METODA OBSERVAŢIEI

Dintre toate tehnicile de cercetare utilizate în sociologie, observaţia este poate cea

mai importantă. Nimic nu poate înlocui contactul direct al cercetătorului cu terenul, şi nici

o altă tehnică nu este capabilă să sugereze atâtea idei noi. De altfel este greu de investigat

un studiu de comportament în care observaţia să nu joace nici un rol. Informaţiile de reţinut

din cadrul unei anchete trebuie să se bazeze pe o fază iniţială de observare, altfel

cercetătorul n-ar avea nici o idee reală despre ceea ce studiază, iar introducerea de măsuri

elaborate încă din stadiile anterioare ale proiectului diminuează confuziile din cercetare şi

neînţelegerea punctelor de vedere imaginate la începutul anchetei.

Cercetarea sociologică oferă multe indicii în sprijinul observaţiei. Majoritatea

studiilor importante au recurs la observaţie directă, fie că este vorba de studiile sociologice

de la Şcoala din Chicago, asupra populaţiei din Middletown sau Younce City, de

experimentele Hawthorne1, Street Conectar City, de studiile desfăşurate în spitale sau în

organizaţii (birocratice).

Observaţia prezintă un serios dezavantaj în raport cu tehnicile de anchetă

impersonale. Observatorul trebuie să opereze începând de la o poziţie particulară într-un

spaţiu fizic şi social determinat, având o perspectivă limitată. Poziţia sa particulară nu-i va

permite să vadă decât o parte din situaţia socială a sistemului examinat. În plus structura

sistemului poate să-l pună în imposibilitate de a schimba poziţia (focalizarea).

De exemplu se poate întâmpla ca observaţia unei crize sau unui conflict în sistem

organizat, să necesite o deplasare liberă de la un cadru la altul. Asemănător, observaţia

unui sistem stratificat din interiorul acestuia este mai dificil de efectuat, astfel că

cercetătorul se regăseşte prin urmare în imposibilitatea de a observa de aproape

interacţiunea între persoanele ale căror statut este superior sau inferior actorului -

observator.

Observarea unei situaţii sociale poate să fie dezinteresată, participativă, sau

deconspirantă, ori clandestină. Observatorul dezinteresat rămâne în afara situaţiei pe care o

studiază, cel participativ îşi asumă un rol şi se angajează în limitele cadrului său de

observaţie. Observatorul desconspirat se identifică cu un anchetator în viziunea persoanei

observate, iar cel clandestin nu. Aceste două clasificări se întrepătrund, observatorul

dezinteresat putând să fie descoperit.

1 Landsberger, Henry A. (1958) Hawthorne Revisited, Ithaca, NY: Cornell University.

1

Observaţia efectuată de Raymond William Firth în Tikopia2 a fost desconspirată şi

participativă, pe când cea a celor trei psihosociologi ce studiau un cult a fost participantă şi

clandestină3. Observatorul aşezat la un birou în capătul sălii de observaţie, la ultima

experienţă în Hawthorne4 exercita o observaţie desconspirantă şi dezinteresată. Observaţia

făcută de Henle and Hubble (1966) 5 care înregistrau conversaţiile studenţilor ascunşi sub

păturile din dormitoare, era şi ea clandestină şi dezinteresată.

Dezinteresul şi participarea sunt chestiuni reflectate de gradul observaţiei, astfel că

în anumite cazuri, observatorul participativ constituie unul din actorii principali ai situaţiei

studiate, fiind vorba despre o caracteristică a “cercetării-acţiune”, în care observatorul este

el însuşi un “agent de schimb”6. În alte cazuri, participarea observatorului poate fi relativ

pasivă şi constă spre exemplu, doar în a asista la reuniuni. Observatorul deconspirat poate

anunţa public obiectivele şi metodele sale sau se îngrijeşte a face cunoscut că este angajat

într-un studiu, fără a preciza altceva în plus. Având forme diferite, observaţia clandestină a

fost practicată de la începuturile ştiinţelor sociale, dar este greu de precizat o cercetare în

care aceasta a oferit rezultate importante. Problemele sociologice bazate pe observaţia

clandestină sunt minore. Printre cei ce au folosit această forma de anchetă, amintim ca

exemplu studiul conversaţiilor telefonice şi studiul asupra reacţiilor şoferilor la luminiţele

de avertizare. Utilizarea observaţiei clandestine pentru studiul formelor de interacţiune

socială mai puţin publice (mai ales când necesită echipament de spionaj, microfoane

disimulate, obiective telescopice etc.) ridică serioase probleme etice şi deontologice.

Observaţia descoperită poate provoca o serie de distorsiuni ale situaţiei observate

ce sunt imputabile prezenţei observatorului, (acel participant poate schimba direcţia

lucrurilor). Ca simplu observator dezinteresat, prezenţa sa poate împiedica fenomenele de

interacţiune care s-ar realiza în absenţa sa. Pentru a da un exemplu elementar, ar fi absurd

să întreprindem un studiu al conversaţiilor din maşinile aflate în staţionare plasând un

observator pe bancheta din spate a fiecărei maşini. Influenţa observatorului asupra situaţiei

observate nu este singura problemă, trebuie ţinut cont în oglindă şi de influenţa situaţiei

asupra observatorului. Spre exemplu, chiar şi observatorii participativi experimentaţi au

fost martori de mai multe ori la dificultăţile apărute în consemnarea mentalităţilor din

2 Firth. R. (1936), We the Tikopia: A Sociological Study of Kinship in Primitive Polynesia London: Allen and Unwin.3 Festinger, L., Rieken, H.W., Schachter, S. (1956), When Prophecy Fails. Minneapolis: University of Minnesota Press;4 Roethlisberger, F. J., and W. J. Dickson. , (1966), Management and the Worker, Harvard University Press;5 Henle, Mary, Hubble, M.B. (1966), Egocentricity in adult conversation, The Journal of social psychology.6 Elliott, J.(1991), Changing contexts for educational evaluation: The challenge for methodology. Studies in Educational Evaluation, Vol. 17

2

mediul generat în cadrul grupului (de prieteni).

Pe măsură ce observatorul analizează cunoştinele asupra subiecţilor, el se angajează

din ce în ce mai mult în relaţii cu aceştia. S. Schwartz (1991)7 descrie o experienţă a

acestor grupuri în prima fază a atribuţiilor sale de observator descoperit şi liber într-un

spital psihiatric. “În cursul primelor săptămâni de cercetare mi-a devenit clar faptul că nu

puteam considera membrii spitalului ca obiecte de anchetă, aşa cum fiecare fusesem

învăţaţi să facem. Nu era suficient să mă identific eu-însumi ca sociolog cu o atitudine

specifică şi o problemă de rezolvat. Un rol astfel definit ignora importanţa relaţiilor de la o

persoană la alta, preferabil cele ale unui observator la obiecte de observaţie.

Astfel încă de la începutul cercetării mele am înţeles că relaţiile mele cu alţi

membri ai spitalului trebuie să fie cele ale unei fiinţe primare (numite “căutător”) cu una

secundară (numit “bolnav”' sau “membru al personalului”), totuşi mi-au trebuit mai multe

săptămâni pentru ca relaţiile mele de muncă, zilnice, să fie pătrunse de aceste descoperiri şi

să le pot utiliza în mod util în activităţile mele. Astfel că acest “eu” care conducea

observaţia în funcţie de alţii, se angajase faţă de ei şi abia apoi executa un rol. Fiinţa umană

trebuie să-şi domine rolul de entitate, înainte de a se fi acceptat în rolul unui sociolog. Dacă

acceptam aceste relaţii împărţite între bolnavi, personal şi eu-însumi, dacă aveam

sentimentul că similitudinile noastre sunt mai numeroase decât diferenţele şi că ele erau

mai importante pentru condiţia nouă, atunci puteam cu încredere, să mă diferenţiez de cel

observat pentru a abandona rolul partenerilor care observă”.

Hârtia şi creionul reprezintă instrumentele principale ale sociologului care practică

observaţia şi a şti să iei notiţe reprezintă o sarcină în care tehnicile esenţiale se preocupă de

eliminarea omisiunilor şi de utilitatea informaţiilor notate. Regulile proprii pentru luarea de

notiţe pe termen scurt sunt aceleaşi în sociologie, ca şi cele din alte ştiinţe precum zoologia

sau arheologia. Notiţele trebuie să fie luate imediat după observare şi trebuie să permită

răspuns la întrebări capitale8 (cine?, ce?, când?, de ce?, cum?) fără omisiunea informaţiilor

generale ce sunt necesare în cercetarea propusă.

Debutantul este adesea surprins să descopere că petrece mai mult timp pentru a lua

notiţe decît pentru a observa el-însuşi. A vedea şi a auzi nu sunt decât o parte a unei serii de

problematici întâlnite în cadrul procesului de observaţie. Observatorul trebuie să înveţe să

noteze orice, de la persoanele prezente, timpul şi temperatura unei piese; să înveţe să

privească înfăţişarea oamenilor, ţinuta vestimentară, gesturile, deplasarea şi deasupra

7 Schwartz, Sharon, Link, B.(1991), Sociological Perspectives on Mental Health: An Integrative Approach, 8 Giddens, A. (2000), Sociologie

3

tuturor, să asculte ce se spune în comunicarea (dialogul) dintre indivizi.

Prin obişnuinţă9, mulţi observatori reuşesc să atingă o abilitate deosebită, ei fiind

capabili să observe mai multe persoane în acelaşi timp şi să reţină pasaje ale conversaţiei.

Această chestiune necesită însă o îndelungată practică şi autodisciplină. Pentru a fi un bun

observator trebuie ca individul să dispună de o serie de deprinderi sociale, să ştie să asculte

şi să vadă, să îi asculte pe alţii în loc să reacţioneze direct la cuvintele lor şi să poată evita

neatenţia care intervine atât de des într-o discuţie obişnuită.

În schimb satisfacţiile muncii sunt extrem de importante. Observatorul antrenat

vede şi aude mai multe decât anturajul său, iar sensibilitatea acumulată pe parcursul muncii

sale transformă orice persoană din câmpul său de observare într-una mai interesantă şi

adesea mai atrăgătoare.

Regulile unei bune observaţii se aseamănă cu cele ale unui dialog. Nimic

surprinzător: discuţiile constituie un caz particular al observaţiei. În acelaşi timp diferenţele

sunt la fel de importante ca şi asemănările.

REGULILE OBSERVAŢIEI

Condiţiile prealabile

1. Înainte de a începe munca pe teren, observatorul trebuie să fie familiarizat în

întregime cu obiectivele cercetării sale.

2. Tehnicile de observaţie şi luarea notiţelor trebuie cunoscute dinainte şi dacă este

necesar, repetate pentru obţinerea unor proceduri similare pe teren.

3. Înainte de a începe observaţia, observatorul trebuie să stabilească o listă de

control a elementelor pe care doreşte să le observe.

Procedura

4. Observaţiile trebuie să fie notate în teren, în măsura în care circumstanţele o

permit, iar dacă acest lucru nu este posibil, se vor nota ulterior cât mai repede.

5. Diferenţele de timp admisibile între observaţie şi notare se măsoară în minute sau

atunci când există condiţii dificile, în ore. Observaţiile păstrate în minte temporar (pâna a

doua zi) sunt considerate ca pierdute datorită distorsiunilor temporale şi subiectivităţii

cercetătorului.

6. Raportul între timpul petrecut cu observaţia şi timpul petrecut cu luarea de notiţe

este funcţie de natura cercetării, dar în acest sens nu se va restrânge luarea de notiţe pentru

9 Vidich, A. J, Bensman, J., Stein, M. R. (Eds.). (1975), Metropolitan communities. Urbanism as a way of life. American Journal of Sociology

4

a se mări timpul pentru observaţii.

7. Observatorul nu trebuie să uite că face parte el însuşi, din subiectul observaţiei,

şi că trebuie să-şi noteze propriile acţiuni pe durata observării.

