SUPORT DE CURS

METODE ŞI TEHNICI DE LUCRU CU DELINCVENŢII

LECTOR UNIV. DR. MIHAELA TOMIŢĂ

CURS 1 INTRODUCERE IN FENOMENUL DELINCVENŢEI

A.UTILITATEA TEORIEI IN ABORDAREA DELINCVENŢEI

Teoria este cea care constituie imaginea unui întreg coerent cu privire la un domeniu şi îl integrează în ansamblul unitar al cunoaşterii. Pentru lucrătorul social va fi uşor sa recunoască rapid elementele din teoriile asupra comportamentului uman – căci acesta este suficient de accesibil percepţiei iniţiale atunci când sunt formulate clar scopurile intervenţiei.

Unele teorii pot oferii explicaţii plauzibile asupra unui anumit nivel de manifestare a delincvenţei, dar nu acoperă întreaga explicaţie. Se apelează atunci la alte teorii, pentru a construi imaginea întregului comportament. Diagramă a cunoaşterii în domeniul delincvenţei aşa cum a facut-o Walsh în 1988.

Societate, cultură, mediu - valori culturale, norme, structură socială, lipsa oportunităţilor legitime.

Sub-sisteme sociale, culturale, economice, politice – bande, presiunea grupului de a se conforma la valorile sub-culturii, valori, credinţe opuse comportamentului legal.

Mediul familial – experienţe personale unice care conduc la lipsa ataşamentului, a angajării şi implicării.

Caracteristici individuale – caracteristici moştenite şi dobândite: funcţionarea automată diferenţială a sistemului nervos ca posibil rezultat a unei severe deprivări afective în copilărie.

Delincvent – alcoolism, consum de droguri, probleme personale, atitudini negative.

Dicţionarul de psihologie defineşte delincvenţa, ca fiind un „fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârşite de indivizi, încălcări sancţionate penal”

B. DIMENSIUNILE FENOMENULUI DE DELINCVENŢĂ (abordări juridice, sociologice şi psihologice)

Delincvenţa este o formă a devianţei sociale şi constituie o problemă socială complexă, rezultată a interacţiunii conjugate dintre individ şi mediu.

Devianţa – „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societaţii, ori ale unui grup social particular.” (Devianţa, definită ca un tip de comportament, cuprinde nu numai încălcările legii, infracţiunile ori delictele, ci orice „deviere” – abatere- de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă).

1. Abordarea juridică a fenomenului de delincvenţă

Delincvenţa apare, ca fenomen juridic înscris şi reglementat prin norme de drept penal. Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent este definit prin luarea în considerare a unor trăsături specifice:

- caracterul ilicit –- caracterul de vinovăţie –- incriminare –

Din punct de vedere juridic, S. Rădulescu distinge urmatoarele dimensiuni ale delincvenţei: - violarea unei anumite legi care prescrie acţiuni sau sancţiuni punitive împotriva celor

care o încalcă. - manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele

formale sau informale, implicite sau explicite.- săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri

sociale.

În viziunea dreptului penal se iau in considerare, în abordarea actului ca delict patru factori: -obiectul delictului. - subiectul delictului. - latura obiectivă. - latura subiectivă.a. Obiectul studiului se referă la valorile şi relaţiile sociale care sunt violate printr-o acţiune ilegală sau ilicită.

b. Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect activ şi care comite acţiunea ilicită, şi subiectul pasiv fiind identificat cu persoana care suferă consecinţele negative ale acţiunii.

c. Latura obiectivă este dimensiunea cea mai importantă a delictului si se conturează la intersescţia mai multor aspecte: acţiunea delincventă, consecinţele antisociale produse, raportul cauzal dintre acţiunea ilicită şi consecinţele negative şi alţi indicatori.

d. Latura subiectivă cuprinde referiri la caracteristicile psihice ale persoanei care comite acţiunea ilicită, caracteristici de factură intelectuală, afectivă, volitivă pe baza cărora se stabileşte responsabilitatea şi răspunderea persoanei.

Delictul presupune acţiunea unor anumite persoane care, cu discernământ şi vinovăţie, atentează la anumite valori şi relaţii sociale ce sunt protejate de normele penale.

2. Abordarea sociologică a fenomenului de delincvenţă.

Abordarea fenomenului de delincvenţă de pe poziţii sociologice vizează dezorganizarea socială, ca stare de neadecvare a reţelei de statusuri şi roluri creând o dicrepanţă între scopurile colective şi obiectivele individuale.

În definirea din punct de vedere sociologic a unor anumite categorii de delicte, un rol important îl are cultura, moravurile, obiceiurile, cutumele prin evidenţierea implicării normelor morale şi a celor de convieţuire socială. Abordarea sociologică a pedepsirii delictului are urmatoarele caracteristici motivaţionale:

- rolul preventiv al pedepsei asupra unui număr foarte mare de indivizi care nu comit fapte aflate sub incidenţa legii penale dar care le-ar putea comite dacă nu ar fi inhibati de sancţionalitatea lor.

- pedepsirea indivizilor permite instituţiilor abilitate să îi ţină sub supraveghere şi control pentru că din cauza comportamentului deviant ar putea fi „atraşi” spre alte activităţi cu caracter antisocial.

- „etichetarea” şi „stigmatizarea” acestor devianţi prin arestarea şi condamnarea lor are valoare de avertisment pentru cei care ar putea fi corupţi.

3. Abordarea psihologică a fenomenului de delincvenţă: Punctul de vedere psihologic vizează omul concret, cum există şi acţionează în mediul ambiant, cum se percepe şi se evaluează pe sine, ca o răsfrângere a imaginii celorlalţi despre sine percepută şi reverberată la nivelul interiorităţii sale.

Conform acestui punct de vedere, orice fenomen psihic este condiţionat de acţiunea externă mediată de condiţiile interne. Este vorba de acea totalitate funcţională între personalitate şi mediu, care o dată cu modificarea unui determinant se soldează cu modificări la nivelul totalităţii funcţionale.

a. Caracteristici ale personalităţii delincvente Definirea delincvenţei din punct de vedere psihologic, angajează personalitatea, identificată prin următoarele tulburări:

- instabilitatea emotiv-acţională (asociată profilului personalităţii delincvente)- instabilitatea socială (carenţe educative şi socio- afective)- căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune - duplicitatea comportamentului infractor (a doua natură infracţională)

La nivelul descifrării mecanismelor interne ale conturării personalităţii delincvente sunt implicate mobilurile, motivaţiile, scopurile activităţii delictuale. Motivaţiile infracţionale:

- exogene (extrinseci) au sursa în influenţa socială, ambientală exercitată asupra individului.

- endogene (intrinseci) îşi au sursa în „interioritatea fiinţei umane” .

b. Tipologii ale delincvenţei Tipologiile psihologice efectuate de specialişti în caracterizarea infractorilor sunt diferite

- în funcţie de criteriul uzitat, cum este: - corelaţia între structurile bioconstituţionale şi caracteristicile psihocomportamentale

- gradul de conştientizare şi de control al comportamentului: - infractori normali - infractori anormali

- în funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale: - infractori recidivişti - infractori nerecidivişti - în funcţie de gradul de pregătire infracţională - infractori ocazionali - infractori de carieră

O laborioasă tipologie a infractorilor a fost facută in 1990 de Yablonski, prin luarea în considerare a modului în care personalitatea infractorului afectează comportamentul deviant: - criminali socializaţi - criminali nevrotici - criminali psihotici - criminali sociopaţi În afara celor trei viziuni (juridică, sociologică, psihologică) literatura de specialitate consideră importante şi alte abordări ale fenomenului: - dimensiunea statistică - dimensiunea economică - dimensiunea prospectivă

FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE DIN PERSPECTIVA ABORDĂRII PSIHO- SOCIOLOGICE ŞI PEDAGOGICE

Termenul de delincvenţă juvenilă se utilizează în literatura psihologică pentru a defini fenomenul de inadaptare comportamentală a persoanelor aflate la vârsta majoratului care încalcă normele juridico-penale. El desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minori până la 18 ani. Este însă, absolut necesar să diferentiem în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii, distincţie făcută clar de sistemul nostru juridic:

1. minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni.

2. cei cu vârsta între 16 şi 18 ani răspund juridic limitat numai dacă se dovedeşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală-psihiatrică.

3. minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani răspund in faţa legii, având discernământ.

Pentru a explica această situaţie este nevoie de a face o incursiune sociologică, psihologică şi pedagogică în personalitatea copilului cu tulburări de comportament de tip penal (delincvent) care nu răspunde penal. În acest sens au fost elaborate o serie de teorii explicative ale delincvenţei juvenile care au la bază afectarea etiologică a unuia dintre trei mari factori ai dezvoltării personalităţii: ereditatea, mediul, educaţia.

Teoriile sociologice au pus accent pe mediul micro şi macro social în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, subliniind influenţele nefaste asupra dezvoltării în plan moral şi comportamental a mediilor viciate (familii dezorganizate, grupuri stradale, suburbii, etc.). Teoriile psihologice au evidenţiat o serie de cauze legate de zestrea genetică, leziuni cerebrale dar şi fenomenul de inadaptabilitate şcolară, insuficienta maturizare afectivă, tulburări caracteriale şi nu în ultimul rând modele educaţionale din familie. Din perspectiva pedagogică, problematica copilului delincvent a generat preocupări care s-au centrat pe reabilitarea şi reintegrarea şcolară a acestuia.

Este necesar să subliniem câteva dintre caracteristicile de personalitate ale delincventului minor:

a) Insuficienta maturizare afectivăb) Imaturitate caracterologică

Acestea determină tulburări comportamentale de forme şi intensităţi, în funcţie de extinderea şi profunzimea dereglărilor interioare concretizându-se în exterior prin:

Reacţii afective instabile şi de o anumită intensitate Agitaţie psiho-motorie, negativism şi apatie. Teribilism şi infatuare Furt şi vagabondaj Cruzime şi aberaţii sexuale.

În faţa unui asemenea tablou comportamental se impune o intervenţie complexă sub raport psiho-pedagogic care trebuie să aibă drept coordonate majore caracterul personalizat al intervenţiei şi crearea unui cadru specific propice activităţilor de consiliere, terapie, în vederea reintegrării şi resocializării.

Intervenţia recuperatorie vizează obiective care privesc sfera comportamental relaţională, delincventul trăind de cele mai multe ori fără relaţii personale şi sociale clare. La toate acestea se adaugă inadaptarea şcolară concretizată prin abandon şcolar, vagabondaj, comiterea de fapte ce intră sub incidenţa legii penale. Fenomenul este cu atât mai semnificativ cu cât abandonarea şcolii şi intervenţia tardivă sub raport juridic şi psiho-pedagogic duce la imposibilitatea reintegrării şcolare şi deci reducerea semnificativă sub raportul şcolarizării şi integrării profesionale. Este necesară o acţiune concentrată a tuturor factorilor decizionali, la nivel central şi local în vederea creării cadrului de protecţie specială a copilului delincvent care nu răspunde penal, din perspectiva juridică şi de asistenţă psiho-socială a acestei categorii de copii.

ETIOLOGIA COMPORTAMENTULUI DELINCVENT

Etiologia delincvenţei angajează numeroase teorii, teze, opinii toate gravitând în jurul unor întrebuinţări fundamentale, ce anume îi determină pe indivizi să comită acte violente, cum pot fi prevenite asemenea acte, care sunt criteriile de evaluare a unei conduite delincvente. Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza comportamentului deviant stă structura biologică şi personalitatea individului.

Un al doilea răspuns la întrebările privind delincvenţa este considerat fenomenul de inadaptare , de reintegrarea socială, generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanţa dintre idealurile individulu, sistemul său valoric şi ofertele sociale. Ca un efect al acestui dezechilibru scade şi controlul social precum şi capacitatea de conciliere a conflictelor. Al treilea răspuns la întrebările privind delincvenţa, este teoria cauzalităţii multiple (teoria factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are determinare multicauzală, atât de factură internă (de natură biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (de natură economică, socială şi culturală), aflate intr-o relaţie de reciprocitate. Adepţii cauzalităţii multiple acordă ponderi egale fiecărui factor în parte.

ETIOLOGIA PSIHOSOCIALĂ A DELINCVENŢEI JUVENILE

Orientarea psihosocială, apreciază că individul nu se naşte criminal, ci este socializat negativ, structurându-se dizarmonic în funcţie de modelele culturale. Manifestările antisociale juvenile trebuie înţelese prin luarea în considerare conjugată a factorilor individuali, psihologici, sociali şi culturali. Cei mai reprezentativi trei factori care explică fenomenul delincvenţei juvenile aşa cum apar ei în literatura de profil.

Disfuncţionalităţi familiale - sursă a delincvenţei juvenile. Factorii familiali implicaţi în socializarea minorilor şi tinerilor constituie o cauză de prim rang în determinarea delincvenţei prin carenţele educaţionale din familie, care favorizează inadaptarea sau dezadaptarea tinerilor. Climate educaţionale familiale ca răsfrângere nocivă asupra tânărului:

- divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor - atitudinea familială indiferentă şi autocrată a părinţilor- atitudinea hiperautoritară - dezorganizarea familiei. Nu este un factor determinant în apariţia delincvenţei juvenile ci

trebuie considerat numai în măsuraîn care apar disfuncţionalităţi la nivelul educării copiilor.

- climat familial conflictual

INFLUENŢA INADAPTĂRII ŞCOLARE ASUPRA DELINCVENŢEI

Evidenţierea deficienţelor de formare a conştiinţei morale, angajeayă o complexitate cauzală, care nu se stipulează la nivelul familiei, şcoala fiind lipsită de caracterul afectiv specific mediului familial, suferă de didacticism şi formalism. Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de „copii problemă” ci de problemă educativă care să antreneze şi cadre didactice în asistenţa psiho-socială şi nici într-un caz o rezolvare comodă, tradiţională, de plasare a lor de la o şcoală la alta.

Prezenţa unei atitudini şcolare lipsite de motivaţii adecvate, de manifestări d eindisciplină faţă de şcoală şi faţă de muncă în general, se reflectă în rezultatele şcolare slabe, abandon şcolar şi se caracterizează in principal prin perturbarea dimensiunii afective, motivaţionale, volitive şi atitudini ale personalităţii.

În acest sens, majoritatea specialiştilor consideră ca fiind de evitat atât atitudinile psihologizante de etichetare a personalităţii acestora ca fiind needucabilă, cât şi atitudinile sociologizante de considerarea problemei de reintegrare socială şi şcolară ca una de nerezolvat.

INFLUENŢA GRUPURILOR DELICTOGENE-FACTORI DE DELINCVENŢĂ

Factorii de grup care vin in completarea celor familial şi şcolar participă la structurarea personalităţii tinerilor. R. Mucchielli consideră că grupurile de delincvenţi în marea lor eterogenitate de constituire cuprinde şi întârziaţii mintal cu un intelect de limită, fiind şi foarte susceptibili în cadrul bandelor, delincvenţii caută o recunoaştere a persoanei lor de către ceilalţi, o suplimentare a puterii din dorinţa de a-şi satisface egoismul intensificându-si egocentrismul etic.

W. F. Whyte el arată că la vârsta adolescenţei între tineri se stabilesc relaţii de prietenie, de sociabilitate. Ei se grupează pe şcoli, clase, cartiere, stradă. Asocierea şi participarea la activităţile grupurilor apare ca o modalitate importantă de socializare negativă a tinerilor, cand atitudinea lor este ambivalentă: obedienţă şi revoltă. Ei simt nevoia să fie recunoscuţi, acceptaţi şi stimulaţi de către cei de o vârstă cu ei, aderarea la un grup, creându-le spaţiul şi anturajul în care îşi pot manifesta dorinţele şi aspiraţiile. Unele grupuri au o poziţie periferică şi marginală traversate de o insatisfacţie socială şi individuală, agresivitate şi violenţă. Marele pericol al grupurilor îl constituie alcătuirea lor din tineri cu deficite serioase (abandon şcolar, vagabondaj, condamnări penale) şi din lideri care se impun prin forţă sau prin „îndrăzneală oarbă” iraţională şi prin explorarea unor slăbiciuni ale grupului. Din aceste motive activitatea grupurilor stradale se structureaza treptat spre delicte, unele chiar foarte grave. In cercetarea genezei delincvenţei trebuie în mod necesar să adoptăm o viziune interacţionist sistemică.

