicării. Studiile calitative presupun întotdeauna directa participare a

cercetătorului şi implicit comunicarea face-to-face între acesta şi participanţi. Participarea

cercetătorului, implicarea directă nu trebuie înţeleasă ca o dependenţă a acestuia de

respondent, ci ca un travaliu comun pentru a obţine un maxim de informaţii despre realitate.

Participanţii definesc, explică şi interpretează realitatea, în timp ce cercetătorul selectează

ceeea ce este esenţial, comun, definitoriu pentru faptul social.

9

Principiul realităţii sociale ca proces. Scopul cercetărilor este acela de a identifica modul de

construire a pattern-urilor comportamentale (individuale sau sociale) şi de a defini sensul

acţiunilor umane.

Principiul reflexivităţii şi analizei. În cercetarea calitativă, fiecare simbol sau sens este

considerat a fi reflexul contextului în care a luat naştere. Analiza acestora presupune o

metodă flexibilă care să surprindă schimbările contextuale.

Principiul explicaţiei. Cercetătorul explică în amănunt participanţilor la cercetare ce se

aşteaptă de la ei şi care este procedura de lucru. Analiza datelor are scopul de a descrie şi

teoretiza un proces social.

Principiul flexibilităţii. Metodologia calitativă este flexibilă din multe puncte de vedere

(spre exemplu, în alegerea metodelor şi a procedeelor), iar designul se poate schimba pe

parcursul cercetării în funcţie de cerinţele contextului.

3.2.2. Trăsăturile caracteristice metodologiei calitative sunt următoarele:

se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, nu de experimente de laborator;

utilizează analiza inductivă, care presupune selecţia datelor esenţiale dintr-un număr mare de

elemente de amănunt;

se ocupă de cercetări holistice în sensul în care fenomenul social este înţeles şi analizat ca un

sistem complex, care în totalitate are o semnificaţie diferită alta decât suma părţilor

componente;

colecţionează date calitative, detaliate, descrieri de „amănunte sociale“;

presupune participare personală şi raţionamente de tip insight, ceea ce înseamnă că

cercetătorul nu poate apela la operatori de interviu;

abordarea calitativă a socialului este o abordare dinamică a fenomenelor, care presupune

abilitatea de adaptare la schimbările care intervin. Se consideră că nu se poate lucra conform

unui plan antestabilit, structurat, ordonat şi „bătut în cuie“, căci societatea este evolutivă şi

tocmai această evoluţie trebuie descrisă;

orientată pe unicitate, presupune acceptarea de la debut a ideii că fiecare caz este unic şi ca

urmare trebuie cercetat ca atare;

utilizează analiză contextuală, ceea ce înseamnă plasarea fiecărui eveniment social într-un

cadru istoric şi temporal bine definit;

obligă cercetătorul la neutralitate empatetică, presupune capacitatea de a rămâne neutru şi în

acelaşi timp de a percepe empatic trăirile subiecţilor studiaţi;

cercetarea calitativă are un design de cercetare flexibil, în care cercetătorul să se poată mişca

independent. (Patton, 1993).

3.3. Asemănări şi deosebiri între metodologia cantitativă şi calitativă

10

Metodologia cantitativă Metodologia calitativă

1. Considerarea realităţii

psihologice

Obiectivă, simplă, unică,

măsurabilă

Subiectivă, problematică,

holistică, un construct social.

2. Relaţia cauză – efect

Raţionamente nomologice,

care permit stabilirea de

relaţii cauzale şi

corelaţionale.

Rationamente non-deterministe,

fără utilizarea relaţiei cauză-efect

în explicaţii. Interesează

cauzalitatea circulară şi simbolică

3. Abordarea realităţii Negarea complexităţiiAprofundarea şi descrierea

complexităţii

4. Demersul logicDeductiv, nomotetic, bazat pe

reguli stricte verificabile

Inductiv, idiografic, interpretativ,

logica descoperirii.

5. Metodele

Cantitative, matematice,

utilizarea statisticii „in

extenso“

Calitative, cu mai puţin interes

pentru statistică, analiză calitativă

respectând principiul validării de

semnificaţie

6. Rolul cercetătorului

Poate fi pasiv, interpretează

informaţiile, nu este obligat

să participe la cercetări

putând utiliza operatori de

interviu ş.a.

Activ, ia parte direct la cercetare,

este implicat, nu se utilizează

operatori de interviu

7. Modalităţi de generalizareGeneralizări inductive,

abordări nomotetice

Generalizări analitice sau

conceptuale

4. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociaţiei Psihologilor Americani, APA)

4.1. În anii ’80, Asociaţia Psihologilor Americani (APA) precizează în urma unor studii patru

domenii principale de activitate în psihologie. Fiecare domeniu presupune o serie de activităţi

specifice.

1. Un prim domeniu este cel de cercetare şi evaluare, care presupune activităţi cum ar fi :

definirea unor probleme de studiu (întrebări la care trebuie sa găsim un răspuns);

elaborarea unui proiect – program de cercetare (include şi metodologia);

colectarea datelor (informaţiilor) necesare pentru a soluţiona problema;

interpretarea informaţiilor şi evaluarea lor;

redactarea unui raport de cercetare care în cazul în care metodologia este de tip calitativ este

urmat de o evaluare externă;

publicarea rezultatelor cercetării.

2. Al doilea domeniu este cel al intervenţiei terapeutice, care implică o serie de activităţi cum ar fi:

planificarea strategiilor de intervenţie şi fixarea unor obiective realiste;

11

acceptarea supervizării;

modificarea terapiei şi reorientarea pacientului dacă este necesar;

3. Al treilea domeniu este cel al aplicaţiilor organizaţionale (organizaţie = orice grup care

funcţionează cu un anumit scop), care implică o serie de activităţi cum ar fi :

evaluarea necesarului de resurse umane;

acordarea de asistenţă în modificarea programelor sau a sistemelor de lucru;

stabilirea unor relaţii de colaborare cu membrii organizaţiei respective;

obţinerea consimţământului de a participa la activităţile de cercetare;

4. Al patrulea domeniu este cel de diagnostic şi evaluare şi se referă la procedeuri de evaluare şi

stabilire a caracteristicilor unei populaţii sau a unui individ. Implică activităţi cum ar fi:

selecţia instrumentelor sau tehnicilor ce se vor utiliza;

adaptarea lor (traducerea, validarea, stabilirea de etaloane);

administrarea probelor respective;

interpretarea rezultatelor;

validarea datelor de evaluare cu alte tipuri de informaţii obţinute despre populaţia sau

persoana respectivă.

4.2. Domenii în care este utilizată predominant metodologia calitativă (conform Jacob, 1988):

Ecologia umană, ştiinţa care se ocupă de descrierea pattern-urilor comportamentale

cotidiene;

Ecopsihologia, ştiinţa care investighează relaţiile dintre indivizi şi mediul social

pentru a identifica modalităţile de adaptare umană;

Etnografia, ştiinţa care surprinde modul în care cultura influenţează dezvoltarea

umană;

Antropologia cognitivă, ştiinţa care studiază indivizii din perspectiva schemelor şi

categoriilor mintale interrelaţionate;

Comunicarea (domeniul al etnografiei), ştiinţa care se ocupă de modalităţile de

interacţiune verbale sau nonverbale.

Exerciţii

1.Propuneri de teme pentru proiectele de cercetare anuală (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

2.Propuneri de posibile design-uri de cercetare şi de metode (exemple şi soluţii).

3.Ce bdiferenţă există între conceptele de teorie, metodă şi metodologie ? Explicaţi.

12

Bibliografie

Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura

Institutului Naţional de Informaţii

Babbie, E., (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA, Woodsworth

McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on methodology and

practice, London, Falmer Press

13

PRELEGERA II

Norme etice specifice cercetării ştiinţificeîn psihologie şi raportul de cercetare

Introducere

Această a doua prelegere permite înţelegerea standardelor etice specifice relaţiei dintre psiholog şi participant la cercetare, a standardelor etice specifice cercetărilor din zoopsihologie,a celor specifice redactării raportului de cercetare, a standardelor tice specifice cercetării calitative precum şi structura raportului de cercetare

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii normelor etice în cercetarea psihologică ;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale metodologiei

psihologiei, esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

Conţinut şi tematizare

14

Rezumat

„Psihologii respectă demnitatea şi valoarea individului şi se străduiesc să păstreze şi să protejeze

drepturile umane fundamentale.“ (Standarde APA, 1998).

Asociaţia Psihologilor Americani (APA) a formulat codul etic cu scopul de a orienta şi preciza

responsabilităţile psihologilor în cele patru domenii de activitate descrise în urma studiilor de

cercetare a acestei profesii. Aceste domenii sunt: cercetare şi evaluare, intervenţie terapeutică,

aplicaţii organizaţionale şi evaluare. Codul propune o serie de principii care privesc

responsabilitatea, competenţa, standardele legale, expunerile publice, confidenţialitatea, bunăstarea

clientului, relaţiile profesionale, tehnicile de măsurare, cercetarea în psihologia umană, cercetarea în

psihologia animală. Principiile generale ale codului precizează normele etice pe care trebuie să le

respecte psihologul, atît în cercetare cât şi în alte domenii de activitate.

Orice studiu ştiinţific presupune o planificare, parcurgerea unor etape distincte într-o succesiune

logică. Etapele cercetării în ştiinţele socio-umane, deci şi în psihologie au făcut obiectul mai multor

clasificări şi regăsim în literatura de specialitate descrieri care indică patru faze, dar şi 14.

Sintetizând diferitele clasificări putem considera ca absolut necesare parcurgerea următoarelor etape

de cercetare: stabilirea temei, fixarea obiectivelor şi/ sau a ipotezelor, selecţia metodelor, stabilirea

loturilor de subiecţi, pretestare, administrarea probelor şi culegerea de date, prelucrarea

informaţiilor de teren şi analiza lor, redactarea raportului de cercetare.

Succesiunea etapelor este diferită în funcţie de tipul de metode la care apelăm în cercetare. Astfel se

vor constata ordonări diferite ale fazelor cercetării cantitative (descriptive, experimentale) de cele

calitative.

1. Standarde etice specifice relaţiei dintre psiholog şi participant la cercetare; Standarde etice

specifice cercetărilor din zoopsihologie; Standarde etice specifice redactării raportului de

cercetare

În cercetarea psihologică, ca în orice altă activitate este necesar să se respecte o serie de norme de

conduită morală. Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.) a formulat codul etic al profesiei de

psiholog. Acest cod cuprinde un corp de reguli comun tuturor psihologilor indiferent de domeniul în

care activează şi o serie de reguli specifice fiecărui domeniu.

În ceea ce priveşte cercetarea şi evaluarea, codul etic A.P.A. reglementează:

activităţile de cercetare (cu subiecţi/participanţi umani, dar şi cercetările de zoopsihologie);

condiţiile de publicare a raporturilor de cercetare.

15

1.1. Cercetarea cu subiecţi umani

Principiul 9 privind cercetarea cu subiecţi/participanţi umani precizează în preambul: „Decizia de a

întreprinde cercetări se bazează pe judecata chibzuită a psihologului în legătură cu modul în care

poate contribui cel mai bine la dezvoltarea ştiinţei psihologice fără să prejudicieze în vreun fel

bunăstarea umană. În luarea deciziei privind conducerea cercetării, psihologii iau în considerare

direcţiile alternative şi resursele umane şi materiale care pot fi investite. În baza acestor consideraţii,

psihologii desfăşoară investigaţia cu respect şi preocupare pentru demnitatea şi bunăstarea

persoanelor participante şi, pe de altă parte, acordând atenţie sporită legilor şi standardelor

profesionale care guvernează conducerea cercetării cu participanţi umani.“

Aşadar, cercetătorul în domeniul social, ca în oricare altă ştiinţă are responsabilitatea demersului

ştiinţific. Demersul ştiinţific presupune coordonarea cercetării cu competenţă, raportarea corectă a

rezultatelor, utilizarea surselor de informaţii onest, luarea în considerare a consecinţelor studiului

pentru societate, acceptarea supervizării şi a expertizei ştiinţifice. Hotărârea de a întreprinde o

cercetare aparţine psihologului, care analizează în ce măsură activitatea (informaţiile care se obţin)

contribuie la dezvoltarea ştiinţei psihologice şi mai ales la asigurarea bunăstării umane. În luarea

acestei decizii, psihologul analizează diferitele alternative şi îşi fixează obiective şi ipoteze de

cercetare în funcţie de resursele de care dispune şi de importanţa acestora pentru comunitatea

umană. În baza acestor consideraţii, psihologii îşi desfăşoară cercetarea având obligaţia de a acţiona

în aşa fel încât să nu supună participanţii la cercetare unor proceduri generatoare de frustrare.

În planificarea unui studiu, se impune o atentă evaluare a importanţei acestuia şi în ce măsură

obţinerea unor rezultate ştiinţifice ar presupune nerespectarea parţială sau totală a unor norme de

conduită etică. Cerinţele metodologice ale studiului pot solicita utilizarea unor proceduri în care

subiectul sau participantul la cercetare nu este avertizat anterior. În aceste condiţii, este obligatoriu

ca înainte de a începe studiul, să se stabilească dacă utilizarea unor astfel de demersuri este

justificată de rezultatele ştiinţifice / aplicative ale studiului şi să se găsească proceduri alternative.

1.2. Cercetarea de zoopsihologie

Principiul 10 se referă la grija şi utilizarea animalelor în cercetările de zoopsihologie şi precizează:

„Un investigator al comportamentului animal se străduieşte să promoveze înţelegerea principiilor

comportamentale de bază şi/sau să contribuie prin cercetările pe animale la îmbunătăţirea sănătăţii

şi bunăstării umane. În atingerea acestor scopuri, cercetătorul este obligat să asigure bunăstarea

animalelor şi să le trateze cu atenţia cuvenită. Cu toate că există legi şi reglementări, protecţia

imediată a animalului depinde de conştiinţa personală a cercetătorului.“

În general, cercetările cu animale nu sunt valoroase în sine, ci reprezintă modalităţi prin care se

poate contribui la asigurarea bunăstării umane. Cercetările cu animale presupun cunoştinţe şi

abilităţi speciale. Un psiholog care coordonează un astfel de studiu are obligaţia de a asigura

securitatea şi confortul animalelor şi este responsabil de activităţile desfăşurate de toată echipa de

cercetare. Psihologii au obligaţia să depună toate eforturile pentru a minimiza disconfortul, boala şi

durerea animalelor. Dacă se impun proceduri care obligă, le provoacă dureri sau stres ele se vor

utiliza doar dacă nu există o alternativă sau dacă rezultatele obţinute prin această cercetare sunt

16

foarte importante prin aplicabilitatea lor în zona umană. Dacă pe parcursul cercetării, de exemplu,

este necesar să se curme viaţa unui animal este obligatoriu ca acesta să se facă rapid şi fără durere.

1.3. Standarde etice specifice publicării raportului de cercetare

Publicarea rezultatelor unei cercetări, sub forma unui articol / cărţi nu înseamnă doar a face publice

rezultatele unui studiu, ci în acelaşi timp reprezintă o afirmare socială a cercetătorului şi a instituţiei

din care acesta face parte.

În mod obişnuit, publicarea unui raport trebuie să respecte condiţiile impuse de editor, mai exact de

Comitetul ştiinţific al editurii respective. Acestea privesc:

nivelul ştiinţific al informaţiilor;

respectarea unei metodologii ştiinţifice care să acopere obiectul de cercetare;

corectitudinea rezultatelor;

originalitatea informaţiilor. Orice preluare de informaţii la care nu se semnalează sursa sau

orice preluare de informaţie ocazională fără nominalizarea autorului este considerată plagiat.

Tot în sfera plagiatului se înscrie şi semnarea unor articole care prezintă date de cercetare

care nu sunt rezultate ale propriei activităţi;

claritatea şi corectitudinea datelor de identificare a autorului / autorilor. Atunci când se

semnează un articol, semnătura trebuie însoţită de precizarea poziţiei cercetătorului

(psiholog / master în psihologie / cercetător);

respectarea unui model standard de redactare;

dacă după publicarea articolului se constată erori, autorii au obligaţia să semnaleze aceste

erori prin erate, corecţii etc.;

recenzorii au obligaţia să respecte confidenţialitatea informaţiilor cuprinse în articolul

respectiv.

2. Standarde etice specifice cercetării calitative

Specificitatea normelor decurge din poziţia pe care o are cercetătorul în acest tip de cercetare şi

anume implicarea directă, participativă la cercetare. În acest tip de cercetări nu se poate apela la

operatori de interviu. Problemele etice pot fi analizate prin prisma relaţiilor care se stabilesc între

cercetător şi participanţi la cercetare şi informaţiile obţinute.

Relaţia cercetător – participanţi la cercetare priveşte caracteristicile morale ale activităţii din

teren. Se pot ridica întrebări de genul: „Ce compromisuri trebuie să facă cercetătorul pentru a

obţine informaţiile necesare atingerii scopului fixat?“, „Din ce motive participanţii la cercetare

acceptă să ofere informaţiile necesare cercetării?“ ş.a.

Relaţia cercetător – informaţii care se obţin prin studiu. Orientarea personală, socială sau

politică poate „colora“ informaţia culeasă, analiza şi interpretarea datelor. Este necesar să se

evite astfel de imixtiuni ale trăirilor personale în datele de cercetare şi să se îndeplinească

condiţiile de obiectivitate, eventual prin neparticiparea la studii în care implicarea poate fi foarte

puternică. De exemplu, proprietarul unor case naţionalizate nu poate fi cercetător al problemelor

17

chiriaşilor din casele naţionalizate. Redactarea unui raport de cercetare presupune decizii

ideologice, etice şi estetice: „Ce sens dau informaţiilor şi cum exprim aceste rezultate astfel

încât să nu divulg subiecţii participanţi la ea.“ Cu cât o cercetare este mai bine făcută, cu atât

problemele de etică sunt mai mari, căci riscul identificării participanţilor este mai mare.

Cele mai frecvente modele etice întâlnite în cercetarea calitativă sunt:

Modelul absolutist care precizează că cercetătorul nu are voie să depăşească în studiile sale

limitele comportamentelor şi evenimentelor care aparţin domeniului public. Ex.: Nu se fac

cercetări în problemele cuplului.

Modelul potlogarului consideră că un cercetător are voie să apeleze la orice mijloace pentru a

obţine datele, inclusiv identitatea falsă.

Modelul relativist apreciază că singurele principii şi norme în vigoare sunt cele care derivă din

profesionalismul cercetătorului.

Modelul contextual relativizează codul moral considerând că orice cercetare presupune

probleme de etică, dar important este ca deciziile luate să nu determine consecinţe negative.

Modelul feminist propune un set de principii care să ghideze cercetarea ştiinţifică, printre care

putem enumerăm responsabilitatea personală a cercetătorului, empatia din relaţie cercetător –

respondent, valorizarea trăirilor afective ş.a.

3. Structura raportului de cercetare

Structura raportului de cercetare trebuie respectată cu rigurozitate, acesta asigurând corectitudinea

unei comunicării coerente şi inteligibile a rezultatelor. În prezentarea datelor se acordă o atenţie

dosebită formatului prezentării, bineînţeles fără se se minimalizeze importanţa conţinutului.

Privitor la format precizăm o serie de reguli.

Alegerea titlului. Titlul trebuie să însumeze ideea principală a studiului în 10 – 12 cuvinte.

Spre exemplu, cea mai bună formulă de titlu pentru a raporta rezultatele unui experiment

este: „(Variabila Dependentă) ca o funcţie a (Variabilei Independente) sau efectul

(Variabilei Independente) asupra (Variabilei Dependente)“ Şi în alte tipuri de cercetări

trebuie incluse variabilele de interes în titlu (se formulează releţii de cauzalitate, de tipul

„variabila x determină variabila y“). Titlul se va scrie pe o pagină separată, pagină care se

numeşte: „pagină-titlu“.

Rezumatul. Scopul acestuia este să furnizeze un sumar scurt (100 – 120 de cuvinte) şi

cuprinzător al studiului. Este foarte important pentru că reprezintă un sumar al lucrării.

Acesta trebuie să includă o scurtă descriere a problemei investigate, metodele folosite,

rezultatele şi implicaţiile lor. Se pot integra una sau două propoziţii principale din capitolele

de introducere, metode, rezultate şi discuţii. Trebuie evitate citatele în rezumat.

Introducerea. Principalul scop este comunicarea către cititori a motivului pentru care s-a

efectuat cercetarea şi problematica urmărită, se precizează motivul pentru care este

importantă şi ce informaţii noi aduce prin raportare la studiile anterioare. Introducerea

debutează cu informaţii generale, pe parcurs ele se focalizează pe tema studiată devenind

18

din ce în ce mai specifice. De exemplu, se poate începe prin definirea termenilor relevanţi.

Apoi, se expun teoriile de referinţă în ordine cronologică, evitând ca aceasta să fie

exhaustivă. În continuare, se clarifică legătura dintre studiile anterioare şi prezenta lucrare.

Acest capitol ar trebui să conţină patru paragrafe: introducerea generală, teoriile în domeniu

recunoscute, legătura studiului prezent cu literatura de referinţă şi o declaraţie explicită a

scopului.

Metode. Scopul acestui capitol este să descrie în detaliu cum s-a desfăşurat studiul. Oricine

ar trebui să poată să refacă studiul bazându-se pe informaţiile furnizate în acest capitol. Într-

un design experimental, acest capitol este subdivizat în patru subcapitole:

subiecţi/participanţi, aparatură, design şi procedură. Ordinea design – procedură este

arbitrară. Uneori cercetătorii combină capitolele design şi procedură, dar într-un experiment

psihologic sau într-o cercetare descriptivă, este necesar un capitol special dedicat design-

ului.