Conţinutul

8. Notele trebuie să includă data, ora şi durata observării, locul exact (cu hărţi,

fotografii şi schiţe dacă este necesar şi posibul), circumstanţele, persoanele prezente şi

codul lor, cât şi rolul atribuit observatorului, aparatajul şi echipamentul utilizat, aspectele

determinate ale mediului înconjurător (temperatura, lumina, zgomotul etc.) şi modificările

eventuale.

Exemplu:

Greşit Corect

Se vede pe faţa lui că a participat la crimă. Sângele îi inundase faţa şi vorbea repede descriind crima.

Mă privea cu un zâmbet amical. Mă privea şi zâmbea.

Era îmbrăcat ca un miner. Purta o salopetă albastră, o vestă din piele de culoare închisă şi cizme de armată noi.

Infractorii făceau glume proaste pierzându-şi teama de poliţie.

Aproximativ zece infractori se legau de poliţişti strigând fără încetare “gaborii pe ei” şi alte fraze ce nu pot fi reproduse.

9. Pe parcursul observaţiei ipotezele ce nu pot fi verificate, deducerile sau remarcile

asupra caracterului sau personalităţii subiecţilor trebuiesc eliminate.

10. Conversaţiile şi dialogurile trebuie redactate în stilul direct. Chiar dacă un

rezumat complet este imposibil, rezumatele trebuie să fie notate la persoana întâi.

11. Opiniile şi deducerile ce au reieşit din notele observatorului trebuie să fie notate

separat într-un jurnal de cercetare la intervale regulate.

Condiţii de formulare

12. Notiţele trebuie să fie notate imediat ce este posibil pentru a le aduce corecţiile

şi adăugirile necesare.

13. Notiţele trebuie să fie clasate provizoriu prin elaborarea unui sistem de

ierarhizare şo organizare prestabilit.

Observatorul poate acumula o cantitate de material într-un timp relativ scurt.

Astfel, un observator participativ care utilizează cinci pagini din agenda sa de lucru (cifră

modestă) redactate în urma unui eveniment observat va acumula mii de pagini în mai puţin

de zece luni. Pentru a păstra controlul asupra unui material bogat este necesară existenţa

unui set de clasificare esenţial. Cercetatorul va numerota şi va clasa notiţele într-o

modalitate cronologică şi le va împărţi într-un set de fişe. Generic se stabileşte o fişă pentru

5

fiecare persoană, iar orice referinţă interesantă este încorporată acestei fişe cu menţionarea

datei şi trimiterea la numărul notiţei corespunzătoare.

OBSERVAŢIA DEZINTERESATĂ

Observaţia dezinteresată are ca obiectiv principal un actor social în situaţia sau

situaţiile în care acesta poate fi observat, astfel încât cercetătorul se poate angaja cu

subiecţii observanţi în relaţii fără ca acest fapt să aibă repercursiuni negative asupra muncii

sale. Actul de observare se limitează la caracteristicile fizice ale persoanei atunci când se

studiază compoziţia socială a mulţimilor sau a diferitelor grupuri. În alte cazuri,

observatorul este complet ascuns (disimulat) în raport cu subiecţii pe care-i observă,

eventual se află în spatele unui ecran cu vizibilitate unilaterală sau doar ascultă la un

microfon. Absenţa legăturii observatorului cu subiectul constituie caracteristici esenţiale

ale acestui gen de situaţie. Totuşi observatorul va trebui prin mijloace obişnuite, să se

ferească de sursele de distorsiune şi erori posibile.

Exemplu de observaţie

“Căsătoria” este o ocazie bună pentru rapoarte sociale şi un moment revelator

pentru observatorul acestora. Într-o serie de culturi (vezi cele indiene) sărbătoarea

căsătoriei reprezintă trecerea unei persoane de la o formă de grup la alta, de la familia de

origine la cea a soţului. Căsătoria nu este doar unirea unui bărbat cu o femeie, acest ritual

începând practic din momentul căsătoriei religioase, sub acoperişul tatălui tinerei fete şi

continuând la un moment dat cu un ceremonial oficial, denumit sărbătoare civilă.

Circumstanţele unui mariaj permit mai multe precizări în legătură cu raportul dintre

cele două ceremonii. Mariajul religios poate avea loc cu câteva luni mai înainte, iar dacă

ceremonia “civilă” nu are loc la timpul desfăşurării anchetei, cercetătorul poate observa

faptul că soţii trăiau provizoriu în casa tatălui tinerei, iar relaţiile sexuale le erau premise.

Anunţarea unui copil, ar fi reclamat trecerea imediată sub acoperişul familiei soţului. Însă,

odată “ieşită” din casa părintească tânăra soţie nu ar mai fi putut pretinde bani sau orice

formă de ajutor, (presiune asupra tatălui său). Aceasta (tânăra soţie) estima însă că zestrea

sa nu era încă completă şi dorea în consecinţă să conducă încă puţin timp în casa de

origine.

OBSERVAŢIA PARTICIPATIVĂ

Observaţia participativă surprinde cercetarea întregului sistem, astfel că obţinerea

informaţiilor care provin din exterior sunt cuplate cu cele ce decurg din experienţa

6

subiectivă proprie. În acest timp poziţia observatorului participant are două inconveniente

serioase: primul, există posibilitatea de a aduce pe terenul de observaţie un comportament

care, fără participarea sa nu ar fi apărut, iar ca membru al unui grup, el stabileşte

responsabilităţi, angajamente şi sentimente care scapă obiectivului său. Majoritatea

observaţiilor participative sunt parţial deformate prin efectul statutului observatorului

asupra situaţiei sociale sau a sistemului observat. Cu rare excepţii, observatorii participativi

au beneficiat întotdeauna de un statut înalt conferit în cadrul sistemului observat.

Observaţia participativă constă în participarea în mod real la viaţa şi activitatea

subiecţilor observaţi, conform categoriei de vârstă, sex sau statut în care cercetătorul se

situează negociind cu gazdele sale (Laburthe-Tolra)10.

Etnologul - arhetip al observatorilor participativi - este puternic şi bogat în ochii

populaţiei indigene. Dacă este adoptat, precum R. Firth în Tikopia, acest lucru se va

petrece într-o familie de rang înalt, iar punctul de vedere indigen pe care şi-l va însuşi va fi

mai apropiat de cel al unui şef decât de al unui sclav. Wamen şi echipa sa cunoşteau mai

bine clasa superioară din Yankee City faţă de clasa inferioară cu care aveau mai puţine

puncte în comun. S. Schwartz, în timpul studiului sau despre spitalele de psihiatrie, era

colaboratoarea şi asociata directorului spitalului. Asimilat astfel, cercetătorul prezintă un

statut apropiat de vârful ierarhiei.

Observaţia participativă mai ridică încă o problemă delicată, dar destul de

frecventă, legată de faptul că adaptând comportamentul şi atitudinile noului său mediu,

observatorul îşi modifică codul său de referinţe personale şi admite ca evidente lucruri care

pentru un studiu, ar reclama o explicaţie.

Se poate întampla ca observatorul să fie capabil de a confunda rolul său de sociolog

cu cel de participant. Multe anchete au fost abandonate pentru că anchetatorul nu putea

scăpa de presiunile contradictorii de genul celor pe care Schwartz le-a întâlnit în spitalul de

psihiatrie. În alte cazuri un participant îl poate anihila complet pe observator. Exemplele

sunt numeroase: etnologii au devenit indigeni, un criminolog binecunoscut a devenit

criminal iar cu altul, introdus pe bază de voluntariat în penitenciar pentru a studia

organizarea socială de aici a fost atât de impresionat de ceea ce a trăit aici încât a

abandonat sociologia, consacrându-şi toată viaţa pentru reforma sistemului penitenciar.

White, al cărui studiu Street corner society11 a devenit un clasic al observaţiei participative,

a propus următoarele reguli (principii) ce îşi menţin şi astăzi validitatea:

10 Mucchielli, A. (2002), Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale11 Whyte, W. F.(1955), Street corner society. 2d ed. Chicago: University of Chicago Press.

7

Principiile observaţiei participative

1. Explicaţia pe care trebuie să o daţi din rolul vostru trebuie să fie scurtă şi simplă;

2. Explicaţia trebuie să fie generală pentru a acoperi toate categoriile de lucruri pe

care va trebui să le întreprindeţi. Activitatea dumneavoastră ulterioară va fi rezonabilă fără

a fi necesar să recurgeţi din nou la explicaţii.

3. Căutaţi printre persoanele studiate pe cele ce sunt ele însele observatori abili şi

care sunt mai bine plasaţi pentru a observa. Dacă reuşiţi să-i faceţi interesaţi, vă vor fi de

mare ajutor atât pentru culegerea de date, cât şi pentru interpretarea observaţiilor. Acest tip

de persoană este denumit de către etnolog “informatorul privilegiat”;

4. Nu urmăriţi o “asimilare totală”, nu este nici posibilă, nici de dorit;

5. Nu este necesar să reacţionaţi ca alţii, este suficient să afişaţi un interes amical în

privinţa lor şi a activităţii lor. Orice aparenţă de dezaprobare sau condescendenţă ar

periclita succesul cercetării;

6. Nu fiţi zgârcit cu timpul dumneavoastră şi menţineţi contacte frecvente.

Observaţia nu va releva mare lucru dacă nu aţi conlucrat o anumită perioadă de

timp cu oamenii. Evitaţi să luaţi parte la un conflict care împarte (dezbină) grupul, mai

puţin în cazul în care studiul se limitează la grupul pe care-l susţineţi.

Observarea participanţilor, deşi tehnică, se aplica nu numai studiilor longitudinale,

ci se adaptează după aceste principii şi anchetelor mult mai scurte. Robert Pages12 îl

numeşte reportaj psihosociologic şi oferă un exemplu în studiul său ce priveşte la marşul

afro-americanilor din Washington la data de 28 august 1963.

EXPERIMENTUL SOCIOLOGIC

Experimentul este o “observaţie controlată”. Dacă observaţia simplă nu relevă

legăturile cauzelor şi efectelor, observatorul recurge la manipulare, adică modifică un

element din termenul observaţional şi înregistrează consecinţele acestei schimbări. Prin

aceasta, observatorul devine experimentator.

Un experiment cuprinde trei etape: observarea unei situaţi iniţiale, modificarea

acestei situaţii de către experimentatori şi observarea consecinţelor. Pentru a fi instructivă

experienţa trebuie să prezinte şi alte caracteristici: a) situaţia observată trebuie să fie

reprezentativă pentru o categorie de situaţii naturale: b) nu trebuie să aducem decât o

modificare, mai multe schimbări influenţând cercetarea cauzelor şi devenind dificilă; c)

12 Pages, R. (1963), Despre reportajul psihosociologic cu privire la marşul civil din Washington, Revista franceză de sociologie nr. 4.

8

pentru a fi siguri de consecinţele observate, de faptul că acestea sunt rezultatul modificării

aduse de anchetator, se procedează la o împărţire a terenului observaţional în două părţi

identice şi nu se modifică decât o parte a acestuia, cealaltă fiind păstrată ca element de

control.

Experimentul este o tehnică de cercetare clasică în fizică şi chimie iar în biologie

de asemenea sunt cuprinse două ramuri, una experimentală, alta non-experimentală.

Astronomia şi geologia sunt neexperimentale. Dificultăţile specifice experimentării asupra

subiecţilor sunt încă o realitate pentru sociologie, dar şi pentru toate celelalte ştiinţele

sociale cât şi pentru ştiinţele medicale.

Spre exemplu farmacologia umană şi veterinară îşi obţine informaţiile din

experienţele controlate cu mare atenţie. Medicamentele noi destinate oamenilor sunt

întotdeauna experimentate pe animale (dar acest lucru ridica din ce în ce mai multă

opoziţie din partea organizaţiilor care lupră pentru apărarea drepturilor animalelor cât şi

din punct de vedere moral-etic) înainte de a fi verificate pe organismul uman.

