BURCEA V. MARIN

METODOLOGIA ŞI METODICA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN ŞTIINŢELE

SOCIALE

Introducere............................................................................................................................................3Capitol 2. Conceptul de metodologie în ştiinţele sociale.....................................................................5Capitolul 3. Schema operationala de cercetare..................................................................................13

Elementele schemei de cercetare....................................................................................................13Capitolul 4. Tipuri de cercetări sociologice.......................................................................................20

Consideratii conceptuale despre tipuri de cercetări sociologice.....................................................20Clasificarea cercetărilor..................................................................................................................21

Cercetări fundamentale...............................................................................................................22Cercetări aplicative.....................................................................................................................22

Capitolul 5. Fazele cercetării sociologice.......................................................................................23Capitolul 6 Chestionarul în cercetarea sociologică........................................................................26

Capitolul 7. Interviul sociologic.........................................................................................................29Capitolul 8. Focus grupurile...............................................................................................................33Capitolul 9. Tehnicile de scalare........................................................................................................37Capitolul 10. Eşantionarea în cercetarea socială................................................................................43

IntroducereDe ce un curs de metodologia cercetării?

pentru o înţelegere a limbajului ştiinţific folosit în transmiterea cunoştinţelor din

domeniul social.

Transmiterea unor cunoştinţe teoretice implică utilizarea unor elemente specifice limbajului

ştiinţific, cum sunt cele de noţiune, concept, definiţie, dimensiune, indicatori, operaţionalizare,

funcţionare, structură etc., care, dacă nu sunt bine precizate, riscă să inducă multe confuzii greu de

stăpânit ulterior.

pentru a putea delimita produsele obiective, cu caracter ştiinţific, de alte forme de

cunoaştere socială, care coexistă la un moment dat (limbajul ideologic, jurnalistic,

stereotipuri etc.).

Pentru viitorul specialist în domeniul afacerilor este foarte important să-şi formeze o gândire

alternativă, care să-i permită să identifice, din ansamblul informaţiilor şi cunoştinţelor disponibile la

un moment dat în domeniul de activitate, pe acelea care sunt obiective şi relevante pentru rezolvarea

unei situaţii particulare. El trebuie să-şi însuşească limbajul ştiinţific pentru a putea privi critic atât

produsele intelectuale de pe piaţă, cât şi pe cele neştiinţifice, pe care le poate utiliza ca informaţie

primară în propriul său demers analitic.

pentru a câştiga mai multă rigoare şi precizie în comunicarea cu profesorii şi în

elaborarea lucrărilor solicitate.

Metodologia este „gramatica” limbajului ştiinţific. La un curs, profesorul transmite

cunoştinţe despre o anumită temă folosind regulile acestei gramatici, o anumită logică explicativă

pe care adesea, studentul, în absenţa unor prenoţiuni metodologice, nu o conştientizează ca atare.

Prin urmare, el va tinde să reţină doar cunoştinţele noi (informaţiile) primite, pe care va fi tentat să

le reproducă, utilizând gândirea proprie, anterioară, neconştientizată şi netransformată. La seminar

sau la lucrările scrise, studentul riscă să se raporteze exclusiv la cunoştinţele acumulate,

menţinându-şi propria logică, adesea neştiinţifică. Discursul rezultat va fi unul inexact, cantonat în

sfera opiniilor nestructurate. Câştigul său se va limita la acumularea şi sistematizarea unor

cunoştinţe noi, riscând asstfel să piardă dimensiunea creatoare prezentă la această vârstă, în

procesul de formare şi dezvoltare profesională.

pentru a putea copera eficient cu diverşi specialişti

2

Desigur, nu toţi vreţi să ajungeţi cercetători în cadrul unei instituţii specializate. Este nevoie,

însă, de un nivel minim de cunoştinţe despre metoda ştiinţifică, pentru a uşura comunicarea

ulterioară cu persoane specializate în cercetarea sociologică a domeniului afacerilor.

Când comanzi un sondaj de opinie este bine să ai deja un set de cunoştinţe de bază despre

ceea ce înseamnă: populaţia ţintă, reprezentativitatea unui eşantion, elaborarea unui chestionar,

ipotezele de lucru etc. - pentru a şti să soliciţi şi să pretinzi expertului sau institutului de sondaj date

cât mai precise şi mai relevante pentru tema aleasă.

La acest curs, accentul se va pune pe conştientizarea, învăţarea şi exersarea limbajului şi

metodei ştiinţifice, cunoştinţele propriu-zise de afaceri fiind prezentate doar ca problematizări.

3

Capitol 2. Conceptul de metodologie în ştiinţele sociale

2.1. Definirea metodologiei, a obiectului de studiu

Sociologia este ştiinţa despre societate care studiază realitatea socială în baza unei teorii, dar

şi pe baza cercetării empirice prin măsurarea frecvenţei sau intensităţii faptelor sociale.

Cercetarea sociologică are următoarele premise:

- existenţa obiectivă a societăţii, independentă de cercetător;

- realitatea socială este structurată în relaţia cauză-efect, iar evoluţia ei este guvernată de

principiul determinismului;

- adevărul ştiinţific derivă din analiza obiectivă prin mijloace de observare şi de măsurare.

Rezultă că scopul cercetării sociologice constă în descoperirea acelor informaţii despre

realitatea socială ce pot fi utilizate în predicţii despre evenimente şi procese sociale.

Emil Durkheim (1974) Regulile metodei sociologice sublinia că sociologia „nu trebuie să

consiste într-o simplă parafrază a prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem lucrurile altfel

de cum apar omului de rând; căci obiectul fiecărei ştiinţe este de a face descoperiri şi orice

descoperire deconcentrează mai mult sau mai puţin opiniile acceptate”.

Ca definitie Metodologia cercetării în ştiinţele sociale este studiul metodelor şi tehnicilor

utilizate într-o cercetare socială, pentru îndeplinirea obiectivelor şi scopurilor, şi pe baza unei

ipoteze.

Pe de alta parte confruntat cu o temă de cercetare, cu metodologul din cercetător va trebui

să ştie să aleagă din şirul de metode şi tehnici pe cele care îi acoperă şi-i relevă întreaga

problematică a fenomenului sau procesului social studiat. De aceea Metodologia este şi o artă , o

„ştiinţă” a alegerii metodelor şi tehnicilor pentru îndeplinirea obiectivelor şi scopurilor propuse, în

baza unor ipoteze.Altfel spus Metodologia este o teorie a ceea ce este numit în mod curent

„experienţă” . Analiza metodologică vizează punerea în relaţie a metodelor, tehnicilor, procedeelor

şi instrumentelor de investigaţie, adecvarea lor la obiectul de studiu.

Metodologia are printre preocupări şi clarificarea înţelesului conceptelor, corectitudinea

definirii lor, analiza limbajului utilizat. Este una dintre cele mai dificile misiuni având în vedere că

istoria folosirii termenilor, a faptului că termeni curenţi ai limbajului ştiinţific au înţelesuri foarte

diverse.Analiza metodologică vizează în punerea în

Metodologia cercetării în ştiinţele sociale este alcătuită din:

- enunţurile teoretice fundamentale socotite ca referenţial pentru structura unei teorii şi

transformate în principii metodologice de analiză a realităţii sociale;

4

- metode şi tehnici de culegere a datelor empirice

- procedee de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice, de ordonare, sistematizare şi

corelare a acestora;

- procedee de analiză, interpretare şi construcţie/reconstrucţie pe baza datelor empirice care

stau la baza procesului de elaborare a descrierilor, tipologiilor, explicaţiilor şi predicţiilor teoretice.

Paul Lazarsfeld (1959) a remarcat că metodologia are şase teme principale:

- delimitarea obiectului de studiu;

- analiza conceptelor;

- analiza metodelor şi tehnicilor de cercetarea;

- analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate;

- sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică;

- formalizarea raţionamentelor.

2.2. Noţiuni atasate conceptului de Metodologie; metodă, tehnică, procedeu, instrument de

cercetare

Noţiunea de metodă vine de la cuvântul grecesc methodos, care însemna cale, mijloc.

Metoda este modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere. Ea este o modalitate

generală, strategică de abordarea realităţii.

Tehnica de cercetare. Termenul de tehnică vine de la cuvântul grecesc „tekne”, care

înseamnă procedeu, vicleşug. Tehnicile sunt forme concrete ale metodelor, ceea ce determină ca o

metodă să capete formă. Tehnicile de cercetare investighează operaţional realitatea. Ancheta este o

metodă, iar chestionarul este o tehnică. De aceea unei metode îi sunt aferente mai multe tehnici.

Anchetei îi corespunde mai multe tehnici: chestionarul, interviul, fişele statistice de înregistrare.

Instrumentul de cercetare este un mijloc de culegere a informaţiilor, încât se poate spune

că el se interpune între cercetător şi realitate.

Procedeul este modul de utilizare a instrumentelor de cercetare, adică uneltele materiale

utilizate de cunoaştere ştiinţifică a proceselor sociale: ghidul de interviu, foaia de observaţii, fişa de

înregistrare.

În cercetarea socială tema de studiu este delimitată dintr-o teorie: „încă Platon compara

cunoaşterea cu disecarea unui animal; după el un bun dialectician găseşte articulaţiile, iar unul prost

osul; însă orice cunoaştere rămâne un decupaj” (apud Chelcea, p. 35).

Cercetarea empirică se defăşoară după anumite principii

- unităţile dintre teorie şi empiric;

- raţionamenetele rezultate din teorie stau la baza cercetării empirice;

5

- unităţii dintre înţelegere şi explicaţie care are în vedere raportul dintre subiectul şi

obiectul cunoaşterii;

- unităţii dintre cantitativ şi calitativ;

Clasificarea metodelor

Constantin Schifirneţ (2000), clasifică metodele după mai multe criterii:

a. temporal:

- metode transversale – se descoperă relaţia dintre procesele umane sau sociale stabile: teste

sociometrice, observaţia, ancheta;

- metode longitudinale – care studiază evoluţia proceselor sociale în timp: biografia, studiul

de caz, studiile panel;

b. din punct de vedere al reactivităţii, a gradului de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de

studiu există: - metode experimentale (experimentul);

- metode cvasiexperimentale: ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată;

- metode de observaţie: studiul documentelor sociale, observaţia;

c. după numărul unităţilor sociale luate în studiu

- metode statistice - anchete socio-demografice, sondajele de opinie, analize mametamico-

statistice;

- metode cazuistice – folosite în studiul integral al câtorva unităţi sociale: biografia, studiul

de caz, monografia socială.

Cercetarea sociologică se realizează prin metode:

- cantitative – măsoară intensitatea sau mărimea fenomenelor şi proceselor sociale prin

valori cantitative. Pentru a ajunge la evaluări cantitative este nevoie de cuantificare, operaţie ce

constă în alegerea unor indicatori cărora li se atribuie valori numerice.

Cantitativul îmbracă două forme: cea de numarare şi cea de măsurare(Yule şi Kendall, 1996, apud

Rotariu, Iluţ,1996, p.27). Numărarea indică o cantitate de entităţi şi se exprimă întotdeauna printr-o

frecvenţă. Măsurarea presupune atribuirea unei valori numerice care redă intensitatea cu care se

manifestă o caracteristică, o însuşire a unei entitaţi empirice. Măsurarea vizează întotdeauna o

caracteristică a „obiectului” vizat şi nu “obiectul” în sine.Astfel, nu măsurăm o bucată de pânză, ci

lungimea ei.

- calitativă – exprimă caracteristicile fenomenelor şi proceselor sociale.

Decizia de a cerceta cantitativ sau calitativ ţine de cadrul teoretic stabilit şi de scopul pentru

care este iniţiat studiul unei teme.