Subiecţi/Participanţi la cercetare. Se indică cine a participat la studiu, numărul lor şi

criteriul de selecţie. Se precizează de asemenea orice detaliu care este relevant pentru studiu

(sex, vârstă, etnie, rasă, greutate etc.).

Design-ul Se descrie modelul studiului, ceea ce presupune descrierea variabilelor şi a

relaţiilor care ipotetic considerăm că se pot stabili între ele.

Rezultate. Se prezintă pe scurt principalele constatări. Se începe cu o descriere generală,

ulterior se detailează informaţiile obţinute în cercetare. Când sunt prezentate rezultatele

testelor statistice, se prezintă calculele descriptive înaintea celor inferenţiale. Cu alte

cuvinte, la început se prezintă şi se comentează rezultate de tipul mediilor şi/sau procente

(cu trimitere la un tabel sau o figură). Ulterior se discută şi se prezintă rezultatele testelor

statistice. În cazul prezentării unui material mai amplu acesta se va diviza în paragrafe cu

subtitluri care să surprindă conţinutul (ca în capitolul introductiv). Aceste subtitluri trebuie

să aibă înţeles şi relevanţă pentru date şi trebuie să ajute la organizarea prezentării lor, adică

trebuie să fie organizate după tipul de analiză implicată

Discuţii. Scopul acestui capitol este evaluarea şi interpretarea rezultatelor prin raporatare la

problema iniţială a cercetării. Se începe cu un scurt rezumat, non-tehnic al rezultatelor. Cu

alte cuvinte, se expun principalele constatări fără a se folosi terminologia statistică. Se

continuă discutându-se implicaţiile rezultatelor. Orice informaţie, orice rezultat constatat

este prezentat şi discutat. De asemenea este importantă discutarea modului în care

rezultatele se raportează la literatura de specialitate citată în introducere. În final se face un

bilanţ rezumativ.

Trimiteri bibliografice. Orice autor citat în raportul de cercetare trebuie să fie prezent în

acest capitol şi viceversa. Dacă un autor nu este citat în text, atunci nu trebuie să apară în

acest capitol. Numele autorilor se scrie în ordine alfabetică după numele de familie (nume

de familie urmat de virgulă şi de iniţiala prenumelui). Dacă sunt mai mulţi autori, se

enumeră toţi autorii în ordinea precizată în materialul de bază şi se separă numele autorilor

cu virgulă. După autor (autori) se precizează anul în care a apărut volumul citat (în

19

paranteze şi urmat de punct). Spre exemplu: Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of

people, New Jersey, Prentice Hall. Trimiterea la un articol publicat într-un jurnal sau o

revistă se va face diferit, spre exemplu: Wolfradt, U., Pretz, J.E. (2001) Individual

Differences în Creativity: Personality, A story Writing, and Hobbies, European Journal of

Personality 15, 297-311

Exerciţii

1.Analiza comparativă a standardelor etice specifice cercetării cantitative şi calitative.

2.Structura raportului de cercetare – exemplificări cu articole din reviste academice de specialitate

din România şi din străinătate.

3.Care este structura raportului de cercetare ?

Bibliografie

Mitrofan, N., Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice ale

psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992.

Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall.

20

PRELEGEREA III

Generarea şi formularea problemelor de cercetare

Introducere

Această a treia prelegere permite înţelegerea problematicii legată de generarea şi formularea problemelor de cercetare, identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor, etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative precum şi cunoştinţe referitoare la operaţionalizarea conceptelor.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de cercetare ;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

Conţinut şi tematizare

21

Rezumat

Primul pas în cercetarea ştiinţifică presupune formularea sau precizarea temei de cercetare. În

psihologie, ca dealtfel în orice altă ştiinţă, există surse recunoscute de „inspiraţie“ pentru formularea

unor noi teme de cercetare. Cele mai frecvente surse sunt cercetările finalizate, teoriile recunoscute

în domeniu sau din domeniile conexe, evenimentele de viaţă cotidiană, activitatea curentă,

comenzile sociale. Precizarea clară a problematicii de cercetare este foarte importantă, de ea

depinzînd opţiunea pentru un anume tip de metodologie. Al doilea pas presupune stabilirea

obiectivelor şi a ipotezelor. Obiectivele şi ipotezele cercetării sunt „propoziţii interogative care

statuează relaţiile dintre două variabile“ (Kerlinger, 1978).

O altă operaţie specifică şi necesară în debutul oricărei cercetări în ştiinţele umane este

„operaţionalizarea conceptelor“. Operaţionalizarea reprezintă procesul de convertire a conceptelor

în caracteristici empirice cuantificabile. Ea se desfăşoară în trei etape: definirea conceptelor,

stabilirea indicatorilor şi stabilirea indicilor.

1.Identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor

Întrebarea care sunt sursele de inspiraţie în fixarea unei probleme de cercetare este cât se poate de

pertinentă. În psihologie, ca dealtfel în toate ştiinţele există câteva surse uzual folosite şi anume:

Evenimentele de viaţă cotidiană. Relaţiile interumane oferă o sursă practic infinită de teme

de cercetare. De exemplu: conflictele intergeneraţionale în perioade de incertitudine socială,

dificultăţile de relaţionare în organizaţii, efectul reclamelor asupra comportamentelor de

cumpărare, consumul de alcool în comunităţile de copii ai străzii ş.a.m.d. Determinarea

cauzelor individuale care conduc la aceste evoluţii, ca şi precizarea cauzelor sociale care

determină anumite comportamente rerprezintă teme de cercetare.

Activitatea curentă. De exemplu: integrarea profesională a emigranţilor, absenteismul şi

eşecul şcolar, selecţia şi orientarea profesională, cazuistica liminală sau personalităţile

accentuate cu probleme de integrare ş.a. reprezintă tot atâtea teme – problemă a căror

explicaţie presupune o abordare sistematică.

Cercetările finalizate. O cercetare corect realizată trebuie să răspundă la întrebarea formulată

prin ipoteză, dar şi să genereze alte întrebări, astfel ea devine şi sursă de idei pentru alte

studii. De exemplu: să considerăm că studiul structurilor de personalitate la adolescenţi a

evidenţiat şi o serie de deosebiri din punctul de vedere al opţiunilor profesionale. Opţiunile

profesionale nu au facut obiectul studiului respectiv, dar ele pot reprezenta un punct de

pornire pentru alte cercetări.

22

Teoriile. Ca şi cercetările finalizate, teoriile sunt cu atât mai bune cu cât permit preluarea şi

dezvoltarea informaţiilor pe care le transmit. Teoria este definită de M.H.Marx (1963) ca

fiind „Un grup de reguli organizate logic“. Teoriile sunt în acelaşi timp o ţintă şi un ghid. O

teorie este o ţintă deoarece însumează şi integrează un volum de informaţii într-un domeniu

şi este un ghid pentru că reuneşte o serie de informaţii care pot fi surse de idei pentru noi

teme de cercetare.

Odată formulată problema de cercetare urmează etapa de documentare sau de studiu al literaturii de

specialitate corelate problemei stabilite. Întrebarea care apare uzual este „De ce să pierd vremea

studiind ce au făcut alţii, în loc să încep imediat să lucrez?“ Există câteva motive întemeiate pentru

care trebuie să ştim ce alte cercetări similare au fost făcute:

pentru a nu risca să repetăm un demers de cercetare care nu poate aduce informaţii noi;

dacă tema pe care am ales-o a mai fost studiată, informaţiile existente pot preciza mai clar

metodele şi obiectivele studiului nostru.

Etapa următoare presupune estimarea posibilitaţilor de realizare a studiulu. Fiecare studiu trebuie

să respecte anumite norme de timp, presupune costuri, implică acceptul participanţilor la cercetare

şi nu în ultimul rând obligă la respectarea codului etic. Dacă cercetarea pe care ne-o propunem

presupune timp excesiv, sau timpul acordat pentru cercetare este prea scurt, dacă implică finanţe pe

care nu le putem acoperi, dacă presupune un grad de experienţă pe care nu îl avem, sau dacă nu se

pot respecta toate normele etice ale raportului cercetător-participant la cercetare, este de dorit să ne

reorientăm spre o altă temă.

În demersul cercetării un moment important este acela al alegerii metodologiei de cercetare. O

cercetare poate fi efectuată apelând atât la o metodologie cantitativă, cât şi la una calitativă.

Întrebările care decurg logic sunt: Ce tip de metodologie este mai potrivită?; Care sunt criteriile

după care mă ghidez în selectarea unei metode sau a alteia? De fapt, problema nu este dacă un tip de

metodologie este mai bun şi altul mai puţin bun, ci care tip de metodologie, care metodă serveşte

cel mai bine scopului cercetării. Relativ frecvent cercetătorii folosesc metodele pe care le cunosc

cel mai bine, cu care se simt securizaţi şi cu care obţin cele mai bune performanţe. Pentru alţii,

alegerea metodei reprezintă un scop uzual al fiecărui debut de cercetare. Berger et al. (1989)

enumeră o serie de condiţii care trebuie respectate în alegerea unei metode şi a unei metodologii:

să corespundă scopurilor teoretice ale cercetării;

să corespundă obiectivelor studiului propus;

să corespundă necesităţilor de prelucrare statistică a rezultatelor.

Opţiunea pentru o metodologie calitativă este justificată în următoarele condiţii:

dacă informaţiile teoretice la care avem acces sunt insuficiente, apelul la aceste metode ne

permite să ne clarificăm noţiunile şi condiţiile necesare pentru cercetare. În această situaţie

utilizarea unei metodologii calitative reprezintă o fază de explorare care poate fi urmată de o

a doua fază, de cercetare propriu-zisă în care să se apeleze la o metodologie cantitativă;

dacă este necesară o abordare din interior al fenomenului social (exemplu: integrarea socială

a emigranţilor în comunităţile ţării de emigraţie);

23

dacă sunt necesare informaţii de fineţe. Metodologia cantitativă oferă informaţii mult

simplificate datorită obligaţiei de a lua în consideraţie modalităţile de prelucrare statistică a

datelor;

dacă dorim să evaluăm un fenomen în evoluţie;

dacă informaţiile sau rezultatele studiului pot fi prezentate fără apel la cifre;

dacă cercetătorul doreşte să studieze realitatea psiho-socială aşa cum este fără modele

preconcepute şi posibil limitatoare (Flick, 1991).

2. Etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative

Cercetarea evoluează într-o succesiune de secvenţe, sau paşi, care sunt interrelaţionate, realizarea

unei secvenţe fiind dependentă de realizarea celei anterioare. Schiţarea unui model de cercetare

presupune un sumar al elementelor principale care interesează, precizarea condiţiilor de evaluare

(unde, când şi cum putem măsura aceste calităţi) şi a modului de prelucrare şi analiză a datelor de

cercetare. Modelul de cercetare sau design-ul diferă în funcţie de scopul cercetării şi de metodele

utilizate.

Orice cercetare presupune o serie de decizii anterioare ca timp debutului propriu-zis şi anume:

a. alegerea tipului de design (cantitativ sau calitativ, descriptiv, experimental ş.a.m.d.);

b. stabilirea procedurii de eşantionare (numărul şi calităţile caracteristicile participanţilor la

cercetare). În studiile cantitative, caracteristicile loturilor şi numărul de participanţi se stabilesc

anticipat şi nu se schimbă pe parcursul lor. În cercetarea calitativă se admite modificarea

caracteristicilor lotului de participanţi atât din punct de vedere numeric, cât şi al calităţii lor.

c. alegerea metodelor de evaluare;

d. stabilirea echipei de cercetare (numărul de cercetători şi operatori inplicaţi, specialităţile

acestora). Tot acum este de dorit să se obţină acceptul instituţiilor şi a participanţilor la cercetare).

Conform Berger (1989), scopurile unui model de cercetare sunt următoarele:

să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maximum a posibilelor pierderi

de timp şi a celor financiare;

să asigure ordinea operaţiilor astfel încât nici un aspect urmărit prin cercetare să nu fie omis

şi să fie executat la momentul potrivit;

sa prevină erorile de lucru, dar şi posibilele distorsiuni de informaţie.

Structura unui model de cercetare este descrisă de J. Beaugrand (1993) în lucrarea „ Fondements et

étapes de la recherche scientifique en psychologie“. Etapele cercetării cantitative sunt următoarele:

1. Enunţarea problemei; 2. Structurarea planului; 3. Culegerea de informaţii; 4. Analiza şi

interpretarea informaţiilor; 5. Reformularea enunţurilor teoretice; 6. Publicarea raportului de

cercetare. Beaugrand precizează că acest ciclu de cercetare admite reîntoarcerea la o etapă

anterioară, cu excepţia etapelor doi şi trei a căror ordine nu poate fi schimbată. Fiecare etapă

presupune o serie de activităţi specifice.

24

1. Enunţarea problemei de cercetare

O problemă este definită ca o lipsă de informaţii şi precizarea acestei necunoscute este primul pas

într-o cercetare. Pentru a delimita obiectivele unei cercetări este necesar să se ştie ce informaţii

există în domeniul în care se încadrează tema pentru care s-a optat. În cadrul activităţilor de

documentare se include atît parcurgerea literaturii de specialitate, dar şi observaţia nestructurată.

Este o metodă adecvată acestei etape deoarece nu presupune un plan grilă antestabilit dar poate

preciza obiectivele prin confruntare cu realitatea. Această etapă se finalizează în momentul în care

se pot stabili ipotezele teoretice de cercetare (sau ipoteze de lucru cf. Sarantakos).

2. Structurarea planului de cercetare

Aceasta etapă presupune transformarea în variabile empirice a conceptelor şi ipotezelor generale

(trecerea de la teoretic la concret). Ca activităţi specifice ea presupune: operaţionalizarea

conceptelor, alegerea metodelor, stabilirea eşantionului de cercetare şi a locului unde aceasta se va

desfăşura. Toate aceste activităţi vor permite traducerea sau transformarea ipotezelor teoretice în

ipoteze empirice (sau ipoteze de cercetare cf. Sarantakos).

3.Culegerea de informaţii se face cu ajutorul metodelor pentru care s-a optat în etapa anterioară.

Rezultatul acestei etape sunt datele de cercetare sau informaţiile de cercetare.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor

În analiza şi interpretarea informaţiilor se poate opta pentru diferite niveluri, cum ar fi analiza

comparativă a performanţelor medii sau analiza rezultatelor testelor statistice care permit afirmaţii

de tipul: „Rezultatele obţinute ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întâmplare.“ Prin

teste statistice se înţelege calculul corelaţiei sau analiza factorială.

Analiza şi interpretarea datelor obligă la confruntarea lor cu o ipoteză stabilită iniţial în cercetare,

pentru a descoperi în ce măsură rezultatele obţinute confirmă sau infirmă ipoteza respectivă.

Interpretarea reprezintă confruntarea rezultatelor sau a relaţiilor dintre variabile, relaţii care au fost

propuse prin ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere a unor regularităţi, în

special când se utilizează metode ca observaţia, iar din punct de vedere al calculelor statistice o

simplă comparaţie de medii sau de procente. Alteori, ipoteza presupune o inferenţă (explicare a

cauzalităţii unor fenomene), iar rezultatele sunt obţinute în urma unui studiu corelaţional (teste,

chestionare). Această etapă se finalizează atunci când se pot face o serie de generalizări empirice.

5. Reformularea enunţurilor teoretice

Este etapa în care se poate propune revizuirea unui model teoretic preexistent prin prisma noilor

informaţii obţinute. Bineînţeles, această revizuire va fi reluată şi validată prin alte cercetări. În acest

moment se face evaluarea întregului studiu, se stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns

ipotezei formulate, se stabilesc care au fost sursele de eroare, se stabileşte domeniul în care pot fi

generalizate rezultatele obţinute. Se integrează noile informaţii la nivelul teoriilor deja existente, se

anulează informaţiile false, se precizează noi probleme de cercetare, noi ipoteze.

25

6. Publicarea raportului de cercetare

Este etapa care încheie un ciclu de cercetare. Publicarea rezultatelor înseamnă „supunerea“ judecăţii

comunităţii ştiinţifice, atât a cercetătorului, cât şi a rezultatelor studiului (fi.3.1.).

Analiză comparativă a modelul cantitativ de cercetare cu modelul calitativ de cercetare

Sarantakos a propus în 1994 această comparaţie, spunând: „Dacă prima etapă (pregătirea) în cazul

unei abordări cantitative presupune un obiectiv bine specificat, o ipoteză formulată ferm şi definitiv

ca şi operaţionalizarea conceptelor utilizate în studiu, în cercetarea calitativă această etapă obligă la

formularea unor obiective mai generale, mai puţin structurate, ipotezele se pot formula şi pe

parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu este necesar.“ Se mai

pot preciza o serie de deosebiri între cele două abordări.

Din punctul de vedere al design-ul de cercetare.

Într-o abordarea cantitativă – design-ul este planificat cu multă atenţie şi acurateţe din debut;

loturile de subiecţi sunt selectate conform unor criterii antestabilite; se precizează metodele de

colectare a datelor şi corelativ tipul de analiză statistică, de asemenea la începutul cercetării.

Într-o abordarea calitativă – design-ul este planificat, dar nu este restrictiv (etapele nu sunt fixate

într-o ordine riguroasă înainte de a debuta studiul); se respectă o serie de criterii de selecţie a

participanţilor, dar criteriul de reprezentativitate nu este la fel de important; metoda de lucru se

precizează de la debutul studiului.

Din punctul de vedere al etapei de colectare de date.

În abordarea cantitativă – colectarea datelor poate fi făcută atât de cercetător, dar şi de persoane

instruite să aplice diferite probe, adică şi de operatori de cercetare.

În abordarea calitativă – aplicarea probelor şi culegerea de informaţii se face doar de cercetător (nu

se apelează niciodată la operatori de cercetare)..

Din punctul de vedere al analizei datelor.

Abordarea cantitativă – utilizează analiza cantitativ- statistică.

Abordarea calitativă – utilizează analiza calitativă, care are loc simultan cu colectarea datelor sau pe

măsură ce informaţiile se colectează, se analizează şi pot deschide noi direcţii de cercetare.

Din punctul de vedere al interpretării.

Într-o abordare cantitativă – interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă.

Într-o abordare calitativă – interpretarea se realizează prin generalizare analitică.

26

Figura 3.1. - ETAPELE CERCETĂRII CANTITATIVE

ENUNŢAREA PROBLEMEI DE CERCETARE

Modalităţi de înţelegere a unui proces, fenomen

psihologic :

- model teorie – soluţie

- observaţie nestructurată

- documentare

Ipoteze teoretice

PUBLICARE

PLANUL DE CERCETARE

Operaţionalizarea conceptelor.

Alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării

lor, fixarea metodelor de lucru.

Fixarea locului cercetării şi a grupului de participanţi.

Traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice

REFORMULAREA ENUNÞURILOR TEORETICE

Corelarea noilor informaţii cu teoriile existente.

Selectarea informaţiilor prin confruntare cu alte informaţii

de acelaşi tip.

Definirea de noi probleme de cercetare.

Ipoteze noi

CULEGEREA DE INFORMAÞII

Prin experiment, observaţie directă, teste, metode

corelative.

Informaţii

ANALIZA ŞI INTERPRETAREA INFORMAÞIILOR

Transformarea informaţiilor în cifre: verificarea ipotezelor

Descrierea fenomenului psihic măsurat

Generalizări empirice

Conf. J. BEAUGRAND (1993) „Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie“

27

3. Operaţionalizarea conceptelor

În cercetarea cantitativă operaţionalizarea conceptelor este o etapă indispensabilă. Este utilizată

în orice tip de studiu şi permite definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate în studiu. Spre

exemplu: Cum se poate măsura anxietatea fără să existe o corectă definiţie a termenului şi fără să

fie precizate comportamentele semnificative pentru prezenţa sa?

Operaţionalizarea este definită ca fiind procesul de convertire a conceptelor în caracteristici

empirice (indicatori, „evenimente observabile“) cuantificabile. Operaţionalizarea se utilizează

atunci când conceptele sunt abstracte, sau vagi, sau neclare şi obligă la traducerea lor în sinonime

empirice. Spre exemplu: conceptul responsabilitate poate fi operaţionalizat prin următorii

indicatori: conştiinciozitate, fidelitate, stabilitate, constanţă atitudinală şi comportamentală.

A. J. Bachrach (1962) defineşte operaţionalizarea metaforic: „Definiţia operaţională a unei

mâncări este…..reţeta sa.“ (p.74)

Operaţionalizarea presupune trei paşi:

selecţia indicatorilor. Sunt cunoscute mai multe căi de selecţie a indicatorilor: a. studiile

exploratorii, care permit definirea conceptelor prin apel la un grup de experţi; b. propria

experienţă; c. analiza definiţiilor prezentate în literatura de specialitate.

cuantificarea indicatorilor (identificarea valorilor pe care aceştia îi pot lua şi stabilirea

scorurilor, a valorilor numerice corespunzătoare);

cuantificarea variabilelor (identificarea unui continuu numeric al valorii lor, sau

reprezentarea lor prin scoruri).

Procedura de operaţionalizare a conceptelor presupune respectarea unor reguli. Acestea sunt:

Regula relevanţei empirice, conform căreia indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe

care îl măsoară sau indicatorii trebuie să fie sinonomi cu conceptul.