Însă farmacologia umană nu poate recurge decât într-o mică măsură la experimente

de acest fel, iar majoritatea acestor experimente sunt imperfecte din varia motive. Nu se

poate trece la experimente cu medicaţie asupra oamenilor când există un pericol de moarte

sau grave vătămări, mai ales în cazul medicamentelor necontrolate. Dozele excesive şi

periculoase nu pot fi experimentate pe indivizii umani. Pe de altă parte efectele psihologice

pe termen lung ale dozelor slabe nu pot fi controlate pe subiecţi umani deoarece ei ar trebui

să îndeplinească o şedere pe o perioadă lungă de timp în laborator. Chiar şi efectele

psihologice pe termen scurt sunt dificil de studiat pe subiecţii umani, aceştia având tendinţa

să-şi formeze reacţiile faţă de medicament în funcţie de elementele sociale şi psihologice,

în loc să reacţioneze direct faţă de proprietăţile farmacologice ale medicamentului

administrat.

Majoritatea medicamentelor administrate cu titlu experimental produc asupra

oamenilor “efecte placebo”: o ameliorare datorită încrederii bolnavului într-o vindecare,

fără legătură cu propria acţiune a medicamentului. Se produce astfel efectul placebo cu

ajutorul pilulelor ce conţin substante neutre, aceste efecte având deseori o importanţă

suficientă pentru a disimula în întregime efectele unui medicament. Experimentarea trebuie

să fie protejată de experimentatorul însuşi, deoarece s-a dovedit că cercetătorul care

administrează medicamentele bolnavilor împărţiţi în grupuri experimentale şi grupuri ele

control, îşi modifică comportamentul în funcţie de grup şi astfel rezultatul experimentului

este contaminat. Pentru a evita această situaţie, se recurge la experimentul de tip dublu-

9

mascat. Astfel organizarea experimentului este se face în aşa fel încât cercetătorii ce

administrează medicamentele să fie incapabili în a distinge subiecţii experimentali de cei

din grupul de control. Dar nu toate medicamentele au acelaşi efect: anumite substanţe au

efecte care nu pot fi reproduse de falsele medicamente administrate subiecţilor de control.

Toate aceste dificultăţi fac ca experimentele farmaceutice asupra subiecţilor umani să fie

infructuoase, puţin concludente sau chiar înşelatoare, iar efectele medicamentelor

administrate miilor de oameni prin vânzare să fie în mare parte necunoscute.

Sociologii au fost atraşi dintotdeauna de experimente, începând cu Auguste Comte

(1798-1857, iniţiatorul pozitivismului sociologic). John Stuart Mill (1806- 1873), filozof

englez a elaborat cu succes logica metodei experimentale, fapt care l-a obligat pe Comte să

recunoască importanţa experimentului în domeniul ştiinţelor sociale.

Termenul “experiment social” a fost adesea aplicat oricărui eveniment instituţional

căreia i se observau rezultatele prin intermediul metodelor întâmplătoare. Comunicaţiile

utopice apărute pe lângă fermierii din secolul al XIX, diferitele tentative de a găsi în marile

oraşe, o repartizare a mediilor pe cartiere în scopul de a reduce (secesionismul) separarea şi

pentru a ameliora rezultatele şcolare au fost codificate drept experimente sociale. Astfel de

inovaţii sunt interesante dar nu au decât o legătura slabă cu experimentele de laborator.

Psihologia este singura dintre ştiinţele umane în care experimentarea în sine şi

exprimentul s-au instalat cu succes încă de la începuturile sale. Încă de acum un secol

laboratoarele de psihologie aflate în marile universităţi germane se angajaseră în

experimente de laborator ce necesitau control şi măsurători de specialitate.

Laboratorul modern de psihologie socială şi nenumăratele experimente ale

grupurilor mici sunt legate de această tradiţie, însă psihologia socială rămâne singura

ramură a cercetării sociale contemporane în care experimentarea în laborator constituie

metoda dominantă. Celelalte forme de experimentare sociologică au fost mai degrabă

dezamăgitoare. S-au făcut mici progrese în acest domeniu de la publicarea lucrării lui

Chapin, F. Stuart “Experimental Designs in Sociological Research” (N.Y and London,

Harper and Bros, 1947).

Cele nouă experimente sociologice au fost adunate de Chapin şi efectuate sub

conducerea sa în dorinţa de a evalua efectele procesului de ajutor social şi au constat în

compararea unui grup experimental ce primise un “tratament” presupus favorabil, cu un

grup de control.

“Tratamentele constau în experimentarea scoutismului pe un eşantion de

adolescenţi, atribuirea de locuri de muncă şomerilor, o campanie electorală “afectivă” în

10

opoziţie cu cea “raţională”, promovarea igienei în familiile siriene din mediul rural,

încercări de reducere a delincvenţei, găzduirea familiilor de delincvenţi, obţinerea unei

diplome de învăţământ superior ca factor de promovare economică, analiza influenţei

spaţiului de locuit asupra procentajului de bolnavi de tuberculoză într-un mare oraş.

Aceste experimente ne ajută să înţelegem de ce cercetătorii au considerat

experimentarea ca o pe o metodă binevenită din punct de vedere teoretic dar ce are o

aplicabilitate practică mai eficientă decât s-a presupus iniţial.

a) Pentru majoritatea acestor studii, autorul a trebuit să se obişnuiască cu o schemă

de experimente incomplete. El a fost obligat să se acomodeze cu o schemă “'transversală”

utilizând datele celor două grupuri obţinute după un tratament experimental, raportându-se

retroactiv la perioada de dinainte de tratament.

Pentru anumite experimente cu greu s-a obtinut o schimbare observabilă dat fiind

slăbiciunea efectelor tratamentelor asupra comportamentului general al subiecţilor. Dacă

considerăm de exemplu experienţele desfăşurate aspra participării studenţilor la activitatea

în îndeplinirea programului vedem că diferenţele între grupurile de experiment şi cel de

control, deşi în direcţia aşteptată, sunt nesemnificative. De altfel, efectele placebo care

constinuie un obstacol în experimentarea farmacologică apar sub forme similare şi în cazul

experimentelor sociologice.

În cercetarea lui Stuart Dodds13 (Controlled experiment on rural hygiene in Syria)

care studia efectul unui program de ameliorare a igienei orăşenilor sirieni, oraşul în cauză a

fost martorul unui progres spectaculos după un tratament de doi ani.

În sfârşit, dorinţa ca grupul de experiment şi de control să fie strâns monitorizate

înseamnă practic coborarea la faza structurării sociale. Când Christianson14 şi Burns de

exemplu au studiat efectele obţinerii unei diplome asupra reuşitei economice, ei au dorit ca

grupul experimental de licenţiati şi grupul de control din cercetare ce abandonaseră studiul,

să prezinte aptitudini egale. Dar continuarea studiilor fiind strâns legată de rezultatele

şcolare, cercetătorii au găsit puţini studenţi care, având rezultate bune, să fi abandonat

studiile, astfel încât eşantionul iniţial a scăzut de la 290 la 46. Acestia fuseseră deja obligaţi

să-l reducă de la 1194 la 290 pentru a monitoriza vârsta, sexul, profesia tatălui, originea

părinţilor.

13 Hart, H. Reviewed work(s): Experimental Designs in Sociological Research. by F. Stuart Chapin Social Forces, Vol. 27, No. 1 (Oct., 1948 - May, 1949)14 Christianson, J.B., Lawton R. Burns, (2004), Journal of Health and Social Behavior, Vol. 45, Extra Issue: Health and Health Care in the United States: Origins and Dynamics.

11

Reducerea eşantionului utilizabil la mai puţin de 5% din eşantionul iniţial constituie

o procedură costisitoare şi prezintă inconveniente atât teoretice cât şi practice, eşantioanele

finale conţinând subiecţi cu configuraţii neobişnuite ale caracteristicilor. De altfel demersul

experimental presupune ca experimentatorul să păstreze controlul absolut al situaţiei din

momentul în care subiecţii sunt selecţionaţi până în momentul în care ultimele măsuri sunt

exercitate. În cadrul experimentului este necesară divizarea dintre subiecţi în grupuri de

control şi grup experimental, ceea ce implică fie posibilitatea unui trageri la sorţi, fie

posibilitatea monitorizării eşantionului iniţial în aşa fel încât primul membru al fiecărui

cuplu monitorizat să aparţină grupului de experimental, iar al doilea grupului de control.

De asemenea este necesară împiedicarea subiecţilor de a abandona situaţia

experimentală înainte de terminarea experimentului, deoarece orice abandon dăunează

condiţiilor de cercetare stabilite. Experimentatorul măsoară caracteristicile semnificative al

celor două grupuri şi se asigură ca fiecare membru al grupului experimental suportă în

condiţii favorabile tratamentul primit. Cei din grupul de control nu numai că nu sunt supuşi

tratamentului, dar nici nu sunt influenţaţi indirect de acesta. De asemenea cercetătorul

trebuie să se asigure că cele două grupuri pot fi interpelate pentru a putea reface, după

randament, toate măsurile iniţiale. Nici una din aceste condiţii nu este uşor de îndeplinit

când un număr mare de persoane trebuie reunite pentru lungi perioade de timp.

Câteva cercetări au avut şansa de a putea depăşi aceste dificultăţi cu succes - cele

de la Hawthorne, Research Branch, cele de la caverna vagabonzilor din Sherif, putând avea

un control bun asupra subiecţilor. Dar în condiţii obişnuite sociologul este obligat să se

limiteze la un plan de experiment imperfect, fie să lucreze în laborator unde poate controla

planul, cu preţul unei reduceri, simplificări a situaţiei de studiat.

Experimentele de laborator

Laboratorul este un loc închis, plasat sub controlul unui cercetător şi dotat cu un

echipament ce permite efectuarea mampulărilor şi măsurătorilor necesare. Mediul de

laborator este prin definiţie artificial, nereproducând decât aspecte ale mediului natural de

care cercetătorul doreşte să ţină cont. Nu putem fi niciodată siguri că acest proces de

selecţie nu aduce modificări necontrolate ale mediului înconjurător. Cercetătorii cu o

anumită experienţă a acestui tip de lucru, sunt conştienţi că procesele observate în laborator

(in vitro) nu sunt totdeauna identice cu cele din mediul natural (în viu/in vivo).

Cvasitotalitatea cercetărilor asupra proceselor sociale efectuate în laborator, sunt de

psihologie socială, atingând în acest fel şi psihologia şi sociologia. Laboratorul tipic de

12

psihologie15 este o sală de dimensiuni medii, situat într-un imobil universitar sau institut de

cercetare, echipat cu table, scaune şi ecrane dispuse în mod diferit, camere video şi alte

aparate de înregistrare audio, calculatoare şi având în dotare şi de o sală de experimentare

în oglindă. Un mare număr de experimente de psihologie socială au utilizat studenţi ca

subiecţi în experimente, pentru că sunt inteligenţi, cooperanţi şi la “îndemână.”

S-a spus chiar că psihologia socială modernă este “ştiinţa comportamentului

studenţilor”. Această critica este pe de o parte justificată, dar pe de altă parte multe dintre

cercetările întreprinse în laborator au avut ca obiect procese generale, care să nu necesite

eşantioane ale populaţiei mai reprezentative.

Grupurile de experiment sunt compuse din persoane care nu se cunosc, astfel că

relaţiile lor sociale se constituite ad hoc în cursul experimentului, aici intervenind abilitatea

experimentatorului de a le imprima aspectul real. În momentul în care diferenţele de statut

sau ale relaţiilor de solidaritate au fost suscitate în cursul experimentului, nu trebuie pierdut

din vedere faptul că relaţiile (situaţiile) sunt copii palide ale celor din viaţa reală. În

laborator, elementul surpriză, concentrarea cerută subiecţilor produce adesea situaţii de o

intensitate surprinzătoare.