Traian Rotariu, Petru Iluţ (1997, p.25) adaptând după Brayman, 1992, prezintă notele

diferenţiatoare între investigaşiile de tip cantitativ şi calitativ, realizează un tabel

6

Tabelul nr. 1 : Note diferenţiatoare între investigaţiile de tip cantitativ şi calitativ

nr.

crt.

cantitativ calitativ

1 Orientare generală şi epistemologică pozitiv - explicativă

nomotetică

fenomenologică -

comprehensivă, idiografică

2 Rolul cercetărilor şi relaţia dintre cele

două tipuri

Preparatorii /suplimentare

pentru cele cantitative

Preparatorii /suplimentar

pentru cel calitativ

3 Relaţia dintre cercetător – subiect distanţă/poziţie „din

exterior”

apropiată/poziţie „din

interior”

4 Relaţia teorie (concepte, ipoteze) şi

cercetarea empirică

de verificare a teoriei de emergenţă a teoriei

5 Imaginea realităţii statică şi exterioară

actorului

procesuală şi construită

social de actor

6 Metode principale experimentul, ancheta cu

chestionar standardizat

observaţia participativă,

interviul intensiv

7 Natura datelor obţinute “tari”, valide (mare

fidelitate)

complexe, bogate, de

adâncime

Ipoteza

Ipoteza este un enunţ care stă la baza interpretării faptelor sociale şi explicăriii prealabile

asupra proceselor sociale şi a relaţiilor dintre ele.

Pentru a înţelege mai bine specificitatea ipotezei se cuvine să o delimităm de alte enunţuri

cu care se interferează.

principiul – enunţul care stă la baza unei deducţii şi oferă explicaţii pentru un număr mare

de fapte, verificate continuu. El are valabilitate din verificările empirice anterioare.

axioma – are mai ales o conotaţie matematică, adică ceea ce este adevărat prin definiţie şi

are un înalt grad de abstracţie. Ea nu este direct testabilă.

postulatul - este propoziţia al cărei adevăr a fost demonstrat anterior prin cercetări empirice.

presupunerea - este in enunţ care nu se identifică cu realitatea.

bănuiala - este echivalentul ippotezei la nivelul cunoaşterii comune. Din observaţiile

spontane se deduc enunţuri despre lagătura dintre fenomene.

Faţă de toate aceste forme ale gândirii ştiinţifice sau ale sistemului comun ipoteza este un

enunţ care trebuie verificată.

7

Ipoteza constitue obiect de interes al oamenilor de stiinta, al curentelor stiintifice si in

consecintă este descrisă in moduri diferite. Definitiile date ipotezei pot fi clasificate astfel ( Sorin

Radulescu, 1994, p.56):

1. o propozitie relativa la explicatia fenomenelor, admisa provizoriu inainte de a fi

supusa experientei;

2. o conjectura privind explicatia sau posibilitatea aparitiei unui eveniment;

3. o supozitie facuta asupra unui lucru posibil sau nu si despre care se desprinde o

serie de consecinte care trebuie verificate;

4. un enunt care afirma o relatie intre anumite fapte si care, testate empiric, trebuie

verificat sau respins;

5. o afirmatie despre relatiile intre doua sau mai multe fenomene sau despre o

anumita proprietate a elementelor existente intr-un domeniu de studiat;

6. un enunt empiric cu valoare provizorie care stabileste o clasa unitara de

proprietati stabilite sau afirma evenimente certe, corelate sau succesive;

7. o presupunere enuntata pe baza unor fapte cunoscute cu privire la anumite

conexiuni intre fenomene care nu pot fi observate direct;

8. o supozitie sugerata in mod provizoriu ca o explicatie a fenomenelor;

9. o propozitie care trebuie testata pentru a-si dovedi valabilitatea si care poate fi

corecta sau incorecta, dar duce oricum la plicarea unui test empiric.

Deci nu orice enunt despre existenta unei relatii probabile dintre doua sau mai multe

variabile reprezinta o ipoteza; un enunt pentru a fi o ipoteza este necesar ca el sa fie testat. In

sociologie , ipoteza este un enunţ care reflectă cu un anumit grad de probabilitate fiinţarea

unei relaţii cauzale între fenomene si procese sociale.

Dimensiunile ipotezei

Johan Galtung (1967) a precizat zece condiţii pe care trebuie să le satisfacă o ipoteză pentru

a fi validă:

1. Generalitatea – reprezintă calitatea ipotezei de a refletca procese şi fapte sociale

generale, relaţia dintre ele variabile fiind adecvate, dincolo de condiţiile spaţio-temporale.

Ex: Cu cât calitatea viaţii politice este mai mare cu atât participarea politică este mai mare –

se referă la toate grupurile şi persoanele indiferent de caracteristicile socio – demografice.

2. Complexitate – se referă la gradul de cuprindere a problematicii studiate.

3. Specificitatea – vizează numărul de valori. De preferat sunt ipotezele în care

variabilele au trei valori.

8

4. Determinarea – reprezintă delimitarea cu rigoare a procesului sau fenomenului

social ce trebuie relectat. Ipotezele cu un grad mai mare de determinare sunt preferabile celor înalt

probabilistice.

5. Falsificabilitatea – este o dimensiune a ipotezei ca un criteriu de demarcaţie între

enunţurile adevărate şi cel false. K. Popper ( 1981, p.83) ”un sistem al ştiinţelor empirice trebuie să

poată eşua în confruntarea cu experienţa” El spune că în cercetările empirice sunt reţinute numai

ipotezele testabile.

6. Predictibilitatea – se referă la funcţia de descriere şi explicare a proceselor şi

fenomenelor sociale.

7. Comunicabilitatea virtutea ipotezei de a transmite specialiştilor şi nespecialiştilor o

imagine cât mai adecvata despre procesele sau fenemonele sociale cercetate.

8. Reproductibilitatea – indică necesitatea ca ipoteză să ofere posibilitatea repetării

cercetării şi decelării aceloraşi concluzii.

9. Testabilitatea – enunţul despre un proces sau fenomen social să fie testa t

permanenet.

10. Utilitatea – relevă rolul ipotezei în cercetarea empirică.

Tipuri de ipoteze

Ipoteze teoretice – reflectă interpretările noi date proceselor şi fenemenelor sociale şi sunt

indirect testabile.

Ipoteze de lucru – sunt enunţuri direct testabile de către cercetările empirice. Cercetătorii

caută de pildă să explice de ce delicvenţa se manifestă mai puternic la vârsta adolescenţei.

Madeleine Grawitz s elaborat o clasificare a ipotezelor de lucru:

1. ipoteze despre supoziţia uniformităţii cazurilor cercetate. Ex: se încearcă verificarea

ipotezei că rata divorţurilor este mai mare la categoriile socilae cu venituri mai ridicate.

2. ipoteze care confirmă corelaţii empirice. Dacă rămanem la exemplul cu

divorţialitatea se pot formula multe ipoteze: relaţia dintre alcoolism si divorţialitate; comportament

agresiv – divorţialitate.

3. Ipoteze care reflectă relaţiile dintre variabilele analitice. Ele presupun un efort de

elaborare mai amplu pentru stabilirea unor relaţii probabile între variabilele complexe nivel

economic – divorţialitate, religie – divoţialitate.

9

Modalităţi de elaborare a ipotezelor

a) deducerea ipotezelor din teorie

Din ştiinţa sociologică se pot extrage ipoteze de nivel intermediar de generalitate , şi din

acestea ipoteze de lucru testabile prin cercetări empirice. De exemplu: „Toate societăţile cunosc

procese de stratificare socială” este o ipoteză cu un nivel maxim de generalitate. Din aceasta ipoteză

se pot deduce ipoteze de lucru: „în anumite condiţii istorice diferenţele dintre grupurile sociale sunt

mai mici”.

b) experienţa directă. Cunoaşterea realităţii prin contactul nemijlocit îi oferă

cercetătorului posibilitatea de a constata legături intre procese sociale. Septimiu Chelcea ( 1998, p

48) afirma că „în stabilirea legăturilor dintre variabilele cercetate se pleacă de la ceea ce este

<vizibil cu ochiul liber>, evidenţiindu-se diferenţelor <care strigă> pentru ca apoi, pe măsura

cunoaşterii, să căuta diferenţele <care şoptesc>”.

c) Analogia. Unul dintre întemeietorii sociologiei E. Durkheim remarca că analogia

„este singurul mijloc practic de care vom dispune pentru a ajunge să facem lucruri inteligibile” O

ipoteză formulată într-un anumit domeniu al ştiinţei poate să ajute la elaborarea altei ipoteze dintr-o

altă ştiinţă. Vilfredo Pareto prin analogie cu ipoteza din ştiinţele economice despre homo

oeconomicus a emis ipoteza despre homo sociologicus. „Analogismul poate constitui însă un

pericol pentru orice şţtiinţă, în măsura în care poate facilita reducţionismul şi transferul ilegitim al

paradigmei unei ştiinţe la domeniul altei ştiinţe ( S. Rădulescu, 1994, p.10).

Validitatea ipotezelor

Pentru a fi valide ipotezele trebuie să se bazeze pe fapte reale şi să fie verificabile, adică să

utilizeze concepte operaţionale şi să fie specifice - să nu se piardă în generalităţi.

Dupa epistemologul Mircea Flonta ipotezele trebuie să fie enunţuri cu un conţinut nou.

Pentru el o ipoteză este îndrăzneaţă dacă are:

- un înalt grad de generalitate, dacă explică o mare varietate de fapte şi legi ştiinţifice

cunoscute, inclusiv între fapte între care nu s- vazut până acum nicio legătură.

- conţinut bogat, mult peste ce s-a spus până acum;

- descriere strcucturală a lumii, dincolo de aparenţe şi realitatea descrisă de acesată ipoteză;

- dace predicţii despre evenimenlte şi fenomene observabile încă necunoscute.

- îndrăzneală şi caracterul ei riscant sporesc pe măsură ce cresc numărul, varietatea şi

exactitatea acestei predicţii ( Mircea Flonta, 1981, p34- 350.

In opina altor autori ( Adrian Gherasim, 2005, p 24-25) ipotezele se pot formula in termeni

foarte expliciti – ex. Crestea cheltuielilor de publicitate cu 10% conduce spre sporirea volumului de

10

vanzari cu 4% - sau in termeni generali – intensificarea efortului publicitar conduce la cresterea

vanzarilor. O asfel de formulare a ipotezelor „mizeaza pe doua tipuri de efecte pozitive:

1. descopumpunerea problemei de cercetat intr-o serie de subprobleme si de seturi de

intrebari, care conduc mai clar spre tipuri de date necesare, usurand astfel planul

cercetarii;

2. determina cercetatorii sa faca explicite unele probleme implicite, ipotezele ii pot

determina pe acestia sa-si clarifice sau sa-si schimbe unele opinii chiar inainte de a

trece efectiv la realizare cercetarii” ( A. Gherasim, 2005, p.25).

Ipotezele empirice iau forma unor implicatii logice :

*„daca X atunci Y”;

* Cu cat creste ( descreste) X, cu atat creste ( descreste) Y”. Prin ipoteze se pot formula explicatii

cauzale sau functionale.

Modul de formulare a ipotezelor implicata realizarea de tipuri de cercetari specifice pentru a obtine

informatii relevante . De exemplu pentru testarea ipotezei : „ Cu cat pregatirea scolara este mai

inalta cu atat mai frecvent persoanele respective tind sa utilizeze utilizeze metode mai sofisticate de

perfectionare profesionala” poate fi folosita o simpla analiza corelationala pe datel obtinute intr-o

ancheta. In schimb , pentru testarea ipotezei : „ Cu cat creste gradul de expunerea la mesaje

comerciale , cu atat creste si frecventa comportamentului de aceasta factura in randul populatiei”

este nevoie de montarea unui experiment , prin care sa se urmareasca relatia dintre informatia

comerciala si schimbarea atitudinal – comportamentala.

In plus dat fiind specificul ipotezelor , prima are sanse de a fi confirmata pe colectivitati relativ mari

, ceea de-a doua are sanse sa fie confirmata doar pentru anumite grupuri de populatie.

Septimiu Chelcea ( 1998, p. 53) afirma ca elaborarea ipotezelor depinde de o serie de factori, intre

care mentiona: conditiile praxiologice, nivelul de dezvoltare al astiintei si calitatile personale ale

cercetatorului.