Regula adecvării empirice, conform căreia indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura

toate faţetele conceptului.

Regula cuantificării, conform căreia valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor

şi variabilelor trebuie să respecte aceleaşi proceduri.

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată inadecvată şi ca urmare ea nu este

utilizată. În acest context, Lamneck, 1988, consideră inoperantă operaţionalizarea din

următoarele motive: a. este inadecvată deoarece în realitate ea nu asigură relaţia abstract-concret,

ci o relaţie abstract – abstract, cu alte cuvinte prin operaţionalizare conceptele sunt definite prin

alte concepte; b. este incompletă, căci nu poate acoperi toate aspectele conceptului, conceptul

fiind considerat o entitate în evoluţie; c. este subiectivă, determinarea indicatorilor fiind

dependentă de ceea ce înţelege cercetătorul şi astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există

mai multe explicaţii; d. stabilirea unor echivalenţe numerice pentru indicatori şi implicit pentru

concept nu este întotdeauna conformă cu realitatea; e. este o pierdere de timp, căci

operaţionalizarea presupune definirea completă a conceptului înainte de a debuta o cercetare. Ca

urmare, în loc să putem îmbogăţi conceptul prin datele de cercetare vom fi obligaţi să ne limităm

28

la indicatorii determinaţi la început; f. crează probleme de validitate, datorită caracteristicilor

enumerate mai sus. Aşadar, dacă pentru cercetările cantitative operaţionalizarea este o etapă

absolut necesară, pentru cercetarea calitativă ea nu este necesară.

Exerciţii

Definitivarea temelor proiectelor de cercetare

Definirea cuvintelor cheie şi operaţionalizarea conceptelor pentru temele proiectelor (se lucrează

cu microgrupuri de studenţi).

Bibliografie

Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura

Institutului Naţional de Informaţii

Babbie, E., (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA, Woodsworth

29

PRELEGEREA IV

Generarea şi formularea ipotezelor

Introducere

Această a patra prelegere se ocupă de tematica generării şi a formulării ipotezelor, precum şi de etapele formulării ipotezelor, încercând să clarifice o serie de probleme referitoare la acestea.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de generarea şi formularea ipotezelor ;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

Conţinut şi tematizare

30

Rezumat

O ipoteză trebuie să îndeplinescă următoarele funcţii: să ghideze cercetarea, să asigure un

răspuns temporar la problema cercetată, să faciliteze analiza datelor. Pentru a formula o ipoteză

de cercetare corectă este necesar ca informaţiile cu privire la problematica aflată în studiu să fie

corectă şi completă. Aceasta obligă la o bună cunoaştere a teoriilor ştiinţifice existente în

domeniul în care se încadrează studiul. Un al doilea deziderat al formulării ipotezelor îl

reprezintă precizarea locului pe care îl vor ocupa rezultatele cercetărilor propuse în contextul

informaţiilor existente (se continuă o cercetare, se reface un demers de cercetare în alt context,

sau se verifică o teorie prin utilizarea unei metodologii noi ş.a.). Respectarea acestor deziderate

permite formularea adecvată şi precisă a ipotezelor şi integrarea cercetărilor pe care le orientează

în corpul de cunoştinţe existente în domeniu. O ipoteză vagă, bazîndu-se pe informaţii

fragmentare sau neselectate va fi inutilă în contextul evoluţiei ştiinţei. În formularea ipotezelor se

pot distinge trei grade de specificitate: ipoteze generale, de cercetare şi statistice (Bandura,

1963). Atât în sociologie, cât şi în psihologie se face diferenţa între ipoteze teoretice (care

propun interpretări noi ale faptelor şi fenomenelor psihice şi sunt indirect testabile în cercetările

empirice) şi ipoteze de lucru (sau empirice, care îşi propun să explice relaţiile dintre diferite

fenomene psihice şi sunt direct testabile în cercetările empirice, de teren). Grawitz (1972)

clasifică ipotezele de lucru în funcţie de nivelul de abstractizare: ipoteze care avansează supoziţia

uniformităţii cazurilor, ipoteze care urmăresc să stabilească relaţii empirice, ipoteze care se

referă la relaţiile dintre variabilele abstracte.

1. Generarea şi formularea ipotezelor

Formularea ipotezelor este o fază specifică abordărilor pozitiviste, a cercetărilor cantitative.

Enunţarea unei presupoziţii cu privire la evoluţia a două sau mai multe variabile psihologice

obligă la o bună cunoaştere a conceptelor cu care se lucrează. În cele mai multe cazuri, ipotezele

se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc între două variabile, aşadar ipoteza descrie o

soluţie posibilă la problema aflată în studiu. Kerlinger (1978) defineşte ipoteza ca fiind un enunţ

conjunctural despre relaţia dintre două sau mai multe variabile. Legătura presupusă între

variabile şi propusă prin ipoteză nu este o legătură sigură, ci una probabilă, posibilă. În general,

ipoteza se constituie ca o explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată prin cercetare, prin

datele obţinute. În ştiinţele sociale, ipoteza este o reflectare într-o formă specifică a realităţii

obiective, fiind un enunţ cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi

31

cauzalitatea evenimentelor şi comportamentelor socio-umane. Ea determină şi delimitează

domeniul de cercetare ghidând procedurile de culegere a datelor, de analiză şi interpretare a lor.

Caplow (1970) oferă două definiţii conceptului ipoteză: a. „ipoteza este enunţul unei relaţii

cauzale într-o formă care permite verificarea ei empirică“; b. „ipoteza este o tentativă de

explicaţie la o problemă de cercetare“. Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să

conţină formulări clare, să numească variabile şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.

Rolul unui enunţ ipotetic este pe de o parte acela de a determina şi delimita domeniul de

cercetare şi, pe de altă parte, de a ghida colectarea datelor, analiza şi interpretarea acestora.

Ipoteza fiind un răspuns temporar la problema aflată în studiu are rolul de ghid al cercetării.

Pentru a îndeplini criteriul de validitate aceasta trebuie să respecte o serie de condiţii, denumite

de Galton (1967) dimensiuni. Acestea sunt:

1. Condiţia generalităţii. În perspectiva cantitativistă interesează informaţiile care pot fi

generalizabile deci valide pentru o populaţie numeric semnificativă. Ca urmare, ipotezele trebuie

astfel formulate încât relaţia dintre variabile să fie adevărată indiferent de condiţiile spaţio-

temporale. Spre exemplu: „cu cât o mamă este mai protectivă cu atât şansa copilului de a

dezvolta disfuncţii afective la maturitate este mai mare“.

2. Condiţia complexităţii. Enunţurile ipotetice pot să privească relaţia dintre două sau mai multe

variabile. Complexitatea priveşte numărul de variabile incluse în enunţ. Exemplul anterior este al

unei ipoteze cu două variabile. Dacă adăugăm criteriul sau variabila timp vom avea trei variabile.

„cu cât o mamă este mai protectivă şi pe o perioadă mai lungă de timp cu atât şansa copilului de

a dezvolta disfuncţii afective la maturitate este mai mare“.

Se poate face astfel o clasificare în funcţie de numărul de variabile incluse în ipoteze (ipoteze de

nivelul 1, cu două variabile; ipoteze de nivelul 2, cu trei variabile sau mai multe).

3. Condiţia specificităţii priveşte claritatea cu care sunt definite variabilele prezentate în ipoteză

ca şi numărul de valori pe care le poate avea fiecare variabilă.

4. Condiţia determinării se referă la gradul de corectitudine al enunţului. O ipoteză este cu atât

mai corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică.

5. Condiţia falsificabilităţii. Condiţie care priveşte formularea enunţului ipotetic şi obligă la o

formulare clară a acestuia. Această formulare nu trebuie să permită interpretări diferite ale

sensului său. Spre exemplu enunţul „Partidele de dreapta sunt votate sau nu, de populaţia

săracă“ permite interpretări şi este incorect. Dar enunţul „Partidele de dreapta sunt votate de

populaţia săracă“ este corect.

6. Condiţia testabilităţii. Se referă la condiţiile de validare a enunţului ipotetic. O ipoteză trebuie

să poată fi verificată (testată) prin cercetări empirice, pentru a fi corectă. Exemplu: „Relaţiile

interpersonale depind de influenţa planetară din galaxia noastră“ – nu este testabilă. Dar o

ipoteză de forma: „Relaţiile interpersonale depind de gradul de agresivitate al managerului“ este

testabilă.

7. Condiţia predictibilităţii. O ipoteză este corectă dacă descrie şi explică anticipativ evoluţia

unor fenomene psihice. Explicaţie care asigură şi rolul de ghid al cercetării fiind un răspuns

provizoriu la întrebarea la care trebuie să răspundă studiul.

32

8. Condiţia comunicabilităţii. Formularea unei ipoteze trebuie să fie inteligibilă, astfel încât să

fie decodată identic de oricine o citeşte.

9. Condiţia reproductibilităţii. O ipoteză trebuie să poată fi preluată şi verificată în cadrul altor

cercetări.

10. Condiţia utilităţii. Ipoteza, prin confruntare cu realitatea se poate plasa pe un continuum de la

validare până la invalidare. Este de dorit ca o ipoteză să se valideze, dar o ipoteză neconfirmată

nu este o ipoteză neutilizabilă, ci ea are valoare de adevăr, dar în sensul opus celui presupus

iniţial (Radu, 1993).

În concluzie, ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să

numească variabilele şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.

În literatura de specialitate se definesc mai multe tipuri de ipoteze.

A. Ipoteza de lucru (sau generală) este un enunţ preliminar care se formulează atunci când nu

există suficiente informaţii despre studiul respectiv.

B. Ipoteza de cercetare descrie un concept general utilizat în cercetare fără să facă referinţă la

formele particulare pe care le poate avea la nivelul populaţiei cercetate.

C. Ipoteza statistică este un enunţ corespunzător modelului care descrie distribuţia statistică

probabilă a unor parametrii; este utilizată în contextul calculelor referitoare la ipoteza nulă şi

ipoteza alterntivă. Ipoteza nulă şi ipoteza alternativă funcţionează împreună, în sensul în care

acceptarea uneia presupune rejectarea celeilalte. Ele sunt utilizate de cercetător în condiţiile

verificării ipotezelor ştiinţifice, presupunând enunţuri de tipul: diferenţele identificate între cele

două loturi se datorează procedurilor de eşantionare (Sarantakos, 1994, p.121).

2. Etapele formulării ipotezelor

Etapele formulării ipotezelor sunt:

1. formularea ipotezelor de lucru (sau generale);

2. formularea ipotezelor de cercetare,

3. formularea ipotezelor statistice.

Vom descrie trăsăturile specifice fiecărei etape urmărind un studiu asupra agresivităţii efectuat

de Alfred Bandura. Bandura (1963) este autorul teoriei conform căreia perceperea unor

comportamente determină un proces de achiziţie, de învăţare a lor.

1. Formularea ipotezelor de lucru (sau generale). În faza de debut a unei cercetări se pot

formula mai multe ipoteze generale. Ele pot fi privite ca ipoteze de lucru, adică formulări

preliminare a scopurilor cercetării atunci când nu există suficiente informaţii pentru o formulare

precisă şi clară. Ele ghidează demersul de documentare şi permit alegerea unor ţeluri mai

precise.

Întrebarea de la care a pornit Bandura în studiul său a fost: „Este adevărat că faptul de a-şi

imagina sau de a percepe un comportament agresiv executat de altă persoană reduce

autocontrolul, determinând apariţia unor comportamente agresive?“ Primă ipoteză cu un grad

33

mare de generalitate a studiului a fost: „Reacţia la imaginea (percepţia sau reprezentarea) unui

act agresiv determină mai degrabă o creştere a agresivităţii decât o scădere a ei“. Precizăm că

cercetarea efectuată de Bandura în 1963 a avut ca scop demonstrarea faptului că acei copii care

asistă (trăiesc într-un mediu ostil şi violent) la comportamente agresive tind să manifeste la

rândul lor comportamente agresive.

Pentru a demonstra acest enunţ foarte general Bandura a recurs la metoda experiementală. A

lucrat cu trei grupe de subiecţi, primul grup a vizionat o piesă de teatru foarte agresivă, al doilea

grup a vizionat un film cu scene violente, iar al treilea grup a urmărit un film de desene animate

în care personajele erau agresive. În etapa următoare, s-a măsurat agresivitatea

comportamentelor dezvoltate de subiecţi, s-a determinat tipul de agresivitate (imitativă sau

nonimitativă). Rezultatele au evidenţiat că există o influenţă clară a comportamentelor

personajelor din piesă, din film şi din desenul animat asupra comportamentelor prezente ulterior

la copii. Comportamentele percepute au influenţat comportamentele dezvoltate de subiecţi.

Rezultatele au evidenţiat că nivelul influenţei era dependent de cât de reale erau scenele agresive

prezentate şi de asemenea s-a constatat o agresivitate „în oglindă“ – fetele imitau agresivitatea

personajelor feminine, iar băieţii imitau agresivitatea personajelor masculine.

2. Formularea ipotezelor de cercetare. Ipoteza generală nu se poate verifica direct, ci sunt

necesare o serie de strategii sau cercetări particulare. Opţiunea pentru o strategie de verificare a

enunţului general obligă la formularea unei ipoteze de cercetare. O ipoteză de cercetare

reprezintă concretizarea ipotezei generale într-o cercetare bine delimitată. Este mult mai concretă

şi formularea respectă regulile logicii formale. De asemenea, prin ipotezele de cercetare se

precizează şi activităţile care se vor efectua. Enunţul ipotezei de cercetare merge în acelaşi sens

cu ipoteza generală şi precizează o situaţie concretă de desfăşurare a studiului.

În studiul efectuat de Bandura, una dintre aceste ipoteze de cercetare a fost: „Confruntaţi cu un

exemplu de model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe comportamente agresive

comparativ cu cei care nu au fost confruntaţi cu acest model.“ Alte ipoteze au făcut referire la

dezvoltarea unor comportamente agresive generate de filme şi de desene animate violente (nu de

spectacole).

Pentru a conduce la rezultate valide ipotezele de cercetare trebuie să întrunească câteva calităţi şi

anume, trebuie să fie operaţionale, riguroase, originale, validabile.

O ipoteză este operaţională dacă precizează activităţile, operaţiile, concrete care trebuie

efectuate pentru a determina dacă fenomenele psihice presupuse au loc, precum şi modul de

evaluare al acestora. În studiul lui Bandura, s-a precizat că modelul de imitat va lua forma

comportamentelor reale şi că se vor utiliza trei variante de lucru, trei modele de imitat: personaje

de spectacole, filme şi desene animate.

O ipoteză este riguros ştiinţifică dacă nu face precizări de tip cantitativ cu privire la evoluţia

unor variabile. Un enunţ de tipul reacţia X va fi de trei ori mai mare în cazul Y faţă de cazul Z,

sau de 10 ori etc. este greşit. Având în vedere unicitatea reacţiilor umane, este incorect să

anticipăm intensitatea unei reacţii la un anume stimul, dar este corect să presupunem că vor

evolua într-un sens pozitiv sau negativ. Ipoteza formulată de Bandura nu a precizat dacă imitarea

34

unei persoane agresive va genera comportamente de trei ori mai violente decât imitarea unui

desen animat.

O ipoteză este originală în măsura în care informaţiile care se presupun reprezintă o achiziţie

nouă şi corectă pentru ştiinţă. Când a presupus că un model agresiv va determina un plus de

agresivitate la copii, Bandura a vrut să îmbunătăţească „teoria învăţării prin imitaţie“ şi să pună

sub îndoială „teoria katharsis-ului“.

O ipoteză este validabilă atunci când enunţul postulat este confirmat pe parcursul studiului.

3. Formularea ipotezelor statistice

Odată formulată ipoteza de cercetare trebuie decis care este criteriul care permite validarea

enunţului postulat, ce tipuri de calcule statistice se vor utiliza. Statistica permite cuantificarea

reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor dintre stimul şi reacţie, dar nu ne permite să

aflăm dacă evaluările făcute corespund unor realităţi psihice şi dacă sunt tipice. Enunţurile

statistice trebuie să respecte aceste deziderate. Bandura în studiul său a presupus că vizionarea

unei imagini violente va determina o creştere a gradului de agresivitate al comportamentelor la

copii, dar nu a precizat că se vor dezvolta reacţii agresive de către toţi copii. Nu a formulat un

enunţ ferm de tipul „toţi copiii vor acţiona mai agresiv“, ceea ce ar fi fost greşit. Reacţiile

comportamentale ale copiilor supuşi aceluiaşi stimul au fost diferite. La majoritatea s-a constatat

o scădere a controlului, dar au existat şi cazuri în care acest lucru nu s-a întâmplat.

Pe parcursul unei cercetări ipotezele obţin un grad de precizie mai mare. Ipotezele de cercetare

sunt o concretizare a ipotezelor generale în cazul unui studiu particular, iar ipotezele statistice

stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate aprioric sunt verificate de datele cercetării. Aceste

etape de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente cu dezvoltarea cercetării propriu-zise. În

mod obişnuit, studiul debutează în momentul în care ipotezele de cercetare sunt fixate. Iar

ipotezele statistice sunt concomitente fazei de analiză şi interpretare a datelor.

Exerciţii

1.Stabilirea diferenţei obiectiv – ipoteză de cercetare, analiză comparativă şi exemplificări.

2.Formularea obiectivelor şi a ipotezelor pentru proiectele de cercetare (se lucrează cu

microgrupuri de studenţi).

Bibliografie

Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura

Institutului Naţional de Informaţii

Robert, R., (1988) Fondements et etapes de la recherche scientifique en psychologie, Quebec,

Edisem

Radu, I., et al. (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj, Editura Sincro

35

PRELEGEREA V

Metode şi design-uri de cercetare

Introducere

Această a cincea prelegere se ocupă de tematica metodelor şi a designurilor de cercetare, într-o clasificare a acestora din urmă în designuri descriptive şi experimentale.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de metodele şi designurile de cercertare ;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

Conţinut şi tematizare

36

Rezumat

Sunt cunoscute mai multe criterii de clasificare a metodelor şi implicit a cercetărilor. În funcţie

de caracterul cantitativ sau calitativ al modalităţilor de evaluare psihologică se diferenţiază

metode calitative şi cantitative. În funcţie de relaţia care se stabileşte între cercetător şi subiect se

pot distinge între cercetări descriptive (fără intervenţa cercetătorului), studii experimentale (cu

intervenţia cercetătorului). Un alt criteriu este numărul de subiecţi al căror comportament se

analizează (monogrup, multigrup, monosubiect).

Design-urile de cercetare se pot clasifica în două categorii: descriptive şi experimentale. Fiecare

categorie la rândul ei permite o serie de alte clasificări în funcţie de diferite criterii cum ar fi

timpul de desfăşurare a cercetării, numărul de subiecţi ş.a. Toate aceste clasificări se utilizează

simultan pentru a defini cât mai clar calităţile unui studiu. Exemplu: putem spune despre un

design că este descriptiv, longitudinal şi monosubiect.

1. Metode şi design-uri de cercetare

În ştiinţele sociale metodologia se ocupă pe de o parte cu analiza critică a activităţii de cercetare

şi pe de altă parte, cu formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acesteia. În 1959, Paul

Lazarfeld (conform Chelcea, 2002) considera că metodologia are şase obiective principale:

delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi

a tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metode şi tehnici de cercetare, sistematizarea

datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor. Obiectivele formulate

astfel sunt mai degrabă etape ale cercetării empirice putând fi şi obiective individualizate ale

ştiinţei metodelor sau metodologiei.

În ştiinţele socio-umane, termenul de metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un înţeles mai

larg, dacă ne referim la metoda statistică, dialectică, sau poate avea un sens mai restrâns dacă ne

referim la metoda observaţiei, chestionarului etc. (Chelcea, 1995). Sunt cunoscute două variante

de clasificare a metodelor. Pe de o parte, în funcţie de locul ocupat în procesul cercetării, şi ele

pot fi: a. metode de culegere a informaţiilor (observaţia, experimentul etc.); b. metode de

prelucrare a informaţiilor (cantitative sau calitative); c. metode de interpretare.

O serie de criterii privesc atât metoda cât şi design-ul, acestea sunt: tipul de relaţie care se

stabileşte între cercetător şi subiect; caracteristicile intrinseci ale metodelor, scopul cercetării sau

numărul subiecţilor ş.a.

În funcţie de tipul de relaţie care se stabileşte între cercetător şi subiect pot fi:

37

cercetări experimentale. În experimentul psihologic cercetătorul intervine provocând

apariţia unor reacţii şi metoda utilizată este experimentul de laborator.

cercetări cvasiexperimentale. În acest caz cercetătorul chestionează participanţii la studiu

asupra unor evenimente sau trăiri psihologice, dar nu intervine pentru a provoca reacţii.

Metoda utilizată este ancheta (interviul, chestionarul ş.a.).

cercetări observaţionale În acest tip ce studii cercetătorul este necunoscut pentru cel care

oferă informaţii. Metode folosite sunt observaţia, studiul arhivelor şi a urmelor ş.a..

În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodelor vom distinge între:

cercetări cantitative. Prin caracterul ştiinţific riguros matematic al metodelor sale şi prin

condiţiile de eşantionare ferme acest tip de studii permit controlul rezultatelor şi

generalizarea lor.

cercetări calitative. Cercetările calitative ţintesc la o analiză de profunzime a

caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, nu apelează la metode statistico-

matematice de analiză a informaţiilor şi datele de cercetare nu pot fi generalizate.