În anumite cercetări, relaţiile create au fost introduse în laborator şi supuse unor

proceduri experimentale. De exemplu în timpul unui experiment Strodtbek (1961) a

selecţionat un eşantion de familii, fiecare compusă din tată, mama şi un fiu adult, având

antecedente cultivate diferit, şi a observat modul în care aceştia îşi dezvoltă dezacordurile

(Variations in value orientations, Evanston, Illinois: Row, Peterson).

Multe experimente desfăşurate într-un laborator de psihologie socială nu sunt

conforme cu experimentul controlat şi cele două condiţii: anume grup experimental şi de

control. În anumite situaţii există ceea ce cercetătorii numesc o deviaţie, astfel că în loc de

a utiliza un grup experimental şi un grup de conlrol, se utilizează două grupuri de

experiment, sau mai multe, supune la diferite tratamente, dar nu se foloseşte un grup de

control.

Motivul ţine de economia timpului şi de logică, astfel este ştiut faptul că o şedinţă

experimentală poate depăşi ca durată două ore- spre exemplu- şi cum majoritatea

grupurilor experimentale sunt reunite pentru o singura şedinţă, măsurătorile n-au sens decât

în raport cu procedura experimentală folosită. Uneori evaluarea unui grup de control

înainte şi după un tratament ar putea constitui o procedură îndoielnică, astfel că un

15 Aniţei, M. (2004), Introducere în psihologia experimentală.

13

cercetător ar găsi mai potrivit să compare efectele celor două tratamente fără a utiliza

rezultatele produse într-un grup de control.

Exemplu de experiment de laborator: “Putem admite că persoanele ale căror opinii

se aseamănă par a avea din aceasta cauză, mai multe şanse de a se ataşa afectiv unele de

altele şi dimpotrivă indivizii ale căror opinii sunt diferite se implică mai greu într-o relaţie

de afecţiune ....”Această interesantă regularitate pune problema unei relaţii cauzale, astfel

se conturează presupuneri reciproce între similitudinea valorilor şi simpatia ce poate exista

între persoane. Ce se întâmplă cu adevărat în acest timp pe celălalt versant ? Este adevărat

că relaţia afectivă favorizează la rândul său, mai degrabă simultan, convergenţa de opinii?

Pe scurt, ipotezele acestei cercetări sunt următoarele: într-un eşantion de persoane

există întotdeauna păreri dihotomice, sau din contră influenţabilitatea prin simpatie poate

să prevaleze, semnalând posibil un ecletism.

Eşantionul studiat a fost format din 274 de tineri ce au fost convocaţi pentru

petrecerea unui scurt sejur într-un spital militar din Franţa, gâsindu-se într-o stare bună de

sănătate în momentul derulării experimentului. Un sfert dintre ei nu aveau certificate de

studii (CEP), jumătate nu aveau decât această diplomă, un sfert dintre ei aveau studii

superioare. Experimentul le-a fost prezentat drept creaţia unui psiholog care ca şi ei fusese

“convocat”, fiind vorba despre de activitate personală, efectuată în afara orelor de muncă,

şi independent de autoritatea militară. Subiecţii au fost selecţionaţi pe perechi ai căror

membri trebuiau să se cunoască de cel puţin cinci zile. Fiecare subiect era voluntar şi îşi

alegea (sau era ales) partenerul fără formalităţi. Cele 137 de perechi astfel selecţionate au

fost studiate pe rând, între lunile august-decembrie 1962.

De la sosirea lor la locul experimentului, cei doi subiecţi erau conduşi fiecare într-o

încăpere diferită, pe care nu o părăseau până la sfârşitul experimentului.

Faza I: Subiecţii răspundeau mai întâi la un chestionar sociometric destinat

aprecierii simpatiei lor iniţiale faţă de partenerul respectiv. Proba consta într-un răspuns

din patru posibile (de la “nu sunt deloc de acord” până la “sunt total de acord”) la un

anumit număr de întrebări (exemplu “În general, sunt într-adevăr mulţumit că l-am

întâlnit”, “Cred că, ar fi fost mai bucuros dacă m-ar fi întâlnit mai târziu”etc.)

Acest chestionar era împărţit în două versiuni practic identice, prima versiune fiind

completată numai de o parte de subiecţi, a două fiind completată de ceilalţi subiecţi.

Subiecţii erau asiguraţi de caracterul confidenţial al răspunsurilor la acest chestionar.

Faza II: Imediat, fiecare dintre cei doi subiecţi răspundeau la un chestionar de

opinii. Proba consta, pentru fiecare dintre ei în citirea unui anumit număr de perechi de

14

fraze şi alegerea uneia din ele. Anumite perechi erau constituite dintr-o frază

proautoritaristă şi dintr-o frază antiautoritaristă (exemplu “Onoarea este mai importantă

decât tot”,” Sunt cazuri când este mai bine să-ţi păstrezi libertatea” ). Multe fraze erau

compuse dintr-o frază pro-religioasă şi una anti- religioasă (exemplu: “Omul are un suflet

care este total diferit de natura corpului său”, “Ştiinţa arată că oamenii şi animalele sunt de

aceiaşi natură”). Această a doua dimensiune (religia) a fost aleasă ca independentă de

autoritarism, pentru a nu restrânge chestionarul la opinii pe un singur segment. Ansamblul

chestionarului exista sub două versiuni identice: câte una pentru fiecare dintre subiecţi.

Faza III: Răspunsurile pe care subiectul le dădea chestionarului său de opinii erau

prezentate partenerului. Acesta era rugat, pentru fiecare răspuns dat de subiect să indice

dacă este de acord cu subiectul, sau preferă varianta pe care subiectul o respinsese. La fel şi

în acelaşi timp răspunsurile date de partener erau aduse subiectului, iar acesta era rugat să

spună dacă este de acord sau nu cu răspunsurile respective.

Această manipulare experimentală, ce consta în a arăta subiectului răspunsurile

date de cealaltă persoană la întrebările de opinie, a fost utilizată pe 77 de perechi alese la

întâmplare. Celelalte 60 de perechi au fost supuse unui tratament de control : nu li se arătau

subiecţilor răspunsurile partenerilor, dimpotrivă (în faza trei), se aducea subiectului un

chestionar identic cu cel la care partenerul tocmai răspunsese (în faza doi), dar fără a-i fi

cunoscut răspunsurile şi i se cerea subiectului să răspundă la acest chestionar de opinii ca şi

cum ar fi reprezentat cea de a doua parte a probei pe caro o începuse anterior (în faza a

doua).

Faxa IV: Ultima fază a procedurii, subiectul şi partenerul, în continuare separaţi,

răspundeau la un al doilea chestionar sociometric destinat să aprecieze simpatia finală (f) a

fiecăruia pentru celălalt. Acest al doilea chestionar nu era decât versiunea celui din prima

fază a procedurii (faza I). Al doilea chestionar era însoţit de asigurarea, că răspunsul nu va

fi cunoscut partenerului (Homophilie des valeurs ou influence par sympathie? Une

expérimentation Alain J. Kling Revue Française de Sociologie, Vol. 8, No. 2 (Apr. - Jun.,

1967), pp. 189-197 ; Publ.by: Éditions OPHRYS et Association Revue Française de

Sociologie).

EXPERIMENTELE DE TEREN

Un experiment pe teren nu ar trebui să fie diferit de unul de laborator iar în cazurile

în care condiţiile ideale sunt indeplinite, terenul devine un plan de prelungire a

15

laboratorului. Aceste condiţii ideale sunt prea rar întrunite pentru a avea o mare importanţă

practică. Majoritatea experimentelor pe teren sunt imperfecte.

Pentru a înţelege dificultăţile problemei, este nevoie de ştiut care sunt condiţiile ce

ar trebui să fie îndeplinite pentru desfăşurarea unui experiment controlat. Barer (1945) a

încercat să determine dacă găzduirea familiilor din New Haven, -care trăiau în canale-, în

imobile ale statului pentru o chirie mică atragea schimbarea ponderei delincvenţei juvenile

în aceste familii.

Pentru a pune pe picioare un experiment controlat Barer a plecat de la un eşantion

ales la întâmplare dintre familiile ce trăiau în “cocioabe”. Înaintea oricărei selecţii pentru

găzduire, cercetătorul a trebuit să găsească toţi capii familiilor alese, să se intereseze de

cazierele judiciare şi să dispună de toate informaţiile necesare experimentului, adică, cel

puţin: vârsta părinţilor, rasa, originea, nivelul de educaţie, profesia, apartenenţa religioasă,

veniturile, cât şi infracţionalitatea eventual semnalată. Cercetătorul ar fi trebuit să divizeze

iniţial eşantionul în două grupuri şi fie prin tragere la sorţi, fie monitorizând famliile ce se

aseamănă să separe apoi perechile.

Soluţia ideală a fost divizarea celor două grupuri înainte de desemnarea grupurilor

de experiment. Apoi, Barer a hotarât să atribuie simultan fiecărei familii a grupului

experimental o locuinţă de stat şi să se asigure că nici o familie din grupul de control nu a

fost cazată. Experimentul ar fi fost eronat dacă un număr important de familii ar fi refuzat

oferta de cazare sau ar fi abandonat noile locuinţe înainte de terminarea experimentului,

sau dacă plecarea din cocioabe ar fi antrenat modificări notabile acestei zone, reducând, de

exemplu popularea acesteia. Experimental ar fi fost greşit şi dacă un număr mare de familii

aparţinând grupului de control ar fi părăsit cartierul “rău famat”, pentru a merge în altă

parte, sau dacă mai multe familii din grupuri s-ar fi dispersat sau ar fi refuzat cooperarea.

Presupunând că aceste etape au fost depăşite, ar fi trebuit ca cercetătorul să aştepte

o perioadă de timp rezonabilă, poate trei ani pentru a observa rezultatele tratamentului său.

Dacă condiţiile de mediu rămâneau neschimbate, cercetătorul trebuia să se asigure

de asemenea că măsurile poliţieneşti faţă de tinerii delincvenţi erau aproximativ aceleaşi în

cartierele rău famate cât şi în cele alese pentru cazare, şi că rapoartele poliţiei erau precise

şi complete pentru a permite obţinerea de cifre serioase privind delincvenţa, atât pentru

grupul experimental, cât şi pentru cel de control. Admiţând că era posibil şi acest lucru,

cercetătorul a trebuit să rezolve o nouă problemă: să determine dacă delincvenţa bazată pe

delicte ce au fost înscrise într-un raport reflectă comportamentul delincvent real al celor

două grupuri. Trebuie subliniat faptul că deşi cercetătorul a condus acest experiment cu

16

respectarea tuturor regulilor şi a putut demonstra o diminuare spectaculoasă a delincvenţei

la familiile cazate, rezultatul nu a putut dovedi că există o legătură generală între

ameliorarea condiţiilor de cazare şi reducerea delincvenţei. Experimentul ar fi necesitat

reluare/repetare/replicare în multe locaţii, pe populaţii diferite, înainte de formularea unei

concluzii privind relaţia cazare - delincvenţă. Dat fiind dificultăţile arătate, se înţele faptul

că majoritatea cercetătorilor preferă să adopte o formă oarecare de experiment imperfect.

Se ştie că rezultatele vor fi incerte, dar nu mai mult decât cele ale unor experimente

controlate. O experienţă imperfectă ar consta de exemplu în compensarea unui eşantion

experimental de familii alese din populaţia cazată în imobile noi şi un eşantion de control

ales dintr-un cartier sărac monitorizând cu atenţie eşantioanele. Sau în examinarea ratei de

delincvenţă într-o zonă urbană înainte şi după ce cocioabele au fost înlocuite cu locuinţe

subvenţionate, ţinând cont de faptul că populaţia nu este compusă din familii de tip

“înainte” şi “după”. S-ar putea întreprinde o experienţă, post facto, mult mai ambiţioasă

prin alegerea ca grup experimental a familiilor ce trăiesc în locuinţe subvenţionate, şi un

grup de control alcătuit din familiile ce trăiesc în cartierele sărace în scopul studierii

gradului de delincvenţă al fiecărui grup anterior cazării grupului experimental.