11

Capitolul 3. Schema operationala de cercetare

Schema operaţională de cercetare cuprinde totalitatea elementelor ce alcătuiesc o cercetare

sociologică empirică. Este modalitatea pregătitoare a culegerii datelor. Prin schemă domeniul

cercetat este pus în relaţie cu toate componentele considerate a avea semnificaţie pentru cercetarea

unei teme

Elementele schemei de cercetareSchema operaţională de cercetare cuprinde:

1. conceptele

2. dimensiunile

3. indicatorii

4. indicii domeniului cercetat

Paul Lazarsfeld a definit schema operaţională de cercetare a definit schema operaţională ca o

activitate de construcţie a variabilelor şi a spaţiului de atribute pe patru niveluri:

- reprezentarea imagistică a conceptului;

- specificarea dimensiunilor;

- selectarea indicatorilor;

- elaborarea indicilor empirici.

Cercetarea sociologică se realizează ca investigaţiei a realităţii prin concepte, dimensiuni, variabile,

indicatori, indice.

Variabila

În sens restrâns variabila desemnează cantitate. Pe de altă parte variabila desemnează proprietatea

unui proces sau fenomen social de a se schimba, a lua valori diferite, de la un moment la altul, de la

un individ la altul.

Ex: variabile: vârstă, nivel de şcolarizare.

Variabilele pot fi convertite în mărimi cantitative pe când atributele nu dispun de o asemenea

virtute, ele fiind analize calitative. Faptele şi procesele sociale sunt studiate prin analiza cu o

singură variabilă, analiză cu două variabile, prin variabile independente sau variabile dependente.

Variabilele sunt manifeste, direct observabile şi latente- nu pot fi observate direct, însă pot fi

cercetate prin indicatori direct observabili; variabila latentă este esenâială în tehnicile de scalare, în

analize de corelaţie, în examinarea relaţiilor dintre legăturile observate, dintre indicatorii analizaţi.

12

Operaţionalizarea conceptelor este actul de redefinire cu precizie a conceptelor din cercetarea

sociologică.

Faze ale procesului de operaţionalizare a conceptelor:

1. reprezentarea imagistică a conceptului: se extrag din literatură

sau observaţii directe cunoştinţele oportune cercetării, pentru

ca să elaboreze cadrul teoretic semnificativ;

2. realizarea unui raport de corespondenţă între definiţia

nominală şi cea operaţională pentru ca studiul să se facă pe

probleme reale. Operaţionalizarea este dependentă de

specificul domaniului de studiat şi de obiectivele studiului.

Dimensiunile sunt concepte care reflectă un anumit grad de generalitate al unui fenomen sau proces

social studiar şi sunt subordonate unui alt concept cu grad mare de generalitate.

Ceea ce apare ca dimensiune a unui concept mai general într-un context, poate fi concept de

referinţă pentru alte definiţii într-un alt context. O alta accepţiune, folosită în general în gruparea

indicatorilor, este cea de specific/unghi de cercetare a temei ( ex dimensiune economică, socială).

Indicatorii sunt semne observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţile

sociale şi calitatile acestora. Un fapt observabil ( tipul de locuinţă ăn proprietate), răspunsul la o

întrebare ( care este profesia dvs.?) sau raportul între două mărimi funcţionează ca indicatori pentru

definirea conceptelor ( de ex. Conceptul de „status social”. I construcţii conceptuale derivate prin

raportarea la un concept sau dimensiune. Indicatorii sociologici realizează unitatea determinărilor

cantitative şi a celor calitative cu care se studiază un anumit domeniu al vieţii sociale.

Indicii sunt esenţa cercetării empirice. Prin indice (index) se înţelege „o variabilă unidimensională

cu r valori pe care sunt ordonate v clase de posibile combinări de caracteristici dintr-un spaţiu de

atribute multidimensional” Mayntz şi colab., 1969, p44, apud S.Chelcea, 1998, p.119. Pentru că

majoritatea conceptelor cu care operam în ştiinţele sociale sunt multidimensionale(ex.status social,

coeziunea grupului, satisfacţiea muncii) se pune problema clasificării unităţilor sociale, a obiectelor

din realitatea concretă, concomitent pe mai multe criterii.

Avem o confuzie între indicatori şi indici. De multe ori sunt folosiţi ca sinonimi, iar rigoarea

sociologică indicii sunt construit prin raportare a unui indicator la altul. El restrânge sfera de

măsurare la esenţa cercetării sociologice.

Ex. 1 indicele (indexul) dezvoltării comunitare calculat de Dorel Abraham, in cadrul raportului

Stiintific „România: Evaluarea şi monitorizarea impactului social. Raportul stadiului baseline.

Ianuarie 2008” elaborat pentru Agenţia Naţională de Dezvoltare a Zonelor Miniere.

13

Scopul calculării este ierarhizarea localitaţilor miniere în funcţie de scorul obţinut pentru fiecare

dimensiune şi pe total. Indicele a fost calculate pe baza unor indicatori colectati de Institutul

National de Statistica.

Faze:

-I-selectare a indicatorilor relevanti pentru calcularea incelui;

- II- gruparea pe dimensiuni a indicatorilor realizati.

Demografici - Mortalitate la 1000 de locuitori- Mortalitate infantilă la 1000 de locuitori- Născuţi vii la 1000 de locuitori

Migraţie - Emigranţi din cauza schimbării permanente a rezidenţei la 1000 de locuitori

- Emigranţi în baza schimbării reşedinţei la 1000 de locuitori

- Imigranţi în baza schimbării permanente a rezidenţei la 1000 de locuitori

- Imigranţi în baza schimbării reşedinţei la 1000 de locuitori

Sociali - Număr de locuitori la un medic- Rata angajarii %- Suprafaţă locuibilă/locuitor- Nr. persoane pe locuinţă

Culturali (educaţionali)

- Copii înscrişi în grădiniţe la 1000 de locuitori- Elevi înscrişI în scoli la 1000 de locuitori- Elevi înscrişi în şcoli pe cadru didactic

Alţii - Numar posturi telefonice la 1000 de locuitori- Lungimea retelei de distrib a apei potabile la 1.000

locuitori- Lungimea retelei de canalizare la 1.000 locuitori- Lungimea retelei de distrib a gazelor la 1.000 locuitori- Suprafaţă arabilă la zona agricolă %

- III- calcularea indicatorilor;.

- IV- rescalarea unor indicatori în vederea asigurării sensului logic ascendent, astfel încât valoarea

maximă să reprezinte situaţia cea mai favorabilă

- V- normalizarea(standardizarea) fiecărui indicator. Scopul normalizării este posibilitatea

compatibilizării datelor pentru prelucrarea unitară. Pentru a realiza evaluarea fiecărei localităţi în

funcţie de scorul lor de dezvoltare comunitară, valoarea fiecărui indicator a fost normalizată

(standardizată) prin abaterea faţă de valoarea minimă (prin formula utilităţii maximale).

Aşadar,în primul rând datelor li s-a asigurat comparabilitatea prin situarea lor pe un interval de la 0

la 1.În al doilea rând, s-a urmărit ca toate datele, pentru fiecare indicator să fie distribuite pe o scală

cu un continuum de la negativ la pozitiv.

14

- VI- calcularea scorului dezvoltării localitatilor, pe dimensiuni şi apoi pe total.

În final, toate cele 6 ierarhii de localităţi în funcţie de scorurile obţinute pe cele 5 dimensiuni

şi pe total au fost clasificate în trei grupuri sau tipuri de comunităţi: o treime cu dezvoltare

comunitară peste medie, o treime cu dezvoltare la medie şi o treime cu dezvoltare comunitară sub

medie. Modalitatea cea mai întâlnită de reprezentarea indicelui este cea sub horma de harta.

Anexă : Nomenclatorul indicatorilor din baza de date pe localităţi colectaţi de Institutul Naţional de

Statistică

DIMENSIUNE/IndicatoriECHIPAREA TERITORIULUISuprafata totala - haLocuinte existente - total - numarLocuinte in proprietate majoritara de stat - numarLocuinte in proprietate majoritar privata - numarSuprafata locuibila - total mpSuprafata locuibila - prop. majoritara de stat- mpSuprafata locuibila - prop.majoritar privata - mpLungimea strazilor orasenesti - total - kmLungimea strazilor orasenesti modernizate - kmLung. simpla a retelei de distrib a apei potabile - kmLungimea simpla a retelei de canalizare - kmLung. simpla a cond..de dist. gazelor naturale -km.Numarul tramvaielor in inventarNumarul troleibuzelor in inventarNumarul autobuzelor in inventarPOPULATIAPopulatia totala - la 1.VII.(stabila)Populatia la 1.VII. - femeiPopulatia cu domiciliul in localitate la 1.VII.Nascuti viiDecedati - totalDecedati sub un anStabiliri de domiciliu in localitatePlecari cu domiciliul din localitateStabiliri de resedinta in localitate la 31.XII.Plecari cu resedinta din localitate la 31.XII.FORTA DE MUNCASalariati - total - numar mediuNumar mediu salariati in agriculturaNumar mediu salariati in industrie - totalNumar mediu salariati in industria extractivaNumar mediu salariati in industria prelucratoareNr mediu sal. in energie electrica si term,gaze si apaNumar mediu salariati in constructiiNumar mediu salariati in comertNr.mediu sal in transp si postaNr.mediu sal in activ. financiare, bancare si de asigNumar mediu salariati in administratie publicaNumar mediu salariati in invatamintNr.mediu sal. in sanatate si asistenta sociala

15

INVATAMINTUnitati de invatamint - totalGradinite de copiiScoli din invatamintul primar si gimnazialLiceeScoli de arta si meseriiScoli de maistriScoli postlicealeInstitute de invatamint universitarInstitute de invatamint universitar-sector publicInstitute de invatamint universitar-sector privatCopii inscrisi in gradiniteElevi inscrisi - totalElevi inscrisi in invatamint primar si gimnazialElevi inscrisi in invatamint primarElevi inscrisi in invatamint gimnazialElevi inscrisi in invatamint licealElevi inscrisi in invatamantul de arte si meseriiElevi inscrisi in invatamint de maistriElevi inscrisi in invatamint postlicealStudenti inscrisiStudenti inscrisi - sector publicStudenti inscrisi - sector privatPersonal didactic - totalPersonal didactic in invatamint prescolarPersonal didactic in invat. primar si gimnazialPersonal didactic in invatamint primarPersonal didactic in invatamint gimnazialPersonal didactic in invatamint licealPersonal didactic in invatamant de arte si meseriiPersonal didactic in invatamint de maistriPersonal didactic in invatamint postlicealPersonal didactic in invatamint universitarPersonal didactic in invat. universitar-sector publicPersonal didactic in invat. universitar-sector privatSali de clasa si cabinete scolareLaboratoare scolareAteliere scolareCULTURA SI ARTATeatre si institutii muzicale - total - numarBiblioteci - total - numarBiblioteci publice - numarAbonamente la radio - numarAbonamente la televiziune - numarOCROTIREA SANATATIIPaturi in spitale - sector public - numarPaturi in spitale - sector privat - numarPaturi in sanatorii TBC - sector public - numarPaturi in preventorii - sector public - numarPaturi in crese - sector public - numarMedici - sector public - persoanedin total:Medici de familie-sector public-persoaneMedici - sector privat - persoanedin total:Medici de familie-sector privat-persoane

16

Stomatologi - sector public - persoaneStomatologi - sector privat - persoaneFarmacisti - sector public - persoaneFarmacisti - sector privat - persoanePersonal mediu sanitar - sector public - persoanePersonal sanitar mediu - sector privat - persoaneSpitale - sector publicUnitati medico-sanitare - sector publicSanatorii TBC - sector publicPreventorii - sector publicSanatorii balneare - sector publicDispensare medicale - sector publicCabinete medicale scolare - sector publicCabinete medicale studentesti- sector publicCabinete medicale individuale- sector publicSocietate medicala civila- sector publicFarmacii - sector publicPuncte farmaceutice - sector publicPoliclinici - sector publicCentre de diagnostic si tratament- sector publicCentre medicale de specialitate- sector publicAmbulatorii de specialitate- sector publicAmbulatorii de spital- sector publicCabinete stomatologice individuale- sector publicSocietate stomatologica civila medicala-sect.publicCabinete medicale de specialitate individ.-sect.publicSocietate civila medicala de specialitate-sect.publicCentre de sanatate - sector publicCrese - sector publicCentre de transfuzie sanguina - sector publicSpitale - sector privatCabinete medicale de specialitate- sector privatCabinete stomatologice - sector privatLaboratoare medicale - sector privatLaboratoare de tehnica dentara - sector privatFarmacii - sector privatPuncte farmaceutice - sector privatPoliclinici - sector privatDepozite farmaceutice - sector privatCentre medicale - sector privatCabinete medicale de familie - sector privatAGRICULTURASuprafata agricola dupa modul de folosinta - haSuprafata arabila - haSuprafata - livezi si pepiniere pomicole - haSuprafata - vii si pepiniere viticole - haSuprafata - pasuni - haSuprafata - finete - haINVESTITII - CONSTRUCTIILocuinte terminate - total - numarLocuinte terminate din fondurile publice - numarLocuinte terminate din fonduri private - numarLocuinte terminate din fondurile populatiei - numarTURISM, ODIHNA SI TRATAMENT

17

Unitati de cazare - (total) numarLocuri in unitati de cazare - (total) numarHoteluri - numarLocuri in hoteluri - numarCampinguri - numarLocuri in campinguri - numarHanuri si moteluri - numarLocuri in hanuri si moteluri - numarCabane - numarLocuri in cabane - numarVile turistice - numarLocuri in vile turistice - numarTabere de elevi si prescolari - numarLocuri in tabere de elevi si prescolari - numar

18

Capitolul 4. Tipuri de cercetări sociologice

Consideratii conceptuale despre tipuri de cercetări sociologice

Trebuie să facem câteva precizări terminologice. Avem mai mulţi termeni care desemnează

activitatea de invesstigare concretă a realităţii:

- cercetarea sociologică empirică;

- ancheta sociologică;

- investigaţia sociologică;

- sondaj.