În funcţie de scop vom avea:

cercetări descriptive care au ca scop descrierea evoluţiei unor evenimente psihice. În

cadrul cercetărilor descriptive se pot descrie două abordări: nomotetică şi idiografică.

Într-o abordare nomotetică scopul este definirea trăsăturilor specifice unei populaţii,

determinarea performanţelor medii tipice ale grupului. Ca urmare, studiile de acest tip

obligă la analiza peformanţelor unui grup mare de persoane. Comportamentul tipic pentru

grup nu se va regăsi identic la nivel individual. Cercetarea nomotetică nu neagă existenţa

diferenţelor interindividuale, dar are ca scop determinarea asemănărilor dintre indivizi.

Focalizarea pe valorile medii ale grupului a generat multe discuţii referitoare la adecvarea

acestei abordări în psihologie. Au fost cercetători care au susţiunut că abordarea

nomotetică este inadecvată cercetărilor psihologice deoarece individualitatea psihică nu

poate fi evaluată astfel. Aceştia consideră că în psihologie importantă este persoana şi

descrierea unor comportamente medii nu surprind realitatea. Chiar dacă aceste

comportamente se înscriu în limitele unor reguli general acceptate, ele se dezvoltă

specific particularizând individul. Abordarea idiografică este focalizată pe individualitate

şi presupune descrierea caracteristicilor specifice, individualizante ale persoanei. Cele

două abordări utilizează metode diferite. Astfel, metodele specifice cercetărilor

nomotetice sunt studiul corelaţional (ancheta, testul), iar cele specifice studiilor

idiografice sunt studiul de caz, observaţia.

cercetări corelaţionale care au ca scop predicţia apariţiei unor evenimente psihice,

stabilirea modului în care unele caracteristici psihice vor evolua prin raportare la altele.

Exemplu: Modul în care performanţele şcolare condiţionează performanţele universitare.

Când utilizăm valorile unei variabile (performanţa şcolară) pentru a face predicţii asupra

evoluţiei altei variabile (performanţa universitară), lucrăm cu variabile corelate. Se

stabileşte o relaţie atunci când două măsurători diferite asupra aceluiaşi eveniment sau

fenomen psihic au legătură între ele. Putem stabili o valoare calitativă prin nivelul şi tipul

38

relaţiei care se stabileşte între cele două variabile prin calculul coeficientului de corelaţie.

Nivelul variaţiei arată cât de strânsă este această legătură dintre variabile (pragul de

semnificaţie), iar tipul variaţiei indică direcţia pe care se stabileşte legătura respectivă

(corelaţie pozitivă sau negativă). Corelaţia este o relaţie asociativă şi nu una de

determinare.

cercetări explicative urmăresc să explice cauza apariţiei unor evenimente psihice,

explicarea unei evoluţii. Metoda la care apelăm în acest caz este metoda experimentală.

Pentru a explica o cauzalitate, trebuie să se respecte trei condiţii: a) existenţa unei

covarianţe între două evenimente (sau variabile); b) existenţa unei relaţii temporale şi

cauzale între evenimente; c) eliminarea pe cât posibil a variabilelor cauzale alternative.

În funcţie de numărul participanţilor la cercetare, sau mărimea eşantionului, vom avea:

cercetări statistice în care se studiază şi se analizează caracteristicile psihologice

colecţionate de la un număr mare de participanţi (anchetele socio-demografice, sondajele

de opinie). Metoda utilizată este ancheta.

cercetări cazuistice în care se analizează cât mai complet un număr mic de cazuri

(biografia, studiul de caz, monografia). Metodele corespund în acest caz cu denumirea

studiului.

2. Design-uri descriptive

Diferenţele dintre un design descriptiv şi unul experimental nu sunt de neglijat. Cercetarea

descriptiv-exploratorie utilizează metode de tipul observaţie, anchetă, test. Ea măsoară

caracteristicile unei populaţii aşa cum există ele în mod natural, aşadar nu intervine pentru a

declanşa anumite comportamente. Utilizează modele specifice de cercetare şi anume design-ul

transversal, al eşantioanelor succesive independente şi longitudinal. Cercetarea experimentală

utilizează metoda experimentală şi măsoară caracteristicile unui proces sau ale unei trăsături

psihice, izolând-o din structura generală a personalităţii şi provocând evoluţia sa într-o situaţie

artificială. Cercetarea experimentală apelează la o serie de design-uri specifice cum sunt design-

ul multigrup, monogrup şi complex. O cercetare care să evalueze cu maximă certitudine

caracteristicile sau trăsăturile psihice presupune o abordare complexă cu metode descriptive şi

experimentale. O astfel de abordare, complexă din punct de vedere metodologic, permite

realizarea unei validări convergente a datelor.

Design-urile descriptive se clasifică în funcţie de un criteriu temporal care departajează între

cercetări transversale, al eşantioanelor succesive independente şi longitudinal.

Design-ul transversal este utilizat cel mai frecvent în cercetările psihologice. Acest tip de

design, sau model de cercetare, presupune analiza unui eşantion de populaţie o singură

dată. Este focalizat fie pe descrierea caracteristicilor unei populaţii, fie pe analiza

caracteristicilor diferenţiatoare a două sau mai multe populaţii. Cercetările transversale au

ca scop determinarea relaţiilor dintre diferite aspecte ale fenomenelor şi proceselor socio-

39

umane la un moment de timp bine precizat. Metodele utilizate în acest tip de studii sunt

observaţia, ancheta şi testul. Exemplu: Nivelul creativităţii la studenţii din anul II la

Psihologie.

Design-ul eşantioanelor succesive independente trebuie înţeles ca o succesiune de

evaluări transversale. Metodele utilizate cel mai frecvent sunt observaţia şi testele.

Utilizând un instrumentar constant (identic) se fac măsurători pe loturi succesive de

subiecţi. Exemplu: se determină nivelul de performanţă al creativităţii pe parcursul a

cinci ani la toţi studenţii din anul I Psihologie. În acest scop se aplică în fiecare an testul

Torrance de gândire creativă tuturor studenţilor din eşantionul ţintă. Acest tip de design

este eficient dacă scopul cercetării este să se evalueze modificările psihice care apar la

nivelul unei populaţii într-o perioadă precizată de timp. Altfel spus, dacă scopul cercetării

este determinarea evoluţiei caracteristicilor pshice la nivelul unei populaţii pe parcursul

unui număr X de ani. A nu se confunda cu design-ul longitudinal, care priveşte evaluarea

caracteristicilor aceluiaşi grup de subiecţi pe parcursul unei perioade determinate.

Design-ul eşantioanelor succesive independente prezintă o serie de dificultăţi, cum ar fi

păstrarea constantă şi identică a caracteristicilor populaţiilor care alcătuiesc loturile

succesive, limitarea efectelor unor evenimente conjuncturale. Exemplu, un studiu care a

avut scopul de a determina atitudinea femeilor căsătorite faţă de alcool, în perioada 1990

–2000. În 1995 s-a constat o creştere „în salt“ a atitudinii negative faţă de alcool. Analiza

evenimentelor sociale colaterale au arătat că în acelaşi timp cu dezvoltarea atitudinii

pozitive anti-alcool la nivelul grupului studiat, la nivel social a avut loc o foarte incisivă

campanie publicitară anti-alcool a Ministerului Sănătăţii. Campanie care s-a reflectat şi în

rezultatele cercetării.

Design-ul longitudinal presupune studiul evoluţiei fenomenelor psihologice şi evaluarea

trăsăturilor aceluiaşi grup de subiecţi în momente diferite de timp. Se lucrează cu acelaşi

grup de participanţi şi în cea mai mare măsură probele rămân aceleaşi. Metodele utilizate

cel mai frecvent sunt testele, studiul de caz, metoda biografică. Exemplu: Se testează

acelaşi eşantion de subiecţi în 2000 şi peste 5, 10, 15 ani cu testul Torrance de gândire

creativă. Acest design prezintă o serie de avantaje, dar şi dezavantaje. Printre avantaje

enumerăm: posibilitatea de a determina schimbările care apar în structura personalităţii şi

direcţia acestor schimbări, explicarea cauzelor apariţiei unui comportament, a unei

atitudini. Dezavantajele sunt urmarea timpului mare necesar cercetării. Astfel există

posibilitatea pierderii subiecţilor (fie nu mai sunt interesaţi, fie nu mai pot fi găsiţi),

probele prin aplicări pot fi memorate involuntar de subiecţi şi astfel devin inoperante.

3. Design-uri experimentale

În psihologie se utilizează metoda experimentală pentru a delimita un proces sau o caracteristică

psihică, în scopul stabilirii trăsăturilor sale specifice prin construcţia unei situaţii artificiale. De

exemplu, este greu de evaluat apelând la o metodă descriptivă dacă o persoană care citeşte

40

utilizează un limbaj complet interiorizat (articulare subvocală) sau semi-interiorizat (citeşte în

gând cu o uşoară mişcare a buzelor). Haber şi Haber (1982) au stabilit, apelând la o cercetare

experimentală, durate diferite de parcurgere a două texte în funcţie de nivelul de interiorizare a

limbajului şi de gradul de dificultate a textului. Experimentul a presupus două texte cu niveluri

diferite de dificultate, unul din cele două obliga la un control atent al pronunţiei şi s-a presupus

că timpul necesar parcurgerii sale în cazul persoanei care utilizează un limbaj semiinteriorizat va

fi mai mare decât pentru cel care utilizează limbajul complet interiorizat. Cercetătorii au

cronometrat timpul necesar în firecare din cele două situaţii. Ipoteza a fost confirmată,

persoanele care utilizează un sistem de citire semi-interiorizat parcurg textul într-un timp

semnificativ mai lung. De asemenea, s-a demonstrat că textul mai complicat a necesitat mai mult

timp comparativ cu textul simplu.

Caracteristicile unui experiment corect. Se utilizează metoda experimentală atunci când

psihologul doreşte să măsoare ceea ce se ascunde în spatele unei conduite şi / sau cauzele care o

generează. Experimentul este o metodă care permite precizarea relaţiilor cauzale şi care

presupune manipularea unuia sau a mai multor factori şi măsurarea efectelor acestei manipulări

asupra comportamentului. Factorii pe care cercetătorul îi controlează sau îi manipulează se

numesc variabile independente. Comportamentele sau procesele asupra cărora se acţionează

(utilizate pentru măsurarea efectului variabilelor independente) se numesc varibile dependente.

Patru caracteristici disting un experiment corect de unul incorect: validitatea internă, fidelitatea,

sensibilitatea şi validitatea externă. Un experiment dispune de validitate internă atunci când

orice factor care ar putea influenţa necontrolat rezultatele este îndepărtat, cauza şi efectul fiind

bine delimitate. Se consideră un experiment ca dipunând de fidelitate atunci când el este

replicabil. Cu alte cuvinte, dacă prin repetarea sa se obţin aceleaşi rezultate atunci se consideră

că primul experiment a avut un grad mare de fidelitate. Un experiment dispune de sensibilitate

atunci când se pot măsura efectele oricărei variabile independente oricât de mică intensitate ar

avea ea. Se consideră un experiment ca având validitate externă dacă rezultatele se pot

generaliza asupra altei populaţii.

În mod obişnuit, cele patru caracteristici nu se regăsesc în egală măsură simultan într-o cercetare.

Procedurile de creştere ale uneia le pot reduce pe celelalte, de exemplu procedurile de creştere a

sensibilităţii pot reduce validitatea externă.

Controlul situaţiei experimentale. Pentru a realiza un experiment corect, trei elemente trebuie

avute în vedere: a. Modalităţile de manipulare a variabilelor; b. Menţinerea condiţiilor

experimentale; c. Grupul de control.

Aceste trei elemente ale controlului urmăresc un obiectiv comun şi anume să asigure condiţiile

necesare obţinerii unor inferenţe cauzale (covarianţa, ordonarea temporară, eliminarea cauzelor

alternative posibile) şi a validităţii interne a experimentului.

Modalităţile de manipulare a variabilelor se referă la condiţiile de covarianţă, ordonare

temporară. Covarianţa presupune obţinerea unor modificări la nivelul variabilei dependente doar

atunci când se modifică variabila independentă. Ordonarea temporară se realizează implicit prin

41

realizarea condiţiei de covarianţă deoarece modificarea variabilei independente se produce

anterior modificării-răspuns a variabilei dependente.

Menţinerea condiţiilor experimentale presupune că orice factor ce ar putea influenţa evoluţia

variabilei dependente, altfel spus performanţa subiectului, trebuie eliminat pentru a putea decide

asupra influenţelor reale ale variabilei independente. Este important să recunoaştem că în fapt

noi controlăm doar acei factori despre care presupunem că vor influenţa comportamentul pe care

îl măsurăm. Este posibil să existe şi alţi factori care să determine modificări ale variabilei

dependente. Dacă pe parcursul studiului aceştia pot fi delimitaţi, este obligatoriu să îi eliminăm.

Dar varianta cea mai corectă în aceste situaţii este reluarea studiului de la început cu izolarea

influenţelor nou descoperite. Utilizarea unui grup de control este opţională în cercetările

experimentale. Dacă se optează pentru acesta este obligatoriu ca toate caracteristicile grupului

experimental să fie prezente şi la cel de control.

Tipuri de design experimental. Cele mai frecvente tipuri de design-uri utilizate în experimente

sunt design-ul multigrup şi monogrup. La rândul său design-ul multigrup poate fi: a) al

grupurilor independente ; b) corespondente; c) naturale.

Exerciţiu

Analiză comparativă cu exemplificări a principalelor tipuri de design descriptiv.

Bibliografie

Babbie, E., (1992), The practice of social research Balmont, CA, Woodsworth.

Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods în Psychology, New York, Mc

Graw-Hill Publishing Company.

Chelcea, S., (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică.

Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura

Sincron

King, G., Keohane, R., Verba, S., (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi.

42

PRELEGEREA VI

Tipuri de design experimental

Introducere

Această a şasea prelegere se ocupă de tematica tipurilor de design experimental, analizându-le pe cele multigrup, monogrup şi complexe.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de designurile experimetnale ;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

Conţinut şi tematizare

43

Rezumat

Psihologii apelează la metoda experimentală pentru a construi situaţii artificiale (în mod obişnuit

în laborator) pentru a izola procese, funcţii sau trăsături psihice pe care vor să le cerceteze.

Izolarea, delimitarea fermă a unui proces sau a unei funcţii psihice este practic imposibilă, iar în

aceste condiţii concluziile şi dezvoltările teoretice care urmează unui studiu experimental trebuie

să ia în considerare existenţa unor factori (sau variabile) necontrolate care pot influenţa

rezultatele, chiar dacă acţiunea lor a fost teoretic redusă la minimum.

Selecţia grupurilor de subiecţi se face în baza presupunerii iniţiale a comparabilităţii lor. Astfel,

dacă un grup are rezultate diferite de cel de-al doilea putem presupune că este efectul acţiunii

unei variabile independente. În practică se utilizează cel mai frecvent două de căi de selecţie a

subiecţilor, randomizată şi contrabalansată.

Experimentele pot fi de laborator sau naturale. Experimentele de laborator pot fi la rândul lor cu

una sau mai multe variabile independente. Experimentele cu o variabilă independentă pot fi:

multigrup (grupuri corespondende, grupuri independente, grupuri naturale) şi monogrup.

Experimentele cu mai multe variabile independente presupun un design complex de cercetare.

1. Design-uri multigrup (al grupurilor independente, corespondente şi naturale).

1.1. Design-ul grupurilor independente

Cel mai simplu experiment de acest tip presupune respectarea a două condiţii:

a. variabila independentă se aplică de două ori cu nivele diferite de intensitate; b. diferenţele de

reacţie sau evoluţia variabilei dependente reprezintă măsura efectului variabilei independente.

În design-ul multigrup fiecare grup reprezintă o condiţie de realizare a variabilei independente.

Cel mai frecvent model utilizat este cel al grupurilor independente, în care grupurile sunt astfel

selectate încât să dispună de aceleaşi caracteristici. Astfel, dacă se obţin reacţii diferite la aceeaşi

stimuli, atunci putem afirma că diferenţa de comportament se datorează variabilei independente

şi nu unor caracteristici intrinseci diferenţiatoare ale populaţiilor avute în studiu. Loftus şi Burns

(1982), au testat capacitatea de memorare a detaliilor imaginilor de film. Ei au selectat două

grupuri de subiecţi, primul a vizionat o variantă violentă a unui film, iar al doilea o variantă

romantică. Primul grup a reţinut mai multe detalii decât grupul al doilea. Cele două grupuri au

avut aceleaşi caracteristici, în consecinţă diferenţele obţinute la nivelul memoriei de scurtă durată

a detaliilor s-au datorat variabilei independente şi anume a gradului de agresivitate a imaginilor.

Logica acestui experiment este simplă, dacă cele două grupuri de subiecţi sunt comparabile din

44

toate punctele de vedere la începutul testării şi dacă cele două grupuri sunt tratate identic cu

excepţia tipului de variabilă independentă, atunci diferenţele de reacţie se datorează acesteia.

În acest tip de design grupurile comparabile sunt formate în funcţie de caracteristicile variabilei

independente. Aceasta presupune ca eşantionarea să asigure şanse egale oricărei persoane din

populaţia ţintă să facă parte din unul din cele două grupuri. Pentru a realiza dezideratul

comparabilităţii rezultatelor se utilizează două căi de selecţie a grupurilor şi anume eşantionarea

aleatoare sau multistadială.

Eşantionarea aleatoare presupune selecţia unuia sau a mai multor grupuri de subiecţi din aceeaşi

populaţie. Teoria eşantionării oferă certitudinea că la nivel mediu aceste grupuri sunt

comparabile la începutul cercetării. Eşantionarea aleatoare asigură validitatea internă a

experimentului deoarece echilibrează diferenţele dintre subiecţi şi totodată creşte validitatea

externă a rezultatelor asigurând reprezentativitatea grupurilor. Acest tip de eşantionare ar putea fi

utilizată pentru stabilirea grupurilor echivalente, dar este destul de rar întâlnită în psihologia

experimentală, fiind specifică celei descriptive. Scopul acestui tip de cercetare fiind „să descrie“

o populaţie apelând la un segment al acesteia. Într-o cercetare experimentală, scopul este

identificarea variabilei independente ca sursă a deosebirilor dintre grupuri, ceea ce se realizează

mai uşor apelând la al doilea tip de eşantionare şi anume cea multistadială. Eşantionarea

multistadială este un procedeu care presupune o selecţie secundară a persoanelor care formează

eşantionul prin intermediul selecţiei grupurilor la care aceştia au aparţinut iniţial. Beneficiul

acestui tip de eşantionare îl reprezintă asigurarea repartiţiei echilibrate a subiecţilor în grupurile

experimentale.

Validitatea externă în design-ul grupurilor independente. Eşantionarea multistadială este

specifică cercetărilor experimentale, dar utilizarea ei nu este suficientă pentru a asigura

generalizarea rezultatelor obţinute într-un experiment asupra întregii populaţii. Putem considera

rezultatele unui singur experiment ca fiind valide şi generalizabile în condiţiile în care selecţia

grupurilor de subiecţi a fost corectă din cel puţin două motive:

a. comportamentele umane sunt relativ constante şi totodată reprezentative pentru grupuri

similare cu cele care au fost testate. În mod obişnuit, generalizările de la un singur

experiment se pot face doar la grupurile ce aparţin aceleiaşi comunităţi;

b. dacă experimentul se repetă şi rezultatele celor două studii sunt semnificativ comparabile

atunci putem fi siguri de validitatea externă a acestora.

Validitatea internă în design-ul grupurilor independente. Pentru a asigura validitatea internă este

necesar să se controleze doi factori, şi anume variabilele nerelevante şi caracteristicile grupului

experimental. Variabile nerelevante. Eşantionarea este una din principalele modalităţi de control

al variabilelor nerelevante, dar separarea lor nu este întotdeauna certă. Există „variabile

contopite“ (Radu, 1993) care pot influenţa rezultatele unei cercetări deşi rămân mascate. Ele se

mai numesc şi variabile confundate, deoarece manifestările lor sunt sistematic legate de

manifestările altei variabile care face obiectul experimentului. De exemplu, Kendall, 1962, a

selectat trei grupuri de elevi omogene din punct de vedere al eşantionării şi a montat un

experiment care a avut ca scop măsurarea eficienţei unor metode de învăţare a limbilor străine.

45

Metoda a presupus evaluarea în două momente de timp a performanţelor, la începutul şi la

sfârşitul anului, şi stabilirea diferenţelor de preformanţă. Rezultatele au dovedit existenţa unor

diferenţe semnificative de performanţe între cele trei grupuri. Performanţe diferite nu au fost

generate de metodele de predare, care erau identice pentru toate clasele studiate (reprezentau

variabila independentă controlată), ci de aptitudinile didactice ale profesorilor care predau la cele

trei clase (care au fost necontrolabile şi ca urmare au fost variabile confundate). Dacă se

presupune prezenţa unei variabile confundate într-un experiment se apelează la planuri factoriale

şi la experiment replică.