RELAŢIA PROFESIONALĂ DINTRE ASISTENTUL SOCIAL/ CONSILIERUL DEPROBAŢIUNE ŞI PERSOANA ASISTATĂ

Stabilirea şi dezvoltarea relaţiei profesionale, dintre consilierul de probaţiune şi client, este influenţată în mod determinant de o dualitate intenţională. Relaţia dintre consilierul de probaţiune şi client nu este doar o relaţie de ajutor. În cadrul serviciilor de probaţiune, această distincţie este cu atât mai importantă, cu cât statul prin organele de justiţie acţionează ca sistem client, iar sistemul ţintă îl constituie persoana aflată în probaţiune.

Atât asistentul social cât şi consilierul de probaţiune care lucrează cu indivizi având o conduită infracţională, au ca principală funcţie, cum observa M. Davies, cea de reconsiliere, dând posibilitatea statului şi cetăţenilor de a trăi împreună într-o relativă armonie. Stilul este dat, în bună parte, de ceea ce, în termenii asistenţei sociale, poartă semnele de utilizarea (de către profesionist) a sinelui (use of self). În cadrul relaţiei profesionale acest lucru înseamnă două aspecte:

a. nevoia clientului de a recunoaşte în asistentul social/consilierul de probaţine o persoană cu un contur precis, nevoia acestuia de a-i cunoaşte numele, nu de puţine ori de a vedea în el o figură familiară cu o anumită semnificaţie.

b. Recunoaşterea de către asistentul social/consilierul de probaţiune a propriilor părţi tari şi slabe cu care va trebui să se dovedească un bun profesionist.

Compton şi Galawaz listează câteva calităţi pe care ei le consideră centrale pentru o relaţie şi o muncă de asistare socială eficientă:

1. acceptarea schimbării: a-i vedea pe toţi oamenii inclusiv pe tine însuţi ca fiind implicat în rezolvări de probleme.

2. a fi nonconformist, creativ, deschis din punct de vedere intelectual, respectiv să recunoşti că cele mai multe soluţii la problemele vieţii sunt „tentative”.

3. conştiinţă de sine, autenticitate, cunoaşterea de sine, respect de sine, încredere în sine.

4. dorinţa de a spori libertatea oamenilor, de a face alegeri şi de a avea control asupra propriei lor vieţi.

5. curajul de a confrunta clienţii cu realitatea problemelor lor, curajul în faţa situaţiilor neaşteptate, curaj pentru a face faţă criticilor

6. senzitivitate faţă de sentimentele de nelinişte ale clientului.

Martin Davies se referă la următoarele calităţi care este dezirabil să fie incluse în stilul de a lucra, deci, relaţiona al unui asistent social:

1. autenticitate, empatie, şi căldură plus puterea de persuasiune2. interes şi voinţă pentru a desfăşura activităţi practice3. să deţină cunoştiinţe care să-i permită să exercite responsabilităţi, să promoveze strategii

de schimbare şi intervenţii pro-active în comunitate.4. conştiinţă şi senzitivitate, ca prerecuzită unei practici bune (Davies, 186)

Şi pe lângă aceasta, autorul adaugă „fii tu însuţi!”

Natura relaţiei client- profesionist în asistenţa socială. În literatura de specialitate această chestiune se discută sub două aspecte:

1. natura relaţiei „de ajutor”2. atribuţiile relaţiei

1. În ce priveşte primul aspect au fost formulate următoarele puncte de vedere:F.Biestek (1957): compară relaţia de asistenţă socială cu: un schimb emoţional mutual, o atitudine, o interacţiune dinamică, o conexiune între două persoane, o întâlnire de natură profesională. H.Perlman: marca de identificare a relaţiei este „intanţionalitatea sa conştientizată”.A.Keith- Lucas (1972): „relaţia de ajutor este un mediu care este oferit oamenilor cu probleme. Aceasta le oferă posibilitatea de a face alegere atât asupra faptului de a primi ajutor, cât şi asupra ce e de făcut cu acest ajutor”.

2. Atribuţiile relaţiei: conform A.K.Lucas: - mutualitate (reciprocitate) - sentimente - cunoştiinţe - preocupare pentru celălalt - intuiţie - se desfăşoară aici şi acum - oferă ceva nou - nu judecă clientul

În general, conform lui Compton şi Gallaway, sunt recunoscute şapte elemente esenţiale ce compun, fac parte din relaţia de asistare socială:1. preocupare pentru alţii2. angajament şi obligaţie 3. acceptanţă şi expectanţă4. empatie5. autenticitate6. autoritate şi putere7. intuişii

Folosirea acestor elemente în cadrul relaţiei profesionale este influenţată de următoarele variabile, dintre care cele mai importante sunt:

- intenţia relaţiei- poziţia asistentului social în cadrul agenţiei, serviciului de probaţiune etc- rolul asistentului social şi a celorlalţi din interiorul relaţiei profesionale. - scopul spre care asistentul social direcţionează activitatea de schimbare- forma comunicării (în general verbală, dar nu numai)- îndrumarea, competenţa asistentului social de a lua decizii şi de a folosi metode de

intervenţii adecvate- tipul de sistem în care asistentul social interacţionează cu clientul

Intenţionalitatea: când cineva intră în relaţie cu altcineva, atunci natura intenţiilor şi a scopurilor, împreună cu propria-i percepţie despre intenţiile, scopurile şi propunerile celuilalt, determină felul în care vor dezvolta relaţia lor.In relaţia de tip asistenţă socială intenţia şi direcţionarea în funcţie de scopul relaţionării este conştientă şi deliberată şi ţine de intenţia şi sistemul de valori al profesiei Bazându-se pe intenţiile normative şi operaţionale, fiecare relaţie de tip asistenţă socială va avea o intenţie unică şi individuală. Intenţia relaţiei profesionale se află în legătură cu alte două probleme pe care le şi influenţează. Acestea sunt:

a. asistent social/consilier de probaţiune ca „cel care ajută” şib. confidenţialitatea

a. A ajuta poate avea înţelesuri diferite conform perspectivei asistentului social, respectiv a clientului.

b. Confidenţialitatea: De confidenţialitate depinde în buna măsură încrederea clientului.

Se consideră astfel că şase sunt esenţiale pentru o relaţie profesională în cadrul asistenţei sociale :

1. preocupare pentru celălalt2. angajare şi obligaţii3. acceptanţă şi expectanţă4. empatie5. autoritate şi putere6. autenticitate şi congruenţă

1. Preocuparea pentru celălalt : înseamnă că asistentului social pur şi simplu îi pasă de ce se întâmplă cu clientul şi este capabil să-i comunice acest sentiment.

2. angajamentul şi obligaţiile sunt asumate prin contractul care se încheie înte cele două părţi.

3. Acceptanţa şi expectanţa : a-l accepta pe client înseamnă mai mult decât a nu-l judeca pentru ceea ce este sau/şi face (a făcut). Acceptanţa înseamnă a acţiona în sensul recunoaşterii faptului că în esenţă a fi om este egal cu a avea probleme şi a a face alegeri (bune sau rele), adică înseamnă efortul de a-l înţelege pe celălalt.

Elementele care compun acceptanţa:a. elemente de cunoaştere, adică efortul de a înţelege realitatea, experienţe, valorile, nevoile

şi intenţiile celuilalt. b. Elemente de individualizare, adică acea capacitate de a vedea şi recunoaşte unicitatea

celuilalt ca persoană.

Încredere – a crede în capacitatea individului de a se autodetermina şi autodirecţiona. Acceptarea nu înseamnă că suntem întotdeauna de acord cu celălalt, că ne renegăm propriile valori pentru a fi de acord şi a le susţine pe cele ale clientului. Adevărata acceptanţă ţine de premiza că oamenii acţionează aşa cum acţionează dată fiind propria lor situaţie umană şi de aceea sunt ceea ce natura lor, mediul lor cuplat cu viziunea lor le permite să fie. Una dintre cele mai eficiente căi de a dovedi clientului acceptanţa este de a încerca să-i înţelegi poziţia şi sentimentele.

4. Empatia : ea se defineşte drept capacitatea de a intra în sentimentele şi experienţa altuia – ştiind ce simte şi trăieşte celălalt- fără a te pierde pe tine însuţi în acest proces.

5. Autoritate şi putere: Printre altele, autoritatea poate fi definită drept putere delegată asistentului social de către client şi agenţie (organizaţie, instituţie) în care asistentul social este văzut ca având puterea pentru a influenţa puterea ce rezultă din faptul că el (asistentul social) posedă anumite cunoştiinte şi experienţe şi din faptul ca ocupă o anumită poziţie. Astefel se conturează două aspecte ale autorităţii:

a. Aspectul instituţional –b. Aspectul psihologic –

6. Autenticitate şi congruenţă. Congruenţă înseamnă că asistentul social aduce în cadrul relaţiei o deschidere conştientă şi onestă, şi de aceea comportamentul şi conţinutul comunicării în ceea ce îl priveşte pe el trebuie tot timpul să se întâlnească (să fie congruente) şi trebuie să întâlnească sistemul valoric al profesiunii.

CONCLUZIE: Relaţia profesională este o interacţiune dinamică, ea rezultând de fapt din comunicarea ce se stabileşte sau are loc între client şi asistentul social în legătură cu nevoile celui dintâi. Acesta vede, de cele mai multe ori, relaţia ca un instrument prin care să poată ajunge la soluţia problemei sale.

METODE ŞI TEHNICI ALE INTERVENŢIEI DE TIP ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎNACTIVITATEA CONSILIERILOR DE PROBAŢIUNE

Metoda considerată multe decenii, a fi esenţa practicii în asistenţa socială este munca cu cazul (casework). Celelalte două metode fundamentale sunt: munca cu grupul (groupwork) şi munca în comunitate.

Referindu-se la ce este casework-ul, Mangrum scrie că acesta este un proces „...prin care individul este ajutat să atingă o funcţionare mai eficientă în cadrul mediului social. Accentul este pus pe individ. Una dintre cele mai importante şi totodată de bază sarcini ale practicianului care foloseşte metoda casework este de a adecva metodele şi tehnicile sale de intervenţie la nevoile unicat ale clientului său.”

În momentul de faţă casework-ul este o metodă de bază în munca cu persoanele cu conduită infracţională. Se consideră prin urmare că această metodă este eficientă în special atunci când clientul are în primul rând probleme de natură psihologică. În spaţiul corecţional munca de caz sau cu cazul se poate, prin urmare, defini ca „utilizarea restrictivă şi constrangătoare a autorităţii legale în procesul acordării de ajutor infractorului, pentru ca acesta să funcţioneze în mediul său social fără a recurge la comportamentul ilegal sau antisocial. ” Dar această activitate pune în discuţie din nou, problemele motivaţiei.

Psihoterapia şi conceptele dinamice de bază ce o fundamentalizează trebuie aplicate în trei faze de bază ale activităţii de probaţiune:

1. ancheta de prezentare2. supravegherea3. stabilirea contactului iniţial.

Din perspectiva asistenţei sociale „tratamentul” nu înseamnă numai , sau în primul rând psihoterapie. Intervenţia în munca socială include şi asa numitele terapii sociale. Derularea lor presupune competenţe şi îndemânari proprii asistenţei sociale şi utilizarea unor modele metodologice specifice acestui domeniu.

Modelul problem – solvingPerlman a gândit modelul „Problem - solving” atât ca un proces, cât şi ca o metodă de a

acorda ajutor. Ca proces, el poate conduce la folosirea unui număr variabil de metode de ajutor, fiind totodată ea însăşi o metodă de intervenţie propriu-zisă. Au împărţit activităţile în faze, fiecare dintre ele având obiective proprii şi solicitând îndemânări specifice asistenţei sociale. Aceste activităţi principale sunt:

1. recunoaşterea sau definirea problemei clientului şi angajarea împreună cu acesta în rezolvarea ei.

2. stabilirea obiectivelor 3. adunarea datelor 4. inventarierea (evaluarea situaţiei şi planificarea acţiunii)5. intervenţia, sau indeplinirea acţiunii6. evaluarea7. încheierea

Cheia folosirii acestui model de intervenţie constă în punctul de pornire. Fazele principale ale modelului „problem- solving”:

I. Faza de contactII. Faza de contractIII. Faza acţiunii propriu-zise

5 roluri de intervenţie de bază, în asistarea socială a clientului şi anume:a. broker socialb. abilitatorc. educatord. mediatore. advocat

a. Prin acest rol de broker social al consilierului de probaţiune / asistentului social, sunt stabilite conexiunile necesare între client şi comunitate, conform obiectivelor din contract.

b. Rolul de abilitator - Practicianul va lucra în acest rol atunci când activităţile de intervenţie sunt direcţionate spre asistarea clienţilor pentru a găsi puterile şi resursele proprii lui, necesare pentru producerea schimbărilor solicitate prin contract. Elementul distinctiv al acestui rol este că schimbarea apare şi se datorează eforturilor clientului. Responsabilitatea asistentului social este aceea de a facilita sau abilita clientul în realizarea obiectivului propus.

c. Rolul de educator înseamnă că tu, ca asistent social sau consilier de probaţiune, îi asiguri clientului informaţiile necesare,pentru a face faţă situaţiilor problematice, îl asişti pe client în practicarea / exersarea noilor îndemânări sau comportamente învăţate

d. Rolu de mediator – medierea implică eforturi pentru rezolvarea disputelor ce pot exista între sistemul client şi alte persoane şi organizaţii. A media înseamnă a ajuta cele două părţi aflate în conflict să folosească o bază comună de pe care să poată stabili o soluţionare a conflictului.

e. Advocat - rolul acestuia este împrumutat şi vrea să însemne că asistentul social devine purtătorul de cuvânt al clientului prezentându-i şi susţinându-i argumentat cauza atunci când aceasta e necesară pentru a realiza obiectivele de contract.

Realizarea rolurilor, metoda de intervenţie:

- A asigura informaţii este , cum am văzut o parte importantă a intervenţiei în rolul de broker, abilitator, advocat, sau educator şi vizează sporirea informaţiilor clientului în legătură cu aspecte ale problemei pe care până atunci nu le cunoştea. - Învăţarea îndemânărilor ce permit clientului să facă faţă problemelor. Este o tehnică centrată pentru realizarea rolului de educator de multe ori e folosită în cuplaj cu metoda informării, dar de cele mai multe ori ea merge mai departe. - Repetiţia- implică luarea în considerare, în cadrul interviului a detaliilor exacte privind modul în care clientul va îndeplini sarcini specifice. Clienţii vor fi încurajaţi să folosească jocul de rol. - Sfătuire şi ghidare – această metodă se referă la faptul că asistentul social oferă clientului sugestii directe pentru acţiune. E bine ca eforturile şi ghidajul oferit să fie sub formă de propuneri, astfel încât clientul să le poată respinge dacă nu e de acord. - Modelarea şi identificarea – foarte apropiată de oferirea de sfaturi este prezentarea pe care si-o face asistentul social pentru a putea fi considerat ca model de către client. În folosirea acestor proceduri asistentul social spre deosebire de tehnica precedentă nu se prezintă pe sine ca autoritate. Mai degrabă ca partener activ ce poate să se comporte în acest mod specific. - ventilarea - este o metodă sau o tehnică ce poate ocupa un loc central în cadrul rolului de abilitator prin care exprimarea de către client a sentimentelor cu privire la ce ar putea să i se întâmple sau îl îngrijorează/ tensoinează, eliberează o energie care poate fi folosită pentru a creşte capacitatea clientului de a face faţă problemelor. Ea poate contribui şi la dezvoltarea relaţionării şi la sporirea speranţei la nivelul clientului în ceea ce priveşte rezolvarea problemei.

- Sporirea conştientizării propriului comportament - acest set de proceduri este folosit mai ales pentru clienţii care au nevoie sa înţeleaga ce anume contribuie la problema lor. Prin tehnicile pe care le vom descrie imediat clientul poate să se vadă pe sine mai clar.