Cercetarea sociologică este activitatea de recoltare şi prelucrare a informaţiilor obiectiv verificate,

în vederea formulării de explicaţii ştiinţifice la procesele şi fenomenele sociale.

Cercetarea sociologică empirică se realizează prin observarea directă a realităţii prin aplicarea unor

metode şi tehnici specifice de obţinere a informaţiilor – ancheta, experimentul, chestionarul etc. –

de prelucrare a lor – corelaţii, teste de semnificaţie statistică.

Când cercetarea sociologică empirică are doar scop explorator sau o ampoare mai redusă ea este o

investigaţie sociologică.

Ancheta sociologică este metoda de culegere a informaţiilor prin studiul realităţii sociale prin

chestionare şi interviu. Ancheta sociologică are un grad relativ scăzut de control al cercetătorului

asupra variabilelor analizate. Pentru acoperirea acestora se apelează la studiul documentelor şi la

observaţia ştiinţifică.

Termenul de „sondaj” este sinonim cu cel de „cercetare selectivă” sau de „eşantionare”. Sondaj este

metodă(tehnică) de investigare pe baza unui eşantion; sondajul este specie a anchetei sociologice.

Aşadar ancheta sociologică se distinge de alte tipuri de cercetare prin:

- utilizarea chestionarului şi interviului în recoltarea informaţiilor;

- nerecurgerea la experiment;

- spre deosebire de sondajul de opinie ea urmăreşte cunoaşterea aspectelor subiective (opinii,

atitudini, aspiraţii, interese) şi obiective (condiţii de viaţă, venituri etc.) şi nu recurge

întotdeauna la eşantionare.

Ancheta sociologică are multe afinităţi cu anchetele din alte domenii: juridic, antropologic,

istoric, asistenţa socială unde se aplelează la tehnica interogării, intervievării cu scopul obţinerii

unor informaţii.

19

Ex. Ancheta penală urmăreşte cunoaşterea de la inculpat, victimă şi martori a cauzelor,

motivelor şi contextelor în care s-a săvârşit o infracţiune, pentru ca în temeiul să se adopte o

hotărâre.

Ex. Ancheta antropologică se refera la interogarea unor grupuri de oameni cu privire la

manifestarea tradiţiilor şi a obiceiurilor specifice unei comunităţi umane.

Ancheta sociologică obţine informaţii despre opiniile, atitudinile, interesele, opţiunile indivizilor

despre procesele sociale ce au loc în grupuri sau în structuri organizaţionale.

În toate celelalte scopul este de a reduce la minimum dimensiunea subiectivă şi de aceea nu sunt

interogate interesele sau opţiunile ci numai ceea ce ei cunoesc despre un fapt sau proces

antropologic sau istoric.

Clasificarea cercetărilor1. după scopul cercetărilor socio-umane

a. Cercetări descriptive, se axează pe descrierea ralităţiii sociale.

Ex cercetării monografice orientate cu precădere de sintetizarea informaţiilor despre o unitate

socială.

Concluziile unei astfel de cercetări sunt comentarii statistice la structurarea răspunsurilor

subiecţilor la diferiţi itemi.

b. cercetările explicative, verifică relaţiile dintre fenomenele cercetate.

ex. Cum influenţează nivelul veniturilor comportamentul poliţiei; ce relaţii există între mediuş

rezidenţial şi opţiunile politice.

Investigarea acestor răspunsuri înseamnă a da un răspuns la cauzele care determină manifestarea

unor comportamente politice sau examinarea unor anumite opţiuni politice.

Aşadar studiul empiric nu se opreşte la simpla descriere a faptelor, fenomenelor şi proceselor

legate de tema menţionată, ci el urmăreşte descifrarea cauzelor existenţei lor.

În practică se întâlnesc cercetări deopotrivă descriptive şi explicative.

Orice cercetare explicativă se bazează indubitabil pe un demers descriptiv pentru că numai

astfel ea poate să ofere explicaţii la fapte şi procese bine delimitate.

Cercetările explicative urmăresc testarea ipotezelor iar cele descriptive sau informaţii necesare

formularea ipotezelor.

Ex studiind clasa managerială o vom descrie pentru a cunoaşte componentele ei, programele

economice, motivaţiile pentru activitatea economică. Din datele obţinute putem să formulăm o

ipoteză privind relaţia dintre eficienţa acţiunii manageriale a unor categorii de manageri şi

experienţe lor economică, ipoteză ce va fi testată de o cercetare explicativă.

20

2. După importanta ipotezelor testate: cercetări fundamentale si cercetări aplicative

Cercetări fundamentaleAcestea urmăresc cunoaşterea legităţii de producere a faptelor, fenomenelor şi proceselor

sociale. După cum aprecia Kuhn (1976) „determinarea faptului semnificativ potrivirea faptelor

cu teoria şi articularea teoriei” sunt componente ale cercetării fundamentale.

Cercetările fundamentale în ştiinţele socio-umane studiază structura societăţii, relaţiile sociale.

Scopurile: cercetării fundamentale:

a) stabilirea acordurilor dintre teorie şi societate

Asemănător ştiinţelor naturii, teoriile socio-umane nu pot fi testate direct pentru a verifica acordul

acestora cu faptele şi de aceea cercetătorii se opresc la ipoteze cu nivel mediu de generalitate şi la

ipoteze de lucru.

Ex teoria grupurilor (apud Chelcea, 1998, p. 140 – 141) a fost iniţiate de Şcoala de la Chicago. S-a

dezvoltat apoi un număr de teorii cu nivel mediu de generalitate cu privire la normele de grup,

conformare şi devianţa, schimbarea normelor de grup. Cu timpul s-a ajuns la un acord mai mare

între teoria grupurilor şi realitatea socială a grupului.

b) eliminarea ambiguităţilor şi clarificarea problemelor.

De fapt a pune în discuţie relaţia dintre atitudini şi comportamente. Prin cunoaşterea atitudinilor se

pot prezice comportamentele celor studiaţi.

Experienţa sondajelor preelectorale şi exit poll-urile confirmă legătura dintre atitudinile politice şi

comportamentul de vot. Gallup Raport 1936 – 1984 – sublinia ca sondajele politice prelelectorale

au avut o abatere 2,1% faţă de rezultatele votului.

Cercetări aplicativeSunt cercetări realizate cu scopul precis de răspuns la o comandă socilaă sau la cunoaşterea unor

probleme concrete.

21

Capitolul 5. Fazele cercetării sociologice

Schema unui plan de cercetare sociologică şi operaţiunile pe etape

1. definirea şi delimitarea problemei cercetate

Aici cercetătorul:

- operaţionalizează conceptele eferente temei;

- selectează subiectele ce merită să fie studiate ştiinţific.

Deci, se formulează obiectivele şi scopul cercetării.

2. Documentarea în literatura de specialitate este oportună pentru a nu repeta greşelile altora

şi pentru a nu repeta ceea ce s-a mai studiat şi de alţii..

3. Formularea ipotezelor este faza în care investigatorul aşează relaţiile dintre variabile într-o

formă care permite măsurarea prin fapte semnificative, observabile. O cercetare poate să

testeze, în funcţie de tema şi obiective, mai multe ipoteze.

4. stabilirea eşantionului (lotului) de cercetat. Din populaţia totală se selectează, conform unor

criterii statistice, un număr de persoane considerate reprezentative ce urmează a fi subiecţii

cercetării.

5. stabilirea metodologiei şi a tehnicilor de cercetare . Practic ele sunt decise după parcurgerea

primelor patru faze întrucât în raport de temă, ipoteză şi eşantion sunt stabilite metodele.

Înainte de aplicarea acestora este nevoie de o pretestarea, pentru a cunoaşte mai exact

virtuţile şi limitele lor, pe care apoi să le perfecţionezi, pentru îndeplinirea mai bună a

scopurilor şi obiectivelor propuse.Urmare a pretestării se finalizează, se definitivează

metodologia şi tehnicile de cercetare.

6. Recoltarea datelor în conformitate cu planul de cercetare

Accentul deosebit este pus pe respectarea cerinţelor, pe selecţia subiecţilor pentru interviu.

7. Prezentarea datelor şi comentarea lor trebuie să fie completă şi clară. Expunerea trebuie

însoţită de scurte comentarii care su rostul de a le ordona şi a le face accesibile.

8. Interpretarea datelor cercetării se realizează în scopul analizei empirice în raport cu cadrul

teoretic, în funcţie de problematica investigată şi de ipoteze.

Interpretarea înseamnă formularea de explicaţii la situaţiile desprinse din cercetarea

empirică, care trebuie să demonstreze condiţiile de manifestare a relaţiilor de determinare

între procesele sau fenomenele care fac obiectul investigaţiei. Evident că trebuie comparate

cu date sau informaţii din alte cercetări.

22

9. Concluziile sintetizează principalele date şi idei ce s-au conturat pe parcursul cercetării şi

din interpretare; ele trebuie să concise, clare, în concordanţă cu tema şi scopul cercetării.

Una sau maui multe concluzii vizează în mod necesar ipoteza sau ipotezele cercetării şi

trebuie să consemneze dacă ele s-au confirmat sau infirmat prin cercetare.

10. Evaluarea utilităţii investigaţiei încheie raportul de cercetare

În această etapă este prezentă modalitatea de valorificare a rezultatelor şi concluziilor

cercetării. Printre cele mai întâlnite modalităţi de valorificare enumerăm:

o sugestii pentru optimizarea domeniului cercetat, pentru instituţiile care gestionează

problemele semnalate de o investigaţie empirică;

o publicarea în reviste de specialitate, elaborarea de cărţi sau de comunicări ştiinţifice;

o stimularea unor cercetări care să adâncească problematica respectivă;

Soluţiile preconizate trebuie să fie concrete, cu trimitere la procese şi fapte sociale reale

pentru ca numai astfel ele ar putea fi valorificate.

Regulile cercetării sociologice1. prioritatea faptelor în raport cu opiniile subiecţilor. Un studiu sociologic este valid daca a

pornit de la fapte, de la cercetarea lor pe teren cu ajutorul tehnicilor adecvate ale observaţiei,

experimentului, anchetei. Sociologul Armand Cuvillier formulează regula concretului. El a

subliniat faptul că sociologia nu este o metafizică a societăţii, ci o ştiinţă experimentala a

faptelor sociale. Prima regula este est eprin urmare, aceea de a pleca de la concret.

2. unitatea dintre teoretic şi empiric, dintre principii, legi şi fapte. În cazul acestei acestei se

aplică riguros cerinţa celor trei nivele ale oricărei investigaţii sociologice: operaţionalizarea

conceptelor, ancheta de teren, conceptualizarea datelor culese.