Caracteristicile grupului experimental. Pentru ca într-un experiment să se obţină rezultate cu

validitate internă mare este necesar ca grupul de subiecţi să rămână constant pe parcursul

cercetării. Se pot „pierde“ subiecţii pe două căi:

1) Din cauza apariţiei unor factori care determină condiţii de testare diferite, cum ar fi

cercetător care îşi pierde vocea, pornirea unei alarme de maşină, intensităţi diferite ale

curentului electric ş.a. Aceste tipuri de pierderi se numesc pierderi mecanice şi pot fi

compensate fie prin înlocuirea subiecţilor cu care se lucrează în momentul respectiv

cu următorii selecţionaţi, fie prin repetarea experimentului;

2) Din cauza micilor neglijenţe ale experimentatorului (selecţia grupului fără acordul

subiecţilor, abilităţile, capacităţile, caracteristici diferite ale subiecţilor ş.a.) Aceste

tipuri de pierderi se numesc pierderile selective de subiecţi.

1.2. Design-ul grupurilor corespondente.

Design-ul grupurilor independente este cel mai des utilizat în cercetarea experimentală. Dar

pentru ca rezultatele să îndeplinească condiţia de validitate şi fidelitate numărul subiecţilor care

alcătuiesc grupele de cercetare trebuie să fie suficient de mare pentru a avea garanţia că

diferenţele individuale sunt fără importanţă şi se încadrează în media performanţelor grupului.

Pentru ca cercetarea să îndeplinească condiţiile de validare trebuie ca grupul să fie alcătuit dintr-

un număr suficient de mare de subiecţi. Se admite un număr de 30 – 50 ca fiind suficient, dar cel

mai bine este să ne ghidăm rezultatele primare obţinute, media şi abaterea standard. Dacă

abaterile standard ale performanţelor sunt mai mici decât mediile, atunci rezultatele dispun de

fidelitate şi validitate şi putem considera grupul eterogen.

Design-ul grupurilor corespondente permite selecţia subiecţilor fără să se apeleze la tehnici de

eşantionare. Este mult mai simplu să se utilizeze criteriul corespondenţei (asemănării perechilor)

în selecţia grupului experimental. De exemplu, în studiile de zoopsihologie criteriul de selecţie

poate fi unul genetic şi în virtutea acestuia se poate presupune că rezultatele obţinute de două

grupuri sunt comparabile. Acelaşi criteriu genetic s-a utilizat când s-au comparat caracteristicile

psihologice ale gemenilor. În selecţia grupurilor s-a apelat la tehnica similarităţii subiecţilor, dar

în alegerea grupului care participă la cercetare se poate utiliza şi o alta tehnică de selecţie şi

anume tehnica pretestării. În acest caz, grupurile de subiecţi sunt supuse unui examen

preliminar, care permite ulterior alegerea persoanelor care au obţinut performanţe comparabile.

Se pune problema alegerii probei cu care se face pretestarea.

46

Sunt cunoscute trei variante:

Se utilizează în pretestare proba ce va fi utilizată în experimentul propriu-zis.

Proba din pretestare este similară, dar nu identică cu cea din experiment.

Pentru cazuri extreme, proba din pretestare este esenţial diferită de cea din experiment.

Dificultăţi care pot apărea în utilizarea design-ul cu grupuri corespondente:

Pentru că presupune testarea fiecărui subiect de două ori este dificil de găsit persoane

care să accepte acest demers.

Dacă se găsesc persoane care să corespundă, să fie similare din punctul de vedere al

caracteristicilor psihice, de obicei sunt în număr foarte mic şi grupul nu poate fi

reprezentativ pentru întreaga populaţie.

O altă problemă este generată de faptul că grupurile de subiecţi sunt comparabile doar din

punctul de vedere al dimensiunii pe care o testăm (de exemplu, capacitatea de rezolvare a

problemelor). Este de dorit ca subiecţii să fie comparabili din punctul de vedere al

majorităţii caracteristicilor. Logica acestei cerinţe este relativ simplă, prezenţa unei

variabile independente poate influenţa rezultatele cercetării.

Prin urmare, design-ul grupurilor corespondente este superior design-ului grupurilor

independente doar atunci când numărul subiecţilor de care avem nevoie pentru cercetare este

mic.

1.3. Design-ul grupurilor naturale.

Se discută problema apariţiei unor rezultate invalide datorate diferenţelor individuale, care

reprezintă variabile necontrolabile. În psihologia socială şi a personalităţii, diferenţele

individuale reprezintă mai mult decât o eroare de variaţie şi o sursă de eroare. Aceste diferenţe

individuale sunt denumite variabile subiect şi sunt diferite de variabilele independente

manipulate. De exemplu, variabila independentă este nivelul de cunoaştere a unei melodii, iar

variabila subiect este gradul de introversie-extraversie. Design-ul grupurilor naturale se bazează

pe variabilele subiect pe care le consideră variabile independente (cercetări asupra efectelor

traumatice ale unor intervenţii chirurgicale, cercetări asupra relaţiei dintre rata divorţurilor şi

neurastenie etc.). Acest tip de cercetări se mai numesc şi cercetări corelaţionale pentru că

presupun analiza corelaţiilor existente între caracteristicile subiectului şi performanţele sale.

Design-ul grupurilor naturale este eficient în realizarea a două deziderate şi anume descrierea şi

predicţia. Rezultatele obţinute în cadrul unei cercetări de acest tip nu permit raţionamente de

inferenţă. Covariaţia a două variabile nu însemnă că prezenţa uneia implică obligatoriu prezenţa

celeilalte. Demonstrarea unei relaţii de covarianţă nu indică nimic cu privire la direcţia unei

relaţii cauzale.Pentru a susţine inferenţe cauzale atunci când apelăm la un design natural este

necesar să respectăm condiţia eliminării cauzelor alternative posible.

Măsurile speciale de control necesare realizării unor experimente corecte privesc expectaţiile

subiectului şi ale experimentatorului. De exemplu, studiul efectelor alcoolului asupra capacităţii

de memorare (Orne, 1962, Rosenthal, 1963) poate conduce la următoarele două tipuri de

aşteptări: cercetătorul consideră că performanţa va scădea în condiţiile ingestiei de alcool, iar

47

subiecţii cred că alcoolul le poate genera o stare de relaxare. În aceste condiţii, cercetătorul va

interpreta o serie de manifestări ca fiind datorate alcoolului, iar subiectul poate să trăiască

subiectiv o stare de relaxare mai puternică decât cea indusă de alcool. Efectele expectaţiilor pot

fi eliminate, dar nu în totalitate. Mai corect spus ele pot fi diminuate respectând procedurile tip

de aplicare a probelor şi de prelucrare a rezultatelor, sau prin utilizarea calculatorului ca

intermediar între subiect şi cercetător.

2. Design-uri monogrup (complet şi incomplet)

Într-un experiment se administrează uzual cel puţin două nivele de intensitate a unei variabile

pentru a putea determina o influenţă diferenţiată la nivel comportamental. Condiţia unei unice

variabile cu două nivele de intensitate este specifică design-urilor experimenatle în care se

utilizează mai multe grupuri de subiecţi, minim două. Sunt situaţii în care utilizarea grupurilor

multiple este inutilă, deoarece se pot obţine rezultate valide lucrând cu un singur grup.

Cercetările experimentale în care se utilizează un singur grup de subiecţi se încadrează în

cercetările monogrup.

Avantajele design-ului monogrup

Selecţia simplă a subiecţilor. Grupul experimental este mai uşor de format deoarece

numărul de persoane care trebuie selectate este mai mic.

Economia de timp. Spre exemplu, Posner (1973) – descrie o serie de experimente care au

avut drept scop stabilirea proceselor cognitive implicate în identificarea literelor pe

parcursul activităţii de citire. Într-unul din aceste experimente s-a măsurat timpul necesar

identificării literelor în funcţie de modalitatea de scriere a lor. Se prezentau literele scrise

cu aceleaşi caractere (majuscule – AA) sau cu caractere diferite (Aa). Cercetătorii au

descoperit că citirea literelor scrise cu caractere diferite presupune un timp mai lung cu

80 de milisecunde. Având în vedere diferenţa minimă de timp realizată de cele două

grupuri în citirea celor două tipuri de grupări de litere, devine ineficient să utilizeze două

grupuri de subiecţi, căci timpul necesar pentru a face instructajele este mai mare. În

aceste condiţii se poate apela, fără ca rezultatele să sufere, la un singur grup de subiecţi.

Limitele design-ului monogrup

Primă limită este generată de necesitatea de a aplica repetat acelaşi tip de probe, ceea ce

conduce la oboseală şi învaţare, la erori. Aceste erori se numesc efecte ale practicii sau

efecte ale etapelor de practică. Dacă ne referim doar la performanţe, erorile comise le

denumim „erori progresive“. Erorile progresive pot fi evitate dacă în proiectarea design-

ului experimental se respectă regulile de asigurare a validităţii interne.

Nu poate fi utilizat pentru a cerceta variabile subiect (vezi design-ul grupurilor naturale).

Se descriu două tipuri de design monogrup: monogrup complet şi monogrup incomplet.

Diferenţa dintre cele două tipuri constă în modul de anulare a erorilor progresive. În cadrul

design-ului monogrup complet, se aplică diferite nivelele ale variabilei independente într-o

ordine aleatoare tuturor subiecţilor. Astfel, se reduce posibilitatea învăţării şi a apariţiei oboselii,

48

iar rezultatele sunt neviciate. În cadrul design-ului monogrup incomplet, se anulează erorile prin

aplicarea unor diferite niveluri ale variabilei independente pe subiecţi diferiţi (nu se aplică toate

nivelele variabilei independente la acelaşi subiect). În etapa următoare se analizează rezultatele

parţiale la nivel de grup. Denumirea de „incomplet“ decurge din faptul că nu se aplică tuturor

subiecţilor toate nivele variabilei independente.

2.1. În cadrul design-ul complet monogrup se lucrează cu un singur grup, cu o variabilă

independentă cu mai multe nivele de intensitate. Fiecare nivel de intensitate se aplică fiecărui

subiect. Se definesc două tipuri de design monogrup în funcţie de modalităţile de aplicare a

variabilei independente:

Design monogrup complet ABBA. Dacă denumim nivelele de intensitate ale variabilei

independente A şi B pentru că se lucrează cu fiecare subiect cu cele două nivele în

ordinea ABBA vom denumi acest tip design monogrup complet ABBA. Se utilizează

atunci când fiecare nivel al variabilei independente se poate aplica de minim două ori

pentru fiecare subiect. Se mai numeşte şi contrabalansare ABBA deoarece permite

evitarea erorilor progresive. Din punctul de vedere al experimentului,

contrabalansarea ABBA înseamnă aplicarea celor două niveluri ale variabilei

independente succesiv într-o primă etapă (AB), pentru ca în a doua etapă ordinea să

se schimbe (BA). Problema care poate apărea în acest tip de design este aceea a

anticipării efectelor în condiţiile în care se aplică de mai multe ori aceeaşi succesiune

de variabile AB BA, AB BA ş.a..

Design-ul monogrup complet cu repartiţie aleatoare Fiecare nivel al variabilei

independente se aplică pe subgrupuri de subiecţi. Numărul subgrupurilor

experimentale corespunde numărului de niveluri ale variabilei independente.

Utilizând acest model, admitem existenţa unor erori medii pe subgrupe de subiecţi

care se echilibrează la nivelul întregului grup.

2.2 Design-ul monogrup incomplet

Se lucrează cu un grup experimental şi cu o variabilă independentă cu mai multe nivele de

intensitate. Nu se aplică fiecare nivel de intensitate al variabilei fiecărui subiect.

Limite ale design-urilor monogrup

Nu permit cercetarea efectelor variabilelor subiect de tipul vârstă şi sex.

Transferul diferenţial este redus când se utilizează corect tehnicile de contrabalansare.

3. Design-uri complexe de cercetare.

Acest tip de design este cel mai frecvent utilizat în cercetarea psihologică, deoarece permite

evaluarea simultană a două sau mai multe variabile. Johnson (1983) a studiat performanţele

memoriei la persoane cu diagnostic de depresie şi la non-depresivi. Ipoteza studiului a fost aceea

că persoanele depresive memorează cu mai mare uşurinţă cuvintele prezentate într-o probă care

49

nu se finalizează, în timp ce persoanele non-depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă

cuvintele prezentate într-o probă finalizată.

Experimentul a avut următorul design. În prima etapă s-au prezentat 12 filme scurte celor două

grupe de subiecţi, depresivi şi non-depresivi. Cele 12 filme au fost 10 au fost întrerupte înainte

de final şi două au rulat până la sfârşit. În etapa a doua s-a cerut tuturor participanţilor să

povestească acţiunea filmelor. Ipoteza cercetării s-a confirmat, subiecţii depresivi şi-au amintit

preponderent filmele fără final, în timp ce non-depresivii si-au amintit preponderent filmele cu

final.

Cel mai simplu design complex de cercetare este cel prezentat mai sus, care se numeşte design

22, deoarece el presupune doar două gupe de subiecţi şi două probe. Într-un design complex

putem avea mai multe categorii de subiecţi, sarcinile pot fi mai multe (de exemplu, 23, 33

etc.).

Avantajele design-ului complex de cercetare

Permite verificarea practică a unor enunţuri toretice.

Rezolvă problema variabilelor necontrolate. Dacă pe parcursul experimentului se

manipulează o singură variabilă independentă, este esenţial ca oricare altă variabilă

independentă potenţială să fie controlată pentru a nu influenţa rezultatul. Utilizând acest

tip de design se pot măsura efectuele mai multor variabile asupra comportamentului.

Exerciţii

1.Analiză comparativă a tipurilor principale de design experimental (multigrup şi monogrup) .

2.Exemple de cercetări în care s-au utilizat design-uri experimentale.

Bibliografie

Babbie, E., (1992), The practice of social research Balmont, CA, Woodsworth.

Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods în Psychology, New York, Mc

Graw-Hill Publishing Company.

Chelcea, S., (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică.

Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura

Sincron

50

PRELEGEREA VII

Metode descriptive

Introducere

Această a şaptea prelegere se ocupă de problematica metodelor descriptive – observaţia şi eşantionarea, ancheta, metoda chestionarului, metoda interviului.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de problematica metodelor descriptive ;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

Conţinut şi tematizare

51

Rezumat – Metoda observaţiei

Observaţia este o metodă descriptivă de culegere a datelor care presupune accesul direct la

obiectul cercetat. Ea este utilizată cel mai frecvent în combinaţie cu alte tehnici de cercetare cum

sunt interviul, anamneza, studiul de caz, studiul documentelor, studiul corelaţional etc.

Ceea ce diferenţiază între observaţia ştiinţifică şi cea neştinţifică este modalitatea de culegere a

datelor. Observaţia neştiinţifică este intuitivă, nesistematică, ambiguă din punctul de vedere al

conceptelor folosite. Observaţia ştinţifică este empirică, sistematică, conceptele sunt clar definite

şi operaţionalizate. O altă diferenţă priveşte modalitatea de culegere a datelor. În primul caz,

absenţa înregistrării datelor conduce la modificarea lor în funcţie de noile informaţii. Utilizarea

unor modalităţi sistematice de culegere şi de înregistrare a datelor asigură păstrarea caracterului

obiectiv al informaţiilor într-o observaţie ştiinţifică. O sarcină importantă a psihologului care

utilizează această metodă este să descrie comportamentul într-un context natural şi să identifice

relaţiile care se stabilesc între variabile. Se descriu mai multe tipuri de observaţii în funcţie de:

gradul de implicare şi participare al cercetătorului în activitatea grupului de observat;

comportamentul de măsurat; modul de înregistrare al datelor.

Ca orice metodă, observaţia are o serie de avantaje (procedură puţin costisitoare care permite

culegerea de date direct de la sursă fără intermediari, permite culegerea de date când participanţii

la cercetare nu sunt capabili să dea informaţii despre un comportament propriu ş.a.) şi limite (nu

poate fi utilizată pentru determinarea caracteristicilor de comportament la grupuri mari, nu oferă

informaţii despre evenimente şi comportamente care au avut loc, nu permite generalizarea

rezultatelor ş.a.).

1. Metoda observaţiei

Observaţia este una dintre cele mai cunoscute metode de cercetare. Ea se defineşte ca fiind o

„metodă de culegere de date care presupune accesul direct la obiectul cercetat“ (Sarantakos,

1994). Ea este utilzată cel mai frecvent în combinaţie cu alte tehnici de cercetare, cum sunt

interviul, anamneza, analiza de caz, studiul documentelor ş.a.. O sarcină importantă a

psihologului care utilizează această metodă este să descrie comportamentul într-un context

natural şi să identifice relaţiile care se stabilesc între variabile. Exemplu, Krantz (1979) utilizând

metoda observaţiei a descris relaţia dintre obezitate şi comportamentele sociale în cofetării.

Astfel obezitatea moderată se asociază atât cu frecventarea cofetăriilor în grup cât şi cu

comportamente de consum redus de alimente şi calorii. Marii obezi frecventează cofetăriile

neînsoţiţi şi dezvoltă comportamente de consum crescut de calorii. Informaţiile obţinute prin

utilizarea acestei metode permit descrierea comportamentelor în contextul dezvoltării lor.

52

Observaţia poate fi utilizată cu succes în orice domeniu al ştiinţelor sociale, dar nu poate fi

utilizată decât pentru măsurarea prezentului. Această metodă nu permite culegerea de informaţii

asupra cauzelor şi consecinţelor unor fenomene sociale.

Tipuri de observaţie. Se cunosc mai multe tipuri de observaţie, unele mai cunoscute şi mai

utilizate, altele mai puţin cunoscute. Sarantakos (1994) descrie mai multe tipuri în funcţie de

următoarele criterii: nivelul de structurare, implicarea cercetătorului, nivelul de formalizare al

protocolului, locul în care se desfăşoară cercetarea.

a. În funcţie de nivelul de structurare observaţia poate fi: naivă (nestructurată şi uzuală

interacţiunilor umane) versus ştiinţifică (planificată, organizată sistematic şi raportată la un

anumit scop);

c. În funcţie de nivelul de implicare al cercetătorului observaţia poate fi: neparticipativă

(cercetătorul este „spectator“, specifică studiilor cantitative) versus participativă (cercetătorul

„co-părtaş“, specifică studiilor calitative). În observaţia participativă este ideal ca identitatea

cercetătorului să nu fie cunoscută de membrii grupului care este studiat. Studiile care

urmăresc să măsoare condiţiile de muncă într-o uzină, integrarea unui grup de emigranţi în

comunitate, comportamente şi caracteristici de relaţionare în grupurile de homosexuali, obligă

la integrare în grupurile respective. Doar astfel este posibil să se determine caracteristicile

grupului, atitudinile faţă de restul comunităţii, ca şi atitudinile specifice în interiorul grupului.

În cazul observaţiei neparticipative, cercetătorul se poziţionează exterior faţă de obiectul

studiului şi ideal ar fi să fie cu totul în exterior, adică „spectator invizibil“. Cel mai clasic

exemplu de observaţie neparticipativă este observaţia de laborator, frecvent întâlnită în

laboratoarele psihologice.

Tot in funcţie nivelul de implicare al cercetătorului distingem între observaţia directă (scopul

cercetării şi identitatea cercetătorului sunt cunoscute de către participanţii la studiu) versus

„mascată“ (scopul cercetării şi identitatea cercetătorului nu sunt cunoscute). O altă

clasificare distinge între observaţie activă (cercetătorul este implicat activ în activitatea pe

care o urmăreşte) versus pasivă (cercetătorul este un simplu „înregistrator de fapte“).

Neimplicarea oferă celui de-al doilea tip un grad mai mare de obiectivitate şi neutralitate. Şi

mai putem distinge între observaţia directă (presupune o relaţie directă cu obiectul studiului)

versus indirectă (nu presupune prezenţa obiectului de cercetat) Exemple: se poate studia prin

observaţie directă conflictele în grupurile de şcolari; iar prin observaţie indirectă conflictele

din cuplurile de vârstă medie prin observarea comportamentelor copiilor proveniţi din cupluri

confictuale.

c. În funcţie de nivelul de formalizare al protocolului observaţia poate fi: structurată (utilizează

o procedură formală, strict organizată, cu obiective bine definite de evaluat, cum ar fi numărul de

foi de indigo utilizate pe parcursul unei ore de curs de studentul X) versus nestructurată (nu

presupune un protocol ferm antestabilit, informaţiile se culeg prin raportare la scopul urmărit, dar

de multe ori se organizează ierarhic „post factum“). În aceeaşi categorie găsim şi observaţia

semistructurată, care este o soluţie de compromis între cele două tipuri descrise mai sus.

53

d. În funcţie de locul în care se desfăşoară cercetarea observaţia poate fi: naturală versus de

laborator.

Design-ul cercetării care utilizează observaţia ca metodă principală presupune respectarea unor

etape bine definite, şi anume: selectarea şi formularea temei, selectarea eşantionului şi obţinerea

aprobărilor necesare desfăşurării activităţii de cercetare, selectarea grupului de observatori (dacă

este necesar), culegerea datelor, analiza datelor şi raportul de cercetare.

1. Selectarea şi formularea temei de cercetare presupune fixarea şi explicarea scopurilor, ca şi a

structurii activităţilor care urmează a se efectua. În abordările cantitative topica este riguros

fixată astfel încât de la început sunt precizate toate elementele care trebuie observate. Se definesc

categoriile, clasele care prezintă interes pentru studiu (comportamente, relaţii etc.). Aceste

categorii se stabilesc de persoana care efectuează cercetarea în colaborare cu un grup de experţi

din domeniul în care se înscrie tema studiului. În abordările calitative, în care se utilizează

preponderent observaţia participativă, se fixează un model de lucru fără ca acesta să fie definit şi

definitiv de la început. De asemenea, categoriile şi faptele de observat nu sunt antefixate. În acest

caz, observaţia înseamnă mai mult o explorare a zonei de cercetare, cu scopul de a delimita

categoriile de obsevaţie.