- parafrazarea – aceasta înseamnă că asistentul social repetă mesajul de bază într-un mod similar clientului dar de obicei în cuvinte mai puţine. - clarificarea şi reflectarea - aceste tehnici trec dincolo de parafrazarea ce exprimă doar ceea ce a evidenţiat clientul. Atât clarificarea cât şi reflectarea pun în legătură sentimente, experienţe, gânduri pe care el nu le-a conectat sau între care nu a văzut conexiuni. Reflectarea face să avanseze înţelegerea pe care clientul o realizează în ce priveşte comportamentul său. Clarificarea sumarizează ideile de bază şi aduce materialul informaţional ce era vag într-o formă clară, concentrată. - verificarea percepţiilor şi concentrarea – verificarea perceptiilor este o cale de a-l ajuta pe client să realizeze ceea ce a transmis prin mesajul său. Asistentul social parafrazează ceea ce s-a spus şi solicită confirmarea sau ulterioare clarificări. Concentrarea sau centrarea este utilă prin aceea că prin ea se accentuează o idee, un sentiment dintr-o multitudine ce au fost verbalizate şi astfel, se reduce confuzia şi senzaţia de difuz şi de vag - sumarizarea şi interpretarea – sumarizarea ne referim la utilizarea ei pentru a verifica dacă asistentul social a înţeles ce a spus clientul şi pentru a-l încuraja să exploreze tema în

discuţie cât mai complet. Interpretarea este procesul activ al explicării înţelesului evenimentelor, astefel încât clientul să-şi poată vedea propriile probleme într-un fel nou. Asistentul social poate să interpreteze evenimentele prezentate de către client din trei perspective: a) cadrul de referinţă al clientului, b) cadrul de referinţă al asistentului social/consilierul de probaţiune, c) cadrul de referinţă al unui alt sistem - confruntarea - Ea este întotdeauna greu de acceptat de către client pentru că ea întotdeauna include anumite sincerităţi, refuzul distorsiunilor în ce priveşte sentimentele, experienţele sau comportamentul. Este o tehnică prin care îl ajutăm pe client să privească realitatea în faţă fără nici un machiaj, să se implice în ea deci nu este şi nu trebuie să devină o cale de pedepsire sau de disciplinare a clientului. Confruntarea pune în lumină nu doar experienţele şi sentimentele negative, ci şi realizările clientului şi de aceea ea trebuie urmată de construirea unor strategii concrete de schimbare. Din punctul de vedere al sistemelor de clasificare ale casework-ului în funcţie de nivelul său, de adâncimea ajutorului dat clientului, suportul este considerat o metodă simplă. Obiectivul metodelor de susţinere poate fi rezumat astfel: ajută clientul să se simtă mai confortabil, şi-l asistă pentru ca el/ea să poate apela mai uşor la resursele de care dispun.

INTERVENŢIA PSIHOSOCIALĂ

Intervenţia este atât de natură psihologică cât şi socială. Paradigma în care se lucrează este cea cognitiv comportamentală, paradigmă ce s-a dovedit a fi cea mai eficientă în munca cu infractorii. Această abordare se focalizeată asupra valorilor, problemelor şi nevoilor legate de contextul săvârşirii infracţiunii stabilindu-şi obiective specifice, clare, operaţionale, măsurabile şi determinate în timp, astfel încât, eficienţa să fie maximă. Scopul principal al asistării psihosociale a clienţilor de către Serviciul de Reintegrare Socială şi Supraveghere este pentru a reduce riscul săvârşirii de noi infracţiuni. Aceasta se poate realiza prin intervenţie directă atât la nivel individual şi de grup (ţinta intervenţiei fiind atitudinile sau comportamentul indivizilor) cât şi la nivelul familiei (intervenţia fiind concentrată asupra relaţiilor interpersonale)

Intervenţia psihologică la nivel individual se focalizează asupra atitudinii şi comportamentului individului. În funcţie de evaluarea iniţială a nevoilor, riscului şi motivaţiei, se poate interveni asupra comportamentului infracţional prin analiza acestuia şi a consecinţelor sale. Găsirea de comportamente alternative, non- infracţionale în situaţii de risc şi exersarea acestora apoi aplicarea lor în situaţii reale este o componentă foarte importantă a întregului proces de modificare a comportamentului deci, implicit a reintegrării. De asemenea se poate interveni şi pentru creşterea rezistenţei la presiune a grupului, a identificării şi conştientizării relaţiei dintre gândire-sentimente-acţiune, pentru reducerea agresivităţii şi controlul furiei.

Intervenţia psihosocială la nivel individual poate urmări organizarea unui training pentru căutarea unui loc de muncă, oferirea de informaţii pentru diferite proceduri, prevenirea

abandonului şcolar, oferirea de asistenţă pentru continuarea studiilor sau recalificare profesională.

Intervenţia psihosocială la nivel de grup:Tinta intervenţiei fiind atitudinile sau comportamentul indivizilor

Avantajele lucrului în grup pot fi prezentate sumar după cum urmează:

1. grupul oferă suport mutual persoanelor cu nevoi şi experienţe asemănătoare- sentimentul că nu este singur în acea situaţie.

2. oferă posibilitatea fiecărui participant să-şi exprime punctul de vedere şi să-şi exerseze abilităţile de comunicare.

3. participanţii învaţă să ofere feedback pozitiv4. fiecare membru al grupului învaţă despre sine şi despre ceilalţi5. se creează cadrul schimbării atitudinale prin intermediul schimbului de idei şi opinii. 6. grupul are o dinamică care poate încuraja sau facilita schimbarea comportamentală, prin

observarea, asimilarea şi exersarea unor noi comportamente.7. grupul contribuie la creşterea stimei de sine a participanţilor.8. în grup, fiecare membru este un potenţial terapeut9. grupul este cea mai eficientă metodă de a lucra pentru rezolvarea de probleme. 10. grupul poate oferi un sentiment de apartenenţă şi poate construi o reţea socială de suport11. lucrul în grup poate să consolideze abilităţile participanţilor de a lucra în echipă12. în termeni de costuri şi timp grupul este în general o metodă eficientă cuprinzând în

acelaşi timp mai mulţi clienti.

Dezavantajele lucrului cu grulul pot fi:

1.Grupul poate produce o conformare contra productivă la autoritate sau comportament antiscoial. 2. Atitudinile de discriminare pot fi consolidate 3. unii membrii se pot simţi excluşi sau ignoraţi

4. membrii grupului primesc mai puţină atenţie în exclusivitate 5. confidenţialitatea nu poate fi garantată în totalitate.

Dezavantajele prezentate mai sus pot să apară în cazul în care grupul nu este bine condus sau au fost comise greşeli în procesul de selecţie a membrilor.

Tuckman Şi Jenson (1998) au identificat 5 stadii de dezvoltare a unui grup:

1. Formarea - este primul stadiu în care membrii grupului sunt preocupaţi de ideea de a fi acceptaţi şi de a-i cunoaşte pe ceilalti. Este caracterizată de politeţe şi de comportamente inhibate. În această fază rolul leaderului este deosebit de important el fiind cel aflat în centrul atenţiei

2. furtuna – o data cu creşterea maturităţii grupului apar primele preocupări cu privire la relaţiile de putere. Aceasta fază este caracterizată prin competiţie, ostilitate şi confruntare.

3. faza normativă – în care se stabileşte un consens cu privire la roluri, norme şi proceduri. În această etapa creşte coeziunea grupului

4. faza centrată pe activitaţi – în care preocupările legate de structura grupului se diminuează iar membrii grupului se concentrează asupra activităţilor

5. faza finală- în care membrii grupului se pregătesc să se despartă unii de ceilalţi. Scopul grupuluia fost atins sau a fost abandonat. Rolul consilierului de probaţiune este de a pregati această despărţire şi de a face recapitularea celor facute de grup

Un grup poate să progreseze dar să şi involueze. De asemenea, nu toate grupurile trebuie să treacă prin toate aceste stadii.

Lucrul în grup este o metodă eficientă în atingerea unor obiective de terapie comportamentală în măsura în care, în interiorul grupului funcţionează optim o serie de mecanisme.

1. acceptare – acest mecanism poate fi descris ca sentiment al apartenenţei la grup în care fiecare participant simte egalul celorlalţi şi că înseamnă ceva pentru ceilalţi.

2. ventilare – ventilarea este descrisă ca eliberare emoţională a participanţilor de tensiuni nervoase conştiente sau inconstiente.

3. testarea realităţii - În cadrul grupului se pot recapitula experienţe de interacţiune în familie sau situaţii conflictuale rezolvate greşit. Toate aceste reevaluari pot funcţiona ca un feedback al realităţii.

4. transferul - este un fenomen care se produce ca un ataşament puternic dintre terapeut şi client.

5. intelectualizarea – este un mecanism prin care membrii grupului conştientizează o serie de conflicte sau rezistenţe prin „reevaluarea simptomelor” sau interpretare.

6. interacţiunea –Prin intermediul acestui mecanism se realizează contagiunea membrilor grupului în sens constructiv

7. universalizarea - este procesul prin care participanţii conştientizează că nu sunt singuri într-o anumită situaţie

8. altruism - este un alt mecanism care exprimă posibilitatea ca fiecare participant să fie terapeut şi să-i ajute pe ceilalţi fie şi numai cu un sfat. Acest proces al oferirii de ajutor are o funcţie terapeutică deoarece conduce la consolidarea încrederii de sine a membrilor grupului.

9. terapia spectacolului - aşa cum o numea Moreno, reprezintă o modalitate de participare pasivă a clientului la experienţa celorlalţi. Prin observarea celorlalţi şi interpretarea sau evaluarea unor acţiuni fără a se teme de consecinţe, clientul poate să-şi explice multe din dificultăţile din trecut

10. stilul leaderului - prin stilul leaderului se înţelege modalitatea prin care leaderul abordează relaţia cu participanţii la grup. În momente diferite, leaderul poate adopta stiluri diferite.

Posibile probleme şi dificultaţiIn cadrul grupului ele pot fi legate fie de participarea prea activă a unor membrii fie de

retragerea unor membrii din „viaţa grupului”.

Aceste dificultăţi pot fi concretizate în următoarele situaţii:

1. unul sau mai mulţi participanţi sunt tăcuţi sau retraşi.2. în grup sunt vorbăreţi convulsivi –3. Manifestări agresive între membrii grupului4. contestarea coordonatorului de grup5. preluarea rolului de leader de către un participant6. ceartă în grup.

La aceste situaţii nu există răspunsuri „concrete” şi răspunsuri „inconcrete” dar pot fi totuşi găsite câteva sugestii cu caracter general care să-l sprijine pe coordonatorul de grup.

Dacă totuşi problema persistă, înseamnă că ceva chiar nu este în regulă, şi atunci trebuie ca aceasta să fie discutată cu grupul .

Intervenţia la nivelul familiei. Se consideră că fiecare individ trăieşte într-un sistem social iar modificările care apar în acesta, indiferent la ce nivel, afectează echilibrul întregului, deci, implicit, şi pe client. Dacă se constată că sistemul familial este perturbat, se intervine la nivelul disfuncţionalităţilor, din cadrul familiei iar programele psihoeducaţionale se concentrează asupra părinţilor, dezvoltându-le abilitaţile de comunicare şi rezolvare de probleme.

Scopurile consilierii familiale

- educarea familiei- oferirea de informaţii- medierea conflictelor care ar putea genera sau precipita comportamentul infracţional- îmbunătaţirea comunicării sau a altor abilităţi sociale

Intervenţia se finalizează atunci când obiectivele propuse au fost atinse, dacă s-a terminat perioada de executare şi clientul nu solicită asistenţă post-penală sau dacă clientul nu mai doreşte să colaboreze. La încheierea asistării se elaborează un document în care se precizează ceea ce s-a lucrat cu clientul, evaluarea iniţială a resurselor şi nevoilor acestuia, obiectivele stabilite, ce obiective au fost atinse. Se realizează apoi o evaluare a riscului şi a motivaţiei în momentul actual, evidenţiindu-se nevoile majore ale clientului şi se fac recomandări referitoare la intervenţia necesară. Deosebit de importantă este colaborarea şi sprijinul factorilor de decizie de la nivel local, a organismelor centrale, a organizaţiilor neguvernamentale, a întregii comunităţi pentru ca intervenţia să fie eficientă şi să-şi atingă obiectivele propuse: Protecţia publicului, reintegrarea socială, reducerea recidivei şi a infracţionalităţii.

INTERVIUL

Interviul în activitatea asistentului social în general, dar şi în munca cu delincvenţii, în special, reprezintă o interacţiune comunicaţională ce are un scop deliberat şi mutual acceptat, de ambii participanţi la comunicare, intervievatorul şi intervievatul. În munca cu delincvenţii, interviul reprezintă instrumentul principal pe care asistentul social îl utilizează în demersul său profesional, pentru operaţionalizarea rolurilor şi competenţelor sale. Asistenţa socială are în vedere trei scopuri ale interviului:

a) scop informaţional sau pentru studiul socialb) scop diagnostic sau de evaluarec) scop terapeutic sau pentru realizarea schimbării

1. Intervievarea calitativă

Intervievarea calitativă reprezintă pentru asistenţa socială în opinia mea direcţia cea mai bună de investigare a socialului. Argumentul principal este că interviurile calitative ne aşează în universul factual, afectiv, şi cognitiv al individului prin intermediul relatărilor făcute chiar de individul intervievat. Oricare din rezultatele unei intervievări de tip calitativ, în orice caz va reprezenta punctul de vedere al celui intervievat permiţând astfel o mai bună înţelegere a clientului şi a problemei sale. Intervievarea calitativă - promovează o anumită perspectivă asupra cunoaşterii şi asupra socialului. Un prim element al acestei trăsături ar fi că:

a) comprehensiunea e realizabilă prin încurajarea pe care asistentul social o face asupra celor intervievaţi în a-şi descrie lumea lor în proprii lor termeni.

b) Un al doilea element al acestei perspective este că intervievarea include o relaţionare specifică între cel care realizează interviul şi cel intervievat, iar această relaţionare presupune obligaţii pentru ambele părţi.

c) această manieră de intervievare, presupune şi un aspect etic din punctul de vedere al studiului care se realizează cu ajutorul interviului.

Intervievarea calitativă se mai defineşte şi astfel: ea îi ascultă pe oameni aşa cum ei îşi descriu felul în care înţeleg lumea, universul în care trăiesc şi acţionează. Intervievarea calitativă explorează teme specifice, evenimente, întâmplări sau acţiuni sau „happening”-uri, care sunt mai mult decât o întâmplare, un eveniment, adică e vorba de o întâmplare, eveniment cu o intrigă , un conflict, protagonişti care în general îşi dispută ceva, există un parcurs temporar în care sunt aşezate aceste fapte şi evenimente.

Caracteristici comune ale interviurilor calitative:1. sunt extensii ale conversaţiilor cotidiene dar cu câteva note distinctive

2. sunt mult interesate în înţelegerea şi cunoaşterea elementelor de personalitate ale intervievatului fără a fi în acelaşi timp interesate de etichetarea intervievatului şi a evoluţiilor pe care le-a trăit şi le relatează.

3. conţinutul interviurilor nu este gândit într-un mod rigid, ci schimbările sunt foarte importante, însemnând că cel care realizează interviul ghidează desfăşurarea lui astfel încât să permită întâlnirea cu ceea ce intervievatul a trăit., gândeşte sau simte.

2. Interviul centrat pe problemă

Este un interviu semistructurat şi comparativ cu interviul narativ mai ales, e mai puternic structurat decât altele. Această variantă de interviu permite concentrarea efortului investigativ pe problematica cea mai intim legată de problema clientului şi de situaţia sa. Are un caracter deschis. Interviul centrat pe problemă e eficient. Eficienţa se explică prin aceea că se evită întrebările de tatonare. Interviul centrat pe problemă e un interviu care în asistenţa socială e bine să fie angajat la sfârşitul primei faze, la mijlocul procesului de asistare socială, dar în nici un caz nu se începe procesul de asistare socială cu interviu centrat pe problemă. Pentru că trebuie să existe înainte de angajarea acestui tip de interviu o înţelegere cât de cât clară a direcţiei în care se îndreaptă efortul de cunoaştere al asistentului social, cât şi direcţia şi ţinta urmărite prin asistare.