3. regula setului de tehnici . Potrivit căreia orice investigaţie sociologică presupune utilizarea

mai multor tehnici şi instrumente de cercetare. Nici o investigaţie sociologică nu poate duce

la rezultate satisfăcătoare dacă s-a sprijinit pe datele oferite de o singura tehnică de cercetare

, oricât de perfecţionată ar fi aceasta.

4. regula cercetării interdisciplinare şi a perspectivei zonale; adică studiul trebuie abordat din

mai multe perspective/discipline şi trebuie încadrat într-un context mai larg.

5. regula ignoranţei conştiente; sociologul trebuie să ia drept principiu sentimentul că nu ştie

nimic despre acestea, despre caracteristicile lor şi despre cauzele de care depind.

6. regula obiectivităţii. Emil Durkheim a atras atenţia asupra obiectivităţii pe care trebuie s-o

aibă datele şi informaţiile sociologice recoltate din teren: „faptele sociale trebuie tratate

drept lucruritratat, adică trebuie să li se recunoască obiectivitatea, adică existenţa reală în

23

afara existenşei reale în afara conştiinţei individuale” afirma el ]n regulile metodei

sociologice.

7. Regula determinării faptelor sociale a obiectului sociologic formulată de Armand

Cuvillier.Urmărind studiul faptelor, regula obiectivităţii impune delimitarea şi definirea lor

cât mai exactă a structurii şi raporturilor dintre ele. Determinarea domeniului şi a obiectului

de cercetare este mult mai necesară în sociologie decât în alte ştiinţe deoarece cunoaşterea

comună şi „noţiunile vulgare” sunt insuficiente cunoaşterii sociologice.

8. Regula totalităţii solidare se referă la necesitatea studiului tuturor elementelor constitutive

ale obiectului de cercetat.

9. Regula respingerii sociologiei spontane, adică a sociologiei care dă sentimentul

familiarităţii, făra a da şi cunoaşterea fenomenelor. Sociologul trebuie să depăsească

prenoţiunile şi ideile preconcepute.

10. regula utilizării metodelor şi tehnicilor obiective în studiul fenomenelor sociale, derivată de

obicei din regula priorităţii faptelor şi din regula obiectivităţii domeniului cercetat.

11. regula cercetării cauzale cu prioritate faţă de cercetarea funcţiilor sau a altor dimensiuni ale

domeniului sau fenomenului.

12. regula subordonării obiectivelor cercetării sarcinilor şi obiectivelor practice ale

colectivităţilor umane investigate. Este vorba despre regula eficienţei practice a investigaţiei.

În acest scop, echipele de cercetare vor colabora permanent cu reprezentanţi ai autorităţilor

locale.

24

Capitolul 6 Chestionarul în cercetarea sociologică

6.1. Ce este un chestionar de cercetare ştiinţifică

Chestionarul (după S. Chelcea, 1975, p. 140, Dicţionarul de Sociologie, Zamfir şi Vlăsceanu) de

cercetare reprezintă o tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr- un

ansamblu de întrebări scrise şi, eventual imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin

administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea

persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris. Deci, succesiune de

întrebări sau imagini fixate în scris, grafic, combinarea este logică dar şi psihologică.

Implicit sau explicit nu există chestionar care să nu pornească de la ipoteze mai mult sau mai

puţin clar conturată. Ex De unde cumpăraţi pâine? Cu excepţia întrebările: De ce? În toate se

reflectă poziţia teoretică, ideologică, reprezentările, întrebările şi *??autorului.

6.2. Clasificarera întrebărilor, după forma întrebărilor

1. chestionare cu întrebări închise

2. chestionare cu întrebări deschise

Cele închise sunt:

- variante de răspuns dihotomice: – da/nu ;

- cu mai multe variante precodificate de răspuns;

- -variante de răspuns scalate. Pentru corectitudinea întrebărilor se oferă aceleaşi număr de

variante de răspuns pozitive şi negative

6.3. Clasificarea chestionarului, după funcţia întrebărilor

1. introductive, de contact sau de „spart gheaţa”

2. întrebări de trecere sau tampon;

3. întebări filtru

4. întrebări bifurcate

5. „de ce”;

6. de control

7. întrebări de identificare

**

1. Întrebările introductive – au rolul de a „încălzi” atmosfera, de a da subiectului sentimentul

de încredere în anchetator şi în el însuşi;

25

Nu vizează date personale

Nu vizează lucruri complicate – direcţia

Se recomandă să fie închisă (De ce?) pentru a răspunde fără mare efort.

Nu se recomandă întrebări factuale la început, începi direct cu problema.

2. Întrebări de trecere – au scopul de a marca în structura lor apariţia unei noi grupe de

întrebări.

Se stabileşte cadrul referenţial pentru răspunsuri şi se încearcă a se motiva aceste răspunsuri.

În chestionar avem o înlănţuire de stimuli intercondiţionat. Acţiunea unuia dintre aceşti stimuli

este pregătiră de acţiunea stimulului anterior.

Întrebările de trecere reprezintă momente de destindere în cadrul chestionarului şi duc la

concentrarea atenţiei subiectului asupra problemelor ce urmează a fi studiate.

Ex

3. Întrebările filtru

Au o funcţie contrară întrebărilor de trecere: ele opresc trecerea unor categorii de subiecţi la

întrebările succesive, reprezentând în acelaşi tip un control al calităţii răspunsului.

Foarte adesea interesează opiniile unei anumite categorii de populaţie.

Ex

4. Întrebări bifurcate – interesează opinile tuturor, dar segmentate pe opţiuni „pro” sau

„contra”.

Ex

Construirea unor întrebări bifurcate este foarte utilă când între sensurile „pro” şi „contra” ale

unor opinii se intercalează serii de întrebări ce ar îngreuna, din partea subiectului şi a

operatorului de anchetă urmărirea logicii chestionarului.

5. Întrebările „De ce?” au funcţia de a provoca explicaţii în raport cu diferitele opinii explicate.

Atenţie: sunt nelipsite din chestionare sunt un exemplu elocvent de imprecizie.

Se justifică opinia afirmată anterior, dardin perspectiva primului argument care-ii vine în minte.

Soluţia constă în precizarea contextului în care este folosită întrebarea.

Ex De ce folosiţi ...

6. Întrebările de control nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea consistenţa opiniei

exprimate

ex peste 10 ani rolul cunoştinţelor legate de folosirea PC în ocuparea unui loc de munc va fi 1.

mult mai mare 2. mai mare 3. ca şi astăzi 4. mai mic 5. mult mai mic 9. NS

dacă se aşteaptă fidelitatea faţă de această opinie este probată de o întrebare de control.

26

Credeţi că peste 10 ani cunoştinţele de PC vor juca un rol mult mai însemnat în ocuparea unui

loc de muncă? 1. da 2. Nu 3. NS

Întrebările de control dau asigurări asupra faptului dacă subiecţii au înţeles exact sensul

întrebărilor.

7. intrebarile de clasificare ( de identificare) servesc la analiza raspunsurilor din chestionar.

Este bine ca aceste intrebari privind : sexul, varsta, nivelul de instructie, situatia profesionala,

etc sa incheie chestionarul

6.4 Reguli în formularea întrebărilor

* Grijă pentru formularea întrebărilor – un singur înţeles

* De regulă se merge pe un număr de întrebări concrete, specifice decât una generală.

* De reţinut :răspunsurile trebuie analizate prin prisma întrebării, iar formulări diferite sau

răspunsuri diferite.

* Formularea întrebărilor trebuie să fie clară, simplă, fără înflorituri stilistice, gramatical

* Mai bine înţeleasă dacă ea este pozitivă...capcana dublei negaţii

* Menajarea amorului propriu al subiectului prin utilizarea optativului

* Dacă o atitudine este social neacceptată trebuie fîcută aluzie că există

27

Capitolul 7. Interviul sociologic

Tehnici de interviu sociologic

1. Interviul structurat sau directiv

O listă de întrebări precisă, a căror formulare şi ordine sunt prestabilite.

- serveşte uneori ca substitut al chestionarului. Datorită faptului că oferă contactul personal,

discuţia directivă este mai atrăgătoare decât chestionarul, cu o rată mai mare de răspuns.

- este de preferat chestionarului când dorim să verificăm cum înţeleg participanţii întrebările ce

le sunt puse.

- se alege acestă tehnică dacă tematica este foarte precisă, operaţionale la un nivel ridicat şi dacă

indicatorii diferitelor variabile au fost deja validate anterior.

- va fi preferabilă altor metode de interviu atunci când intervievatorii de care dispunem le

lipseşte experienţa.

2. interviul semistructurat

- probabil cea mai utilizată tehnică de interviu în cercetare ;se situează la mijloc între dicuţiile

standardizate şi cele non-directive;

intervievatorul dispune de un ghid structurat în funcţie de fluxul conversaţional şi al reacţiilor

interlocutorului;

rolul intervievatorului va fi acela de a focaliza discuţia pe tematicile studiate, punând întebări

adecvate în momente precise.

3. interviul liber sau non-directiv

doar tematica serveşte doar ghid „a priori”. Cele ce vor orienta atitudinile şi întrebările

acestuiavor fi mai mult dinamica interacţiunii şi fluxul conversaţional.

Totuşi cercetătorul trebuie:

- să formuleze şi să descrie problematica pe care o va investiga;

- tipul optim de acţiune ce trebuie stabilit în cursul interviului (rolul de intervievator şi de

intervievat, spaţiul acordat afectivităţii);

- să reflecteze asupra genului de informaţii pe care va trebui să le obţină de la interlocutor.

4. Discuţia exploratorie

- tehnică utilizată pentru a completa lectura făcută în legătură cu o temă de cercetare;

se adresează experţilor în domeniu, actorilor vizaţi de publicul ţintă şi unor persoane din publicu

ţintă;

28

scopul: spre un nou chestionar şi spre descoperirea de saspecte ale problematicii ignorate până

acum.

Pregătirea ghidului de interviu

Ghidul de interviu – un instrument capabil să producă toate informaţiile necesare pentru a testa

ipotezele cercetării.

1. partea introductivă prealabilă a interviului

2. cea consacrată elementelor de descriere a participantului

3. criteriile includerii în eşantion

4. lista întrebărilor

Partea introductivă – crucială determină motivaţia iniţială a subiectului de a participa la

discuţie; să confere încredere; să prezinte:

- intervievatorul şi comanditarul cercetării;

- tipul de informaţie ce urmează a fi obţinut şi scopul ei;

- expliciteze condiţiile interviului – confidenţialitate, consimţământ liber, denato??

- Descrie beneficiile pentru participanţi;

- Să ceară permisiunea de a trece la intervievae.

Elemente descriptive – să-şi dea seama dacă interlocutorul respectă criteriile de includere în

eşantion. Astfel, reia o serie de întrebări descriptive care să reia caracteristicile necesare

participării.

Pregătirea materialului

Sarcini: redactarea întrebărilor;

- aranjarea într-un ghid de interviu.

Scopul redactării: circumscrierea conţinuturilor pertinente pentru obiectivele cercetării;

Utilizarea unui limbaj clar şi purtător de sens pentru populaţia ţintă?

Formele de prezentare care să maximizeze validitatea şi viabilitatea răspunsurilor.

Aranjarea întebărilor trebuie să asigure un flux conversanţional şi reducerea ezitării în privinţa

ordinii întrebărilor.

Elaborarea ansamblului întrebărilor

Criterii

fluxul conversaţional – fraze de tranziţie. Am vorbit de..., haideţi să vorbim şi despre...”

ordinea întrebărilor

Efecte legate de ordinea întrebărilor

29

a. efectul de consistenţă – interviul când face corelarea răspunsului cu ce a răspuns anterior;

nevoia de redefinire a nivelului;

b. efectul de oboseală – timpul este prea lung şi i-a epuizat concentrarea;

c. efectul de redundanţă – ideea că întrebarea se repetă.

Criterii privind organizarea întrebărilor

1. să înceapă cu întrebări la care se poate răspunde umăr şi să reflecte obiectul cercetării;

2. să plaseze întrebările complexe/sensibile după ce s- a stabilit raportul de încredere, dar

înainte să obosească;

3. să ordoneze întrebările logic, să aibă sens pentru intervievat;

4. gruparea întrebărilor pe teme;

5. în temă să se meargă de la general la particular;

6. să utilizeze comentarii de tranziţie.