2. Selectarea eşantionului şi accepte necesare desfăşurării activităţii de cercetare. În cazul

opţiunii pentru o abordare cantitativă, lotul de subiecţi (sau unităţile de observaţie) se selectează

prin respectarea procedurilor clasice de eşantionare. În cazul abordărilor calitative, lotul de

subiecţi nu se selectează în funcţie de reguli statistice, dar trebuie să fie suficient de mare pentru

a permite îndeplinirea obiectivelor studiului.

3. Selectarea observatorilor. Observaţia este o metodă dificilă care nu poate fi utilizată decât de

persoane care dispun de o serie de calităţi cum sunt: inteligenţă şi experienţă, informaţii multiple

şi corecte asupra temei, flexibilitate şi capacitate de adaptare, abilitate de a colabora cu alţii şi de

a urma planul de cercetare în amănunt fără a fi influenţat de context sau de idei preconcepute,

obiectivitate, onestitate şi deschidere la ceilalţi. Este important ca persoanele care lucrează cu

metoda observaţiei să fie informaţi de la început asupra caracteristicile specifice populaţiei pe

care se face studiul. Înainte de a incepe lucrul propriu-zis se poate monta un studiu pilot pe

parcursul căruia se asigură familiarizarea cu unităţile de observaţie, se descriu soluţii posibile la

conflicte posibile, se specifică modalităţile de evitare a surselor de distorsiune a datelor, se fac

exerciţii de dezvoltare a atenţiei distributive, a flexibilităţii şi adaptabilităţii.

4. Colectarea datelor. În acest moment al studiului este foarte important să se asigure o relaţie

corectă cu subiecţii observaţiei, conformă cu scopurile studiului şi cu metoda aleasă. Dificultatea

acestei etape este generată de relaţia directă a cercetătorului cu subiectul cercetării. Înregistrarea

comportamentelor faţă în faţă cu cel observat poate genera reacţii atipice. Ca urmare, utilizarea

reportofoanelor şi a camerelor video, mai mult sau mai puţin mascate reprezintă cea mai bună

cale de a creşte validitatea şi fidelitatea informaţiilor. Alte mijloace de fixare a informaţiilor sunt

înregistrările narative şi scalele de evaluare.

Înregistrarea narativă este o descriere exhaustivă a evenimentelor. Pentru a obţine o astfel

de înregistrare, se apelează la reportofoane, echipe complexe de cercetare, camere de filmat.

54

Hartup şi Lorenz (1974) au utilizat metoda observaţiei pentru a determina comportamentele

de acceptare şi cele agresive în relaţiile interumane. În acest scop ei au filmat diferite scene

de agresivitate. Analiza imaginilor le-a permis să formuleze două concluzii cu privire la

factorii generatori ai comportamentelor agresive. Acestea se datorează fie unor frustrări

relaţionale şi atunci agresivitatea este descărcată asupra unei alte persoane, fie sunt generate

de trebuinţe de acumulare (recuperare de obiecte) şi atunci violenţa se focalizează pe obiecte.

Scalele de evaluare sunt de mai multe tipuri: scale nominale (cu două variante de răspuns: da

sau nu); check-list-urile; scale ordinale (ordonează evenimentele prin acordarea de ranguri);

scale de interval (acordă valoare comportamentelor prin precizarea distanţei).

5. Analiza datelor şi raportul de cercetare este etapa finală în care prelucrarea informaţiilor

culese se face fie prin metode cantitativ statistice, fie calitative interpretative. Raportul are

structura determinată de cerinţele beneficiarilor cercetării.

Avantaje şi dezavantaje ale utilizării metodei observaţiei (Krueger, 1983)

Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt:

permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente, cum ar fi

aceea în care subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre ei;

procedura de selecţie a subiecţilor este simplă;

permite descrierea evenimentelor aşa cum au ele loc în realitate;

este relativ puţin costisitoare.

Dezavantajele utilizării acestei metode sunt:

nu poate fi folosită pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari;

nu pot fi culese informaţii despre trecut şi nu permite predicţii;

nu poate oferi date relevante despre frecvenţa unui comportament;

există anumite domenii în care nu poate fi utilizată, cum ar fi studiul relaţiilor de cuplu;

observatorul poate prezenta o sursă de eroare;

rezultatele nu sunt generalizabile.

Observatorul ca sursă de erori. O serie de caracteristici ale observatorului pot genera informaţie

distorsionată, sau falsă. În continuare prezentăm o parte din acestea:

lipsa de abilitate. Erorile pot apărea din lipsa de abilitate sau de interes în tratarea

problemelor

inconsistenţa datelor de observaţie. Apare în două moduri, fie din lipsa de abilitate a unui

observator de a rămâne constant în atitudine pe parcursul cercetării, fie când sunt

implicaţi mai mulţi observatori care nu pot face observaţii uniform.

atitudinea observatorului. Se referă la tendinţa observatorului de a percepe situaţii în

acord cu ideologia personală, producând o distorsionare a realităţii.

lipsa de cunoştinţe. Observatorii nu dispun de informaţii suficiente despre categoriile

implicate în cercetare.

probleme în înregistrarea şi analiza datelor. Faptele pot să nu fie înregistrate în acord cu

realitatea şi analiza poate fi non-sistematică şi subiectivă.

55

lipsa de familiaritete cu grupul observat. Observatorul poate să nu fie familiarizat

suficient cu unităţile de cercetare.

distorsionarea informaţiilor. Informaţiile despre fenomenele sau procesele care fac

obiectul cercetării sunt distorsionate de faptul că observatorul se implică şi devine

subiectiv sau pentru că respondenţii trebuie să acţioneze într-o situaţie artificială.

aşteptările, ca sursă de eroare. Aşteptările privitoare la mulţimea răspunsurilor şi direcţia

lor conduce la erori de înregistrare.

Modalităţi de prevenire a erorilor

Este necesar un efort susţinut al observatorului pentru a evita apariţia erorilor. Respectarea

câtorva reguli poate asigura un grad crescut de obiectivitate informaţiilor, şi anume:

respectarea design-ului de cercetare;

selecţia riguroasă a operatorilor (a observatorilor). Cu această metodă se poate lucra doar

de către cercetători care sunt interesaţi de tema, dispun de abilităţile necesare (spirit de

observaţie, capacitatea de concentrare a atenţiei ş.a.);

corectitudinea instructajului operatorilor. Un instructaj corect asigură informaţii complete

asupra tuturor aspectelor proiectului;

supravegherea observatorilor. Presupune identificarea erorilor care apar pe parcurs,

soluţii concrete la situaţiile problematice.

Rezumat – Metoda „eşantionării”

Tehnicile de eşantionare presupun definirea a patru concepte şi anume: populaţie generală, cadru

de eşantionare, eşantion, element. Populaţia generală este reprezentată de toţi subiecţii care

prezintă calitatea care ne interesează în studiu (toţi studenţii din facultatea Z). Cadrul de

eşantionare este o modalitate de restrângere a populaţiei în funcţie de un criteriu stabilit

(prezenţa într-o bibliotecă). Eşantionul este o populaţie numeric selectată dintre acei care sunt

incluşi în cadrul de eşantionare (primii zece studenţi din bibliotecă). Element este un

reprezentant al grupului selecţionat (un student z).

Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute pe un grup stabilit conform regulilor eşantionării

depind de gradul de reprezentativitate. Ameninţarea majoră a reprezentativităţii eşantionului este

dată de factorii de distorsiune („biais“). Un eşantion distorsionat este acela în care distribuţia

caracteristicilor subiecţilor este sistematic diferită de aceea existentă la întreaga populaţie ţintă.

(un eşantion alcătuit din 80% bărbaţi şi 20% femei este distorsionat dacă reprezintă un segment

dintr-o populaţie în care avem 20% bărbaţi şi 80% femei). Eşantioanele sunt de două tipuri:

probabilistice şi nonprobabilistice.

56

1. Definirea conceptului de „eşantionare“

Cercetările experimentale se constituie „în baza unei idei, a unei ipoteze care este o întrebare

adresată unei zone precise din realitate“ (Francis Bacon). Experimentul ca metodă specifică

acestui tip de cercetare este un mod de analiză care permite miniaturizarea situaţiilor de viaţă.

Sunt cunoscute diferite design-uri de cercetare specifice acestei abordări:

Design-uri elementare (de bază) – presupun un singur factor de variaţie;

Design-uri factoriale (multifactoriale) – presupun mai mulţi factori de variaţie (Radu, 1993).

Cercetările descriptive au ca scop principal descrierea comportamentului în contextul în care se

desfăşoară în mod obişnuit şi metoda cea mai adecvată este observaţia. Un al doilea scop al

cercetărilor descriptive este identificarea relaţiilor care se stabilesc între diferitele variabile de

comportament sau între aceste variabile şi mediul ca factor generator de schimbare. Descriind

aceste comportamente, se stabilesc bazele de date necesare pentru predicţie. Metoda cea mai

adecvată în predicţie este studiul corelaţional. Acestv tip de studii permite evaluarea evoluţiei

diferitelor variabile, evaluarea modalităţilor de asociere, de covarianţă a variabilelor. În cazul

acestor cercetări se pot identifica relaţii predictive prin măsurarea covarianţei existente în mod

natural între variabile sau însuşiri. Exemple: stabilirea relaţiei emotivitate – performanţă în

examenele de preselecţie profesională; determinarea rolul disfuncţiilor sexuale în ruptura

relaţiilor de cuplu.

Metodele utilizate în aceste studii sunt testul şi ancheta. Ancheta se poate realiza prin oricare din

cele două tehnici ale sale: chestionarul şi interviul. Tehnicile anchetei obligă la respectarea unor

reguli identice privitoare la selecţia subiecţilor, stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor etc.

Selecţia subiecţilor sau a participanţilor la cercetare se numeşte eşantionare. Rezultatul final al

acestei operaţii este alcătuirea unui grup de persoane, eşantion de populaţie, care îndeplinesc o

serie de calităţi care sunt importante pentru tema studiată. Eşantionarea presupune o serie de

tehnici care trebuie urmate intocmai pentru ca rezultatele studiului să fie valide.

Să presupunem că am optat pentru un tip de populaţie, sau o populaţie-ţintă, cum ar fi copii sau

bătrâni, sau arhitecţi sau elevi cu care să lucrăm pentru a valida o serie de ipoteze. În continuare

trebuie să stabilim cu care persoane din acest grup mare lucrăm în cadrul studiului. Determinarea

acestui grup presupune selecţia unui eşantion de respondenţi, eşantion reprezentativ pentru

întreaga populaţie din care ei fac parte. Procedurile de selecţie ale unui eşantion sunt identice,

indiferent dacă populaţia – ţintă este formată din toţi membrii unei comunităţi, ţări, întreprinderi

etc. Conceptele specifice care se utilizează în operaţia de selecţie a unui eşantion sunt

următoarele:

Populaţia – este conceptul cu sfera cea mai largă şi denumeşte toate persoanele care

prezintă (au) calitatea care interesează în studiu. De exemplu: toţi studenţii din România,

toţi studenţii Universităţii Titu Maiorescu. Un recensământ adună informaţii de la

întreaga populaţie. Într-o anchetă, pentru eficienţă, se va selecta un subset, un grup care

să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie. Cel mai frecvent, populaţia este un concept

ipotetic.

57

Cadrul eşantionului – este o listă cu membrii populaţiei care au calitatea pe care urmează

să o cercetăm; de asemenea, este o modalitate de restrângere a populaţiei în funcţie de un

criteriu.

Eşantionul – este subsetul de populaţie limitat de un cadru. Dacă de exemplu ne

interesează atitudinea studenţilor faţă de serviciile oferite de bibliotecă, cadrul de

eşantionare poate fi lista studenţilor care vizitează biblioteca. Listă care se obţine din

registrul bibliotecii şi care reprezintă un cadru care limitează un eşantion din populaţia

generală a universităţii. Pentru a obţine informaţii cât mai corecte este de dorit să apelăm

la o serie de criterii suplimentare, cum ar fi eliminarea studenţilor înscrişi recent. Reţinem

faptul că validitatea rezultatelor obţinute pe un eşantion comparativ cu caracteristicile

generale ale populaţiei depind de corectitudinea aplicării tehnicilor de eşantionare.

Elementul – este o denumire dată fiecărui membru al populaţiei. Selectarea acestor

elemente (persoane) reprezintă scopul tehnicilor de eşantionare.

Spre exemplu:

Populaţia = toţi studenţii universităţii Titu Maiorescu (să considerăm numeric

1000 de persoane).

Cadrul eşantionului = studenţii care frecventează biblioteca universităţii (să

considerăm numeric 500 de persoane)

Eşantionul = o parte din studenţii înscrişi în lista cititorilor (să considerăm

numeric 100 de persoane).

Element = un student care citeşte cărţi în bibliotecă (numeric 1)

Validitatea datelor obţinute prin analiza rezultatelor unui eşantion este dată de măsura în care

aceste date (informaţii) reprezintă întreaga populaţie. Scopul unei cercetări este descrierea

caracteristicilor populaţiei generale şi nu ale eşantionului pe care se face studiul.

Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute pe un eşantion asupra întregii populaţii depinde

de gradul de reprezentativitate a eşantionului. Caracteristicile elementelor (ale persoanelor) care

alcătuiesc populaţia sunt distribuite diferit. Frecvenţa cu care ele sunt prezente la populaţie este

relativă şi variabilă. Un eşantion este reprezentativ atunci când repartiţia caracteristicilor lui

corespunde repartiţiei caracteristicilor populaţiei. Un pericol important al reprezentativităţii este

eroarea de eşantionare. Aceasta apare atunci când distribuţia caracteristicilor populaţiei este

sistematic diferită faţă de populaţia-ţintă. Există două surse de erori:

Erori de selecţie – apar atunci când procedurile utilizate pentru a obţine un eşantion conduc

la o reprezentare disproporţionat de mare sau mică a unui segment din populaţie;

Erori generate de întrebare – datorate construcţiei greşite a chestionarului.

58

2. Tipuri de eşantionare.

Cele mai frecvente tipuri de eşantionare utilizate sunt cele neprobabilistică şi probabilistică.

Eşantionarea neprobabilistică. În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a probabilităţii

pe care o are un element pentru a fi inclus în eşantion. Ca procedură presupune alegerea la

întîmplare a unui grup dintr-o populaţie. Nu există nici o garanţie că fiecare element are şansa de

a fi inclus în eşantion. Avantajul principal al eşantionării neprobabilistice este timpul scurt de

formare a grupului de subiecţi. Eşantionarea neprobabilistă poate fi de două tipuri, întâmplătoare

şi jurizată.

Eşantionare neprobabilistică întâmplătoare. Participanţii la cercetare răspund criteriilor de

disponibilitate şi voluntariat. Problema care se pune în acest tip de eşantionare este aceea

a gradului de reprezentativitate. Se impune să obţinem informaţii suplimentare despre

populaţie pentru a putea aprecia dacă rezultatele obţinute sunt sau nu reprezentative. Ca o

regulă generală, se consideră eşantionarea întîmplătoare ca fiind eronată atâta timp cât nu

avem dovezi certe care să confirme rezultatele obţinute în studiu.

Eşantionare neprobabilistică jurizată. Jurizarea presupune prezenţa unui grup de experţi

care selectează elementele eşantionului. Astfel, persoanele selectate întrunesc o serie de

calităţi care-i fac apţi de a face parte din eşantion (selecţia şi aprecierea prezenţei/

absenţei calităţilor aparţin unui grup de experţi, cum ar fi profesori, lideri de grup).

Eşantionarea probabilistică. Pentru a avea certitudinea validităţii rezultatelor unei cercetări se

apelează la o selecţie a subiecţilor cu metode probabiliste. Aplicând aceste metode se poate

discuta de un eşantion reprezentativ şi cercetătorul poate preciza pentru fiecare element al

populaţiei probabilitatea de a fi inclus într-un eşantion. Se definesc trei tipuri de eşantionare de

acest tip şi anume: eşantionarea simplu randomizată (prin tragere la sorţi); eşantionarea stratificat

randomizată (populaţia este împărţită în „straturi“ şi pentru fiecare strat se realizează o

eşantionare simplu randomizată; eşantionarea multistadial randomizată (cluster), care presupune

o selecţie indirectă prin selecţia grupurilor cărora subiecţii aparţin. Radu (1993) menţionează şi

eşantionarea randomizat multifazică. În acest caz se selectează iniţial un eşantion de dimensiuni

mari pe care se realizează unele faze ale cercetării extensive, pe urmă din acest eşantion se

selectează un altul mai mic pentru realizarea altor faze de cercetare cu caracter mai intensiv.

(Pentru amănunte vezi I. Radu şi colaboratorii, (1993), Metodologie psihologică şi analiza

datelor).

Toate tipurile probabilistice de eşantionare presupun existenţa unui cadru de eşantionare (o listă

cu toate persoanele sau elementele, care îndeplinesc statutul impus de cercetare), numerotarea

reală sau fictivă a acestor elemente şi selecţia elementelor de investigat sau aplicarea seriilor de

numere aleatoare.

59

Eşantionarea simplu randomizată este o tehnica de bază a eşantionării probabilistice şi

este utilizată în cadrul celorlalte tipuri. Aplicarea acestui tip de selecţie a participanţilor la

cercetare asigură şanse egale tuturor persoanelor. Tehnica presupune utilizarea tabelelor

cu numere întâmplătoare. (Procedura de selecţie este descrisă de prof. Septimiu Chelcea,

în volumul „Chestionarul în investigaţia sociologică“, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti 1975, pg. 62-68).

O problemă care apare frecvent se referă la numărul optim de subiecţi pentru ca

eşantionul să fie reprezentativ. Nu există un „număr de aur“, dimensiunea sau mărimea

eşantionului depinde de omogenitatea/eterogenitatea populaţiei de bază. Exagerând,

putem spune că în cazul în care ar exista o populaţie foarte omogenă, putem lucra cu 1-2

subiecţi. Pentru o populaţie foarte eterogenă, în care fiecare individ este diferit total de

ceilalţi, ar trebui să lucrăm cu întreaga populaţie, căci populaţia se suprapune

eşantionului. În realitate, gradul de omogenitate al unei populaţii se plasează în zona

medie.

O altă problemă care se pune este gradul de corespondenţă a datelor obţinute pe un

eşantion cu rezultatele care s-ar obţine pe întreaga populaţie. Cu siguranţă rezultatele

obţinute pe un eşantion nu vor corespunde întru totul celor care s-ar obţine dacă am putea

face un studiu pe întreaga populaţie. Ca urmare, se calculează marja de eroare, între

rezultatele obţinute pe eşantion şi posibilele rezultate ale întregii populaţii. Marja de

eroare este determinată de dimensiunea eşantionului, deoarece (cu cât acesta este mai

mare cu atât eroarea este mai mică). Eroarea estimărilor se reduce atunci când creşte

numărul de persoane incluse în eşantion şi este dependentă şi de gradul de validitate şi

fidelitate al probelor utilizate (sau de precizia măsurătorilor).

Reprezentativitatea procedurală este dată de dimensiunea eşantionului (unui eşantion

mare îi corespunde o marjă de eroare mică) şi depinde şi de încrederea în precizia

procedurilor şi măsurătorilor efectuate. Ca principiu general, diferenţele absolute ale

procentajelor (10% sau 12%, de exemplu) nu sunt direct interpretabile, ci doar în funcţie

de marja de eroare şi de valorile erorilor cauzate de proceduri.

Eşantionarea stratificat randomizată. Pentru a selecta un eşantion respectând această

procedură un prim pas constă în divizarea (fictivă) a întregii populaţii în două, trei sau

mai multe subpopulaţii denumite straturi. Pasul următor constă în aplicarea procedurilor

de randomizare simplă pentru fiecare strat în parte. În această etapă trebuie respectate

două reguli şi anume: selectarea unui eşantion pentru fiecare strat şi dimensiunea

populaţiei din strat să fie direct proporţională cu dimensiunea eşantionului. Această

procedură este eficientă atunci când straturile sunt reprezentate de segmente omogene de

populaţie. Este utilizată când dorim să obţinem o reprezentativitate crescută a

eşantionului prin verificarea rezultatelor obţinute pe subeşantioane. Numărul de subiecţi

incluşi în eşantion nu este necesar să fie mult mai mare faţă de un eşantion randomizat

simplu.

60

Eşantionarea multistadial randomizată. Utilizând acest tip de selecţie, eşantionul

obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din agregate, clusteri, grupări de

elemente, conform cadrului de eşantionare corespunzător.

Rezumat – ancheta, metoda chestionarului şi metoda interviului

Ancheta este o metodă descriptivă de culegere a datelor. Literatura de specialitate menţionează

mai multe clasificări ale anchetelor. Singly (1998) diferenţiază între chestionar, interviul de

producere a datelor şi interviul comprehensiv. Oppenheim (1992) clasifică anchetele în funcţie

de modalităţile de obţinere a datelor: chestionarul, interviul comprehensiv, interviul prin telefon,

interviul prin mail. Chestionarul este metoda cea mai comună de anchetă foarte utilizat deoarece

prezintă o serie de avantaje, dintre care cel mai important este timpul relativ scurt de culegere a

datelor. Construcţia chestionarului presupune o serie de etape: pregătirea, construcţia variantei

primare, analiza critică, modificarea erorilor de construcţie, pretestarea sau testarea pilot,

revizuirea şi construcţia variantei finale.