Witzel a teoretizat interviul centrat pe problemă ca o combinaţie integratoare de metode, incluzând aici şi analiza de caz şi metoda biografică şi analiza de conţinut şi chiar discuţiile de grup. După Witzel există câteva principii fundamentale ale interviului centrat pe problemă:

1. centrarea pe problemă – se referă la faptul că interviul trebuie început cu problematizări sociale

2. orientarea conform obiectului de studiu – acest principiu presupune că forma concretă a interviului centrat pe problemă trebuie să se refere la obiectivele specifice studiului, şi nu poate să constea în preluarea unor instrumente prefabricate.

3. principiul procesabilităţii – intervievarea aceasta reprezintă o analiză flexibilă a câmpului problematic, presupune adunarea şi verificarea pas cu pas a informaţiilor astfel încât relaţionarea şi configurarea elementelor de cunoaştere se construieşte şi se cristalizează încetul ci încetul printr-o permanentă atitudine reflexivă în faţa metodei aplicate.

Caracterul deschis al interviului centrat pe problemă înseamnă că persoana intervievată se simte liberă şi poate răspunde în aşa fel încât opiniile sale sunt exprimate liber, alegerea în legătură cu informaţiile pe care le oferă şi felul în care le prezintă sunt tot rezultatul alegerii sale. Desfăşurarea interviului centrat pe problemă:

1. formularea şi analiza problemei urmărite –2. compunerea ghidului de interviu pe baza unităţilor tematice pentru tema studiată –3. ghidul de interviu –

4. faza pilot –testarea nu se face pe client.5. faza interviului propriu-zis – el vizează obţinerea informaţiilor prin traversarea

celor trei categorii principale din interviul: categoria întrebărilor de sondare, de ghidaj, sau fir roşu, şi ad-hoc.

Durata medie a acestui interviu este de 90 – 120 de minute.

Literatura de specialitate prezintă trei faze ale interviului în asistenţa socială: A) Faza introductivăB) Faza de mijloc sau de dezvoltare a intervievării C) Faza finală a intervievării

A. FAZA INTRODUCTIVĂ A INTERVIULUI

Modul în care începe interviul şi se derulează are o strânsă legătură cu următoarele aspecte:

Faptul că avem ca intervievat un client voluntar sau nevoluntar Motivaţia clientului pentru participarea la interviu Spaţiul în care se desfăşoară interviul (la domiciliul clientului, la instituţia care asigură

asistenţă clientului sau în altă instituţie socială în care domiciliază). Pregătirea profesională şi responsabilitatea specialistului care desfăşoară interviul

Inainte de începerea interviului propriu – zis, intervievatorul trebuie să stabilească limitele de timp în care să fie desfăşurat interviul, să conştientizeze că acesta este confidenţial, să-şi pregătească întrebările care consideră că vor trebui adresate. Începutul intervievării trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele aspecte, a căror importanţă este determinată în continuitatea acestui interviu.

Stabilirea formei de adresare Realizarea formalităţilor de curtuazie Stabilirea scopului interviului – sarcina principala a acestei faze Formularea unor întrbări deschise Identificarea clară a problemelor clientului Motivarea clientului pentru interviu Asigurarea unor informaţii despre serviciile, programele instituţiei cât şi resursele

existente şi relevante pentru problema clientului. De a determina ce anume este pregătit clientul să facă în legătură cu problema sa De a determina dimensiunea, durata, şi intensitatea problemei clientului

B. FAZA DE MIJLOC SAU DE DEZVOLTARE A INTERVIEVĂRII

Reprezintă acea parte din procesul intervievării în care are loc îndeplinirea scopului asupra căruia intervievatorul şi cel intervievat au stabilit în fata introductivă. Pentru a realiza acest deziderat, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

- să menţină interacţiunea emoţională cu clientul la un nivel cât mai confortabil. - Să menţină relaţionarea pozitivă

- Să ajute pe client să îşi exprime îngrijorările sale relevante din punctul de vedere al atingerii scopului interviului.

- Să deplaseze interviul, de la o unitate tematică la alta, către scopul propus.- Să îl ajute pe client să discute unele din temele ce au o mai mare profunzime

emoţională- Să îl ajute pe client să realizeze sarcinile instrumentale ale rezolvării problemei sale.

C. FAZA FINALĂ A INTERVIEVĂRII

Aceasta trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:- pregătirea încheierii interviului, trebuie stabilită din timp- încheierea interviului vizează atât conţinutul cât şi sentimentele clientului- încheierea trebuie să aibă loc înainte ca participanţii să devină fizic şi psihic obosiţi- pentru încheierea interviului se folosesc atât expresii sau se pot utiliza expresii non-

verbale – dezangajarea din relaţia de interviu se face într-o manieră politicoasă, caldă.

ABILITĂŢI ŞI DEPRINDERI NECESARE INTERVIEVATORULUI

A. În faza introductivă

Cele mai necesare abilităţi şi deprinderi sunt cele de punere a întrebărilor şi cele de ascultare activă. Întrebările sunt angajate în interviu având scopuri variate:

- să extindă teritoriul interviului- sa-i sporească adâncimea acestuia- să ajute la rezolvarea problemei- sa-l determine pe intervievat să împărtăşească atât informaţii factuale cât şi afective- să-l ajute pe client să-ţi organizeze şi sistematizeze prezentare (discursul),

asigurându-se că a inclus în acestea toate informaţiile relevante- să-l încurajeze pe client să ia în considerare toate alternativele- să-l socializeze pe client în rolul de intervievat- să sublinieze centrarea interviului pe explorare, înţelegere sau pe comportament-

acţiune

B. În faza de mijloc - a interviului deprinderile de bază sunt cele de explorare, întindere sau profunzime a interviului dar şi de influenţare şi orientare spre schimbare a clientului şi vizează:

- natura problemei - contextul în care problema clientului se manifestă- componenta non- verbală (contactul vizual şi postura corpului)- componenta verbală (fluenţa comunicării, încărcătura afectivă)

C. În faza finală - a intervievării este foarte important tactul intervievatorului în finalizarea interviului, modul în care acesta ştie să pună capăt şedinţei în aşa fel încât să nu afecteze calitatea interviului, cât şi personalitatea clientului. Un alt aspect ce vizează deprinderile intervievatorului este cel al consemnării rezultatelor interviului (înregistrările acestora) care trebuie să se facă cât mai puţin în timpul desfăşurării interviului şi cât mai mult după finalizarea acestuia.

TEHNICI FOLOSITE ÎN CADRUL INTERVIULUI

A. În faza introductivă

O importanţă deosebită, pe tot parcursul desfăşurării interviului, dar mai ales în faza iniţială o au întrebările deschise

Întrebări închise sunt folosite în interviu atunci când:- O cantitate de informaţii a fost deja obţinută, dar trebuie acoperite nişte detalii/

informaţii lipsă. - Intervievatorul este nesigur asupra unei probleme într-o situaţie confuză- Sunt necesare informaţii precise intervievatorului

Literatura de specialitate explicitează şi următoarele tipuri de întrebări:- Întrebări directe, - Întrebări indirecte- Întrebări cu focus diferenţial - Întrebări de clarificare- concretizare

O altă tehnică folosită în cadrul interviului vizează formularea şi frazarea.Cele mai frecvente erori în formularea întrebărilor sunt următoarele:

● sugerează răspunsul● dublează întrebarea● întrebarea „de ce”● întrebări trunchiate

B. În faza de mijloc sau de dezvoltare a intervievării

Două sunt tehnicile principale folosite în această fată a interviului:- Parafrazarea – este o reafirmare selectivă a ideilor de bază în fraze care seamănă,

fără să fie însă, identice cu cele folosite de intervievat. Prin parafrazare se reafirmă ceea ce a spus clientul, dar cu cuvintele intervievatorului

- Sumarizarea – revede pe scurt ceea ce s-a discutat şi care dă interviului direcţia. - Interpretarea –specificul ei este că oferă un nou cadru de referinţă prin depăşirea

mesajului clientului şi ajută clientul să înţeleagă mai bine problema. - Confruntarea –vizează inexactităţile între ce a spus clientul la un moment dat şi

afirmaţiile făcute ulterior

- Împărţirea reciprocă a informaţiilor – se referă la faptul că fluxul informaţiilor nu urmează doar direcţia intervievat – intervievator, ci şi invers, şi îl ajută pe client în luarea deciziilor şi în rezolvarea problemei.

- Sfatul

C. În faza finală a intervievării se folosesc în principal aceleaşi tehnici folosite în cele precedente cu specificarea faptului că este importantă tehnica de finalizare a interviului şi trebuie să cuprindă:

- ceea ce a fost acoperit prin interviu - deciziile la care s-a ajuns - a întrebărilor care au rămas de pus

Interviul reprezintă pentru asistenţa socială ca pentru aproape toate ştiinţele socio-umane care apelează la el cel mai pertinent mijloc de investigare a socialului.

COSILIEREAASPECTE ALE CONSILIERII NON-DIRECTIVE ÎN LUCRUL CU DELICVENŢII

Una dintre cele mai importante recomandări în tratamentul delicvenţei juvenile este modul mixt, penal şi terapeutic, numit şi modelul de negociere şi reglementare a conflictelor. Orientarea principală şi scopul dominant în acest model îl reprezintă reinserţia şi reabilitarea în contextul familial şi comunitar în care s-au dezvoltat persoanele. Pentru atingerea acestora, sunt necesare abilităţiile specifice asistentului social, dar este vital ca acesta să stăpânească foarte bine diferitele niveluri şi modalităţi ale intervenţiei: la nivel administrativ, la nivel de grup şi intervenţia individalizată.

Lucrul individual se concretizează în 4 forme de bază, care sunt cele mai frecvente în programele de lucru cu astfel de clienţi:

Consilierea; Lucrul de caz; Supervizarea; Rezolvarea de probleme.

Cele mai cunoscute şi mai aplicate teorii non-directive ale consilierii sunt terapia psihanalitică şi terapia centrată pe client. Acesta pun un mare accent pe abilitatea clienţilor de a-şi descoperiiei înşişi propriile capacităţi/resurese sau soluţii. Consilierul joacăun rol relativ pasiv şi nu-şi propune să-i impună valorile clientului şi să-i furnizeze soluţii. Terapia psihanalitică şi cea centrată pe client sunt rar folosite în medii corecţionale, pentru că sunt non-directive şi pentru că terminologia şi conceptele sunt difuze, iar metodele sunt dificil de aplicat de către un nespecialist.

Psihanaliza include conţinuturi foarte utile – pentru consiliere – despre natura umană. Pune mare accent pe rolul trecutului în determinarea conduitei prezente.

Teoria psihanalitică asupra structurii tripartite a personalităţii – sinele, eul şi supraeul – se leagă de recunoşterea „bestiei şi îngerului din om”. Partea bestială a umanităţii este cea mai legată de lucrătorul social din justiţie. În acestă calitate, consilirul trebuie să asiste clientul în înţelegerea de sine şi să înscrie această întelegere în sfera întăririi egou-lui, astfel ca el să poată stăpânii partea iraţională şi impulsivă (sinele).

Psihanaliza accentuează importanţa deosebită a aşa-numitelor etape psihosexuale implicate în dezvoltarea personalităţii.

Identificarea mecanismelor de apărare a persoanei este o parte importantă a procesului psihoterapeutic şi de consiliere. Acestea opereză la nivelul inconştientului şi funcţionează pentru a proteja egoul de realitatea ameninţătoare, distersionând-o. Mecanismele de apărare nu sunt în mod necesar patologice; fiecare dintre noi folosim câteva din acestea, căci facilitează psihologic adaptarea. Doar atunci când devin parte integrantă a modului de viaţă, conducând la evitarea realităţii, trebuie să constituie obiect de îngrijorare. Exemple de mecanisme de apărare:

Negarea raţionalizarea fixarea transferul intelectualizarea protecţia

Utilitatea esenţială a teoriei psihanalitice pentrul asistentul social ce lucrează cu clienţii justiţiei penale este că furnizează informaţii care conduc la o mai bună înţelegere a luptei clientului cu el însuşi şi cu lumea din afară. În special înţelegerea mecanismelor de apărare este deosebit de utilă în înţelegerea rezistenţei clientului în procesul de consiliere.

Abordarea centrată pe client elaborează tehnici de consiliere pornind de la aserţiunea că prioritatea absolută o are natura relaţiei dintre consilier şi client. Deşi responsabilitatea descoperirii adevăratei bunătăţi a sinelui e plasată la nivelul clientului, în această formă esenţial non-directivă de consiliere sarcina de a conduce spre sinele adevărat revine consilierului.

Singura tehnică a terapiei centrată pe client este ascultarea activă.Atributele principale ce trebuie aduse în relaţia stabilită în această tehnică sunt:

privirea/abordarea necondiţionat pozitivă se produce când consilierul comunică clientului o acceptare deplină şi sinceră a persoanei sale. Consilierul trebuie să fie precaut, deoarece relaţia nu trebuie să devină una de dependenţă a clientului faţă de acesta.

Onestitatea: consilierul trebuie să fie sincer cu clientul, trebuie să se prezinte clientului într-o manieră autentică.

Empatia: este capacitatea consilierului de a participa la sentimentele clientului; Ascultarea activă este achiziţia esenţială pentru a ajunge la empatie. Prin empatie, gândeşti efectiv împreună cu clientul, şi nu despre el.

Răspunsurile consilierului nu sunt niciodată neutre; ele sunt fie constructive, fie distructive. Acest aspect este foarte important pentru clienţii din justiţie, devreme ce ei sunt împreună cu consilierul la bine şi la rău în perioadele hotărâtoare. Răspunsurile constructive sunt cele care implică clientul în auto-exploatare, astfel încât să poată ajunge el însuşi la soluţionarea problemelor proprii. Clienţii pe deplin implicaţi sunt cei care acceptă realitatea problemelor lor şi se gândesc la rezolvarea lor.

CONSILIEREAASPECTE ALE CONSILIERII DIRECTIVE ÎN LUCRUL CU DEŢINUŢII

Printre teoriile folosite în munca cu deţinuţii sunt şi cele active, directive cu o implicare egală din partea clientului şi a consilierului. Teorii - analiza tranzactională, terapia raţional-emotivă, terapia realităţii. Toate cele 3 teorii mai sus enunţate au fost construite pentru a identifica şi rezolva cât mai rapid problemele din acest domeniu. Ele sunt orientate către abordarea laturii cognitive şi mai puţin a celei emoţionale. Creatorii acestor teorii au arătat că marea majoritate a clienţilor, şi în special cei din justiţie, trebuie să fie asistaţi activ în eforturile lor de a deveni raţionali şi responsabili.

Analiza tranzacţională. O tranzacţie se produce între doi sau sau mai mulţi oameni atunci când ei interacţionează. Punctul comun cu psihanaliza este ideea că orice comportament uman este profund influenţat de evenimentele din prima copilărie. Cea mai mare forţă a analizei tranzacţionale este dată de folosirea termenilor colocviali, simpli şi direcţi care sunt uşor de înţeles de toată lumea.

„Documentele” sunt înregistrăriile memoriei pe care toţi le păstrăm în mintea noastră. Cele ma importante documente sunt cele racordate la prima copilărie.

Frumuseţea analizei tranzacţionale constă în felul simplu şi eficient de a ilustra consecinţele pe care le au sentimentele despre sine şi despre alţii în tranzacţiile cotidiene. Analiza tranzacţională descrie într-un mod linear cum privirea timpurie conduce la o imagine de sine săracă, cum astfel de imagine de sine conduce la o imagine negativă despre alţii şi cum aceste sentimente negative determină o sărăcie a relaţiilor interpersonale.

Terapia raţional-emotivă derivă atât din teoria şi practica psihanalizei cât şi din teoria centrată pe client. Terapia raţional-emotivă recunoaşte că omul are o determinare biologică, prezentă şi la alte specii, dar le acordă o importanţă minoră în favoarea cunoaşterii ca însuşire specifică umanităţii.

Problemele comportamentale provin din gândirea eronată şi din credinţele iraţionale, iar acestea pot fi corectate, ajutând clientul să înţeleagă şi să cunoască faptul că o parte din credinţele sale sunt ilogice. Un consilier are un rol foarte activ în procesul de relaţionare şi consideră calitatea relaţiei client-consilier ca fiind secundară faţă de ceea ce se realizează în interiorul acestei relaţii: consilierul este directiv, didactic, provocator, deschide confruntări care creează chiar suferinţă clientului.