Etapele realizării unui interviu

- Contactul iniţial :obiective – motivarea interlocutorului ,să aibă încredere pentru a răspunde

onest (onest, confidenţial); să contracareze un eventual refuz; să contracareze eventuale

întrebări.

- Întrebările descriptive – rolul de a verifica dacă intzervievatul este persoana necesară

cercetării.

- Conţinutul interviului . Misiunea intervivatorului se va limita la:

Reformularea întebărilor, fără a pierde sensul;

Reorientarea respondentului dacă se pierde în vreo digresiune??;

Discuţia motivării interlocutorului şi menţionerea atenţiei la un nivel optim;

Atenţie: să nu-şi manifeste acordul sau dezacordul pentru a nu perturba întreaga discuţie.

- Sfârşitul interviului: mulţumirea, evitarea disconfortului pe tema lui?

- Codarea informaţiilor – suport audio, video.

Atitudinea generală a intervievatorului : neutralitate, empatie, non-directivitate

atitudine binevoitoare faţă de interlocutor;

registrul verbal, tonul optim ce trebuie adoptat va îmbina simultan

respectul şi modestia, inspirând siguranţa; evitarea exprimării

laconice;

Stilul – deschidere – intervievatul se exprimă în proprile categorii

mentale

Abţinere de la orice comentariu, stăpânirea respiraţiei, mimică.

Registrul non-verbal: – distanţa optimă 1 m;

30

Atent la atitudinea şi poziţie în raport cu persoana intervievată; jos despărţiţi de o masă sau birou,

braţele pe masă, uşor apecat în faţă pentru a da impresia de atenţie .

31

Capitolul 8. Focus grupurile

Ce sunt focus-grupurile?

Definitie : Metodă de cercetare bazată pe discuţii colective libere ce explorează o anumită

întrebare sau un asnsamblu de întrebări.

Sunt comunicări situate în plan social, în cadrul cărora participanţii negociază semnificaţii,

creează altele noi şi dau naştere diversităţii şi divergenţei de opinii, precum şi consensului.

Scurt istoric al tehnicii focus grup- ului

R. Merton şi Paul Lazarsfeld au fost pionierii acestei tehnici. Scopul constituirii acestei tehnici

l-a constituit studierea fectele comunicării de masă în timpul războiului, cum ar fi propaganda

de război, patriotismul.

În prezent este o metodă „la modă” în marketing şi urmăreşte în principal:

– descoperirea motivaţiilor în cazul consumului şi a sursele inconştiente ale

alegerii unui produs ;

– cum se formează opini şi se negociază semnificaţii.

De fapt, cercetarea de marketing vorbeşte de „activitatea de focus-grup” ca suport pentru elaborarea

şi evaluarea programelor de marketing. Ele au tendinţa de a înlocui tehnicile de discuţie individuală,

din uşă în uşă, pentru a lansa noi produse.

Pentru R. Merton (1987) focus-grupurile trebuiau să furnizeze sursele cercetării, aducând idei şi

ipoteze noi. Aceste ipoteze trebuiau confirmate prin sondaj – deci să producă doar interpretări

superficiale.

Practic focus grupurile sunt folosite şi în alte domenii, fără a păstra fundamentul teoretic.

După ”90 se constată o reîntărirea metodelor calitative ce permit studierea mai amplă a

semnificaţiilor, a interpretării şi a înţelegerii observate la participanţi.

Spre deosebire de chestionare, interviuri individuale, focus-grupurile sunt mai „sociale”. Ele

deschid o fereastră asupra formării şi evoluţiei reprezentărilor sociale, a credinţelor, a ceea ce ştim

şi a ideologiilor care circulă în societate. În cadrul focus-grupurilor se elaborează şi se tematizează

un obiect social.

Focus grupul : „ o societate gânditoare în miniatură”

32

Mosovici (1984) spunea că : „Noi gândim cu gura”. Majoritatea cercetătorilor neglijează

trăsăturile comunicaţionale, gramaticale şi semantice ale limbajului, care sunt chiar vectorii

acestor atitudini, credinţe şi opinii”.

Necesitatea îndrumării investigaţiilor ştiinţifice sociale în conformitate cu 4 principii:

a. studierea conversaţiilor care au loc în cadrul societăţii „cuvântul nu este niciodată neutru”:

exprimă gânduri încărcate de afectivitate: Învăşăm de ce anume sunt pasionaţi oamenii, ce ăi

nelinişteşte.

b. Studierea comunicării ne conduce spre înţelegerea modului în care fenomenele sociale sunt

clasate şi denumite de oameni. Aflăn anume: oamenii interpretează şi reconstruiesc

fenomenele sociale, cum le schimbă sensul şi cum le creează noi semnificaţii.

c. Ideile noastre sunt marcate de crizele sociale, de bulversările de orice natură. Atunci

comunicarea se îmbunătăţeşte serios?.

d. Oamenii au caracteristici asemănătoare cu cele ale erudiţilor „amatori# care, graţie

comunicării, au vulgarizat ştiinţa şi educaţia acum aproape un secol.

Chestiuni metodologice fundamentale privind focus-grupurile

Focus grupurile şi alte metode

Focus grupurile constituie o metodă crnologică şi intensivă. Când le folosim:

a. în stadiul iniţial al cercetării pentru a produce idei şi ipoteze şi pentru a repera un nou câmp

de investigare. Astfel discuţiile pot fi relativ libere. Ideile şi ipotezele vor fi testate ulterior

prin chestionar şi discuţii.

b. În stadiul ulterior al cercetării ca mijloc de aprofundare a înţelegerii datelor; pentru

înţelegerea motivelor unei asemenea luări de poziţie, a incertitudinii şi tensiunilor în

comunicare, a form opiniilor. Pentru completarea uor cercetări etnografice.

c. Separat de alte metode

Rolul moderatorului

Moderatorul este cel care suscită exprimarea opiniilor şi dirijează ordinea de zi a discuţiilor;

poate fi chiar cercetătorul însuşi sau o persoană pregătită pentru a atinge obiectivele cercetării.

Funcţii ale cercetătorului

- să se asigure că se respetă programul de cercetare;

- să încurajeze toţi membrii grupului să participe la discuţii; să se exprime opinii diverse, să

se creeze tensiuni între aceştia, iar tensiunile să fie negociate;

- să fie un comunicator abil:

o să susţină dinamica discuţiei;

33

o să evite să-şi prezinte propriile judecăţi şi evaluări asupra subiectului discutat sau

asupra discuţiei înseşi;

o să nu se prezinte ca un expert;

o să nu pună întrebări tendenţioase;

o să încurajeze clarificarea punctelor de vedere* şi să explice enunţurile şi afirmaţiile

formulate ambiguu;

Eşantionaj – despre mărimea grupurilor

Câ de mare trebuie să fie numărul participanţilor la focus grup?

Mărimea trebuie decisă pe baza chestiunilor de cercetat şi a obiectivelor cercetării. Astfel:

- Grup experţi- mic (6 persoane) pentru a permite participanţilor exprimarea opiniei;

- Grup comercial - mare, pentru diversitatea opiniilor.

Câte focus-grup-uri se fac pentru acoperirea temei de cercetat? :– în principiu 3-5 focus grup-uri

pentru a epuiza duversitatea subiectului şi pentru a atinge saturaţia teoretică. Grupurile pot fi atât

omogene cât şi eterogene.

- Omogenitatea : ca sex, vârstă, rezidenţă, asemănare conceptuală sau chiar cunoaşterea lor;

- Eterogenitate – este necesară pentru dinamica discuţiei, pentru suscitarea perspectivelor diferite şi

pentru a determina confruntarea acestora.

În unele manuale se vorbeşte de „eşantionaj calitativ” – stratificat după sex, vârstă, educaţie.

Ce aflăm prin focus-grup-uri

- importanţa problemelor pentru participanţi;

- pertinenţa pe cae o constituie în ochii lor;

- motivele răspunsurilor pe care le dau;

- legătura cu alte probleme pertinente;

- înţelegerea modului lor de a gândi;

-

Întrebări pe care şi le pune cercetătorul înainte de a începe cercetarea

- Care este problema supusă cercetării? Ce vreau să descopăr?

- Care ar trebui să fie proprietăţile focus-grup-urilor şi în ce scop (mărime, eşantionaj, omogenitate

vs eterogenitate);

- Ce genuri de subiecte trebuie să mă aşept să fie abordate de componenţii grupului? De ce au

nevoie de aceste date?

34

- Ce gen de analiză o voi aplica? Trebuie să inregistrez sau să filtrez discuţia?

- Ce tipuri de materiale voi aduce la discuţia necesară pentru a atinge scopul cercetării?

- Ce rol trebuie să joace moderatorul în această discuţie?

- Caracteristicile focus-grup-ului: evaluarea, judecata, tensiunea, confruntarea de idei şi opinii.

Probleme ale cercetătorului neexperimentat

- incapacitatea de a prevedea timpul necesar pentru analiza datelor;

- citatele interesante trebuie să servească la ilustrarea analizei, dar nu să înlocuiască analiza

propriu-zisă;

- extrasele de fragmente precise le discuţiei nu trebuie câtuşi de puţin să fie tăiate de contextul

în care se înscriu.

- Reguli clare pentru transcriere

- Transcrierea priveşte interacţiunea dintre membrii grupului

- Transcrierea pentru analiza tematică – modul în care conţinutul a fost exprimat (ezitant,

glumeţ);

- Transcrierea de tip lingvistic – concentrare asupra sintaxei, elementelor gramticale şi

semnificaţiilor or, aspectul fonetice ale discursului.

35

Capitolul 9. Tehnicile de scalare

Scalarea – este o tehnică prin care se descrie cantitativ, se cuantifică o realitate şi constă în

măsurarea intensităţii de manifestare a diferitelor proprietăţi ale proceselor sociale.

Se realizează prin ordonarea proprietăţilor pe un spaţiu liniar unidimensional, ce se întinde de la

o extremă negativă (nefavorabilă) la extrema pozitivă (favorabilă). Spaţiul linear este scala. Se

utillizează numai când fenomenele cercetate au una sau mai multe proprietăţi ce se ordonează în

funcţie de gradul de intensitate.

Scala este instrumentul de măsurare utilizat în operaţiunile de scalare. Este alcătuit dintr-un set

de propoziţii, expresii simple sau simboluri ce constituie un spaţiu linear unidimensional gradat,

de-a lungul căruia se distribuie elementele sale componente, în funcţie de intensitatea pe care o

exprimă. Fiecărui element component al scalei îi corespunde o anumită valoare (număr sau

numeral).

Orice procedură de scalare se compune din 3 elemente, proprii, de altfel, tuturor operaţiunilor

de măsurare.

a. fenomenul ce urmează să fie scalat (obiectul de măsurat);

b. scala sau instrumentul de măsurat;

c. reguli de atribuie a valorilor scalei fenomenului studiat, în funcţie de intensitatea

caracteristicilor sale.

a. Fenomenul care poate fi scalat: opinii, judecăţi, aspiraţii, motivaţii, convingeri, satisfacţii,

atitudini, valori, comportamente umane.

b. Prin intermediul scalelor se realizează o conceptualizare a domeniului studiat: itemii incluşi

în scale concretizează indicatorii domeniului respectiv.

c. Reguli de atribuire a valorilor de scală permit realizarea corespondenţei dintre domeniul

investigat şi instrumentul de măsurare. La o serie de tehnici de scalare se elaborază reguli

explicite de atribuire, pe când la altele, atribuirea de valori sau se deduce din contextul

formulărilor verbale.

Operaţiile principale ale scalării cu menţionarea etapelor de cercetare ştiinţifică ce le corespund:

- definirea fenomenului cercetat. Determinarea proprietăţilor acestora: caracteristici,

dimensiuni – Analiza conceptuală şi de clasificare;

- elaborarea indicatorilor, formulare itemilor ce alcătuiesc scala – operaţionalizarea;

36

- elaborarea modelului descrierii cantitative, marcarea gradelor de intensitate de-a lungul

continuum-ului definit – cuantificare;

- culegerea de informaţii necesare construcţiei scalei – ancheta pilot;

- definirea scalei – obţinerea instrumentului de măsurat;

- aplicarea scalei elaborate în ceretarea fenomenului avut în atenţie – măsurarea propriu-zisă

(cercetarea concretă);

- analiza şi interpretarea informaţiei obţinute – explicarea;

- integrarea rezultatelor în ansamblul cunoştinţelor referitoare la fenomenul studiat –

teoretizarea.