Interviul poate fi considerat o variantă orală a chestionarului. Interviurile se clasifică în funcţie

de mai multe criterii. Dintre acestea reamintim: a. nivelul de structurare al conţinutului

(structurat, specific cercetărilor cantitative şi nestructurat, specific cercetărilor calitative); b.

nivelul de standardizare al răspunsurilor (standardizat cu răspunsuri prestabilite, nestandardizat

cu răspunsuri deschise); c. numărul de persoane intervievate (respondent unic, doi respondenţi,

grup de respondenţi); d. frecvenţa aplicărilor (interviuri unice şi panel). Mai există o serie de

interviuri utilizate cu scopuri bine precizate cum ar fi interviuri analitice, diagnostice,

etnografice, Delphi ş.a.

1. Ancheta

Ancheta este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca unic instrument, fie împreună

cu alte metode. Dacă observaţia permite formularea de deducţii privitoare la comportamentele

generate de un anumit context, studiile în care se utilizează ancheta permit accesul la informaţii

care pot explica evoluţia acestora. Metafora care exprimă demersul observaţional este: „Dacă

vrei să ştii cum va reacţiona o persoană uită-te la ea!“. În timp ce metafora corespunzătoare

pentru anchetă este: „Dacă vrei să ştii ce gândesc oamenii, întreabă-i“. Pentru a obţine rezultate

valide anterior debutului anchetei este necesar să se se precizeze design-ul de cercetare,

caracteristicile populaţiei cu care se va lucra, modalităţile de prelucrare a datelor. Spre exemplu,

dacă se efectuează un studiu privitor la preferinţele pentru ciocolată este obligatoriu să stabilim:

care sunt caracteristicile participanţilor la cercetare şi care sunt criteriile de selecţie a lor; cum va

decurge ancheta, ce tehnici sunt mai adecvate pentru populaţia studiată (chestionar sau interviu) ;

61

ce alte metode se vor folosi; care este design-ul de cercetare (se lucrează individual, în grup) ;

cum evităm răspunsurile dezirabile social (Dezirabilitatea socială se referă la posibilitatea ca

participanţii la o anchetă să răspundă aşa cum este de dorit din punct de vedere social şi nu aşa

cum cred, inţeleg ei o anumită problemă.). Este absolut necesar ca inainte de a debuta un studiu

să existe răspunsuri clare referitoare la caracteristicile eşantionului şi a modalităţilor optime de

eşantionare, ca şi a caracteristicilor design-ului de cercetare pentru ca rezultatele obţinute să fie

valide şi fidele. Indiferent de scop, ancheta utilizează un set de întrebări (sau itemi)

predeterminate care se aplică tuturor subiecţilor. Răspunsurile orale sau scrise sunt principalele

rezultate ale acestui tip de cercetare. Ca limită menţionăm posibilitatea construcţiei defectuoase a

întrebărilor. În mod obişnuit, conţinutul şi structura întrebărilor sunt stabilite „în orb“, pe baza

unor informaţii documentare, ceea ce face posibil ca întrebările deduse astfel să nu fie adecvate

populaţiei căreia i se adresează ancheta. Pentru a evita acest viciu de procedură se apelază la un

studiu – pilot în care se verifică nivelul de adecvare al întrebărilor.

2. Metoda chestionarului

Chestionarul este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale. El poate fi administrat fie direct

de operator, fie prin poştă. Principala calitate a chestionarului constă într-o mai mare

obiectivitatea a rezultatelor, în măsura în care răspunsurile primite teoretic nu sunt influenţate de

operator.

Structura chestionarului. Orice chestionar trebuie să cuprindă trei secvenţe, fiecare având un rol

bine definit: scrisoarea introductivă, instrucţiunile de aplicare şi chestionarul propriu-zis.

Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de informaţii despre scopul şi semnificaţia socială a

studiului, informaţii privitoare la sponsor, garantarea confidenţialităţii răspunsurilor (în cazul în

care acestea sunt anonime), explicaţii cu privire la modalităţile de răspuns. În funcţie de

necesităţile studiului se pot insera o serie de întrebări care să ofere informaţii privitoare la vărsta,

ocupaţie, sex, localitate etc.

Instrucţiunile de aplicare sunt cuprinse fie în scrisoarea introductivă, fie ele reprezintă o secvenţă

de sine stătătoare. Ele cuprind principiile de bază ale cercetării. De exemplu, faptul că

răspunsurile trebuie să corespundă opiniilor personale, că nu există răspunsuri bune sau greşite,

că trebuie completat chestionarul în totalitate şi returnat la o anumită dată (dacă chestionarul se

trimite prin poştă).

Chestionarul propriu-zis reprezintă totalitatea întrebărilor sau a itemilor la care trebuie să se

răspundă. Pentru a fi eficient trebuie să se respecte regulile privitoare la format şi conţinut.

Formatul chestionarului se referă la modul de prezentare a întrebărilor. În mod obişnuit

întrebările sunt listate de la cele mai simple la cele mai complexe într-o ordine logică, de la

întrebări impersonale sau neutre la întrebări personale, de la întrebări nespecifice la întrebări

specifice. Se utilizează formula ordonare „pâlnie“, atunci când chestionarul începe cu întrebări

simple şi gradul de dificultate creşte pe măsură ce ne apropiem de sfârşit. Este o trecere treptată

de la simplu la complex. Se utilizează şi formula opusă „pâlnie întoarsă“, dacă există o

62

justificare logică a acestei prezentări. De asemenea, este recomandabil să se utilizeze întrebările

contingente sau pregătitoare (De exemplu: Cât de des citiţi Biblia ?) urmate de întrebări directe

(De exemplu: De câte ori citiţi Biblia pe săptămână ?).

Conţinutul întrebărilor. Becker (1996), Vlahos, (1984) sistematizează criteriile de care trebuie să

se ţină cont în construcţia întrebărilor. Acestea sunt: a. relevanţa (conţinutul întrebărilor trebuie

să fie corelate temei de cercetare); b. simetria (fiecare întrebare va face referinţă la un unic aspect

al cercetării şi numai la unul); c. claritatea şi simplitatea (întrebările trebuie formulate în limbaj

uzual, nu în jargon şi fără academisme); d. limbajul (se utilizează expresii uzual folosite de

populaţia căreia îi este adresat chestionarul).

Dimensiunea sau numărul optim de întrebări într-un chestionar este o problemă frecvent întâlnită

în construcţia acestora. „Regula de aur“ este următoarea: se vor utiliza un număr cât mai mic de

întrebări, dar suficient de mare pentru a surprinde tema cercetată. Reţinem că dimensiunile

chestionarelor diferă în funcţie de scopul cercetării şi de metodologia utilizată. Astfel, numărul

cel mai mare de întrebări este prezent în chestionarele de opinie tip omnibus, chestionare cu

întrebări deschise care urmăresc să obţină informaţii multiple din domenii multiple.

Tipuri de întrebări. Se poate face o primă clasificare în funcţie de relaţia dintre conţinut şi tema

studiului. În funcţie de acest criteriu există trei tipuri de întrebări, primare, secundare şi terţiare.

Întrebările primare sunt direct corelate cu tema studiului, fiecare se referă la un aspect al

problemei. Ele pot fi independente sau se pot completa unele pe altele. Exemple sunt întrebările

de contingenţă şi cele directe.

Întrebările secundare nu sunt direct corelate cu tema dar sunt folosite pentru a verifica

consistenţa sau validitatea probei.

Întrebările terţiare au mai degrabă rolul de a detensiona sau a crea momente de relaxare pe

parcursul completării chestionarului. Ele sunt frecvent utilizate şi sunt plasate de obicei înainte

de o întrebare dificilă sau imediat după.

Un alt criteriu de clasificare priveşte adresabilitatea întrebării. În funcţie de acesta avem

întrebări directe (Câte ţigări fumaţi pe zi ?) şi întrebări indirecte (Câte ţigări credeţi că fumează

un fumător „înrăit“ pe zi?). Acestea din urmă presupun evaluarea comportamentelor altora.

Această evaluare are un unic criteriu propriile comportamente ale respondentului (Câte ţigări

credeţi că fumează pe zi un fumător ?). Acest tip de întrebare se foloseşte atunci când se

presupune că subiecţii vor avea reţineri în a răspunde direct la problemele în discuţie.

O categorie aparte de întrebări sunt cele sugestive. Ele sugerează prin modul de formulare

răspunsul dorit. Astfel de întrebări se utilizează mai mult în sociologie şi doar în condiţii speciale

sub un control strict.

În funcţie de tipul de răspuns se pot descrie două tipuri de chestionare: întrebări cu răspunsuri

fixe (antestabilite) sau întrebări cu răspunsuri deschise. Acest al doilea tip oferă un număr mare

de informaţii, dar există o serie de dificultăţi care apar: datorită numărul mare şi variat de

răspunsuri care se obţin şi care presupun efort de prelucrare şi sistematizare, şi prin urmare o

semnificativă investiţie de timp. În plus, apar frecvent răspunsuri nerelevante şi care nu pot fi

interpretate.

63

Formularea răspunsurilor. Posibilităţile de răspuns (ante-fixate) pot fi diverse, dar trebuie

respectată regula exclusivităţii, a unidimensionalităţii şi exhaustivităţii categoriilor.

Exclusivitatea categoriilor cere ca itemii formulaţi să fie independenţi şi reciproc exclusivi

pentru a nu crea dificultăţi de opţiune datorate suprapunerii sensurilor. Unidimensionalitatea se

referă la faptul că variantele alese trebuie să aparţină toate unui unic concept. Exhaustivitatea se

referă la faptul că răspunsurile propuse de autorul chestionarului trebuie să acopere toate

variantele posibile de răspuns. Varianta „Altele“ adăugată la sfârşitul unei serii de răspunsuri are

tocmai scopul de a acoperi variantele la care autorul poate nu s-a gândit. Se utilizează diferite

variante de răspunsuri cum ar fi:

scale cu răspunsuri numerice;

scale cu răspunsuri verbale;

scale de discriminare crescătoare;

scale cu răspunsuri grafice;

scale cu răspunsuri grafic numerice (combinaţie de simboluri grafice cu cifre);

scale cu răspunsuri pe scale termometru;

scale cu răspunsuri figurale;

scale cu răspunsuri pe scale Likert;

răspunsuri pe scale cu ranguri.

Etapele construcţiei chestionarului. Chestionarele, ca şi proiectele de interviu se construiesc

după anumite reguli care trebuie respectate pentru ca rezultatele obţinute prin utilizarea acestora

să fie valide.

În etapa de pregătire se decide asupra tipului de chestionar, conţinutului şi tipurilor de răspuns.

Etapa de construcţiei primei variante constă în construcţia unei colecţii de întrebări (sau itemi)

mai multe decât estimăm că ar fi necesari, care surprind atât aspectele specifice cercetării, dar şi

informaţii mai puţin specifice (întrebările secundare şi terţiare). În această etapă este necesar să

stabilim odată cu itemii şi modalităţile de prelucrare a răspunsurilor. Această primă variantă se

analizează şi se elimină întrebările neadecvate sau construite greşit.

Etapa analizei critice a chestionarului presupune analiza itemilor de către specialişti, care pot

interveni sugerând modificarea unora, adăugarea altora etc.

Etapa de reexaminare şi modificare constă în analiza observaţiilor făcute de experţi şi, dacă sunt

necesare schimbări în structura chestionarului, acestea se vor face acum.

Etapa pretestării (sau testarea pilot). În majoritatea cazurilor se consideră necesară o etapă de

pretestare. În acest scop se aplică chestionarul pe un lot mic şi se analizează răspunsurile

obţinute.

Etapa de revizuire a chestionarului. Dacă după pretestare se constată erori majore atunci se

revine la etapa întâia.

Etapa definitivării chestionarului. Foarte importantă în această etapă este revizuirea conţinutului

itemilor, dar tot atât de importantă este prezentarea chestionarului din punctul de vedere al

formatului, corectitudinii instructajului etc.

64

În ultimele două etape se verifică chestionarul prin raportare la scopul studiului, ceea ce

presupune verificarea:

dimensiunii chestionarului (este chestionarul prea mare sau prea mic?);

ariei de acoperire a itemilor (acoperă toate problemele ?);

utilităţii fiecărei întrebări, ca şi posibilitatea de a adăuga altele;

formulării şi a clarităţii conţinutului ca şi dacă întrebările prin conţinut respectă criteriile

de etică ale relaţiei cercetător-cercetare-respondent;

formei chestionarului (se verifică dacă există spaţiu suficient alocat pentru răspuns, în

special în cazul întrebărilor deschise şi dacă răspunsurile pe care le propunem sunt uşor

de înţeles, exhaustive, unidimensionale şi exclusive);

limbajului utilizat în chestionar (corespunde nivelului intelectual al respondenţilor şi

vocabularului acestora?);

formatului şi prezentării itemilor (caracterele literelor, ordonarea în pagină, culoarea

hârtiei şi a literelor);

informaţiilor care se cer (dacă sunt suficiente prin raportare la scopul cercetării).

Avantaje şi limite ale chestionarului. Bailey, 1982, Kidder, 1981, Moser & Kalton, 1971, Selltiz,

1979 ş.a. enumeră o serie de avantaje şi limite ale utilizării chestionarului în cercetare.

Avantajele metodei sunt următoarele:

pot fi aplicate cu uşurinţă acoperind zone mari, căci pot fi trimise subiecţilor prin poştă;

se poate păstra anonimatul respondenţilor;

permite colectarea unui număr mare de informaţii în timp scurt;

anulează sau reduce posibilitatea răspunsurilor false datorate prezenţei operatorului;

răspunsurile dându-se în scris, gradul de sinceritate al respondenţilor este mai mare.

este o metodă stabilă, consistentă, prin urmare permite măsurători stabile, constante şi

valide;

Limitele metodei sunt următoarele:

nu permite culegerea altor informaţii în plus faţă de cele cuprinse în chestionarul iniţial;

nu se pot determina cauzele unui anumit răspuns;

identitatea respondentului şi condiţiile în care a răspuns la chestionar nu se cunosc cu

certitudine.

3. Metoda interviului

Interviul poate fi definit prin raportare la chestionar ca fiind o variantă orală a chestionarului. Se

descriu două etape ale desfăşurării interviului. O etapă pregătitoare (în care se fixează scopurile,

se selectează întrebările în funcţie de tema studiului şi se contactează persoanele care vor fi

intervievate) şi etapa interviului propriu-zis, care reprezintă o discuţie sistematică şi ordonată

controlată de intervievator pentru a evita distorsionările informaţiei.

Folosit atât în studiile calitative cât şi în cele cantitative, interviul prezintă unele caracteristici

specifice fiecărui tip de cercetare. În studiile calitative interviul este utilizat preponderent în

65

varianta nestandardizată (interviul intensiv, interviul focalizat). În studiile cantitative se

utilizează în special interviurile structurate.

Tipuri de interviu

Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii, cum sunt: nivelul de structurare

a conţinutului; nivelul de standardizare a răspunsurilor; numărul de persoane intervievate;

frecvenţa aplicărilor.

În funcţie de nivelul de structurare a conţinutului, interviurile pot fi:

interviurile structurate se caracterizează printr-o procedură strictă, presupun

construirea şi respectarea unui ghid asemănător cu un chestionar şi sunt specifice

cercetărilor cantitative. Sunt de fapt „chestionare citite“ de către operator şi construite

de cercetător. Utilizarea acestui tip de interviu nu va permite obţinerea de informaţii

suplimentare celor iniţial gândite, iar operatorul este un „soi de robot“.

Interviurile nestructurate nu presupun o procedură strictă de derulare. Nu există

restricţii în formularea întrebărilor, la fel cum nu este absolut necesară respectarea

unei ordonări stricte a acestora. Intervievatorul dispune de o structură a întrebărilor în

care se poate mişca liber. Este utilizat frecvent în abordările calitative.

Interviurile semi-structurate reprezintă o variantă intermediară între cele două

descrise mai sus în alcătuirea ghidului de interviu fiind precizate o serie de întrebări

obligatorii (eventual cu răspunsuri prestabilite) dar permite şi construirea pe parcurs a

altor întrebări care să lămurescă diferite aspecte care apar pe parcurs.

În funcţie de nivelul de standardizare a răspunsurilor, interviurile pot fi:

standardizate. Fiecare întrebare are o serie de răspunsuri prestabilite dintre care

persoana intervievată va alege pe cel care corespunde cel mai bine opţiunilor sale.

Interviul direct (standardizat) vizează un nivel precis. Opiniile de suprafaţă sunt cele mai

accesibile şi de aceea aceste interviuri permit disimularea esenţialului (ex: rateuri de

exprimare etc.), iar analiza de continut se va reduce şi ea la un anumit nivel de suprafaţă.

nestandardizate. Acest tip de interviu presupune întrebări cu răspunsuri deschise.

Respondenţii formulează răspunsurile care vor fi notate de intervievator.

În funcţie de numărul de respondenţi, interviurile pot fi:

Interviuri cu o persoană, interviul presupune doi participanţi, intervievator şi

respondent sau intervievat.

Interviuri de grup. În cazul interviurilor în grup avem două situaţii : fie grup mic două

persoane (soţ-soţie, mamă-fiică), fie grup mai mare, cum ar fi o grupă de studenţi. În

acest al doilea caz, răspunsurile se dau în scris. Fiecare participant la grup primeşte o

foaie de hârtie pe care notează răspunsurile. A nu se confunda interviul în grup cu

grupul de discuţie, asupra carateristicilor căruia vom reveni.

În funcţie de frecvenţa aplicărilor interviurile sunt:

Unice sunt cele în care se discută o singură dată cu persoana intervievată.

66

Panel sunt cele în care intervievatorul revine odată sau de mai multe ori la aceeaşi

persoană. Ele sunt tipice pentru studiile longitudinale şi studiile panel. Abordările

calitative utilizează doar interviurile unice.

În continuare vom aminti o serie de interviuri care se deosebesc prin scopul urmărit şi implicit

prin conţinut.

Interviurile analitice se bazează pe o teorie şi au ca scop analiza conceptelor specifice

acesteia, a relaţiilor sociale şi a evenimentelor prin prisma teoriei respective. Acest tip de

interviu este specific psihologiei clinice.

Interviurile diagnostice sunt cunoscute şi sub numele de anamneze şi urmăresc să obţină

descrierea evenimentelor majore de pe parcursul vieţii şi permit o diagnoză a individului fie

utilizat independent, fie în combinaţie cu o serie de instrumente diagnostice.

Interviurile etnografice. Dezvoltat la început ca un instrument tipic al etnografiei şi

antropologiei, acest tip de interviu este preluat ulterior de psihologia socială şi sociologie. El

permite studiul structurilor culturale şi a comportamentelor arhetipale. Permit descrierea

caracteristicilor comportamentale, a simbolurilor utilizate, stabilirea relaţiilor dintre simboluri

şi comportamente şi în general explicarea sensurilor comportamentelor tipice unei culturi. În

mod obişnuit, se lucrează cu informatori, adică persoane care deţin informaţii corecte şi

multiple asupra situaţiei care este subiect de cercetare. Discuţiile cu aceşti experţi permit

obţinerea unei imagini valide a structurii sociale. Este o metodă calitativă întrutotul.

Inteviurile Delphi sunt o variantă a interviului etnografic aplicat într-un studiu multifazic.

Se lucrează cu experţi care oferă informaţii, emit judecăţi şi predicţii. Intervievatorul sau

cercetătorul reuneşte aceste informaţii într-o structură logică explicativă.

Interviurile centrate (focalizate) presupun o discuţie semistructurate pe o temă bine

precizată şi interviuri de grup. Avantaje: intervievatorul este un modelator, subiecţii au o

libertate totală de răspuns, iar acest tip de interviu permite obţinerea unor informaţii specifice

şi complexe.

Interviurile narative au apărut în 1937 şi au ca scop descrierea structurilor comunitare. Se

cere subiecţilor să descrie o serie de situaţii care exemplifică specificul relaţiilor dintre

membrii comunităţii sau dintre aceştia şi liderii grupului.

Interviurile convergente Sunt interviuri nestructurate care se folosesc în terapiile de

familie. În mod obişnuit presupun doi intervievatori (un bărbat şi o femeie). Pe parcursul

interviului se discută nodurile conflictuale semnalate de respondenţi.

Exerciţii

1.Construirea unui ghid observaţie (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

2.Selectarea unui eşantion de populaţie folosind tehnicile de eşantionare probabilistică (se

lucrează cu microgrupuri de studenţi).

Construcţia unui chestionar.

67

Construcţia unui ghid de interviu. (2 seminarii, se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

Bibliografie

May, T., (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University Press

Radu, I., et al. (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj, Editura Sincron

Hambleton, R., (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and

Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-276.

May, T., (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University Press

Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura

Sincron

Vlăsceanu, L., (1982) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică

Chelcea, S., (1975) „Chestionarul în investigaţia sociologică“, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti (pg. 62-68).

Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura

Sincron.

Chelcea, S., (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică.

De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a

datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom.

68

PRELEGEREA VIII

Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului uman

Introducere

Această a opta prelegere analizează măsurătorile indirecte sau alternative ale comportamentului uman, analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale precum şi analiza arhivelor.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de problematica măsurătorilor indirecte sau alternative ale comportamentului uman ;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

69

Conţinut şi tematizare

Rezumat

Măsurătorile indirecte ale comportamentului reprezintă metode, alternative şi / sau de completare

a metodelor descriptive (observaţia şi ancheta). Acestea sunt importante prin ele însele, dar sunt

utilizate cel mai frecvent în scopul validării concluziilor obţinute cu alte mijloace de evaluare.