Consilierea terapiei raţional-emotive se construieşte în jurul teoriei A-B-C a personalităţii:

A – experienţa unui fapt obiectiv; B – interpretarea subiectivă a credinţelor noastre despre acel fapt; C – reprezintă conţinutul emoţional ce însoţeşte semnificaţia pe care o are experinţa

faptului pentru individ.

Este sarcina consilierului să stopeze astfel de mecanisme auto-distructive, atacându-le direct şi provocând clientul să reinterpreteze experienţa într-o manieră matură, pozitivă.

Au fost identificate 11 idei ce au fost considerate universale în societatea noastră, foarte iraţionale şi conduc la „nevroză universală”. Dintre acestea, 6 au o aplicabilitate specială la clienţii delicvenţi:

1. Este esenţial ca cineva să fie iubit sau aprobat virtual de oricine.2. Trebuie să fi competent şi astfel vei ajunge să fi considerat valoros.3. Nefericirea este cauzată de circumstanţele exterioare asupra cărora nu avem nici

un control.4. E mai uşor să eviţi responsabilităţiile decât să le înfrunţi.5. Oricine depinde de cineva mai puternic decât el.

6. Experienţa trecută determină comportamentul prezent, iar influenţa trecutului nu poate fi evitată.

Terapia realităţii. În acord cu psihanaliza, teoria realităţii recunoaşte că oamenii au nevoi fundamentale care trebuie satisfăcute pentru o funcţionare psihologică sănătoasă. Aceaste nevoi se referă la iubire şi la sensul propriei valori.

Terapia realităţii deplasează atenţia de la privările din trecut şi-i determină pe clienţie să se concentreze pe comportamentulde auto-apărare din prezent, în timp ce îi învaţă cum să devină persoane mai valoroase. Terapia realităţii este didactică, orientată spre prezent şi acţiune.

Ca fundament teoretic, se consideră că cei ce se angajează în orice fel de comportamente auto-apărare, inclusiv delicvenţii, suferă de o inabilitate de a-şi satisface pe deplin nevoile într-un mod adecvat. Ca să acţioneze responsabil, clienţii trebuie ajutaţi să înfrunte realitatea şi să-şi satisfacă pe deplin nevoile.

Lipsa relaţiilor semnificative cu alţii (de ataşament) determină o lipsăde interes faţă de aşteptăriile şi valorile societăţii. Această lipsă de interes conduce la inexistenţa/refuzul angajării într-un stil de viaţă prosocial, rezultate slabe la şcoală şi pe piaţa muncii şi defecţiuni în imaginea de sine

Deşi terapia realităţii se referă la cauzele comportamentului se accentuează faptul că înţelegerea cauzelor comportamentului nu trebuie văzută ca o scuză pentru acel comportament, individul este cel responsabil pentru identitatea sa.

Au fost identificaţi 7 paşi pe care consilieruş trebuie să-i parcurgă pentru a efectua schimbări semnificative în comportamentuş deţinuţilor:

1. Să se implice împreună cu clienţii în rezolvarea problemelor acestora;2. Să înţelegă istoria personală a clienţilor;3. Să asiste clienţii în evaluarea atitudinilor şi comportamentelor lor;4. Să exploreze împreună cu ei alternativele comportamentale;5. Să se angajeze în elaborarea unui plan de schimbare6. Să accentueze faptul că este responsabilitatea clientului să îndeplinească

obiectivele planului de schimbare;7. Să nu pedepsească clienţii, ci să le permită să suporte consecinţele naturale ale

comportamentului lor.

Principalele elemente şi caracteristici ale unui plan bun au în vedere să schimbe identitatea eşecului cu cea a succesului. Un plan bun trebuie să fie:

Necomplicat, simplu, clar, la obiect; Activ; Se realizează în viitorul apropiat; În întregime dependent de acţiunile clienţilor pentru îndeplinire; Ceva ce se poate realiza în fiecare zi sau cât mai des posibil; Ancorat la realitate.

METODE DE CONSILIERE CORECŢIONALĂ

La baza cazului şi consilierii corecţionale se identifică încercarea de a schimba comportamentul clienţilor, modificarea comportamentală fiind urmarea unui proces de interacţiune directă, nemijocită.

Fiecare asistent social, ofiţer de probaţiune sau alt lucrător care lucrează în domeniul corecţional are dreptul să-şi formeze propria abordare de caz, stilul personal şi cerinţele profesionale vor determina modelul ales.

Modelul psihanalitic: proces de lungă durată, intensiv şi directiv.Obiectivul relaţiei cu clientul este aducerea la suprafaţă a dorinţelor, viselor, fanteziilor,

motivaţiei, pulsiunilor ascunse ale acestuia în scopul de a-l ajuta pe client să se elibereze de ele şi să adopte un comportament autentic. Ideea de bază a acestei abordări este premisa că primii ani de viaţă influenţează sau determină decisiv comportamentul alterior al individului.

Abordarea psihanalitică a corecţiei îţi propune următoarele obiective: Să ofere ajutor pentru dezvoltarea unui control personal stabil şi eficient; Dezvoltarea unor noi seturi de valori şi norme care îi vor permite clientului să-şi

ajusteze comportamentul astfel încât să nu mai ocolească legea; Dezvoltarea controlului interior şi exterior care să-l ajute pe client să-şi reducă

impulsivitatea şi să poată obţine satifacţii afective şi în comunitate.

Modelul behavioristEste centrat pe conceptul de învăţare, consideră că infractorul nu a putut să dobândească

şi să achiziţioneze ceea ce îi era necesar pentru a trece peste problemele vieţii. Infractorul trebuie să înveţe noi modele de comportament care să le înlocuiască pe cele deviante, iar lucrătorul corecţional va folosi acest model pentru a specifica acele comportamente care impun a fi schimbate şi va desemna principiile şi tehnicile de învăţare prin care va încerca modificarea sau înlocuirea lor.

Principalele tipuri de învăţare: Răspunsul condiţionat (reacţie determinată de stimul); Condiţionarea operantă (modul în care se comportă individul este datorat conscinţelor

acţiunilor sale); Învăţarea operaţională ( folosirea jocului de rol, a materialelor didactice); Învăţarea cognitivă ( interpretarea evenimentelor din mediul înconjurător).

Contractul schimbării comportamentale – acordul dintre asistentul social şi client cu privire la scopurile ce vor trebui atinse în procesul corecţional.

Modelul umanist –individul este lăsat să-şi controleze propriul comportament, să-şi rezolve problemele, să facă alegeri pozitive, să acţioneze spontan, fără a fi constrâns de mediu. Rolul lucrătorului corecţional este de a acţiona ca un ghid pentru acţiunile clientului, ajutându-l pe acesta şă-şi evalueze în mod realist puterile, abilităţile şi slăbiciunile de care dă dovadă. Se folosesc tehnici nondirective, nu se dau sfaturi, se urmăreşte independenţa clientului şi integrarea personalităţii sale.

Modelul existenţialist se bazează pe constrângerile pe care le face o societate demoralizatoare, birocratică, dezumanizantă asupra încercării de împlinire a individului. Se

insistă pe nevoia de identitate de sine şi pe construirea unor legături optime cu societatea ca mijloc de schimbare a comportamentului deviant.

Rolul consilierului este de a-l ajuta pe client să-şi clarifice valorile prin găsirea unui mod constructiv de trăire aici şi acum. El foloseşte tehnicile confruntării, exagerării şi conflictului pentru a şoca clintul şi pentru a-l trezi la realitate.

Modelul interpersonal se concentrează pe procesele sociale ale interacţiunii ca şi cheie determinantă a comportamentului uman.

Cheia înţelegerii clientului corecţional stă în descifrarea procesului de comunicare interpersonală dintre client şi indivizii mai semnificativi din mediul său, se va clarifica relaţia psihodinamică dintre client şi mediu.

Cele mai de scces metode sunt terapiile de grup.

Modele de viitor Comunitatea terapeutică. Consilierea de grup.

TERAPIA1. DEFINIREA TERAPIEI ŞI A PSIHOTERAPIEI

Terapia este definită conform Dicţionarului de Psihologie a lui Paul Popescu Neveanu, ca o metodologie specifică de combatere, ameliorare sau vindecare a unei boli somatice sau psihice bazată întotdeauna pe un diagnostic.

„Psihoterapia este un proces interacţional conştient şi planificat ce-şi propune să influenţeze tulburările de comportament şi stările de suferinţă care, printr-un consens (între pacient şi terapeut) sunt considerate ca necesitând un tratament prin metode psihologice, cel mai adesea verbale, dar şi nonverbale, în sensul unui scop definit pe cât posibil elaborat în comun (minimalizarea simptomelor şi/sau schimbarea structurală a personalităţii) cu ajutorul unor tehnici ce pot fi învăţate pe baza unei teorii a comportamentului normal şi patologic. În general aceasta implică o relaţie emoţională puternică.” H Strozka 1978

2. CATEGORIILE PROFESIONALE CARE PRACTICĂ PSIHOTERAPIA

Multe categorii profesionale au dat sau dau sfaturi oamenilor tulburaţi emoţional, realizând un fel de psihoterapie empirică.

În SUA ţara cei ce fac psihoterapie propriu-zisă de nivel ştiiţific sunt: psihiatrii, psihologii şi pentru probleme mai simple asistenţi sociali din cadrul serviciilor de sănătate mentală.

3. PRINCIPALELE FORME DE PSIHOTERAPIE ÎN RAPORT CU CELE TREI CRITERII DE BAZĂ ŞI REPREZENTAŢII ACESTORA

Cele trei mari curente în psihoterapie sunt:

a. Curentul dinamic – psihoterapii dinamice;b. Curentul comportamental – psihoterapii comportamentale;c. Curentul experenţial – psihoterapii experimenţiale.

a) Psihoterapii de orientare dinamică

Punctul de vedere dinamic în psihologie îşi are originea în fizică şi porneşte de la ide ea că orice fenomen psihic este rezultatul interacţiunii unor forţe. Conform acestei concepţii fiinţa umană este o structură complexă determinată de jocul agitaţiei turbulente a unor forţe intrapsihice aflate în conflict.

Teoriile psihodinamice pun accent pe descoperirea de către pacient a variatelor procese psihologice de natură inconştientă, probleme ce stau la baza structurii personalităţii sale şi a formării mecanismelor sale adaptative. Aceste descoperiri bruşte şi intuitive ale pacientului sunt cunoscute sub denumirea de „insight” sau iluminare.

Prin intermediul insight-ului pacientul descoperă de fapt sursele şi motivele ascunse care stau la baza comportamentelor şi problemelor sale.

Sarcina principală a terapiei dinamice este să-l ajute pe pacient să descopere ce se întâmplă cu el, să obţină insight-ul propriilor sale probleme şi să utilizeze înţelegerea obţintă pentru a-şi modifica stilul perturbat de a reacţiona şi de a se comporta.

b) Psihoterapii de orientare comportamentală

Orientarea comportamentală a apărut ca o reacţie faţă de psihoterapiile bazate pe iluminare (insight) care puneau accent deosebit pe forţele ascunse, de natură inconştientă ale psihicului uman. Baza teoretică a terapiilor comportamentale îşi are originea în teoriile învăţării, care considerau că personalitatea umană se structurează şi funcţionează în raport cu stimulii exteriori, de situaţiile, rolurile şi interacţiunile sociale şi nu de forţele psihice interne, abisale.

În formele sale extreme orientarea comportamentală neagă total existenţa factorilor psihologici de natură interioară.

Terapeuţii comportamentalişti se ocupă de comportamentul observabil şi de condiţiile de mediu care îl modelează, psihoterapia fiind înţeleasă ca un proces de învăţare. Conform acestei orientări nevroza este considerată ca un fenomen învăţat şi prin acesta îşi pierde caracterul misterios.

Coceptele de bază ale psihoterapiei comportamentale sunt cele de întărire socială şi control al comportamentului.

c) Psihoterapii de orientare experimentală

Demersul experenţial reprezintă o valorificare a disponibilităţilor fiinţei umane, o realizare a universialităţii sale şi are drept principal obiectiv contracararea alienării.

Psihoterapia experenţialăconsideră omul ca pe o entitate activă, auto-afirmativă, cu un potenţial latent care trebuie valorificat. Se optează mai curând pentru perfecţionare decât pentru vindecrea unor simptome sau boli.

Scopul psihoterapiei experenţiale îl reprezintă conştientizarea maximală a propriului eu sau atingerea unui nivel superior de conştiinţă prin care omul să devină conştient de semnificaţia lumii sale interne şi externe şi în acelaşi timp capabil s-o construiască.

Experimentaliştii pun accent pe autodeterminarea, creativitatea şi autenticitatea fiinţei umane, integrarea corpului cu mintea şi spiritul omului

Psihoterapia1. Obiectivele psihoterapiei

Majoritatea specialiştilor sunt de părere că obiectivele psihoterapiei vizează în principal următoarele aspecte:

a. Scoaterea clientului din criza existenţială în care se aflăb. Reducerea sau eliminarea simptomelorc. Întărirea eu-lui şi a capacităţii integrative ale personalităţii clientuluid. Rezolvarea sau restructurareaconflictelor intra-psihice ale clientuluie. Modificarea structurii personalităţii în vederea obţinerii unei funcţionalităţi

mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediuf. Reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiţii de mediu care

produc sau menţin comportamentele de tip dezadaptivg. Modificarea opiniilor eronate ale subiecţiilor despre ei însuşi şi despre lumea

înconjurătoareh. Dezvoltarea la subiecţi aunui sistem clar de identităţii personale

Aceste obiective nu sunt uşor de atins deoarece adesea viziunea distorsionată despre lume şi imaginea de sine nesănătoasă ale clientului sunt rezultatul unor relaţii patologice din copilărie, relaţii întărite pe parcursul mai multor ani de experienţă de viaţă. De asemenea, dezadaptăriile la nivel profesional, marital sau social presupun, pentru a fi rezolvate şi operarea unor modificări în situaţia de viaţă a persoanei pe lângă intervenţia psihoterapeutică propriu-zisă.

Astăzi, literatura de specialitate apreciază că există foarte multe abordări psohoterapeutice, care merg de la psihanaliza clasică a lui Freud până la utilizarea în psihoterapie a unor tehnici orientale cum ar fi de Zoga sau Zen.

2. Relaţia psihoterapeut – client

Relaţia psihoterapeutică este o relaţie dintre doi parteneri, dintre care unul solicită, iar celălalt acordă ajutorul psihologic. Această relaţie conţine în sine elemente pe care le aduce atât cel care are nevoie de ajutor, cât şi cel care oferă.

Contribuţia majoră a clientului constă în mai ales în motivaţia acestuia. Afirmaţia psihologiei umaniste, că omul posedă în el însumajoritatea oamenilor şi impulsul interior spre sătătate fizică şi mentală face ca psihoterapia să devină posibilă. Deşi această nevoie este uneori greu de identificat la clienţi foarte sever tulburaţi, majoritatea oamenilor derutaţi sau anxioşi sunt suficienţi de descurajaţi pentru a fi dornici de o cooperare care le promite o ameliorare.

Un anumit nivel de colaborare din partea clientului este absolut necesar pentru succesul psihoterapiei.

Trebuie precizat însă faptul că anumite particularutăţi ale relaţiei terapeut- client, căt şi modul de manevrare a cestei relaţii diferă de la o şcoală pshoterapeutică la alta, însă literatura de specialitate (Karsen, 1980) descrie trei tipuri de relaţii psihoterapeutice:

a) Relaţia centrată pe realitate şi obiectb) Contracul sau alianţa psihoterapeuticăc) Relaţia de tip transferenţiala) Relaţia centrată pe realitate şi obiect – implică o atitudine calmă, atentă, interesantă,

empatică din partea psihoterapeutului care se străduieşte să-i creeze clientului un mediu bazat pe căldură şi înţelegere, mediu care îl va ajuta pe acesta din urmă să atingă obiectivele pe care şi le propune psihoterapia.

Acest mediu îl ajută pe client să menţină cotactul cu realitatea încojurătoare urmărind în acelaţi timp obiectivele psihoterapiei.