Nici una din aceste metode nu este satisfăcătoare din punct de vedere logic, dar

vina nu aparţine cercetătorului. Greşeala provine din date, astfel că putem afirma faptul că

experimentarea în sociologie este influenţată în mare măsura de:

a) dificultăţi materiale şi probleme legate de manipularea subiecţilor umani;

b) tendinţele pe care o au subiecţii spre interpretarea tuturor stimulilor provenind

din mediu şi care dau o nouă semnificaţie mesajelor primite;

e) imposibilitatea de a păstra un mediu curat stabil, pe perioade lungi de timp.

În aceste circumstanţe sociologul merită mai multe laude pentru apanajul

intelectual, decât blamul pentru insuficienţele tehnice. Un exemplu următor ne arată faptul

că numărul mic de presupuneri într-un experiment influenţează în manieră invers

proporţională şansele de succes.

Exemplu de experiment pe teren

Mai multe lucrări au măsurat prezenţa empatiei în cadrul grupurilor de indivizi,

muncitori într-o fabrică ce aveau un istoric legat de un comportament deviant. Diferenţele

au fost constatate după compoziţie, istorie şi funcţia acelor grupuri, astfel că un anumit

număr de constante au fost observate cu clarviziune şi transparenţă. Pentru a facilita

succesul unei astfel de întreprinderi, cercetătorul s-a adresat unui grup de subiecţi victime

are unei alienaţii sociale grave. Întreţinută de mediul ambient, aceşti subiecţi (muncitori

17

într-o uzină) prezentau caracteristici specifice indivizilor alienaţi, demonstrând un

comportament plin de iritabilitate, chemare la revendicări, răzvrătire, singurele în măsura

să învingă opresiunea resimţită pe plan empatic în grupurile respective.

Tratamentul propus în cadrul experimentului a fost aplicat sub stricta supraveghere

a psihiatrilor, psihologilor şi sociologilor, colaborarea fiind realizată în cadrul serviciului

psihiatric al unui spital, unde întregul personal avea cunoştinţă despre datele

experimentului. În al doilea rînd era important ca revendicarea subiecţilor să nu mai

prezinte aspecte de violenţă dar să emane de la însuşi subiecţii, susţinuţi dar nu dirijaţi de

un psiholog. Fiecare “cură” dura aproximativ o lună şi se desfăşura pe parcursul a patru sau

cinci şedinţe săptămînal. Primele şedinţe au fost consacrate contactelor dintre subiecţi,

având ca teme de discuţie posibilele nemulţumiri cu privire la serviciile oferite: îngrădirea

libertăţii, alimentaţia proastă, îngrijirea insuficientă.

După această perioadă de pregătire grupurile şi-au ales modurile de revendicare pe

care le considerau ca cele mai potrivite, respectiv scrisori, petiţii, delegaţii etc. Un obiectiv

a fost astfel atins prin prezentarea unui caiet de revendicări către medicul-şef dar după o

întrevedere dezamăgitoare, delegaţiile fiecărui grup au revenit în favoarea unei noi

întâlniri. De această dată s-au obţinut rezultate mai substanţiale. Înainte şi după cura

terapeutică, subiecţii grupurilor succesive care au participat la experiment, au fost supuşi

unor probe de stabilire a nivelului de empatie pentru a pune în evidenţă efectele

tratamentului.

Tehnici speciale (neobişnuite)

Această categorie este un factotum prin faptul că anumite tehnici neobişnuite au

aplicaţie asupra comportamentului uman sub forme non-verbale. Francis Galton (1822-

1911), unul din fondatorii statisticii moderne a propus măsurarea atracţiei între persoane în

rândul unui grup aşezat la o masă de exemplu fixând la picioarele fiecărui scaun un

tensiometru, care să înregistreze dacă fiecare persoană îşi îndrepta piciorul în direcţia

vecinului său sau nu.

Sociologii oferă astfel o serie de informaţii despre tehnicile neobişnuite în

cercetarea socială sugerînd că popularitatea relativă a expoziţiilor şi muzeelor în funcţie de

vârsta vizitatorilor ar putea fi măsurată prin numarul şi înălţimea amprentelor nazale de pe

sticla mai sensibilă a vitrinelor de expunere.

Mulţimea de grafitti din toalete, analiza conţinutului tomberoanelor de gunoi ale

unui oraş sau folosirea unui detector de minciuni pentru studiul unui comportament deviant

18

sunt metode considerate ca speciale în sociologie. O serie de tehnici au oferit rezultate

interesante, astfel:

a) psihodrama socială;

b) cartografia comportamentelor şi emoţiilor;

c) testele proiective (non-verbale).

Exemplul de psihodramă vizează un studiu clasic al lui LaPierre (1934) desfăşurat

împreună cu un cuplu de chinezi pe parcursul a doi ani în USA, timp în care au fost vizitate

184 de restaurante şi 66 de hoteluri, studiu ce problematiza discriminarea declarată (în

chestionare) de către anumiţi patroni de restaurante în servirea clienţilor chinezi. Modul

acestora de a reacţiona s-a dovedit mai puţin discriminatoriu decât opiniile lor, iar studiul

şi-a găsit multe replicări, rezultatele fiind de multe ori aceleaşi, comportamentul faţă de

grupurile minoritare fiind mai puţin ostil şi discriminatoriu decât atitudinile raportate într-

un chestionar sau la discuţiile petrecute în cadrul experimentelor de cercetare.

Alt tip de experiment a vizat utilizarea înscrierilor unor situaţii pentru studierea

răspândirii zvonurilor şi s-a putut pune în reflief atât denaturarea informaţiei în cazul unei

situaţii nestructurate, cât şi transmiterea exactă a informaţiei în contextul unei situaţii

structurate.

Utilizarea hârtiilor cu planuri, diagrame pentru a arăta distribuţia diferitelor

caracteristici specifice unei populaţii a fost unul din aspectele studiilor ecologice ale

şcolilor din China (Statistica manuală a Franţei) şi constituie una din tehnicile de bază a

sociologiei urbane, hârtiile dând rezultate bune şi în cazul studiului relaţiilor de vecinătate.

Diferite tipuri de teste non-verbale sunt utilizate extensiv atât în psihologia clasică

cât şi în cea socială, astfel că testele proiective ce stimulează subiecţii într-un mod

ambiguu pot oferi informaţii validate ştiinţific de mare actualitate. Deşi utilizarea unor

astfel de tehnici este mai rară în sociologie, ele reprezintă o abordare a imaginilor colective

arhetipale aşa cum arată şi exemplu următor. Printr-un studiu al personalităţii şi a

caracteristicilor individuale şi de grup s-a urmărit evoluţia socio-culturală a unei populaţii

marocane. Formulările metodologice au vizat:

a) analiza caracteristicilor desprinse printr-un examen psihologic ce poate defini o

realitate în acelaşi timp individuală şi cultivată. Altfel spus este posibil de a defini stilurile

de exprimare şi reprezentarea proprie unui grup social constituit pe baza trăsăturilor

comune şi a membrilor săi;

b) în cadrul unei societăţi în evoluţie: percepţiile, reprezentările, imaginile unei

populaţii definite exprimă această evoluţie. Conştientizarea de către un grup social a

19

poziţiei sale şi a situaţiei este suficientă pentru a crea o dinamică de valabilitate socială iar

stilul de viaţă al unei populaţii evoluează în ritm cu cel al modificărilor stucturii sociale;

c) la producerea unui clivaj al echilibrului dintre condiţiile mediului social şi

modului de viaţă ale grupului, se prezintă o serie de procese de comportament adaptiv şi se

reafirmă anume nuclee tari ce se păstrează ca şi indicatori pentru culturalitatea grupului.

Originea populaţiei studiate şi caracteristici ale eşantionului

Preocuparea de a cunoaşte mai bine atitudinile şi opiniile subiecţilor ce se

conturează ca modele în spaţiul public marocan16 a sugerat efectuarea unui studiu asupra

tinerilor adulţi de ambele sexe din mediul urban şcolarizaţi, examinaţi fie odată cu selecţia

condiţiilor pentru postul de educator în cadrul orfelinatului societăţii musulmane de

binefacere, fie odată cu stagiile de formare în cultura populară şi sport iniţiate.

Indivizii păreau angajaţi în majoritatea lor în acţiunea politică, toţi nerăbdători,

binevoitori de a juca un rol activ de militant în jurul populaţiei adulte şi tinere. Faptul că au

fost reţinuţi, selecţionaţi să participle la aceste stagii şi sesiuni implica ideea că sunt

consideraţi reprezentativi pentru mişcările la care participau.

Populaţia studiată a cuprins iniţial 483 de marocani din care: 293 bărbaţi şi 190

femei. Examenele au fost colective, grupurile testate fiind mai mici de 30 persoane. O

discuţie individuală completa informaţia astfel culeasă. Limba de exprimare era la

latitudinea candidatului fie araba sau franceza, consemnele fiind date în ambele limbi.

Pentru extinderea nivelului de esprimare şi înţelegere a subiecţilor examenele cuprindeau

probe de diverse orientări:

Testul Ballard modificat şi redus la 25 întrebări;

Testul verbal al celor mai bune răspunsuri;

Testul comisiilor.

Probele de personalitate au cuprins:

a) testul z pentru furnizarea informaţiei de caracterizare logică şi structurală şi două

teste de completare a frazelor;

b) chestionarele Stein şi Sacks17 utilizate pentru furnizarea punctelor de tip calitate

socială şi pentru studierea conţinutului subiectiv al atitudinilor, un test de personalitate -

desenul unui arbore- şi un test de interpretare pornind de la două serii de zece foto-montaje

a semnalelor din viaţa cotidiană, din trecut şi al „noului “Maroc.

16 Selase, J. (1963), Perceperea schimbării sociale de către o populaţie citadină marocană în Revista franceză de sociologie nr.417 Stein, E., Sacks F.M. (1981), The Effects of Stem Length and Directions on Sentence Completion, Journal of Personality Assessment, Volume 45

20

Utilizarea surselor oficiale

Toate instituţiile şi organizaţiile importante produc în cursul activităţii lor o mare

cantitate de date sociologice valabile. Dat fiind progresul tehnologiei, informaţia

cantitativă oferită de sursele oficiale creşte aportul în mod evident.

Anuarul statistic al Franţei prezintă mai mult de 1500 tabele reprezentative în

rubrici precum: teritoriu şi climă, populaţie, resurse economice, schimbări de preţuri,

venituri şi cheltuieli, finanţe, date de ansamblu a economiei principalelor ţări străine din

zona francofonă, Uniunea Europeană etc.

În toate ţările apare un anuar statistic sau echivalent care este publicat de guvern.

Birourile statistice ale ONU, alte organizaţii internaţionale sau cele ale organizaţiilor

private realizează culegerea şi publicarea statisticilor comparative internaţionale ce

interesează: populaţia, mâna de lucru, capitalurile, cheltuielile guvernamentale, religia,

literatura, comunicaţiile şi alte subiecte. Este posibilă obţinerea unor date de activitate

pentru majoritatea ţărilor şi asupra unor chestiuni variate cum ar fi: taxele de şcolarizare în

funcţie de vârsta copiilor, numărul de telefoane pe individ, jurnalele, sondaje, numărul de

vehicule cu motor şi kilometrajul efectuat, combustia medie cotidiană a caloriilor

alimentare sau cea a energiei mecanice.

O sursă poate fi oficială fără a a proveni neapărat de la guvern, fotbalul profesionist

de exemplu are un volum imens de statistici oficiale; aproape toate marile întreprinderi

comerciale publică rapoarte privitoare la producţie, finanţe, personal şi alte aspecte ale

activităţi organizaţiei. Datele ce provin de la sursele oficiale se împart în varia categorii

regăsite în arhivele permanente.