Avantajele scalării

- reprezintă o anumită standardizare a activităţii, ceea ce permite o mai bună compatibilitate a

informaţiilor obţinute în diverse cercetări;

- se obţine o informaţie (la nivel ordinal sau chiar cardinal), aptă de a fi prelucrată printr-un

calcul matematic diversificat;

În cazul în care în domeniul cercetat se dovedeşte a avea o natură multidimensională, fiecare

dimensiune este analizată prin intermediul unei scale.

Clase, tipuri şi forme de scale

Ansamblul scalelor utilizate în cercetarea socială sle poate grupa în două mari clase, în funcţie

de structura lor:

a) scale simple – constau dintr-un singur item (indicator) ale cărui caracteristici sunt ordonate

pe un continuum şi cărora le sunt acordate valori în funcţie de gradul de intensitate pe care îl

reprezintă.

b) Scale compuse – sunt alcătuite dintr-un set de indicatori care se referă la aceeaşi proprietate

(dimensiune) a fenomenului analizat. Fiecare item are o anumită poziţie pe continuum-ul ce

reprezintă scală şi, deci, o valoare proprie atribuită în acord cu poziţia ocupată.

a) Scale simple – pot fi grupate în două tipuri principale în funcţie de destinaţia pe care

o au:

a.1. scale de ierarhizare (ierarhizările);

Scale de ierarhizare – sunt utilizate pentru a descrie comportamentul verbal al subiecţilor

investigaţi în cadrul diferitelor cercetări.Ele constau dintr-un set de expresii verbale sau

simbolice dispuse pe un continuum în funcţie de gradul de intensitate pe care îl

exprimă.Prin intermediul ierarhizărilor se ordonează variante de răspuns la întrebări de:

37

– opinie – modelează exprimarea părerilor;

– satisfacţie;

– motivaţie,

– informare.

Scalele de opinie – urmăresc semnificaţiile acordate evenimentelor a căror existenţă

este independentă de opinia exprimată. Deci semnificaţii, la diferite intensităţi.

Scale de informare – ex. Cetăţenii din localitatea dvs. sunt consultaţi atunci când

urmează să se ia o decizie de către Consiliul Local? Întotdeauna, de cele mai multe

ori, rar, foarte rar, deloc.

a.2. scale de notare su evaluare.

Scale de notare (rating scale) – conţinutul scalelor se constituie din judecăţi obiective

(nu din opinii), iar răspunsurile sunt formulate urmărindu-se o serie de criterii de

evaluare. Seriile de date se obţin printr-o notare (evaluare) efectuate de judecători

sau codificatori, conform unor instrucţiuni primite. Notarea respectivă se efectueată

în raport cu o anumită caracteristică (performanţă, calitate).

Forme de scale simple:

* scale itemizate;

* scale de ordonare;

*scale grafice.

Aplicarea unei forme sau a alteia de scală depinde de specificul temei şi obiectivele urmărite în

cercetare.

Ex: scale ierarhizare

scale itemizate – sunt compuse dintr-o serie de categorii verbale ordonate, de aceea se mai

numesc şi scale categoriale.

Datorită impreciziei verbale, nu permite întotdeauna o bună discriminare între gradele de

intensitate – este o scală parţial ordonată.

Ex. Ce reprezintă munca pentru dvs.?

1. în primul rând un mijloc de căştigare a existenţei;

2. în primul rând un mijloc de căştigare a existenţei şi apoi o valoare socială;

3. în egală măsură mijloc de câştigare a existenţei dar şi o valaore socială;

4. în primul rând o valoare socailă şi apoi un mijloc de câştigare a existenţei;

5. în exclusivitate o valoare socială.

38

scale de ordonare – forme specifice de scale ce constau dintro serie ordonată de elemente în funcţie

de importanţa ce li se acordă de către subiecţii investigaţi.

Ex: vă rugăm să indicaţi importanţa unor caracteristici ale muncii: responsabilitate, creativitate,

diversitate, noutate, iniţiativă personală. Pe locul 1 cea mai importantă, pe ultimul loc cea mai puţin

importantă.

scale grafice – reprezintă cel mai utilizat procedeu de ierarhizare a variantelor de răspunsuri la

întrebări de opinie; ele aproximează un nivel cardinal de măsură fără a demonstra egalitatea

distanţei dintre punctele scalei.

Avem un segment de dreaptă orientat. Sunt delimitate grade diferite de intensitate – fie în număr

impar – Likert, fie în număr par .

Ex: notaţi poziţia pe scală în funcţie de răspunsuri

-1 0 1

-1 0 +1 asociate expresiilor verbale:

exemple:

1) valori care încep cu 1

1 2 3

puţin utilă utilă foarte utilă

2) scale grafice cu cinci grade de intensitate (tip R. Likert)

1 2 3 4 5

utilitate f mică utilitate mică utilitate medie utilitate mare utilitate foarte mare

3) scală cu 7 grade de intensitate (tip Th Adorno)

-3 -2 -1 0 1 2 3

dezacord puternic dezacord parţial lipsă opinie acord parţial acord acord puternic

4) scala adjectivelor polare (M. Osgood)

seful direct este organizator:

sab 1 2 3 4 5 6 7 bun

5) scală grafică cu 10 grade de intensitate

poziţia: unde situaţi meseria dvs.?

Cea mai puţin bună 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 cea mai bună meserie

Deci:

39

- ierarhizările nu prespun un model statistico-matematic care să furnizeze un criteriu obiectiv

pentru continuum şi punctele sale;

- se bazează numai pe analiza logică;

- eficienţa lor depinde de experienţa cercetătorului, şi de capacitatea lui în definirea

continuum-ului care trebuie să-l aibă scala;

- să aibă aceaşi semnificaţie pentru toţi subiecţii studiaţi.

Avantaje:

- uniformitate în desfăşurarea investigaţiei standardizate (op, satisf, inf);

- economie de timp în culegerea datelor;

- posibilitatea unor prelucrări multiple;

- efectuarea de comparaţii între valori individuale şi de grup;

Limite: posibilitatea de influenţare prin sugerarea răspunsurilor.

Ex. de scale de notare

Scală itemizată vizează în principal dezinteres sau preocupare; participare limitată sau participare

deplină.

Spre pildă :creativitatea, ca temă pentru construirea unei scale.

Scală ordonată – ordonarea unui grup de meserii în funcţie de creativitatea ;după ce în prealabil se

defineşte creativitate în muncă şi se elaborează reguli pe baza cărora se face notarea. În final rezultă

o listă ordonată se meserii în funcţie de evaluarea gradului lor de creativitate de către persoanele

studiate (judecători).

Scala grafică

Instrucţiuni:

- intensitatea prin evaluare sau autoevaluare;

- mai mulţi judecători sau arbitri;

- valoarea reală este valoarea medie a notărilor judecătorilor,

- dacă avem notarea în funcţie de mai multe caracteristici se obţin notări pentru fiecare

caracteristică şi apoi se agregă rezultatele pentru a se obţine o singură scală.

Cel mai simplu procedeu de agregare este însumarea valorilor individuale; ponderea

caracteristicilor în funcţie de importanţa pe care le-o atribuim.

Erori sistematice:

- efectul holo (contaminarea rezultatelor);

- eroarea generozităţii;

40

- evitarea poziţiilor extreme;

- eroarea contrastului – judecarea altor oameni ca find opuşi celui care efectuează notarea).

Pentru eliminarea erorilor e nevoie de definiţii clare a:

- conţinuturilor scalei;

- puncte de referinţă;

- criterii pe baza cărora se face evaluare;

- instruirea corespunzătaore a judecătorilor pentru a asigura uniformitate în notare.

41

Capitolul 10. Eşantionarea în cercetarea socială

Definiţia eşantionării; alte concepte întâlnite în cadrul eşantionării

Prin eşantionare se urmăreşte realizarea unei cercetări reprezentative prin studierea numai a

unei părţi din universul cercetării, care alcătuieşte o colecţie statistică de unităţi (elemente).

Esantionarea intervine în cercetări realizate prin anchetă de tipul sondajelor de opinie publică,

de marketing, de audineţă, de consum etc, dar şi în studiul documentelor sociale ca şi în diverse

alte cercetări (de exemplu, se determină numărul de vizite necesare în observaţia instntanee).

Esantionarea constă în extragerea, în condiţii specificate a unui număr de unităţi statistice din

universul cercetării. În consecinţă, eşantionul este un model la scară mică al univeersului

cercetării.

Datele obţinute din studierea eşentionului (statistică „s”) pot fi extinse pa nivelul colectivităţii

totale (parametrul „p”), cu anumite limite de variaţie, la un nivel de probabilitate (precizie)

stabilit.

Se bazează pe două teorii statistice: legea numerelor mari şi calculul posibilităţilor.

Legea numerelor mari (Bernoulli, Poisson) fundamentează mărimea eşantionului (n), iar

calculul probabilităţilor reglementează selecţia subiecţilor în eşantion.

Reprezentativitatea este dependentă de:

- mărimea eşantionulu;

- schema de eşantionare utilizată.

Reprezentativitatea (eficientă) este cu atât mai bună cu cât avem de-a face cu erori mai mici.

Scopurile cercetării selectice sunt :

- -estimarea parametrilor (media, proporţia) ce caracterizează o anumită caracteristică a

populaţiei;

- testare a unor ipoteze statistice despre populaţie.

Asupra esantionarii se concentreaza atat sociologul cat si statisticianul; sociologul accentuează

proiectarea eşantionului şi culegerea datelor. Statisticianul este preocupat mai mult de estimări

şi informaţii.

Întrebarea de bază: Cât de mare trebuie să fie un eşantion?

Răspuns orientativ: „suficient de mare pentru a fi reprezentativ”

Teoretic – mărimea eşantionului este invers proporţională cu pătratul erorii de eşantionare; deci,

pentru a reduce eroarea la jumătate trebuie să crescă de patru ori volumul eşantionului.

42

Calcularea mărimii eşantionului presupune cunoaşterea caracteristicilor distribuţiei variabilelor

colectivităţii totale, considerate crieterii de eşantionare.

Ex. O colectivitate relativ omogenă: mărime mai mică;

Eterogenă: mărime mai mare;

Probabilitatea exprimă nivelul la care se fac estimările de la eşantion la colectiivtatea totală.

Eroarea de eşantionare defineşte spaţiul de variaţie a valorilor estimate, respectiv eroarea

standard a mediei sau procentului.

În practica sociologică s-a convenit ca nivelul probabilităţii cu care se fac estimările să nu fie

mai mic de 0,95 – adică valoarea estimată pentru colectivităţile totale se situează în spaţiul de

variaţie în 95 de cazuri din 100 eşantion (19 cazuri din 20).

Eroarea de estimare a valorilor eşantionului este acceptată pe intervalul de 5%; astfel spus, o

valoare determinată la nivel de eşantion şi estimată în populaţia totală ia valoarea cuprinsă în

spaţiul delimitat de valoarea de eşantion eroarea de estimare pentru o probabilitate dată.

Ex. Partidul cu 50% notorietate în eşantion conduce la o valoare estimată în colectivitatea totală

de 49 – 51% pentru o eroare de 1%, sau 45 – 55% pentru o eroare de 5%.

Deci câteva elemente de orientare a eşantionării:

a. pentru a obţine rezultate acceptabile nu este necesar să studiem întreaga colectivitate,

dacă este relativ mare. La comunităţile mici, eşantionarea este neavenită. În ultimul

caz trebuie să se studieze întreaga populaţie sau loturi ale populaţiei.

b. mărime eşantionului nu se determină ca o proporţie din colectivitatea totală;

c. Riscurile de eroare sunt importante, având în vedere că se studiază un singur

eşantion, comparativ cu numărul practic inabordabil de mare ce s-ar putea constitui

pentru colectivităţile mari.

d. ex colectivitate de 15 milioane – 10 000 eşantion de 1 500 persoane. Probabilitate

0,95 – 9 500 din 10 000 să fie în limita spaţiului de variaţie, iar în 500 cazuri să fie

afară.

e. eroarea de eşantionare exprimă variaţia de la un eşantion la altul! Cu toate astea, se

pot obţine estimări acceptabile ale valorilor în colectivitatea totală cu un singur

eşantion.