Sarcina principală în cadrul acestui tip de relaţie este câştigarea încrederii clientului, ajutându-l pe acesta să vadă în terapeut o persoană cu un comportament constant,previzibil, pe care te poţi baza.

b) Contractul sau alianţa psihoterapeutică – consideră că succesul oricărei terapii implică o colaborare a două persoane. Acest tip de relaţie este matură, conştiantă, raţională şi non-agresivă, în care terapeutul face apel la ego-ul de adult al clientului pe care îl tratează ca pe un partener ştiinţific.

Alianţa terapeutică este bazată pe acordul de implicit sau explicit a celor doi parteneri de a lucra împreună în situţia psihoterapeutică. Atunci când relaţia centrată pe realitate interferează cu alianţa psihoterapeutică, terapeutul poate oscila între cele două tipuri de relaţie.

c) Relaţia de tip transferenţial – este accentuată în principal de abordarea psihanalitică. Ea implică fixaţia afectivă a clientului asupra persoanei terapeutului pe modelul relaţieipărinte-copil. Nevoia afectivă a clientului satisfăcută prin intermediul relaţiei centrate pe realitate, este deliberat frustrată de terapeut prin interpretarea transferului, clientul fiind confruntat cu relaţia sa infantilă.

Mulţi terapeuţi moderni non-analişti sunt de părere că numai în anumite situaţii terapeutul trebuie să încurajeze relaţia de tip transferenţial şi anume când intuieşte că o asemenea relaţie cu aspect regresiv nu va împiedica testarea realităţii de către client capacitatea sa de a diferenţia realitatea de fantezie. Oricum, terapia nu se încheie până când terapeutul nu-l ajută pe client să lichideze dependenţa de tip transferenţial.

Încă din 1971, Frank considera că toate sistemele psihoterapeutice au, indiferent de orientarea teoretică, nişte elemente comune, care stau la baza acestora:

Prezenţa unei descărcări de natură emţională Existenţa raţionalizărilor în cadrul interacţiunii client-terapeut Vehicularea unor informaţii noi, care sunt transmise clientului sub forma unor

percepte, reguli de conduită, exemple de viaţă sau pe care le decsoperă clientul însuşi prin intermediul unei înţelegeri de natură intuitivă (insight)

Întărirea experimenţelor încununate de succes Facilitarea deblocărilor emoţionale.

3. Aspecte variabile în psihoterapiea) Psihoterapia - este privită de unii specialişti ca demers ştiinţific, iar de alţii ca o artăb) Personalitate psihoterapeutului – ca factor de diferenţiere a diferitelor sisteme psihoterapeutice.c) Diferenţe între diverse şcoli psihoterapeutice – în ce priveşte pregătirea de bază şi antrenamentul profesional al psihoterapeutului.d) Diferenţe între diversele metode de psihoterapeutice – reprezântând natura problemelor de rezolvat.e) Ddiferenţa între diversele sisteme psihoterapeutice – datorate unor factori limitativi exteriori actului terapeutic.f) Diferenţa între diversele şcoli psihoterapeutice – în ceea ce priveşte abordarea relaţiei psihoterapeut – client.

g) Diferenţa între diversele şcoli terapeutice şi în ceea ce priveşte necesitatea psihodiagnozei – înainte de începerea propriu-zisă a psihoterapiei.h) Diferenţele între diversele sisteme psihoterapeutice – rezultă şi din analiza criteriilor care stau la baza clasificării diverselor sisteme psihoterapeutice.

CURS XMUNCA CU INFRACTORII CU BOLI MINTALE

Domeniul muncii cu infractorii ce au boli mentale este foarte complex şi atinge o serie de dezbateri legate de modul în care este înţeles comportamentul infracţional şi infracţionalitatea. Acestea includ discuţii legate de definirea infracţionalităţii, dacă ea este rezultat al naturii umane, în alte cuvinte, dacă comportamentul infracţional este moştenit, iar în acest caz, pedeapsa ar fi cea mai bună modalitate de combatere a acestui comportament, sau dacă infractorii sunt persoane bolnave mintal, iar atunci ar avea nevoie de tratament. Alte dezbateri sunt produse de asumarea responsabilităţii, dacă putem considera că un infractor este responsabil de comiterea infracţiunii, sau trebuie să luăm în considerare şi alţi factori precum ar fi cei sociali, economici, sau de mediu atunci când evaluăm responsabilitatea pentru fapte comisă.

Factori contextualiCâţiva dintre factorii ce au condus spre necesitatea conştientizării problematicii şi

dezvoltării de cunoştiinţe şiabilităţi pentru a lucra eficient cu infracorii cu boli mentale pe perioada ultimilor 10-15 ani sunt următorii:

Cercetăriile au evidenţiat existenţa problemelor de sănătate mentală în rândul deţinuţilor şi lipsa de asistenţă medicală de calitate pentru aceştia;

Politica comunitară de asistenţă şi grija pentru găsirea de resurse adecvate în comunitate pentru a satisface nevoile infractorilor cu boli mentale;

Cazuri „şocante” de infracţiuni comise de către infractorii boli mentale ce se aflau în comunitate. Acest tip de infracţiuni se întâlneşte foarte rar, dar întotdeauna ele ajung pe prima pagină a ziarelor şi ridică întrebări legate de calitatea asistenţei şi protecţia publicului;

Creşterea conştientizării discriminării reşimţită de infractorii cu boli mentale şi întrebarea de ce aceştia sunt etichetaţi ca fiind infractori mai repede decât alţii.

O altă problemă este a persoanelor care comit infracţiuni şi nu tulburi psihice, dar nu îndeplinesc criteriile legale pentru a fi puşi sub tratament- în mod special acele persoane care sunt diagnosticate cu tulburări de personalitate.

DefiniţiiDeci, cine sunt aceste persoane bolnave mintal? În acest material nu este spaţiu suficient pentru a descrie în detaliu varietatea de boli mentale şi diagnostice, dar vom vorbi, în general, despre infractori ce au boli mentale. Acest tip de infractori poate fi inclus în una din următoarele categorii:

Persoane care au boli mentale şi comit infracţiuni, dar care nu au fost identificate deoarece nu au intrat în contact nici cu sistemul de asistenţă mentală, nici în sistemul de justiţie penală;

Persoane ce au fost identificate ca infractori şi care au boli mentale. Este dificil de cunoscut numărul persoanelor ce se încadrează în acest grup. Unele cercetări din Anglia au obţinut rezultate diferite: de la 2% până la 30%. Aceste cifre sunt diferite deoarece au fost luaţi în calcul atât infractorii ce au primit o sentinţă comunitară cât şi infractorii ce se aflau în penitenciare şi diferă foarte mult modul în care a fost definită boală mentală.

Persoane care se află în evidenţa sistemului de asistenţă medicală, care comit infracţiuni, dar care nu sunt consideraţi a fi infractori, probabil deoarece comportamentul lor infracţional este tolerat;

Persoane care cu boli mentale care au comis infracţiuni şi se află în atenţia sistemului de justiţie penală.

Grupul despre care avem cele mai multe informaţii este ultimul grupul – cei care sunt atât în evidenţa probaţiunii cât şi a serviciilor de sănătate mentală. Atunci când realizăm evaluarea nevoilor şi a riscului trebuie să luăm în considerare posibilitatea ca infractorul să sufere de anumite boli mentale.

Problematica risculuiExistă anumite legături între tulburarea mentală şi infracţionalitate, şi este important să luăm în considerare problematica tulburărilor mentale atunci când realizăm evaluarea riscului, dar în acelaşi timp este important şă nu cădem în „capcana” de a presupune că o persoană cu tulburări mentale va comite infracţiuni. Se poate discuta despre risc, dar nu cu certitudine. Există anumite cazuri excepţionale în care persoane cu boli mentale comit infracţiuni grave, dar trebuie să fim atenţi să nu dramatizăm şi să ne amintim că în aceste cazuri a avut loc o eroare de comunicare ăn ceea ce priveşte informaţiile legate de riscul pe care îl prezintă acea persoană, eroare de comunicare şi profesionişti care ar fi trebuit să lucreze mai bine împreună.

Când luăm în considerare factorii de risc ce sunt prezenţi în relaţie cu tulburarea mentală ăn cazul infractoriilor trebuie să ţinem cont de toate cunoştiinţelor pe care le avem şi de procesul de evaluare ce se aplică a tuturor infractoriilor ( în general), dar în acelaşi timp trebuie să luăm în considerare şi alţi factori în plus cum ar fi:

Tulburăriile mentale pot avea impact asupra comportamentului şi relaţionării în general Creşterea riscului de violenţă poate fi o trăsătură pentru anumite tipuri de boli mentale Tulburarea mentală conduce deseori la spre un comportament imprevizibil Luarea în considerare a riscului de a răni alte persoane este importantă ( incluzând şi

consilierul de probaţiune), dar şi cea de autoagresivitate ( incluzând şi suicidul) trebuie să fie prevăzut

Riscul crescut în cazul bolilor mentale asociate cu consum de alcool sau droguri ilegale.

Ca şi când în cazul oricărei evaluări a riscului modelul de comportament anterior comiterii infracţiunii este probabil cel mai bun indictor- care au fost factorii care au fost asociaţi cu comportamentul violent în trecut, care sunt factorii situţionali, ce informaţii avem despre victime şi circumstanţele infracţiunii?

Managementul riscului

Evaluarea tutror factorilor care sunt relevaţi pentru managementul riscului general este importantă, dar atunci când lucrăm cu infractori ce au tulburări mentale mai trebuie să luăm în considerare şi următorii factori:

Evaluarea riscului este un proces dinamic şi continuu – trebuie inclus şi ceea ce infractorul consideră că este o ameninţare pentru sine însuşi sau care sunt expectaţiile lui de la persoanele care lucrează cu el.

Consilierul de probaţiune nu este un expert în sănătatea mentală, deci a lucra cu alţi profesionişti este esenţial.

Trebuie să se ia toate măsurile necesare pentru propria securitate, incluzând strategii şi proceduri de proceduri de protecţie în cadrul organizaţiei, de exemplu consilierul de probaţiune nu trebuie să meargă singur să consilieze un astfel de infractor, trebuie să se asigure că colegii lui ştiu unde este.

Trebuie să fim conştienţi de limitele propriilor cunoştiinţe şi abilităţi şi să cerem sfaturi colegilor sau supervizorului.

Reacţii faţă de infractorii cu boli mentaleAbordăriile muncii cu infractori cu boli mentale depind de legislaţia în vigoare, iar ceea

ce este apicabil în Anglia s-ar putea să nu fie aplicabil în România. Legislaţia din Anglia include o serie de condiţii care pot fi aplicate în cazul infractorilor cu tulburări mentale. Acestea se referă la:

Puterea pe care o are poliţa de a prelua pe cineva dintr-un loc public şi a-l duce într-un loc mai sigur ( de obicei la spital ) pentru maxim 72 de ore.

Detenţia într-un spital de boli mentale pentru evaluare pe o perioadă de până la 28 zile sau pentru tratament pe o perioadă de până la 6 luni – această evaluare uneori este necesar să fie făcută atât de către un psihiatru cât şi de către un asistent social special instruit.

Puterea instanţei de a cere raportul de evaluare psihiatrică înainte de comunicarea sentinţei.

Puterea pe care o are instanţa de a decide ca persoana să fie internată într-un spital în loc de a fi condamnată în custodie penitenciară ( infractorul va fi suprevegheat la ieşirea din spital).

Puterea ca în contractul de supraveghere în probaţiune să fie inclusă condiţia ca infractorul să urmeze un tratament psihiatric ( atât timp cât psihiatrul este de acord ca tratamentul este benefic pentru individ)

Diversiunea în cazul infractorilor cu boli mentale

Una din abordăriile infractoriilor cu tulburări mentale care a atras atenţia este cea care se bazează pe diversiune. Prin acesta înţelegem direcţionarea infractoriilor din sistemul de justiţie penală spre sistemul de sănătate mentală, deoarece este evident că sistemul de justiţie penală nu este cadrul adecvat pentru a rezolva problemele infractorilor cu tulburări mentale. Acest sistem funcţionează prin acţiunea la nivelul deciziilor ce se iau în cadrul procesului penal incluzând momentul arestării, păstrării în custodie, condamnării, şi prin a încerca să descoperim ce putem face pentru ca aceste decizii ce se iau la diferite nivele să fie mai bine informate. S-au creat

echipe multidisciplinare prin relaţionare cu mai multe agenţii incluzând sistemul de sănătate şi probaţiunea pentru a găsi cea mai bună soluţie de satisfacere a nevoilor infractorilor. În unele cazuri, de exemplu în cazul echipelor multidisciplinare ce funcţioneză la nivelul instanţelor au fost cazuri în care procesul penal a încetat, iar infractorul a primit ajutor medical.Există diccuţii privind această abordare iar în timp ce unele persoane spun că ea măreşte şansele pentru o bună intervenţie şi că ajută la găsirea de soluţii necustodiale, alţii spun că acestă abordare îi ajută pe infractori să nu înfrunte consecinţele propriului comportament şi că există cazuri ăn care folosid diversiunea pentru includerea în sistemul de asistenţă medicală acesta a avut o influenţă mai puternică şi pentru o perioadă mai lungă de timp asupra infractorului decât în cazul în care el ar fi fost inclus în sistemul de justiţie penală. În acelaşi timp, doar folosirea diversiunii pentru pentru includerea infractorului în sistemul de asistenţă medicală nu rezolvă neapărat unele dintre problemele care conduc spre creşterea riscului de recidivă, probleme cum ar fi lipsa unui loc de muncă sau lipsa unei locuinţe.

Discriminarea şi nfractorii cu tulburări mentaleToţi factorii care caracterizează discriminarea pot fi aplicaţi şi în cazul acestui grup de

infractori ( presupunerile, stereotipurile, stigmatizarea, etichetarea, diferenţe de putere). Există rezultate evidente ce provin din cercetări care demonstrează inegalităţii la nivelul structurii sau politicilor, piaţa locurilor de muncă şi rasism, inegalităţii care afectează modul în care rezolvăm problema persoanelor cu probleme de sănătate mentală. În Anglia aceste studii demonstrează că în cazul persoanelor de origine africană este mult mai probabil ca celelalte persoane să:

Judece că au un compotament agresiv şi să considere că este necesar să existe un anumit control asupra lor

Considere că suferă de schizofrenie sau alte tulburări psihotice Considere că au nevoie de o medicamentaţie intensivă

În acelaşi timp persoanele de culoare este mai puţin probabil să: Primească un diagnostic adecvat şi să primescă tratament în fazele de început ale

bolii Primescă tratamente precum consilierea şi psihoterapia.

Bineînţeles că există motivaţii complexe în spatele acestor probleme incluzându-le şi pe cele ce ţin de cunoştiinţele şi abilităţiile practicienilor, limbajul şi tipul de comunicare şi eficienţă serviciilor şi metodelor pentru diferite nevoi culturale.

Tot rezultatele cercetăriilor demonstrează şi un impact disproporţionat în ceea ce priveşte sănătatea mentală şi evaluarea sănătăţii mentale în cazul femeilor. Aceste disproporţii includ o parte din factorii enunţaţi mai sus, precum presupunerea că o femeie care a comis o infracţiune este bolnavă mental şi are nevoie de tratament în cadrul căruia se folosesc deseori tranchilizante şi antidepresive. Aceşti factori de discriminare pot rezulta dintr-o evaluare neadecvată şi un tratament neadecvat al femeii şi în acelaşi timp ei ignorăunele din nevoile infractoriilor de sex masculin.

Cunoştiinţe şi abilităţi practicePentru a concluziona – acestea sunt numai câteva puncte de pornire în ceea ce priveşte

munca cu infractori cu tulburări mentale. Acest subiect este complex şi într-un anumit fel este domeniul de lucru al specialiştilor, dar oricine lucrează în probaţiune trebuie să înţelegă câteva dintre problemele care pot să apară. Câteva idei de bază sunt:

Cunoştiinţe: este important să ne familiarizăm cu legislaţia în vigoare, cu serviciile de asistenţă ce există şi cu rolul diferiţilor profesionişti care pot fi implicaţi. Nu este necesar să fi un specialist în psihiatrie sau să ai cunoştinţe detaliate despre psihiatrie. Este important să cunoşti câteva dintre tipurile de boli mentale, simptomele lor, iar cel mai important lucru este să îţi formezi relaţii de muncă cu acei ce sunt specializaţi în acest domeniu.