Recensământul este calculul sau mărimea incidenţei unui fenomen specific asupra

unei populaţii anume la un moment ales sau de-a lungul unui interval ales. Anumite

recensăminte, ca recensămîntul naţional, se bazează pe anchete de teren efectuate pentru un

anumit scop, altele cum sunt cele privitoare la statisticile anuale ale exporturilor şi

importurilor, derivă din procedurile administraţiei destinate scopurilor propuse. Alte

recensăminte statistice referitoare la faptele criminale de exemplu, sunt obţinute

combinând exemplificările de date ale unui mare număr de statistici locale.

Recensămintele18 oficiale sunt în general imprimate sau multiplicate şi puse la

dispoziţia persoanelor interesate oferind astfel un caracter oficial, iar aceste informaţi nu

costă nimic, orice cercetător poate să le folosească la începutul unei cercetări.

18 În România s-au făcut recensăminte naţionale în 1920, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992 iar ultimul recensământ naţional a avut loc în 2002. Următorul recensământ se va desfăşura în anul 2011.

21

Ar fi avantajos ca de exemplu, un studiu al vieţii într-un oraş să înceapă prin

raportul publicat al recensămîntului cel mai recent, aici regăsindu-se informaţii detaliate

despre populaţie, locuinţe, forţa de lucru, ce ar putea fi comparate cu datele

recensămintelor din zonele învecinate sau ale ţării întregi din trecut. Este posibil să

obţinem date noi detaliate apelând la sursa oficială de unde emană statistica.

Biroul de recensămînt poate furniza informaţii asemănătoare cu cele publicate

pentru a oferi o verificare suplimentară. Examinarea statisticilor publicate nu constituie

decât o primă etapă a derulării anchetelor, iar numărul de statistici publicate este de aceiaşi

importanţă astfel ca uneori acestea pot fi analizate în totalitate, configuraţiile şi orientările

chiar fragmentate riscând să treacă neobservate. Se pot completa numeroase studii cu

ajutorul anuarelor statistice astfel încât etapa anchetei consacrată culegerii de date să

devină mult mai uşor de accesat şi din punct de vedere financiar.

Principalul inconvenient al folosirii recensămintelor oficiale în scopuri sociologice

este că uneori acestea nu pot fi folosite pentru a răspunde necesităţilor anchetei sociologice

şi conversia poate fi incompletă sau chiar imposibilă. De altfel, enunţurile oficiale ca şi alte

colecţii de date statistice importante, pot conţine erori. Determinarea acestor erori poale fi

dificilă pentru că cercetătorul nu poate verifica procedurile de culegere şi clarificare a

datelor. Studentul care foloseşte statisticile oficiale în scopul de a cerceta, trebuie să fie

conştient că, în ceea ce priveşte caracterul oficial al unei cifre, acesta nu garantează

validitatea sau fidelitatea sa. Statisticile oficiale pot conţine falsuri, dar timpul şi

intervenţia tehnologiei de vârf, vor rezolva această problemă.

Exemplu de obţinere a datelor cu ajutorul recensămintelor oficiale.

“Sociologia capitalismului francez dispune de o mare varietate de informaţii,

complete provenind fie din acte înregistrate, fie din surse administrative, fie din

recensămintele precedente. În mediul rural preoţii stabilesc datele recapitulative, statisticile

acestea religioase fiind mai bine cunoscute când este nevoie de editarea unor monografii ce

pot cuprinde hărţi, tablouri, grafice. Aceste lucrări au fost iniţiate de preocupările

ecleziastice fiiind vorba de a contura ierarhiile după deciziile pastorale în publicaţii. Datele

brute sau traduse în procentaje pot fi astfel deduse din hărţi, calculul însă se poate opri la o

anume stagnare a exploatării statisticilor şi chiar la erori de interpretare. În domeniul

general al practicii cultelor se constată că distribuţiile sunt anormale. Lucrând asupra

tabelelor statistice întocmite în urma anchetelor în procesul verbal din practica cultelor s-a

constat că datele în ordine topografică corespund destul de bine distribuţiei normale

Galton-Macalister. Pentru a înţelege expunerea noastră vom trata problema pornind de la

22

exemplul diocezei din Lille, dar avem rezultate asemănătoare pentru o serie de distribuţii în

diverse zone19.”

Nu există o lucrare practică de mijloc între recensămintele oficiale şi fişierele

permanente, totuşi în practică această distribuţie este clară. Orice birocraţie publică sau

privată posedă fişiere permanente, acte de acuzare, solicitări de pensionare, constatări de

accidente, copii autentificate ale testamentelor, permise de conducere şi atestate de

diplome ce furnizează exemplele tipice pentru cercetare. Recensămintele oficiale de orice

gen sunt fondate pe fişiere permanente, astfel că în majoritatea ţărilor, rata naşterilor şi a

deceselor se stabileşte prin certificatele aferente, datele obţinute astfel fiind suficiente

sociologului. Spre exemplu studiul lui Durkheim despre sinucidere s-a bazat pe datele

statistice ale sinucigaşilor publicate în diferite ţări, dar cercetătorul a trebuit să apeleze şi la

rapoartele poliţiei despre sinuciderile din Franţa cât şi la cele din Ministerul Justiţiei

aprofundând peste 20.000 dintre acestea.

Analiza directă a fişierelor permanente este adesea productivă, rar se întâmplă să

fie anevoioasă, simplă sau fără probleme. Cercetătorul trebuie mai întâi să aibă acces la

fişiere, ceea ce nu este tot timpul uşor, apoi el trebuie să se asigure că sunt complete şi

utilizabile pentru perioda ce trebuie examinată. Frecvenţa cazurilor în care, în instituţii se

găsesc documente amestecate, greşit clasate sau care lipsesc în parte nu trebuie să

surprindă. În mod obişnuit, pentru a permite transcrierea completă a fişierelor, este

necesară imaginarea unui procedeu de eşantionare. Apoi trebuie evitate, cu grijă, diversele

forme de distorsiune şi mai ales acelea ce ar putea rezulta din starea incompletă a fişierelor.

De altfel, documentele pot conţine informaţii deliberat false sau erori obişnuite. Pentru

studiul lui Durkheim rapoartele poliţiei cu privire la sinucideri puteau fi incomplete pentru

că anumite zone au omis să le transmită biroului central pe perioada în discuţie.

Procentajele reale ale sinuciderilor ar fi putut fi atenuate prin clasarea acestora ca şi

accidente.

ANCHETA SOCIOLOGICĂ

INTERVIUL (ANCHETA PRIN ÎNTREBĂRI)

În cursul acestui tip de anchetă se adresează unui eşantion reprezentativ de

populaţie, întrebări pregătite dinainte. Se înţelege că participarea persoanelor intervievate

este benevolă şi că răspunsurile lor sunt garantate de confidenţialitate.

19 Maitre, J. (1963), Reprezentările logaritmice ale fenomenelor religioase, Revista franceză de sociologie, nr. 4

23

În cazul interviului se foloseşte tehnica dialogului, aceasta reprezentând o formă de

comunicare cu un caracter social folosită şi de jurnalişti, magistraţi, asistenţi sociali, actori

ce lucrează în resursele umane şi alte profesii. Interviul a devenit metoda cea mai utilizată

pentru cercetarea sociologică, avantajele care explica popularitatea acesteia fiind de ordin

practic şi intelectual.

Spre deosebire de observaţie, experiment, analiza de documente şi chiar de

exploatarea datelor oficiale, ancheta prin interviu permite cercetătorului să se bazeze pe

asistenţi pentru cea mai mare parte a activităţii efective de culegere a datelor, fără a pierde

controlul cercetării şi economisind timpul său, conturându-se astfel în prim plan eficienţa

travaliului asumat.

Aceste avantaje se regăsesc şi în cazul interviului ce utilizează chestionarul

completat în scris. Dar, din alt punct de vedere, această tehnică prezintă două

inconveniente majore: provoacă în general, un număr mare de non-răspunsuri, astfel încât

este mai dificil de obţinut un eşantion reprezentativ, iar persoana intervievată acordă mai

puţină atenţie unui chestionar scris decât unui interviu desfăşurat în formula face-to-face.

În fiecare an se instituie poate milioane de sondaje - interviuri în SUA şi în

Uniunea Europeană. Pentru a obţine răspunsuri valide sunt necesare condiţii precise, astfel

că spre exemplu anchetatorul trebuie să fie un necunoscut pentru interlocutorul său iar

garanţia anonimatului este inerentă stabilirii unor relaţii deontologice. Dacă una din aceste

condiţii nu este îndeplinită anchetatorul nu poate spera să obţină răspunsuri complete şi

sincere sau se poate întâmpla să fie refuzat. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în cazul în

care întrebările se profilează ca ameninţătoare pentru subiectul intervievat sau pur şi

simplu din dezirabilitatea socială afişata de indivizi în societate.

Condiţiile favorabile sunt o garanţie a prezenţei unui număr mic de distorsiuni în

răspunsurile celor investigaţi iar influenţa factorilor sociali joacă aici un rol extrem de

important: probleme legate de discriminare, de percepţia rolului şi statutului anchetatorului

prezintă importanţă majoră în folosirea unei astfel de tehnici. Interviul este folosit pentru

obţinerea informaţiilor “de fapt” şi a celor “de opinie”. Informaţia “de fapt” este cea care

prezintă caractere obiective şi poate fi verificată cu ajutorul altor date. Informaţia “de

opinie” este subiectivă, variabilă şi imposibil de controlat. Mărturisirile unei persoane cu

privire la: vârsta, statul conjugal, numărul de copii, profesia, apartenenţa religioasă,

reşedinţa sunt informaţii “de fapt”, în timp ce impresiile sale cu privire la o situaţie dată

(imaginară) sunt informaţii “de opinie”.

24

Un subiect interogat despre propriul sau comportament furnizează informaţii mai

sigure decât dacă ar fi intervievat în legatură cu comportamentul altuia.

În interviurile nestructurate, cantitative şi calitative informaţia obţinută depinde de

modalitatea personală a anchetatorului de a se prezenta în faţa subiectului său, iar

procentajul refuzurilor de a răspunde la întrebări variază în funcţie de modalităţile

interrelaţionale pe care le foloseşte specialistul. Aptitudinile de a conduce un interviu se

pot dezvolta prin formulări profesionale şi practice ce vor ajuta anchetatorul/cercetatorul să

îşi optimizeze competenţele.

INTERVIUL NESTRUCTURAT/NON-STRUCTURAT

În interviul non-structurat sau semistructurat există constituită o listă de întrebări

stabilite dinainte a căror ordine şi formulare nu este în mod necesar respectată. Interviul

nestructurat pleacă de la un schelet stabilit de cercetător pe care acesta poate broda în

conformitate cu tema de studiu aleasă.

Se disting interviurile nestructurate după gradul lor de ierarhizare: la o extremitate

găsim întrebări non directive de genul celor utilizate în cursul celei de a treia etape a

experimentelor de la Hawthorne.

Întrebările pot fi considerate ca nestructurate în măsura în care nici ordinea, nici

enunţurile acestora nu erau fixate. Motivul pentru care un cercetător utilizează interviul

nestructural este că el nu cunoaşte în totalitate câmpul de investigare, situaţie ce îi permite

pregătirea unui astfel de interviu. Pe de altă parte pregătirea unei anchete prin chestionar

structurat cuprinde ca aparat metodologic existenţa unui studiu pilot despre tematica şi

obiectivele propuse. Unii cercetători sunt de opinie că un interviu structurat deformează

părerile subiecţilor investigaţi apărând fenomenul de inducere psihologică, acolo unde

instrumentul este alcătuit fără a ţine cont de condiţiile de redactare ale chestionarului sau a

ghidului de interviu. De altfel, în cursul unei anchete prin chestionar, o persoană este

adesea chemată să-şi exprime opinia cu privire la o problemă la care nu se gândise până

atunci sau să-şi exprime păreri pe care nu le-ar fi formulat până la momentul respectiv.