Mărimea eşantionării

Mărimeaa unui eşantion este rezultatul unui proces de analiză: elemente statistice, costurile, alte

aspecte.

Formulele teoretice de determinae a mărimii unui eşantion sunt variabile pentru eşantionarea simplă

aleatorie şi sunt diferite:

43

a) variabile cantitative – când se poate calcula media (m) şi abaterea standard a mediei ()

n=t2*2/e2

b) variabilele calitative (atribute) sau ori de câte ori valoarea variabilei se exprimă în procente

sau proportii

n=t2P(100-P)/e2

n=t2p(1-p)/e2

t – valoarea care corespunde nivelului de probabilitate

e – eroarea de estimare a valorii medii (sau eroarea standard)

P – probabilitatea

p- proporţia

P=50 t=2 e=5% n= 4*50(100-50)/25 n=200*50/25=400

P=50 t=2 e=3% n=t2P(100-P)/e2 n=4*50(100+50)/9 n=200*50/9=1 083

P=50 t=2 e=2 n=t2P(100-P)/e2 n=4*50(100+50)/4 n=200*50/4=2 500

P=50 t=2 e=3 n=t2p(100-P)/e2 n=4*50(100+50) n=200*50=10 000

Eroare de eşantionare - se stabileşte în funcţie de nivelul dorit al erorii de estimare a valorilor

populaţiei totale pe intervalul 1-5%; recomandabil este o valoare a erorii de 3,2 sau chiar 1 cu o

probabiltate de 0,95; 0,97; 0,98 sau 0,99.

Tipuri de eşantioane

Criteriul principal de diferenţiere al eşantionării este legat de caracterul probabilist (aleatoriu)

respectiv neprobabilist.

1. eşantion probabilist – fiecare unitate (element) statistic din universul cercetării are şansa

cunoscută de a fi selectat pentru cercetare. Datorită acestui fapt în eşantionarea probabilistă se poate

calcula eroarea standard de estimare a nivelului unei valori obţinute în cercetare şi astfel se pot

extinde rezultatele la nivelul colectivităţii totale.

Eşantionarea probabilistă este de două tipuri:

a) Simplă – aleatorie

b) Stratificată

În cadrul eşantionării simple, aleatorie universul cercetării este tratat ca un tot nediferenţiat. Selecţia

unităţilor statistice se efectuează direct din ansamblul universului cercetării, iar probabilitatea unei

unităţi statistice de a fi aleasă în eşantion este egală cu fracţia de eşantionare (p=f=n/N).

44

Se realizează o diviziune a universului cercetării în secţiuni (straturi) semnificative determinate de

numărul valorilor variabilelor folosite drept criteriu de clasificare.

Stratificare se face pentru a asigura selecţia proporţională din fiecare strat. Acest fapt este important

când straturile sunt de dimensiuni diferite. În eşantionarea stratificată se determină câte un

subeşantion pentru fiecare strat, eşantionul total este suma subeşantioanelor pe straturi.

Numărul straturilor creşte pe măsura creşterii numărului de variabile şi a numărului de diviziuni ale

acestora.

Ex stratificarea după sex, după vârstă cu 5-10 intervale , conturată după sex şi vârstă ar avea 10,

respectiv 20 straturi.

Dificultatea practicării eşantionării probabiliste se referă la:

- întocmirea listei, într-o ordine întâmplătoare (randomizate) cu toate unităţile (membrii) din

universul cercetării. La eşentioanele probabilist-stratificate sunt necesare listele pentru

fiecare strat în parte;

- costul ridicat;

- timpul necesar realizării cercetărilor.

Procedurile de selecţie probabilistă sunt cele ale:

- numerelor întâmplătoare;

- loteriei;

- pasului mecanic/statistic.

Procedura numerelor întâmplătoare presupune atribuirea fiecărei unităţi statistice a unui număr,

generarea unui tabel cu numere întâmplătoare. Pentru eşantionarea simplu-aleatorie a populaţiei

adulte a României ne-ar trebui un tabel cu numere întâmplătoare din câte 8 cifre (00000001- 17 000

000).

Metoda loteriei (a urnei) se utilizează când numărul colecţiei din care se face extragerea este relativ

mic, de ordinul câtorva zeci. Se extrage ca la loto.

Metoda pasului mecanic (selecţia sistematică) se împarte numărul la numărul de unităţi şi rezultă

pasul; se iau şi rezerve 10-20%.

Datorită împrăştierii mari a eşantioanelor naţionale şi a lipsei codului general de eşantionare se

practică adeseori scheme de eşantionare cu mai multe stadii. Astfel, cercetarea empirică se va

concentra pe anumite zone, iar listele cu unităţile statistice din care se face selecţia se întocmesc

numai pentru zonele respective.

În eşantionarea bistadială se selectează mai întâi zonele (localităţile, zone în cadrul localităţilor) Ar

fi secţiile de votare, zone de recensământnumite clustere), iar în stadiul al doilea se selectează

subiecţii de pe listele zonelor reţinute pentru studiu. În eşantionarea cu mai multe stadii se impune

45

să avem informaţii despre zonele ce constituie obiect de selecţie: câte sunt, o listă a lor, delimitări

clare, indicatori sintetici de caracterizare, posibilitatea procurării listelor cu unităţi statistice ce vor

fi supuse selecţiei. În lipsa acestor ultime liste, se poate trece la efectuarea de microrecensământuri

în zonele de referinţă. Metoda L. Kish (dezvoltată în deceniile 6-7 la Institutul de Cercetări Sociale

din Ann Arbor, Michigan, S.U.A) pentru eşantionaea la nivel local şi naţional.

„Ruta stradală” nu este schemă probabilistă, dacă strada nu a fost selectată probabilist.

Ex: schema multistadială de eşantion probabilist stratificată utilizează ca şi criterii de stratificare:

regiunea istorică, mediul rezidenţial şi mărimea localităţii urbane. (avem 90 straturi)

     URBAN RURAL  

Regiunea Aria/Judtul Mici Medii Mari Foarte mari   TOTAL

 Moldova Bc,Nt,Sv,Vn. 1.7328 0.5566 2.2514 0.0000 6.2391 10.7799

Gl, Is 0.3597 0.1942 0.0000 2.8585 3.2131 6.6255

  Bt,Vs 0.4131 0.7868 0.5307 0.0000 2.4568 4.1874

 Muntenia Ag,Db,Ph 1.1985 1.0850 0.7770 1.0725 5.2039 9.3369

Bz,Br 0.2331 0.1791 0.6191 0.9976 1.9810 4.0099

  Gr,Tr,Il,Cl,If 1.0835 1.6966 0.0000 0.0000 4.8543 7.6344

Dobrogea Ct,Tl 0.5125 0.9605 0.0000 1.4320 1.5765 4.4815

  Dj,Mh,Ot 0.9233 0.5232 0.4823 1.3957 3.7335 7.0580

Oltenia Gj,Vl 0.7270 0.4457 0.4969 0.0000 2.0228 3.6924

  Ab,Hd 1.4120 1.3042 0.0000 0.0000 1.2894 4.0056

  Bv,Sb 0.9049 0.4210 0.7144 1.3127 1.3089 4.6619

Transilvania Cj,Ms 0.6889 0.7507 0.6920 1.4665 2.3223 5.9204

  Cv,Hg 0.5362 0.6481 0.0000 0.0000 1.3463 2.5306

  Bn,Sj 0.3092 0.6650 0.0000 0.0000 1.6072 2.5814

Crisana Ar,Bh 0.8215 0.0000 0.7971 0.9530 2.3269 4.8985

Maramures Mm,Sm 0.7938 0.1901 1.1672 0.0000 1.8957 4.0468

Banat Cs, Tm 0.7583 0.5934 0.0000 1.4652 1.8469 4.6638

Bucuresti Buc. 0 0 0 8.8851 0.0000 8.8851

  Total 13.4083 11.0002 8.5281 21.8386 45.2246 100.0000

În primul stadiu se selectează localităţile, în al doilea stadiu sunt selectate secţiie de votare din

localităţile anterior selectate, iar stadiul trei îl constituie subiecţii de pe listele electorale. În locul

46

provincilor istorice se pot determina diferite arii socio-culturale (D. Sandu, Statistica în ştiinţele

sociale).

Eşantionarea neprobabilistă

În cadrul eşantionării neprobabiliste selecţia persoanelor urmează o procedură preferenţială

(convenience) sau bazată pe experienţă (judgment).

Cea mai cunoscută schemă de eşantionare neprobabilistă este cea pe cote. În faza de proiectare

această schemă se aseamănă cu constituirea straturilor în eşantionarea probabilistă. Diferenţa constă

în faptul că dacă la eşantionarea probabilist în selecţia persoanelor se urmează o procedură

aleatoare, în eşantionarea pe cote se repartizează operatorilor doar numărul şi structura de realizat,

urmând ca ei să facă selecţia cu o procedură neprobabilistă.

Eşantionarea pe cote are un caracter ştiinţific. Ea permite obţinerea de rezultate satisfăcătoare şi la

costuri mult mai mici.

Deficienţele eşantionării pe cote sunt:

- faptul că nu se poate determina eroarea de eşantionare;

- nu se pot face interferenţe de la eşantion la colectivitatea totală.

Totuşi, se pot obţine informaţii uneori mai relevante decât într-un studiu probabilist inadecvant

realizat. Dacă nu se asigură selecţia probabilistică într-o schemă astfel definită, ca şi atunci când

eroarea este inacceptabil de mare, ne conduce în fapt tot spre situaţia unei eşantionări

neprobabiliste.

În eşantionarea neprobabilistă se respectă una din cerinţele eşantionării: mărimea eşantionului, de

unde şi îndreptăţirea utilizării termenenului.

Obiectivele diferite ale cercetării, urmărite într-un caz sau altul, conduc la adoptarea unor tipuri

diferite de eşantionare, cum ar fi:

- eşantioanele unice (utilizat eo singură dată);

- eşantioanele panel (utilizate în mai multe cercetări).

O altă clasificare a eşantioanelor se referă la caracterul unităţii statistice finale de selecţie.

Aceasta poate fi constituită dintr-un singur element şi se poate vorbi de eşantion individual sau din

mai multe elemente – eşantion de grup (cluster).

Eşantionul de grup semnifică faptul că unitatea statistică finală este un grup care se studiază ca şi în

totalitate (clase de elevi dintr-o şcoală, echipe de lcuru dintr-o fabrică).

H. Blalock spunea că straturile trebuie să fie cât mai omogene în interior şi mai diferite unele de

altele, iar clusterii cât mai asemănători între ei şi cât mai diferiţi în interior.

O altă clasificare a eşantioanelor tot în fucţie de obiective este în.

47

- eşantioane de bază, unde se extrage un eşantion mare din care ulterior se va elabora eşantioane

reprezentative;

- eşantioane multifazice – dintr-un eşantion utilizat la un moment dat se extrag eşantioane mai

mici, pentru unele studii parţiale (Traian Rotaru, Petre Iluţ, 1997).

Eşantionul panel serveşte la măsurarea schimbării şi la analiza sensului principal al determinării în

cazul variabilelor ce se influenţează reciproc. Avantajele eşantionării panel sunt:

- costuri reduse (nu se mai proiectează de fiecare dată);

- informaţia obţinută cel mai adesea este mai completă şi mai sigură decât în cadrul anchetelor

sociologice unice (Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998).

Problemele eşantionului panel sunt în principal:

- participarea, adică de regulă doar 7, 8 din 10 acceptă o viitoare intervievare şi atunci sunt

probleme metodologice de genul cine sunt cei care acceptă şi cei care refuză;

- „mortalitatea” eşantionului, în sensul că persoane îşi schimbă adresa, îşi modifică statutul ş.a.;

- condiţionarea – se modifică comportamentul celui care acceptă să conlucreze.

Modalităţile de corectare a eşantioanelor panel şi păstrarea reprezentativităţii sunt în principal două:

- adăugarea de persoane selectate aleatoriu de pe o listă de rezerve,

- compararea rezultatelor cu cele ale unui eşantion alternativ.

48