Munca inter – agenţii a lucra cu infracori cu tulburări mentale necesită o abordare interorganizaţională. Acest abordare nu este simplă şi necesită înţelegerea rolului şi responsabilităţiilor fiecăruia valorile şi tipul de putere care stau la baza organizaţiilor. Este esenţială o comunicare bună include aspecte de respect reciproc şi confidenţialitate.

Instruirea: este importantă o bună instruire în ceea ce priveşte evaluarea riscului. Sănătatea şi siguranţa: amintiţi-vă regulile de bază vis a vis de siguranţa personală

şi suportul pe care îl pot oferi colegii. Practica antidicriminatorice: amintiţi-vă care este impactul discriminării asupra

persoanelor cu boli mentale. Analizaţi-vă propriilr prejudecăţi, stereotipuri şi presupuneri şi amintiţi-vă modul în care discriminarea funcţionează la nivel personal şi instituţional şi că este necesar să existe o serie de servicii care să satisfacp nevoile diferitelor grupuri.

Curs XIEvaluarea nevoilor şi planificarea intervenţiei

Importanţa evaluării ca etapă a intervenţiei este indiscutabilă; pe baza acesteia se realizează diagnosticarea diferenţiată şi sunt proiectate strategiile de acţiune, formale concrete şi finalităţile intervenţiei asistentului social.Pentru că:

Identificarea naturii obiectivelor intervenţiei/asistării Stabilirea metodelor şi a resurselor necesare intervenţiei Selecţie a celor mai relevante intervenţii din punct de vedere al problemei

clientului Stabilirea eficienţei şi a rezultatelor intervenţiei.

Depindşi au loc ca urmare a evaluarii, aceasta (evaluarea) reprezintă o activitate de importanţă extremă în munca de asistare psiho-socială în general, iar în domeniul probaţiunii (reintegrarii şi supravegherii) în special.

Definirea evaluăriiEvaluarea este procesul de:

Culegere Analiză a informaţiilor într-o formulare care include următoarele dimensiuni:

1. Natura problemei (lor) clientului2. Capacităţiile de coping ale clienţilor şi a altor sisteme cu care aceste

interacţionează ( în special subsistemul familiei)

3. Sisteme relevante incluse în problemele clienţilor şi natura schimburilor reciproce dintre client şi aceste sisteme

4. Resurse care există ( la dispoziţie) sau de care este novoie pentru a remedia sau ameliora problema clientului

5. Motivaţia clientului de a lucra asupra problemelor sale. Sinteză Natura procesului de evaluare

o Variză în acord cu: rolul/rolurile specifice ale practicianului, în acord cu cadrul în care acesta îşi desfăşoară activitatea, politica contextul în care au loc relaţionarea profesinală cu clientul – ex: specificul şi cadrul legal al evaluării în serviciile de reintegrare socială şi supraveghere

o Este necesar să se facă diferenţierea între:A. Evaluarea ca proces:

- Se derulează pe parcursul întregii relaţii profesionale (începe odată cu contactul iniţial şi se termină atunci când are loc ultima întâlnire dintre consilierul de reintegrare şi supraveghere şi client)

B. Evaluarea ca rezultat:- Înseamnă o formulare actuală sau o afirmaţie făcută într-un moment dat cu

privire la natura problemei clientului şi la factorii legaţi de acesta- Include mai ales, analiza şi sinteza informaţiilor relevante pentru acel moment

din cadrul activităţii de supraveghere şi/sau asistare.

Evaluarea şi apoi munca de asistere psiho-socială se realizează plecând de la nevoile clientului. Clienţii au un evantai de nevoi de bază, de probleme, de aşteptări, cu care vin la noi. Aceste nevoi trebuiesc întâmpinate adecvat de consilierul de reintegrare şi supraveghere. Aceste nevoi sunt:

1. Nevoia de a fi tratat ca individ, ca individualitate2. De fi ascultat3. De a fi acceptat4. De a fi confidenţial5. De a fi înţeles6. De a fi ajutat

Nevoia de a recunoaşte şi de a trata clientul ca individualitateConsilierul de reintegrare şi supraveghere îţi tratează clientul ca individualitate din următoarele trei motive principale:

a) Fiindcă clientul este o individualitate1. Este unic din punct de vedere fizic: constituţie, aptitudini fizice, capacitate intelectulă,

metabolism, etc.2. Este unic din punct de vedere emoţional3. Ocupă o poziţie determinată într-o reţea socială unică de roluri şi relaţii cu familia,

vecinii, şcoală, locul de muncă, activităţile din timpul liber.4. Este unic din punct de vedere al traumelor, în sensul că nimeni altcineva nu a făcut

aceeaşi experienţă într-o combinaţie identică de evenimente ( boli, accidente, decesul unor membrii de familie sau prieteni, etc)

5. Este unic din punct de vedere al problemelor cu care se confruntp în sensul exclusivităţii trăirii acestei probleme care pot să fie probleme şi pentru alţi oameni

6. Este unic din punct de vedere existenţial, adică se simte, este conştient de unicitatea sa.

b) Fiindcă individualizarea este o funcţie a consilierului de reintagrare şi supraveghere.c) Fiindcă recunoaşterea unicităţii individului care o condiţie a profesiei de consilier de

reintegrare şi supraveghere.Individualizarea este crucială pentru:1. Relaţia dintre client şi consilierul de reintegrare şi supraveghere

Noi demonstrăm că punem accentul pe această unicitate a clientului exprimând preocuparea noastră pentru el, prin empatia de care dăm dovadă, prin înţelegere şi politeţe. Explicăm clientului că timpul pe care îl alocăm este timpul lui. În acest timp îi vom acorda complet toată atenţia noastră ( fără a ne ocupa de absolut nimic altceva).

2. Diagnostic

Dacă nu individualizăm vom genera sau categoriza. Dacă se întâmplă aşa ceva clientul se poate considera lezat până la ruperea contactelor stabilite. În asemenea circumstanţe diagnosticul poate fi dificil de aproximat, sau va reflecta generalizările şi categoriile noastre. În ambele situaţii diagnoza poate fi greşită, deci şi soluţiile, tratamentul şi scopurile pe care le propunem.

3. Pentru tratament în sine

Tratarea clientului ca individualitate poate fi deosebit de importantă pentru imaginea de sine a clientului, a încrederii în sine, pentru motivaţia lui. Cel puţin cu noi clientul trebuie să considere un om „întreg”.

1. Nevoia de a asculta clientul

Clienţii au ceva de spus. Ei fac această comunicare verbal şi non-verbal.a) Verbal clientul poate fi:

Vorbăreţ, supercomunicativ, mustind de amănunte pe care le toarnă asupra consilierului de reintegrare şi supraveghere.

Să supună consilierul de reintegrare şi supraveghere unui test. Clientul ştie ce vrea să spună, dar caută modalitatea cea mai propice de a comunica; se întreabă cum va reacţiona interlocutorul la anumite dezvăluiri; îi e teamă că spune prea multe ăn momentul în care sentimentele îl copleşesc , ca atare, lucrurile se complică şi mai mult sau clientul are sentimentul că apare într-o lumină nefavorabilă.

Tulburat, conştient de disconfort însă nu poate determina exact cauza; prezintă problema într-o manieră care să dea o formă tangilă şi să exprime acest disconfort.

Taciturn, negând orice problemă sau admiţând-o parţial; acceptă ajutorul ( dacă îl acceptă) doar în condiţiile puse el/ea.

Independent de tipul comunicării verbale clienţii nostrii vor exprima două aspecte ale situaţiei lor: elementele obiective (factuale) şi cele subiective (emoţionale). Ambele sunt la fel de reale şi inseparabile, exprimă totalitatea . noi trebuie să dăm un răspuns adecvat ambelor elemente.

b) Non-verbal. Comunicarea poate să fie – legată de tonul relatării, de modul cum este îmbrăcat, machiat, de expresia, ţinuta, gesturile etc.clientului sau de indicii emotive, evitarea contactului vizual, ticuri, mişcarea degetelor, trecerea mâinii prin păr etc.

Important este ca noi să observăm şi recunoaşte asemenea indicii, să analizăm dacă ele se potrivesc cu relatarea clientului sau distorsionează.

La fel de important este să ştim că şi noi comunicăm şi trebuie să comunicăm non-verbal cu clientul.

Actul ascultării, înregistrării, nu este un act pasiv . activităţile pe parcursul „ascultării” pot fi grupate astfel:

- Ajutor acordat clientului pentru a facilita comunicarea.- Asigurarea confortului fizic ( scaun, temperatură, ambianţă, etc).

Esenţial însă rămân condiţiile confortului emoţional. Elementele acestui confort sunt:1. Timpul pus la dispoziţia clientului2. Un climat favorabil generat de atitudinea caldă, receptivă, atentă, empatică a

consilierului de reintegrare şi supraveghere.3. Îndreptarea atenţiei,centrarea în exclusivitate spre client şi nu asupra noastră.4. Deprinderi speciale pentru a satisface nevoi de comunicare particulare ( vezi

tipologiile de mai sus92. Nevoia de a fi acceptat

Acceptarea înseamnă că luăm clientul aşa cum este el, fără nici o condiţionare prealabilă şau discriminare de orice fel, fără să ţinem cont de auto şi heterodescrierea lui sau de dezirabilitate. Acceptarea are uneori înţelesul de acceptare a ceea ce este „rău” în client. Înseamnă şi luarea în considerare a ceea ce este „bun” la el/ea.

Acceptarea este esenţială din următoarele motive:a) Ea este esenţielă pentru stabilirea şi menţinerea relaţiei. O parte a clienţilor noştrii au fost

deja obiectul diferitelor mecanisme de control social – condamnări legale, margianlizare, ostracizare, evitare, reproşuri din partea altora, mustrări de conştiinţă.

b) Capacitatea de a comunica şi aspectele negative ale clientului, chiar dacă nu întrerupe contactul. Acceptarea personalităţii şi problemei clientului nostru, astfel îl putem ajuta mai eficient.

c) Este esenţial pentru aspectele esenţiale ale intervenţiei.3. Nevoia de discuţie confidenţială

Confidenţialitatea implică în activitatea de reintegrare şi supraveghere limitări specifice dar şi aspecte etice şi practice. „Secretele” sunt proprietatea clientului şi el are latitudinea de a decide când şi cum pot fi utilizate, aspectul etic. Aspectul practic este acela că nu putem exercita profesia în afara acestui principiu.Confidenţialitatea este necesară pentru:

a) Diagnostic. Dacă clientul are impresia că nu poate dezvălui informaţii fără ca acest lucru să-i dăuneze, noi nu vom obţine niciodată o imgine de ansamblu asupra cazului. Asistarea pe baza unor informţii parţiale, incomplete nu va fi eficientă.

b) Intervenţie- discuţia confindenţială este es însăşi o parte a intervenţiei. Ea este o metodă de descărcare la nivelul clentului, este o modalitate de a obţine informaţii suplimentare sau noi perspective asupra cazului. Are o valoare în sine, pe care mulţi clienţi o remarcă.

c) Relaţia dintre client şi consilierul de reintegrare şi supraveghere. Confidenţialitatea este un element esenţial în dezvoltarea încrederii dintre cei doi. Încrederea la rândul ei este fundamentală pentru munca de asistare socială şi psihologică.

Planificarea intervenţieiProcesul de dezvoltare a unui plan de intervenţie implică o serie logică de paşi care se

sprijină unul pe celălalt precum construcţia unei case.Fundaţia unui tratament eficient este colectarea datelor de-a lungul unei evaluări

biopsihosociale. După ce el s-a prezentat practicianul trebuie să asculte şi să înţeleagă ce anume spune ( cu tărie) clientul în termeni de origine a factorilor stresori curenţi, status emoţional, reţea socială, sănatate fizică, îndemânări de coping, conflicte interpersonale, stimă de sine, etc.

Datele de evaluare pot să fie colectate printr-o „social history”, examinare fizică, interviu clinic, testare psihologică sau contact cu persoane semnificative ale clientului.

Integrarea datelor de către practician sau de către echipa multidisciplinară este esnţială pentru înţelegerea clientului.Autorii au identificat 6 paşi specofici pentru dezvoltarea unui plan de intervenţie eficient bazat pe date evoluatorii:

1. Selectarea problemei2. Definiţia problemei3. Dezvoltarea obiectivului4. Construirea obiectivelor intermediare5. Creearea intervenţiei1. Selectarea problemei

Deşi clientul poate pune în discuţie o varietate de probleme de-a lungul evaluării, practicianul trebuie să identifice/deceleze cele mai semnificative probleme asupra căror să se concentreze în procesul de tratament. De obicei „a primary problem” va veni la suprafaţă şi de asemenea „secondary problems” pot fi evidente. Iar alte probleme trebuie puse deoparte ca nefiind atât de urgente încât să solicite în acel moment tratament. Un plan de intervenţie eficient poate să aibă de-a face cu doar câteva probleme selectate, altfel tratamentul îsi va pierde direcţia.

Pentru ca problema să fie selectată, pentru practician devine clar faptul că e important să includă opiniile clientului cât şi priorităţile formulate de el/ea. Motivaţia clientului pemtru a participa sau a colabora în procesul de tratament depinde, într-o anumită măsură, de gradul în care tratamentul se adresează nevoilor sale cele mai mari.

2. Definţia problemei

Fiecare individ/client prezintă nuanţe unice în felul în care o problemă se relevă sub aspect comportamental ăn viaţa sa. De aceea fiecare problemă care este selectată pentru tratament centrat, solicită o definiţie specifică lagată de cum se evidenţiază ea la un client anume. Cartea ( „ The complete psychotherapy treatment planer”) oferă asemenea definiţii comportamentale din care să se aleagă sau care să servească drept model pentru cei care o folosesc. Se vor găsi listete astfel în carte câteva sindromuri comportamentale sau sindroame ce pot caracteruiza una din cele 34 de probleme prezentate în carte.

3. Dezvoltarea obiectivului

Următorul pas ăn dezvoltarea planului de intervenţie este cel al stabilirii obiectivului/lor generale pentru rezolvarea problemei ţintă. Aceste declaraţii (formulări) nu trebuie prinse în termeni măsurabili dar trebuie să fie globali, obiective pe termen lung ce indică rezultate pozitive dorite pentru procedurile de tratament.4. Construirea obiectivelor ( scopurilor) intermediare

În acest contrast cu obiectivele pe termen lung, scopurile ( sau obiectivele intermediare) trebuie să fie stabilite într-un limbaj comportamental măsurabil. Trebuie să fie clar când clientul a atins scopurile stabilite; de aceea scopurile vagi, subiective nu sunt acceptabile. Scopurile prezentate în acestă carte sunt destinate să îndeplinească această solicitare legată de responsabilitate . Numeroase alternative sunt prezentate ca permiţând construirea unei varietăţi de posibile planuri de intervenţie pentru aceeaşi problemă prezentată. Practicianul trebuie să exerseze judecata profesională în ce priveşte care scop este mai potrivit unui anumit client.

Fiecare scop trebuie dezvoltat ca un pas către atingerea obiectivului mai general al tratamentului. În esenţă, scopurile pot fi gândite ca o serie de paşi care, atunci când sunt parcurşi, vor rezulta ân atingerea/realizarea obiectivului pe termen lung. Trebuie să fie cel puţin două scopuri pentru fiecare problemă, dar practicianul poate construi oricâte sunt necesare pentru atingerea obiectivului.

Datele de atingerea a ţintelor trebuie să fie listate pentru fiecare scop. Noi scopurile trebuie adăugate la plan pe măsura ce tratamentul progresează. Când toate scopurile necesare au fost atinse, clientul trebuie să fi rezolvat cu succes problemele ţintă.

5. Creearea intervenţiei

Interveţia reprezintă acele acţiuni ale practicianului ce sunt destinate să-l ajute pe client să îndeplinească scopuirle ( obiectivele intermediare). Trebuie să fie cel puţin o intervenţie pentru fiecare obiectiv intermediar/scop.Dacă clientul nu a îndeplinit scopul după intervenţia iniţială, atunci noi intervenţii trebuie adăugate planului.