Acest pericol este cel mai grav pentru cercetător, deoarece acesta are şansa să culeagă

“opinii” fără sens şi care în realitate nu există. Conştient de acest fapt, Delland scrie în

rezumatul anchetei sale despre viaţa locuitorilor unui oraş din sud:

“Am invitat subiectul să-şi povestească viaţa în maniera sa, începând cu orice ....,

iar noi am precizat faptul că nu vom folosi în nici un fel, informaţiile furnizate, în

detrimentul său. Am explicat că nu voi pune întrebări, pentru că acest lucru ar face ca

25

subiectul să nu mai furnizeze informaţii importante deoarece, existenţa lucrurilor pe care

doar el le ştie poate fi irosită prin aceste întrebări nepotrivite”.

Anumite situaţii îl obligă pe anchetator să adopte interviul nestructurat pentru că

circumstanţele nu permit utilizarea interviului structurat şi pentru că nu există alt mijloc de

a obţine informaţiile căutate. Observatorul participant a cărui condiţie de cercetător este

parţial sau total disimulată poate să descopere astfel că nu i se va răspunde la anumite

întrebări ce ating subiecte şi că simplul fapt de a se expune ar putea compromite poziţia sa

în cadrul desfăşurării anchetei. Whyte a raportat un incident de acest fel în Street corner

society în timpul unei conversaţii cu un jucător profesionist. Cercetătorul a făcut o eroare

punând o întrebare directă privind banii plătiţi poliţiei subiectului său, iar conversaţia s-a

oprit imediat. Interviul nestructurat prezintă şi inconveniente ce fac aproape imposibilă

folosirea sa atuncu când cercetarea implică un număr important de probe. Codarea

răspunsurilor este o operaţie delicată şi când numărul subiecţilor investigate este foarte

mare rezultatul este mai greu de cuantificat. Pe de altă parte perspectiva personală a

anchetatorului se poate modifica în cursul seriei de interviuri. Pe măsură ce el se

familiarizează cu obiectul anchetei, atitudinile sale se pot modifica. Întrebările pe care le

pune şi modul de a interpreta răspunsurile nu mai sunt aceleaşi. De fiecare dată când s-a

studiat o populaţie importantă şi relativ omogenă, interviul structurat a reprezentat de

departe soluţia preferenţială. Interviul nestructurat impune o serie de condiţii, ca în

exemplu următor, în care numărul subiecţilor interogaţi este limitat, aceştia ocupând poziţii

sociale diferite.

“Să caracterizăm locul: o comună cu 400 de locuitori, situată la vreo zece kilometri

de Arebusson. Într-o regiune deluroasă 80% din populaţia comunei trăieşte din agricultură

în mici ferme dispersate pe mai multe hectare. Modul de viaţă, confortul redus, slaba

diversitate a producţiei indică o dezvoltare economico-socială scăzută, mai degrabă

arhaică. Rezultatele provin din aproximativ 80 de “contacte”, conversaţii ocazionale,

participări la dineuri, precum şi din interviuri metodice. Eşantionul asupra căruia ne-am

fixat concluziile este fonrmat din 50 de persoane, dintre care zece sunt agricultori.

Persoanele au fost văzute în aproape toate cătunele. Cei ce nu se ocupă de agricultură sunt

fie artizani, fie mici antreprenori, fie comercianţi. Am solicitat oamenii pentru a obţine de

la ei informaţii destinate fişelor şi unui ghid monografic. Am încercat să transpunem

gândurile interlocutorilor în termeni de analiză sociologică, după opoziţia grupurilor

percepute sau imaginate. Am avut la dispoziţie şi alte informaţii pentru a clasifica

reticenţele intervievaţilor”

26

Cei trei anchetatori au pus în comun conţinutul informaţiilor, distigându-se la o

primă analiză două nivele: conţinutul obiectiv ce servea la folosirea instrumentelor de

anchetă, şi conţinutul relativ la opinii, ce încerca degajarea unor opoziţii binare a

categoriilor sociale, intensitatea opoziţiei nefiind luată, ca şi item în consideraţie. Critica

unei astfel de metode este posibilă dacă înaintăm ipoteza că fiecare individ putea exprima

un număr de supoziţii mai mare decât altul, sau că punctul sau de vedere avea mai multă

greutate decât cel sugerat de tabloul general al comunităţii. Opiniile unei “informaţii

principale vor fi luate mai mult în considerare decât cele ale altor membri ai populaţiei?”

În realitate în cercetarea citată fiecare opoziţie a reprezentat o unitate de sens, independentă

de cel ce o enunţa.

Interviul structurat

În cadrul interviului structurat fiecare subiect este rugat să răspundă la o serie de

întrebări, al căror număr, enunţ şi ordine au fost stabilite dinainte. Cercetătorul a memorat

aceste întrebări şi utilizează un protocol de discuţie. Răspunsurile sunt notate fie textual fie

înregistrate pe o bandă video. Se obişnuieşte corectarea notelor în particular la finalul

fiecărei discuţii şi înaintea începerii alteia, pentru a transcrie detaliile particulare şi

circumstanţe proprii fiecărei discuţii.

Întrebările unei discuţii structurate sunt clasificate în deschise şi închise, după cum

ancheta necesită transcrierea răspunsurilor sau un rezumat codat. O întrebare este

precodată când solicită subiectului alegerea între răspunsurile prestabilite sau diverse

categorii de coduri.

O întrebare este codată "pe teren" dacă anchetatorul clasează răspunsul fără a-l

nota. O întrebare este post-codată, când i se cere anchetatorului să noteze răspunsul identic,

iar codarea este făcută ulterior. Pe măsură ce se trece de la tehnica de pre-codat la cea de

post-codat, se pierde din precizie şi se câştiga informaţie.

Iată un exemplu de întrebare pre-codată: « În ce moment v-aţi întrerupt studiile? »

Răspunsurile pe care trebuie să le aleagă subiectul sunt următoarele: a) am urmat studii

primare, b) am terminat studii primare, c) am urmat învăţământul secundar, d) am terminat

învăţământ secundar; e) am urmat studii universitare, i) am obtinut o diplomă universitară,

g) am făcut o şcoală superioară sau profesională, h) am obţinut o diplomă universitară de

nivel superior.

Întrebarea ar fi aceiaşi dacă ar trebui codată “pe teren”. Într-un chestionar pre-

codat, anchetatorul transcrie textul răspunsului, codându-l ulterior, iar formularea întrebării

ar putea fi următoarea: “Cât timp aţi urmat o formă de învăţământ ?”, “Numiţi şcolile pe

27

care le-aţi frecventat şi în ce moment aţi încetat studiile?”.

Generic se alege o limită de timp pentru o discuţie, mai ales că există persoane care

nu sunt motivate direct, iar un dialog prelungit poate provoca oboseală de ambele părţi. Dat

fiind că timpul necesar pentru parcurgerea unui chestionar variază de la un cercetător la

altul şi de la un subiect la altul, un interviu bine pregătit nu trebuie să dureze în medie mai

mult de 30 de minute. O durată excesivă de timp pentru desfăşurarea unui interviu este o

greşeală frecventa a protocolului de discuţii, iar formularea unor întrebări cu răspunsurile

induse constituindu-se ca şi contaminare din partea cercetătorului.

Una dintre dificultăţile majore ale unei anchete prin chestionar structurat este

respectarea sarcinilor de lucru de către anchetator. Idealul unui grup omogen de persoane,

capabile să intervieveze în mod identic este practic imposibil de atins. Cercetătorii diferă

între ei, iar manifestările comportamentrale ale acestora trebuie să fie perfect neutre pentru

a nu influenţa în nici un fel atitudinea subiecţilor investigaţi.

O altă problemă întâlnită frecvent este dificultatea sau imposibilitatea de a modifica

structura anchetei o dată ce aceasta a fost începută. Se întâmplă adesea ca tendinţa

anumitor întrebări « cheie » greşit interpretate de către persoanele chestionate să se

evidenţieze spre sfârşitul anchetei. Singura protecţie împotriva acestui tip de distorsiuni

este desfăşurarea studiului pilot ce va cuprinde toate etapele de cercetare cât şi o amplă

analiză a datelor obţinute. Chestionarul oferă un minim de distorsiuni şi dificultăţi într-o

cercetare atunci când informaţiile sunt redate clar şi simplu având un caracter semi-public

ce le fac accesibile atât pentru cercetător cât şi pentru respondenţi.

În articolul « Rezultatele unui exerciţiu de anchetă, 1962 » se arată faptul că pe

parcursul anului şcolar s-au organizat o serie de lucrări practice de psihologie socială la

Facultatea de Ştiinţe Umane din Universitatea Lyon în modul următor : în timpul primelor

şedinţe studenţii au fost chestionaţi asupra varia subiecte, alese in mod liber de aceştia.

Ulterior aceşti studenţi au fost invitaţi să ia o decizie de grup alegând între întrebările de

natură tehnică ce figurau în program pe cele pe care doreau să le studieze în mod deosebit.

Studenţii au solicitat indicaţii despre diversele parţi ale programului, cerinţă care a fost

îndeplinită. Astfel informaţi studenţii au decis să facă o anchetă, estimâna că aceasta se va

baza pe trei tehnici ce formează un ansamblu coerent- chestionar, discuţie şi analizade

conţinut.

Subiecţii au ales subiectul anchetei, apoi au format patru echipe, fiecare echipă

având ca sarcină determinarea unui anume număr de probleme pe care ancheta avea şansa

să le rezolve. Propunerile fiecărei echipe au fost suntetizate, rezultând un continuum de

28

şase grupe principale de idei, dupa cum urmează : 1. Care sunt mijloacele de inflormare pe

care studenţii le utilizează cel mai mult (presă, radio, tv) şi ce rubrici interesează cel mai

mult ?; 2. Care este modul de conceptualizare al informaţiei ?; 3. Care este atitudinea

studenţilor ?; Ce proporţie stabilesc studenţii între informaţiile primite la curs şi cele

existente adiacent ?; 4. Sunt satisfăcuţi de modalităţile de inflormare existente în prezent?;

5. Ce cred aceştia despre propriul mod de informare?; 6. Date de identificare privitoare la

statutul juridic şi organizarea informaţiei la momentul respectiv.

Una dintre echipe a avut sarcina de a formula întrebările, configurate fiind astfel 43

de întrebări. Ulterior chestionarul obţinut a fost aplicat pe un eşantion de 20820 studenţi din

Universitatea Lyon.

CHESTIONARUL STRUCTURAT-SCALELE DE ATITUDINE

Un chestionar structurat poate cuprinde una sau mai multe scale de atitudini. Scala

reprezintă un ansamblu de întrebări dintr-un domeniu determinat, concepută astfel încât să

permită o evaluare numerică a atitudinilor (comportamentelor) subiecţilor privitoare la

domeniul ales. pentru construirea scalelor atitudinale sunt folosite o serie de tehnici

concepute de Thurstone, Likert, Guttman care vor fi descrise mai jos.

Chestionarul de atitudini21 prezintă o serie de dificultaţi ce sunt întâlnite şi în cadrul

interviului structurat posibil chiar mai accentuate. Un singur răspuns lipsă sau o transcriere

greşită contaminează proba ducând la invalidarea acesteia. Cuantificarea scalelor de

atitudine are două avantaje ce compenseazăeforturile cercetătirului: astfel o scală de

atitudini permite cumulul unor cantităţi de informaţie sunt un singur item director. Scalele

de atitudini permit şi comparaţii cantitative pe lângă cele cantitative. Regulile universal

admise de construire a scalelor de atitudine se bazează pe o serie de principii, astfel:

1.Pregătirea – familiarizarea cu scopurile cercetării înainte de lucrul efectiv

desfăşurat în teren;

2. Alcătuirea şi memorarea protocolului de discuţie acolo unde este cazul;

3. Stadiul preliminar- stabilirea contactului cu subiecţii în mod simplu şi natural;

4. Respectarea procedurii pentru selecţionarea subiecţilor;

5. Alcătuirea rezumatului privitor la subiecţii care refuză şi notarea circumstanţelor;

Structurarea întrebărilor este atent configurată iar modalitatea de adresare este

directă, clară (în cazul interviului). Notarea răspunsurilor se face păstrând termenii utilizaţi

20 Durandin, G. (1964), Atitudinile şi comportamentul studenţilor din Universitatea Lyon în materie de informare, Revista franceză de sociologie, nr. 5.21 Chelcea , S. (2008), Psihosociologie

29

de subiect iar raporturile cu subiecţii reprezintă un dialog constructive, o comunicare

deschisă şi acolo unde este posibil cu un feedback necesar. Finalul chestionarului va

cuprinde date de identificare privitoare la respondent aflate sub semnul confidenţialităţii.