Observaţia şi ancheta sunt metode specifice cercetărilor descriptive şi metodele indirecte ale

comportamentului se utilizează tot în acest tip de cercetări. Examinarea sau analiza urmelor ca şi

a altor documente materiale pot oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile fizice,

identitatea unei persoane ca şi despre situaţia în care un anume comportament s-a dezvoltat.

Analiza arhivelor permite descrierea activităţilor unei persoane, a unei instituţii sau a oricărui

grup social şi este o aplicaţie a analizei de conţinut. Aceste surse de informaţii (documente

arhivate de atestare) pot fi utilizate şi în validarea experimentelor naturale.

1. Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale

S-a demonstrat faptul că examinarea sau analiza urmelor ca şi a altor documente materiale pot

oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile fizice, identitatea unei persoane ca şi

despre situaţia în care un anume comportament s-a dezvoltat. Spre exemplu, urma paşilor pe

nisip oferă informaţii asupra dimensiunilor şi vârstei, iar distanţa dintre paşi poate indica atât

înălţimea cât şi ritmul mersului.

Urmele sau documentele materiale sunt importante în cercetarea psihologică pentru că ele

reprezintă măsurători de comportamente neinfluenţate de reacţii de dezirabilitate. Utilizarea

oricărui tip de metode, descriptive (observaţia, ancheta) sau a metodelor experimentale pot

genera această reacţie şi micşora validitatea rezultatelor. Analiza urmelor materiale, a produselor

activităţii nu suferă influenţa reacţiei de dezirabilitate socială deoarece se face în absenţa

persoanei generatoare de urme. În mod obişnuit aceste metode se utilizează în combinaţie cu alte

metode. Webb în 1981 consideră că o abordare multidimensională în testarea unor ipoteze este

recomanadată pentru a reduce numărul de artefacte datorate procesului de măsurare.

Tipuri de urme şi documente materiale

Urmele sau documentele materiale sunt dovezi ale activităţii omului, prezente sub forma unor

fragmente, resturi de obiecte, sau produse intacte. Spre deosebire de acestea, şi oarecum la polul

opus, sunt informaţiile care se obţin prin intermediul anchetei (implică o relaţie directă între

cercetător – subiect), care se numesc informaţii provocate.

70

Urmele sau documentele materiale, în funcţie de criteriul integrităţii, sunt de două tipuri: a)

fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale care atestă activitatea prezentă sau trecută a unei

persoane, pe care le vom numi urme; b) creaţii, construcţii, obiecte, care mai pot fi utilizate pe

care le vom numi produse.

a. Urmele pot rezulta fie prin acumulare (grafitti-ul, praful pe cărţi neutilizate), fie prin

erodare (covoare, cărţi, trepte). Indiferent de modalitatea de apariţie a lor, urmelor li se pot

asocia o serie de semnificaţii psihologice. Astfel sticlele de băutura din gunoaie sunt un

indicator al consumului de alcool în gospodării; compoziţia gunoiului este un indicator al

obiceiurilor alimentare şi al stilului de viaţă; uşile de la maşini, încuiate sau nu, reflectă

interesul pentru proprietate; gradul de deteriorare al cărţilor din bibliotecă indică interesele

pentru diferite domenii; urmele pe sticla vitrinelor din expoziţii sunt un semnal pentru

popularitatea exponatului şi vârsta publicului vizitator; uzura treptelor şi a podelelor este

indiciu de trafic; alimentele lipsă în galantare sunt un indiciu pentru preferinţele alimentare;

urmele de pe piedestalele statuilor sau distrugerile cauzate acestora sunt indicii despre

credinţe, atitudini politice, culturale, superstiţii; uzura încălţămintei la copii (măsurată în

două momente de timp) indică ritmul de activitate al acestora.

b. Produsele sunt obiecte, construcţii păstrate intacte care ne permit, împreună cu datele

obţinute prin aplicarea unei tehnici de anchetă, o evaluare completă a comportamentelor şi

trebuinţelor umane. Analiza produselor activităţii oferă posibilitatea de a măsura

caracteristici de personalitate, stiluri de viaţă, pattern-uri comportamentale. În antropologie

acest tip de produse sunt esenţiale, ca şi în zoopsihologie. Spre exemplu, stilurile

arhitecturale sunt reprezentări semnificative pentru un stil de viaţă şi pentru relaţiile sociale;

analiza structurii cuiburilor permite descrierea comportamentului păsărilor; caracteristicle

sticlăriei oferă informaţii despre obiceiurile alimentare ale populaţiei din perioada în care au

fost produse.

Urmele ca şi produsele (sau obiectele intacte) oferă informaţii valide despre comportamentul

uman. Validitatea acestor informaţii trebuie întotdeauna verificată prin apelul la alte surse.

Erorile de evaluare se pot datora unor factori fizici care conduc la degradarea unor obiecte şi

transformarea lor în urme (funcţionarea intermitentă a curentului electric poate fi o cauză a

nefuncţionării ceasurilor publice şi nu lipsa de interes a populaţiei pentru punctualitate) sau

existenţa unor produse nu sunt întotdeauna reflexul unor atitudini ci pot fi impuse (spre exemplu:

blocurile din satele romăneşti).

2. Analiza arhivelor

Arhivele sunt înregistrări sau documente care înregistrează activităţile indivizilor, a instituţiilor şi

a altor grupuri sociale. Ca măsuri ale comportamentului, arhivele prezintă o parte din avantajele

întâlnite în cazul documentelor materiale. Informaţiile din arhive sunt nereactive, obiective şi

reprezintă o alternativă la informaţiile care se pot obţinute utilizând ancheta şi obsevaţia. Ca şi

măsurile de evidenţă fizică, datele din arhive pot fi utilizate pentru a demonstra sau infirma

71

validitatea datelor obţinute cu alte metode. Utilizarea acestei metode se poate face individual sau

poate fi o metodă în cadrul unei metodologii complexe de cercetare.

Datorită naturii lor în continuă modificare, arhivele curente sunt foarte utile în cazul studiilor

longitudinale.

Tipuri de arhive

Marea diversitate de informaţii şi mulţimea de surse fac din clasificarea arhivelor un lucru dificil.

Un criteriu ar fi acela care face distincţia dintre arhive continue în care informaţiile au fost/sunt

mereu actualizate (fişierele referitoare la taxe şi datele referitoare la unele agenţii

guvernamentale) şi arhive discontinue sau periodice (taxele anuale pentru locuinţe, vânzările şi

documentele personale). La rândul lor aceste două categorii mai pot fi împărţite în funcţie de

criteriul permeabilităţii şi transparenţei la public. Distingem astfel între informaţii publice şi

informaţii confidenţiale. De cele mai multe ori arhivele care ţin de organizaţiile guvernamentale

sunt publice, în timp ce altele cum ar fi registrele unor firme particulare sunt mai puţin accesibile

publicului larg.

Iluţ (1997) enumeră alte criterii de clasificare a arhivelor şi anume vechimea documentelor;

destinatarul; accesibilitatea; gradul de încredere. Chelcea (1993) reţine patru criterii: 1. natura

documentelor (scrise, imagini, audio); 2. conţinutul informaţional (limbaj natural, cifre); 3.

destinatarul (documente personale, documente publice); 4. emitentul (oficiale şi neoficiale).

Surse de arhive. Dintre arhivele continue fac parte informaţiile publice care sunt o sursă

puternică de informaţii, ele putând deveni obiect de analiză. Astfel, cărţile de telefon sunt

ilustrative pentru componenţa grupurilor etnice; salariile bugetarilor pentru suportul comunitar;

registrele agenţiilor guvernamentale pentru tendinţele de evoluţie a societăţii;. registrele

tribunalelor pentru evoluţia comportamentul antisocial.

O alta sursă de arhive este massmedia. Spre exemplu, cărţile de copii aflate spre vânzare sunt

reprezentative pentru calitatea modelelor (eroi şi eroine), iar titlurile articolelor de ziar pentru

tendinţele presei.

Se cunosc o serie de alte tipuri de înregistrări care pot servi ca sursă de arhive cum ar fi

înregistrarea întârzierilor şi a absenţelor pentru obiceiuri de muncă şi responsabilitate; vânzarea

de seminţe şi alune la un meci de fotbal ca indicatori pentru nivelul de tensiune şi de

excitabilitate; nivelul vânzărilor de bunuri de larg consum pentru eficienţa publicităţii; cifrele

asigurărilor de călătorie cu avionul pentru opinia publică înainte şi după un accident aerian

(adaptare după Brandt, 1972).

Arhivele în toate formele lor, conţinuturi de media, cărţi, acte oficiale, toate sunt surse de

informaţie asupra stării unei societăţi într-un moment dat. La nivelul unei comunităţi, a unei ţări,

înregistrarea datelor privind produsul intern brut, produsul net brut, exporturile şi importurile

majore, distribuţia populaţie sunt doar câteva exemple de informaţii înregistrate la nivel macro,

care permit analiza dezvoltării societăţii. O serie de acte şi date monitorizează permanent

activităţile şi acţiunile indivizilor, grupurilor şi societăţilor. La naşterea fiecărui om se eliberează

o serie de acte, iar persoana nou născută este înregistrată ca cetăţean. Informaţiile despre

persoana născută includ de cele mai multe ori oraşul sau statul în care s-a născut, data şi

72

momentul naşterii, numele părinţilor ca şi al nou născutului. Atunci când un om moare există o

altă serie de formalităţi şi înregistrări care certifică stingerea din viaţă a persoanei respective.

Detaliile raportului vor include, în majoritatea cazurilor, cauza decesului, data şi ora la care a

survenit moartea, precum şi vârsta persoanei în cauză. Între cele două momente extreme ale

existenţei noastre, se mai înregistrează alte serii de informaţii despre ceea ce suntem noi, despre

ceea ce devenim şi despre comportamentul nostru. Spre exemplu, doctorii înregistrează vizitele

pacienţilor, psihologii la fel. Spitalele au condici speciale în care se înregistrează internările şi

externările. Şcolile au un sistem ordonat care înregistrează trecerea oamenilor prin clasele şi anii

primari, de gimnaziu, liceu ş.a.m.d. Firmele la care lucrăm pot îndosaria numărul de absenţe şi

numărul de întârzieri pe care le avem într-o perioadă de timp. Ziarele nu se lasă nici ele mai

prejos descriind succesele notabile sau eşecurile lamentabile ale diverselor persoane şi

personalităţi locale sau internaţionale. Administraţiile locale ţin o evidenţă a căsătoriilor. De

asemenea, existenţa evidenţelor contabile, a registrelor financiare, a mutaţiilor (în cazul

locuinţelor) sunt şi ele bine cunoscute. Controlul taxelor de către stat, al vânzărilor şi

cumpărărilor sunt şi ele minuţios notate şi îndosariate. Aceste informaţii nu sunt numai referinţe

personale-individuale ci oferă o reprezentare completă a evoluţiei unei societăţi.

Frank şi Gilovich's (1988) au utilizat analiza arhivelor într-un studiu asupra relaţiei dintre

simbolistica culorilor (alb şi negru) pe de o parte şi reprezentarea conceptelor de fast şi nefast, pe

de altă parte. Cei doi au pornit de la ideea că în filmele americane western poţi face întotdeauna

diferenţa între personajul negativ şi cel pozitiv, „cei buni“ au pălării albe, iar „ cei răi“ au

pălăriile negre. Pe de altă parte, se ştie că în folclor culoarea neagră este asociată cu ideea de rău

şi nenorocire. În limba engleză chiar şi în compunerea cuvintelor se poate constata că toate

cuvintele care exprimă defecte şi neajunsuri sunt compuse dintr-un cuvânt de bază plus negru:

„blackmail, blacklisted, black death“/ şantaj, listă neagră, ciumă. Şi în limba română întâlnim

cuvinte sau sintagme de tipul listă neagră, moartea cea neagră, ciuma neagră, negru ca iadul,

suflet negru, o zi neagră. De asemenea, în multe culturi, inclusiv în cea românească, negrul se

asociază cu moartea. Frank şi Gilovich au studiat modul în care aceste arhetipuri afectează

modul de a gândi şi a se comporta al oamenilor. Ei au început prin a se întreba dacă o echipă

îmbrăcată în negru este mai agresivă decât o alta îmbrăcată în alb. Au studiat arhivele Ligii

Naţionale de fotbal american şi a celei de hochei pe gheaţă şi au evaluat agresivitatea luând ca

indicator penalizările acordate pe parcursul meciurilor: numărul de infracţiuni menţionate pe

parcursul unui meci de fotbal american şi numărul de minute totalizate pe banca eliminaţilor în

cazul hocheiului pe gheaţă. Echipele care au totalizat numărul cel mai mare de infracţiuni erau

cele al căror echipament era predominant negru. Excepţie a făcut o echipă al cărui echipament

era albastru închis, culoare care era de cele mai multe ori era confundată de suporteri cu culoarea

neagră. Ipoteza studiului asocia culoarea neagră cu un număr mai mare de penalizări. Analiza

arhivelor a demonstrat că ea este validă: echipele îmbrăcate în negru au fost penalizate mai

frecvent comparativ cu cele imbrăcate în alb sau alte culori.

Care procese psihologice pot fi răspunzătoare pentru acest efect? Cei doi sugerează că atât

percepţia socială cât şi percepţia personală îşi pun amprenta asupra rezultatului. Ei susţin că

73

arbitrii, dar şi publicul, au tendinţa de a percepe jucătorii îmbrăcaţi în negru mai agresivi

comparativ ce cei îmbrăcaţi în alte culori. Jucători la rândul lor dacă au costume negre tind să

dezvolte un comportament mai agresiv. Cel mai bun exemplu de agresivitate este echipa „All

blacks“ echipa de rugby a Noii Zeelande execută un dans ritual agresiv (Haka) la începutul

partidelor şi sunt consideraţi cei mai duri jucători de rugby din lume. Campioana mondială a

Australiei, al cărei echipament este de culoare verde deschis, s-a impus prin tehnică şi nu prin

agresivitate.

Pentru a-şi susţine ipoteza cei doi au recurs la studii experimentale. În primul dintre acestea,

studenţi şi arbitri au urmărit un meci în care o echipă era îmbrăcată în negru şi cealaltă în alb. La

sfârşitul meciului studenţii au cotat echipele din punct de vedere al agresivităţii jocului.

Rezultatele au demonstrat că echipa în negru a fost cotată în majoritatea cazurilor ca fiind mai

agresivă. În al doilea studiu li s-a cerut studenţilor să opteze între echipamente de diferite culori,

printre care şi negru. În continuare au fost rugaţi să se îmbrace cu echipamentele alese. Studiul a

urmărit să verifice opţiunile pentru diferite jocuri mai mult sau mai putin agresive. S-a constatat

că studenţii care optaseră pentru costume negre au ales un numar semnificativ mai mare de jocuri

agresive comparativ cu cei care au preferat alte culori de îmbrăcăminte. Compararea rezultatelor

primelor două studii, unul bazat pe date de arhivă şi celălalt bazat pe date experimentale a permis

validarea ipotezei: simbolurile culturale influenţează comportamentul uman.

Arhivele sunt documente care redau nu doar activităţi ale oamenilor, instituţiilor sau a altor

grupuri sociale ci permit şi o diagnoză corectă a trăsăturilor psihice generatoare de

comportamente diferenţiate.

Principalul avantaj ale acestei metode este acela că informaţiile obţinute nu sunt influenţate de

dezirabilitate socială, ca reacţie de apărare. De asemenea ea permite validarea externă a

cercetărilor experimentale, ca şi testarea ipotezelor în condiţii de experimente naturale.

Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut.

Exerciţii

1.Măsurători indirecte ale comportamentului uman ca metode de completare sau alternative a

informaţiilor obţinute prin observaţie şi anchetă –exemplificări.

2. Completarea proiectului de cercetare cu utilizarea unei metode alternative. (obligatoriu!)

Bibliografie

Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods în Psychology, New York, Mc

Graw-Hill Publishing Company

74

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Anastasi, A. (1982) Psychological Testing (5th ed.), MacMillan, N. Y.2. Babbie, E. R. (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA,

Woodsworth3. Bachrach, A. J. (1962) Psychological research: An introduction, New York: Random

House Wadsworth Company4. Baechler, J. (1975) Les Suicides, Paris, Calmann-Levy5. Bandura, A. R., Sheila, A. (1963) Imitation of film mediated aggressive models, Journal

of abnormal and social psychology6. Bannister, P. (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London,

Open University Press7. Bardin, L. (1991) L'Analyse de contenu, Paris, P.U.F.8. Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York,

Harper9. Beaugrand, J.P. (1982)(1988) Observation directe du comportement. In M. Robert (ed.)

Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie, St. Hyacinthe, Edisem10. Becker, G. (1996) Accounting for tastes, Cambridge, Harvard University Press 11. Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy, Grove Press New York12. Brandt, R.M. (1972) Studying behavior in natural settings, New York: Holt, Rinehart

and Winston, University Press of America13. Bulai, A. (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti14. Caplow, T. (1970) L'Enquête sociologique, Paris, Armand Colin15. Cartwright, D. P. (1953)(1963) L'analyse du matériel qualitatif. In L. Festinger & D.

Katz (eds.) Les méthodes de recherche dans les sciences sociales, Paris, P.U.F. 16. Cattell, R. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group

Syntality, în: Hum.Relat, 417. Chelcea, S. (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică18. Chelcea, S. (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică19. Chelcea, S. (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti,

Editura Institutului Naţional de Informaţii20. Chelcea, S. (1993) Analiza conţinutului, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi

L Vlăsceanu), Bucureşti, ed. Babel21. Chelcea, S. (2001) Analiza secundară a cercetărilor sociologice, în C. Constantinescu

(ed.), Sociologie, etică şi politica socială, Piteşti: Universitatea din Piteşti22. Chelcea, S. (2002) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Economică23. De Singly, F. (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere

a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom24. Denzin, N.K. (1989) The research act: a theoretical introduction to sociological methods,

(3rd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall25. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la créativité, Revue

de Psychologie, nr.226. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al. (eds.)

Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union

75

27. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti

28. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new approach to employee evaluation, „Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti

29. Flick, U., Kardorff, E. von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds) (1991) Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union

30. Fontana, A. şi Frey, J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in Handbook of qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London, Sage

31. Frank, M. G. şi Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social perceptions: Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of personality and social psychology

32. Geertz, C. (1983) Local knowledge: further essays in interpretative antropology, New York, Basic Books

33. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.34. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz35. Haber, L.R. şi Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation? Evidence

from tongue twisters, American Journal of Psychology36. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and

Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-276

37. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus38. Holsti, O. R. (1969) Content analysis's for the social sciences, Reading, Mass. Addison-

Wesley39. Iluţ, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom40. Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom41. Kerlinger, F. (1978) Validitatea şi fidelitatea în măsurare în ştiinţele sociale, Polirom,

Iaşi42. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi43. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d'intelligence, Marabout, Alleur44. Krantz, D. S. (1979) A naturistic study of social influences on meal size among

moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine45. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage46. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior, Homewood, II:

The Dorsey Press. În H., Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti47. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall48. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group

performance, Journal of abnormal Psychology, 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză: Quelques effets de divers canaux de communication sur la performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale „Textes fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316

49. Lewin, K., Lippit, R., White, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in experimentally created social climates, Journal of social Psychology, 10, p.271-299. Citat după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959

50. Loftus, E.F. şi Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde amnesia, Memory & Cognition

51. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, Basic Books, New York52. Marx, M.H. (1963) The general nature of theory construction, In Theories in

contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York53. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University

Press

76

54. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on methodology and practice, London, Falmer Press

55. Mitrofan, N. Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992

56. Moreno, J. L. (1970) Fondements de la Sociométrie, Paris, P.U.F.57. Muchielli, A. (1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F.58. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences humaines et

sociales, Paris, Armand Colin59. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F.60. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude measurement,

London / New York, Pinter Publisher61. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological experiment: With

particular reference to demand characteristics and their implications, American Psychologist62. Osgood, C. E., Walker, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a content

analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology63. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions

majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.764. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation, Cahiers de recherche sociologique65. Patton, M., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbury Park, CA,

Sage66. Pitariu, H. (1983) Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Cluj-Napoca, Dacia67. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti68. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II, Universitatea din

Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Bucureşti69. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti70. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott, Foresman71. Radu, I. şi colaboratorii, (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj-

Napoca, Ed. Sincron72. Rogers, C. şi Kingers, G. M. (1966) Psyhotheraphie et relations humaines, ed. De

l'Universite de Louvain, 7 ed.73. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological experiment: The

experimenter's hypothesis as unintended determinant of experimental results, American Scientist

74. Rotariu, T. (1991) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj-Napoca, Universitatea Babeş-Bolyai

75. Sarantakos, S. (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London76. Strauss, A.L. şi Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded Theory

Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage77. Shaughnessy, J., Zechmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in psychology.

McGraw –Hill Publishing Company, New York78. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R. (1988)

Approaches to social research, New York, Oxford University Press79. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de

producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom80. Smith, P. C., and Kendall, L. M. (1963) Retranslation of expectations: an approach to

the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of Applied Psychology, 281. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed. N.K. Denzin si

Y.S. Lincoln) London, Sage82. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press83. Webb, E.J., Campbell, D.T., Sechrest, L., Grove, J. B. (1981) Noncreative measures in

the social sciences, 2d ed., Houghton-Mifflin, Boston

77