Intervenţiile trebuie selectate pe baza nevoilor clientului şi a întregului repertoar terapeutic al practicianului (clinician). Acest „planer” cuprinde intervenţii ce pornesc dintr-o gamă variată de abordări terapeutice incluzând terapii cognitive, dinamice, comportamentale, farmacologice, orientate pe familie şi „solution – focused brief therapy”. Alte intervenţii pot să fie scrise de practician pentru a reflecta propria sa pregătire şi experienţă.

Curs XIIExperimentul falsei închisori

Unul dintre experimentele cele mai celebre din toată istoria psihologiei – prin ceea ce a părut să dezvăluie în legătură cu natura umană şi prin felul cum a fost organizat – l-a reprezentat încercarea de a analiza motivele pentru care condiţia de deţinut într-o închisoare constituie o experienţă atât de degradantă. În mod clar, sistemul penitenciar occidental are o mulţime de deficienţe. Dovadă că în închisorile britanice şi americane revoltele au o incidenţă alarmantă.

Este bine că se pune probleme reformării sistemului, dar începutul trebuie să îl reprezinte identificarea corectă a problemelor. Se cer avute în vedere cel puţin trei aspecte majore: gardienii, deţinuţii înşişi şi structura organizatorică, împreună cu ambientul concret al închisorii. Să fie vinovaţi gardienii pentru permanentele tulburări?Ştim că cei care se hotărăsc şă-ţi aleagă o astfel de meserie sunt adesea oameni cu oarecare înclinaţii spre agresivitate şi sadism. O a doua explicaţie este că deţinuţii, fiind în mod natural persoane subversiune şi antisociale, tind să creeze un climat nesănătos, indiferent în ce context social trăiesc. A treia posibilitate este că închisoarea însăşi, clădirea, celulele, lipsa de intimitate şi rigiditatea structurii deputere poartă vina principală.

Fiecare dintre aceşti factori şi toţi laolaltă pot provoca neliniste şi crea tulburări, dar contribuţia lor exactă este greu de dovedit. Cum ar putea ajuta psihologii la înţelegerea problemelor cu care se confruntă sistemul penitenciar? Ideea ingenioasă a unui experiment menit să exploreze situaţia i-a aprţinut lui Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford. Mulţi critici i-au reprosat că a întrecut măsura, dar înainte de începutul experimentului, nimeni nu ar fi putut prevedea desfăşurarea evenimentelor. Experimentul este unul dintre cele mai faimoase – unii ar adăuga şi „unul dintre cele mai infamante” – din analele psihologiei.Philip Zimbardo şi colaboratorii săi de la Universitatea Stanford erau interesaţi să determine cauzele dezumanizării caracteristice închisorilor. Ce-ar fi , şi-au spus ei, dacă membrii obişnuiţi ai societăţii ar putea fi convinşi să joace rolurile de gardieni şi deţinţi într-o închisoare-replică unde să fie reprodus climatul şi viaţa cotidiană ale unei închisori adevărate? Dacă închisoarea –replică nu ar da naştere ostilităţii şi alienării tipice uneia reale, aceasta ar sugera concluzia că trăsăturile de caracter ale gardienilor şi deţinuţilor sunt elemente responsabile pentru toate problemele existente în sistemul penitenciar. Pe de altă parte, dacă în închisoarea fictivă comportamentul seamănă cu cel din închisoarea adevărată, s-ar putea conchide că vina deficienţelor o poartă ambientul concret.

Experimentul a început pe 14.08.1971 la Palo Alto, în California. Liniştea unei dimineţi de duminică a fost sfâşiată de stridenţa sirenelor de la maşinile poliţiei. Echipajele forţelor de ordine străbăteau oraşul în lung şi în lat în căutarea studenţilor subiecţi, care erau ridicaţi de pe la casele lor, în ceea ce semăna cu o vastă operaţiune surpriză „ de arestare în masă”.

Toţi „subiecţii” au fost acuzaţi de câte o infracţiune gravă li s-au enunţat drepturile consituţionale, au fost întorşi cu faţa spre maşina poliţiei cu mâinile ridicate şi cu picioarele depărtate, percheziţionaţi corporal şi apoi tuturor li s-au pus cătuşele, după care au fost urcaţi ăn maşinile poliţiei, pe locurile din spate, şi duşi la secţii. Întreaga operaţiune s-a desfăşurat atât de realist – cu concursul Departamentu Poliţiei din Palo Alto – încât mama unui dintre voluntarii de 18 ani arestat pentru furt cu violenţă, a spus , alarmată: „Ştiam că fiul meu făcuse ceva rău”.

La sosirea în secţia de poliţie, fiecărui suspect i s-au luat amprentele şi li s-a făcut celălte forme de identificare pentru dosarul personal şi pentru fişierele centralizate, apoi toţi au fost conduşi în arest. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile au fost legaţi la ochi şi transportaţi la „închisoarea locală”, unde au fost dezbrăcaţi la piele, examinaţi sumar şi despăduchiaţi, apoi fiecăruia i s-au pus în braţe efectele , cazarmemamentul şi celălalte obiecte pe care închisoarea le împrumută deţinutului. Uniforma consta într-o salopeta largă pe care era imprimat numărul de identificare, pe piept şi pe spate, fără lenjerie de corp; li s-a mai dat câte o bonetă făcută dintr-un ciorap de nylon.

Directorul închisorii a adunat deţinţii şi le-a expus vreo 16 reguli de bază, ale conduitei în închisoare, începând prin a informa că: „ deţinuţii trebuie să se adreseze gardienilor cu formula „Dl ofiţer corecţional” şi încheind cu „nesupunerea la regulili sus menţionate atrage după sine sancţiuni”.

Gardienilor li se spusese di-nainte că sarcina lor este de „a menţine acel grad rezonabil de ordine care să asigure funcţionarea eficientă a închisorii”. Nu li s-au mai dat indicaţii legate de modul cum trebuie să se comporte, în afara celei că era să recurgă la violenţa fizică. Uniformă îi deosebea clar de deţinuţi şi consta în cămăşi şi pantaloni kaki obişnuite, câte un fluier, un baston ca cel al poliţiştilor şi o pereche de ochelari de soare cu lentile refectorizante.

„Gardienii” şi „deţinuţii” fuseseră selectaţi dintr-un grup de 75 de voluntari care au răspuns la un anunţ dat la mica publicitate prin care se solicitau voluntari de sex masculin pentru a participa la un studiu de psihologie referitor la „viaţa de închisoare”, contra sumei de 15 dolari

pe zi, timp de 2 săptămâni. Cei zece deţinţi şi 11 gardieni care au luat parte efectivă la experiment se numărau dintre voluntarii cei mai sănătoşi ( fizic şi psihic) mai maturi şi mai puţin înclinaţi spre manifestări anti-sociale. De fapt, majoritatea o formau studenţii proveniţi din clasa de mijloc.

Deţinuţii şi gardienii urmăreau să petreacă două săptămâni între zidurile „închisorii locale din Stanford”, care se afla , în realitate la subsolul clădirii adăpostit facultatea de Psihologie a Univesităţii Stanford. Această închisoare-replică a fost concepută ca una cât mai neplăcută cu putinţă cele trei celule erau mai mici (2,70 pe 1,80 m) şi în fiecare se găseau câte 3 deţinuţi. Ca într-o închisoare adevărată la ferestre era gratii şi, pe lângă gardieni, mai existau un director al închisorii, un superintendent (Zimbardo), o comisie pentru liberarea condiţionată şi un comitet în faţa căruia se puteau expune revendicăriile şi reclamţiile. Toţi participanţii au căzut de acord să se supună experimentului, în ciuda faptului că li se spusese că „deţinuţii” vor fi realmente supravegheţi, poate chiar hătţuiţi, şi că unele dintre drepturile lor ar putea fi suspendate.

Ceea ce s-a întâmplat în închisoarea fictivă a fost atât de neplăcut şi ar fi putut fi periculos, încât experimentul a trebuit oprit dipă 6 zile. Violenţele şi rebeliunea s-au declanşat la mai puţin de 2 zile de la începerea studiului. Deţinuţii şi-au rupt uniformele şi numerele de identificare, ţipând la gardieni şi înjurându-i, apoi s-au baricadat în celule. Gardienii au pus capăt rebeliunii cu violenţă, folosindu-se de strigătoare de incendiu, au transformat „drepturile”deţinuţilor în „privilegii” care putea fi acordate ăn funcţie de conduita lor şi au încercat să semene discordie între aceştia, întorcându-i pe unii împotriva altora ţi hărţuindu-i în mod sistematic. Unul dintre deţinuţi a manifestat tulburări emoţionale atât de grave ( gândire dezorganizată, crize necontrolabile de plâns şi de ţipăt) încât a fost eliberat numai după o zi.

În a treia zi a expesrimentului, în „închisoare” s-a răspândit zvonul despre un plan de evadere în masă. Această situaţie l-a determinat pe superintendent şi pe gardieni să treacă la diferite măsuri represiv-preventive. În a patra, alţi doi deţinuţi au manifestat simptome grave de tulburări emţionale şi au fost puţin în libertate; unui al treilea i-a apărut, ca exemplu de somatizare, o erupţie pe întrg corpul şi a fost, şi el,eliberat. Pe măsura trecerii timpului, unii dintre gardieni ăncepeau şi compotându-se ca sadism. O observaţie deosebit de interesantă: folosirea forţei, a hărţuieli şi a agresiunii din partea gardienilor se extindea şi sporea cu fiecare zi , în ciuda faptuluică rezistenţa deţinuţilor scăzuse până la a dispărea total. Cu timpul, gardienii ţineau să-şi facă simţită puterea şi în mod indirect, lovindu-şi bastoanele de cauciuc de palmă sau de mobile, plimbându-se fuduli sau adoptând poze extravagante. Pe de altă parte, deţinuţii începuseră să umble bălăbănidu-se neglijent cu ochii în pământ.

Ceea ce, aparent, a dus la oprirea experimentului a fost un comentariu al Christinei Maslach, logodnica lui Zimbardo. Ea a coborât în „închisoare” ca să ia parte la discuţiile cu deţinuţii. Acolo, i-a văzut aşteptând la coadă, legaţi la ochi şi supravegheaţi de gardieni, în faţa toaletei. A izbucnit în lacrimi şi a exclamat: „ Dar e îngrozitor ce le faceţi băieţilor ăstora.” Bineînţeles , aceste cuvinte i-au înmuiat inima lui Philip Zimbardo, iar experimetul a încetat, în mod oficial, a doua zi.

Poate pentu că relatările cele mai vii ale acestei experinţe dezumanizante sunt însemnările zilnice ale participanţilor direct implicaţi. Înainte de începerea experimentului, unul din gardieni notase în jurul său că, pacifist cum era, nu-si putea închipui că ar maltrata sau agresa vreo altă fiinţă vie. În a treia zi, aceeaşi persoană părea să-şi savureze puterea de a manipula oamenii. Înainte ca deţinuţii să primească vizite, el îi avertiza să nu plângă fiindcă, în caz contrar, dreptul de a fi vizitaţi le va fi retras, în mod abuziv. Ceea ce îi plăcea, a declarat el , era să aibă un control aproape complet asupra a tot ce se spunea sau se făcea.

În ziua a cincea, au apărut probleme din cauză că un deţinut nou-venit a refuzat mâncarea – un cârnat. Consemnările din jurnalul gardianul arată astfel: „ L-am aruncat în Gaură, ordonându-i să ţină câte un cârnat în fiecare mână. (...) Am hotărât să acţionăm asupra solidarităţii dintre deţinuţi, spunându-i celui mai nou că vor fi toţi pedepsiţi cu suspendarea vizitelor dacă nu-şi mănâncă cina. (...) Mi-am făcut rondul şi am lovit cu bastonul de cauciuc în uşa Găurii. (...) sunt foarte supărat pe acest deţinut pentru că îi nelinisteşte şi le face necazuri celorlalţi. Am hotărât să-l hrănesc cu forţa. (...), dar el nu vrea să mănânce. Am lăsat mâncarea să i se scurgă pe faţă. Simt ură pentru mine însumi din cauză că l-am silit să mănânce, dar simt şi mai multă ură pentru el, fiindcă refuză să o facă.”

După cum este lesne de remarcat, gardienii au devenit din ce în ce mai agresivi şi mai brutali, ignorând indicaţia iniţială de a nu utiliza forţa fizică. Totuşi Zimbardo şi colegii săi au contestat diferenţe de comportament între gardieni, din care doar o treime, credeau ei, manifestau atitudini constant ostile şi degradante ce ar fi putut fi calificate drept sadice.

Pe de altă parte, deţinuţii deveneau din ce în ce mai pasivi şi, pe zi ce trecea, mai căzuţi în deprimare şi neputinţă. Motivul era, poate, conştiinţa faptului că nu putea face nimic ca să-şi îmbunătăţească situaţia sau să controleze evenimentele. De ce, atunci, vorba proverbului, să se mai dea cu capul de pereţi?

Cu tot sfârşitul său prematur, experimentul lui Zimbardo a demonstrat că situaţiile de criză, urâte şi brutale, atât de frecvente în închisori, puteau surveni chiar între cetăţeni corecţi, care nu făceau altceva decât să joace rolurile de deţinuţi şi de gardieni. Fenomenele de dezumanizare apărute în experiment nu pot fie atribuite „personalităţilor deviante ale participanţilor”. Explicaţia cea mai firească este că ambientul din penitenciar constituie cauza esenţială a comportamentului subiecţilor. După cum a afirmat Zimbardo însuşi, cercetarea sa relevat „influenţa hotărâtoare a forţelor sociale şi instituţionale, care pot determina oameni de calitate să comită fapte reprobabile.”

Cât de mare era asemănarea dintre închisoarea-replică şi una adevărată? Opiniile celor cu experienţă directă în materie sunt destul de împărţite. Deţinuţii din secţia de maximă securitate a penitenciarului statului Rhode Island au declarat că au recunoscut tipul de reacţie al aşa zişilor deţinuţi de la Stanford ca fiind corespunzător stărilor de confuzie şi hipersensibilitate a multora dintre cei aflaţi la prima încarcerare. Remarca unui fost deţinut a aruncat o oarecare lumină şi asupra pasivităţii falşilor deţinuţi: Singurul fel în care poţi să rezişti în faţa şefilor (din închisorile texane) este să te retragi în tine însuţi, atât din punct de vedere fizic cât şi mintal-literalmente te faci cât mai mic posibil. Astfel te dezumanizează. Ei nu vor să le creezi probleme în închisoare.”

Philip Zimbardo a organizat o închisoare fictivă în scopul de a cerceta neajunsurile sistemului penitenciar. A descoperit astfel că cetăţeni responsabili căror li se ceruse să joace rolul de gardieni s-au comportat într-un motiv dezumanizant cu ceilalţi responsabili, care jucau rolurile deţinuţilor. Acesta demonstrează că ambientul şi structurile de putere din închisoare sun factori declanşatori ai ororilor care se potrec în penitenciare şi nu în primul rând firea sadică a corpului de supraveghetori sau natura antisocială a delicvenţilor închişi. În mod concret, structurile de putere din închisori pretind gardienilor să-şi pedepsească deţinuţii pentru abateri de la reguli, iar aceştia nu au nici o posibilitate de a-şi exercita un oarecare control asupra ambientului. Totuşi cercetarea întreprinsă de Zimbardo nu a respins explicaţiile alternative şi sunt motive să credem că personalitatea unui criminal este diferite de cea a unui om normal.

Pe lângă că a furnizat informţăă noi în legătură cu sistemul penitenciar, experimentul a suscitat importante controverse de natură etică. După Zimbardo, cercetarea trebuie judecaţă

după criteriul „rentabilităţii ştiinţifice”, adică, după cum beneficiile depăşesc costurile. Într-un experiment în care pentru unii participanţi, costul a inclus mai multe zile de detenţie îngrozitoare de suferinţă şi umilire, beneficiile s-ar cere să fie într-adevăr, foarte substanţiale. După părerea multora, experimentul a reprezentat un caz tipic de coduri care au depăşit de departe beneficiile, iar cercetarea nu ar fi trebuit să aibă loc.