ANCHETA PRIN CHESTIONAR SCRIS

Chestionarul scris este un chestionar imprimat ce este expediat unui eşantion de

populaţie ales (prin poştă, sau mail) care după completarea sa (de către respondenţi) este

returnat cercetătorului. Diferenţa principală între cele două forme de anchetă, respectiv

orală şi scrisă constă în faptul că obiectivitatea este mai accentuată în cazul unei relaţii de

anchetă sociologică face-to-face decât în cazul chestionarului expediat prin mijloacele

amintite.

În principal există o pondere mare a refuzului în cazul subiecţilor abordaţi prin

această tehnică (30% medie), fie la completarea rapidă sau subiectivă a răspunsurilor de

către respondenţii investigaţi. În anume circumstanţe chestionarele scrise pot fi mai

fructoase, spre exemplu atunci când subiecţii sunt interesaţi, ei alcătuind o organizaţie, sau

o asociaţie ce a fost avertizată de desfăşurarea unei astfel de anchete.

Chestionarul post-codat

Chestionarul post-codat cere persoanei investigate să formuleze în termeni proprii o

parte sau chiar totalitatea răspunsurilor formulate. În acest context, întrebările deschise

sunt convenabile în cazul anchetelor despre organizaţii, instituţii sau grupuri de specialişti,

persoane cu posedă cunoştinţe asupra subiectului anchetei. Exemplul următor este extras

dintr-un studiu al raporturilor aferente tradiţionalismului religios şi conservatorismului

politic din SUA, corespunzând condiţiilor enumerate mai sus:

“Datele ce permit verificarea ipotezelor noastre au fost obţinute plecând de la

răspunsurile unor chestionare adresate pastorilor metodişti şi baptişti din Oregon în 1962.

Am cerut subiecţilor să îşi exprime părerea cu privire la şase subiecte privitoare la

domeniul public şi social – respectic ajutorul federal pentru educaţie publică, segregare

socială, impozitul federal pe venit, participarea SUA la Naţiunile Unite, pedeapsa capitală

şi ajutorul acordat tărilor străine. Subiecţii au fost întrebaţi dacă aprobă sau dezaprobă

fiecare dintre aceste politici, iar răspunsurile au fost clasate sub eticheta de “liberale” sau

“conservatoare22”.

Chestionarul pre-codat

22 Jonhson, B. (1967), Theology and the position of pastors on public issues, in American Sociological Review nr. 32(3)

30

Chestionarul pre-codat sau cu întrebări închise nu cere drept răspuns decât un

semn, un marcaj într-un loc desemnat ce reprezintă în general alegerea sau infirmarea unei

variante de răspuns. Întrebările se prezintă de cele mai multe ori sub forma adevărat/fals,

variante de la “total neadevărat” până la “întotdeauna adevărat” etc. Există şi alte proceduri

cum ar fi trasarea unor linii între căsuţele unor organigrame pentru a indica circuitele de

comunicare acestea nemodificând însă caracterul închis al chestionarului.

Aceste chestionare pot conţine şi o serie de întrbări deschise care îl îndeamnă pe

subiect să procedeze la notarea unor observaţii pe care le consideră potrivite în răspunsul

dat. Chestionarul închis permite cercetătorului să studieze relaţiile dintre variabilele deja

stabilite, obţinându-se date directe şi fidele. Validitatea acestor date deprinde însă de

adaptarea la subiect a modelului teoretic care le subscrie. Aceasta metodă permite

precizarea şi clasificarea informaţiilor ce sunt greu de obţinut prin alte surse.

Chestionarele scrise şi scalele de atitudine

Chestionarul poate conţine una sau mai multe scale de atitudine, iar folosirea unei

asemenea scale permite studiul concomitent al separatiei unei caractersitici sociale în

cadrul populaţiei investigate şi compararea eşantionului iniţial cu un alt eşantion. În

practică un mare număr de scale de atitudine au o aplicare limitată, întrebările acestora

făcând referire la expuneri punctuale. În exemplul următor23 s-a dorit cercetarea atitudinii

candidaţilor la marile şcoli militare franceze. “În urma conferinţelor de psihologie socială

organizate în noiembrie 1959 de Comitetul de acţiune ştiinţifică de Apărarea Naţională, s-a

dorit efectuarea unei lucrări aplicative, experimentale pentru a evidenţia metodele expuse

de Centrul de Studii şi Instruire Psihologică a Aviaţiei (CEIPAA) în domeniul

preocuparilor ramurilor armatei. raportul expune rezultatele lucrării realizate de cele trei

ramuri:aviaţie, terestră, marină.

Subiectul este studiul motivaţiilor candidaţilor la marile şcoli militare. Sursa de

informare este un chestionar anonim completat de foecare dintre candidaţi ce s-a desfăsurat

în locaţia subdiviziunilor militare. Echipele de cercetători (două persoane) au prezentat

chestionarul în şcolile pregătitoare (licee, colegii, şcoli militare) fără a fi dezvăluită natura

anchetei. S-au schiţat aspecte atitudinale ale candidaţilor faţa de armată, fiind alcatuite

patru tipologii de întrebări: întrebări-stereotipuri “Credeţi că miliotarii sunt în general mai

utili ţării decât civilii?; întrebări destinate ataşamentului faţă de norme “Credeţi că armata

trebuie să accepte să fie criticată?”; întrebări destinate comportamentului ipotetic “Dacă aţi

23 Michelot, P. Thomas, A. (1961), Atitudinile şi motivaţia candidaţilor la marile şcoli militare, în Revista Franceză de Sociologie nr. 2 (2)

31

avea un fiu aţi fi incântat dacă s-ar orienta sore cariera militară?”; întrebări destinate

comportamentului din trecut “Ceremonialul militar vă emoţionează?.

Aceste patru tipologii de întrebări au fost analizate prin aplicarea teoriei faţetelor şi

a metodei scalelor de atitudine a lui Guttman, în fiecare din cele patru domenii

constituibdu-se o scalare desfăşurată pe 7 întrebări. În aceste condiţii s-a atrubuit fiecărui

subiect pentru fiecare scală o notă de la 1 la 8, notă a carei importanţă ţine cont de

atitudinea mai muilt sau mai puţin favorabila a sibiectului faţă de armată.

În cadrul studiului au mai fost chestionaţi şi un eşantion de non-candidaţi pentru a

se obţine un evantai mai larg de atitudini/opinii şi pentru a putea compara rezultatele

obţinute în raport de cele ale tinerilor de aceeaşi vârstă, nivel intelectual dar care nu doresc

o carieră militară.”

Construirea unei scale de atitudine

În construirea unui instrument sociologic, în afară de fidelitate şi validitate acesta

trebuie să răspundă condiţiilor de unidimensionalitate şi reproductibilitate şi prin posedarea

unor intervale egale. Metrul este un instrument de măsură care satisface toate aceste

condiţii, el este fidel deoarece măsurătorile făcute de una sau mai multe persoane nu

variază, este valid pntru că nu diferenţiază mai mult de o fracţiunede milimetru de metrul-

etalon şi măsoară ceea ce trebuie să masoare. Unidimensionalitatea este evidentă prin

prezentarea unei linii drepte pe o suprafaţă plană, iar omogenitatea nu este condiţionată de

o altă proprietate a obiectului măsurat, intervalele metrului în limitele de precizie sunt

egale în ceea ce priveşte fiecare decimetru şi centimetru.

Există mai multe tehnici recunoscute în construirea scalelor de atitudine denumite

după cei care le-au inventat: Thurstone, Likert, Guttman, Bogardus, Osgood. Fiecare dintre

acestea respectă criteriile enumerate mai sus, dar insistă în mod particular asupra unor

aspecte diferite. Scala Thurstone24 pune accent pe intervalele egale sau aparent egale, scala

lui Likert pe omogenitate iar cea a lui Guttman pe reproductibilitate.

Construirea unei scale Thurstone începe prin pregătirea fişelor ce conţin fiecare

câte un enunţ-întrebare ce se referă la atitudinea pe care cercetătorul doreşte sa o măsoare

(evalueze). Fişele sunt repartizate unor intervale ale scalei de la cele mai favorabile la cele

mai puţin favorabile calculându-se pentru ficare repartiţia evaluărilor relevate de specialişti

şi extrăgându-se proporţiile în care subiecţii nu sunt de acord cu gradul lor de

aprobare/dezaprobare. Se continuă procedeul prin eliminarea itemilor mai puţin favorabili.

Subiectul va fi întrebat dacă este de acord sau nu cu itemii rămaşi, se vor adăuga valorile

24 Thurstone Scaling (2006) in Research Methods Knowledge Base, www.socialresearchmethods.net

32

de scală ale itemilor cu care acesta este de acord iar media lor se constituie ca notă a

subiectului. Dacă valorile de scală ale itemilor sunt apropiate instrumentul este considerat

valid. Aceasta tehnică a lui Thurstone este mai puţin utilizată în cercetările sociologice de

actualitate pentru că nu permite cunoaşterea cu precizie a intervalelor aparent egale iar

calculele statistice sunt ambiguue în ceea ce priveşte validarea ulterioară.

Pentru construcţia unei scale Likert se începe cu însumarea itemilor cu privire la

atitudinea ce se doreşte a fi măsurată şi se testează aceşti itemi pe un eşantion de populaţie

pentru a se releva gradul de adeziune funcţie de fiecare item. Cercetătorul decide dacă va

nota ca favorabilă sau nu atitudinea studiată prin adeziunea subiectului pentru fiecare item,

Se atribuie o notă pentru ficare tip de răspuns în 7 trepte, pornind de la şapte pentru

cea mai favorabilă şi până la unu pentru cea mai puţin favorabilă, însumându-se notele

tuturor iremilor pentru a se obţine nota totală. Se foloseşte apoi o corelaţie între nota

obţinută de majoritatea eşantionului pentru fiecare item cu totalul notelor obţinute de

acceaşi subiecţi pentru toţi itemii. Astfel, itemii care demonstrează o bună corelaţie cu nota

totala se reţin, ceilalţi fiind eliminaţi. Scala ce rezultă de aici este compusă din întrebări

coerente unele în raport cu altele. Se calculează nota unui individ adăugându-se valorile de

scală ale raspunsurilor sale (dela 1 la 7) şi împărţind acest total al numărul de răspunsuri,

media obţinută clasându-l pe un nivel al scalei originale în 7 puncte.

Tehnica elaborată de Guttman denumită şi analiză ierarhică permite obţinerea unei

scale ce poate fi reprodusă şi care este validă, fidelă şi unidimensională. Aceasta scală nu

prezintă necesitatea de a avea intervale egale sau aparent egale. Ca şi în cazul precedent,

cercetătorul începe prin testarea enunţurilor pe un eşantion de subiecţi.

Ca la metoda lui Thurstone itemii aleşi reclamă în general un răspuns dihotomic

(acord/dezacord, da/nu, adevărat/fals). Scopul analizei este de a ordona o serie de itemi

într-o ierarhizare încât subiectul care este de acord cu itemilor 4 şi în dezacord cu itemul

cinci se va regăsi în acord cu itemul 1, 2, 3, şi în dezacord cu iteii 6, 7 şi 8.

Figura 1 : Scalograma răspunsurilor unei scale de atitudine

10 subiecţi clasaţi Q1 Q2 Q3 Q4 Q5

33

după răspunsuri

A x x x x x

B x x x x x

C x x x x x

D 0 x x x x

E 0 x x x x

F 0 0 x x x

G 0 0 x x x

H x x 0 x x

I 0 0 x 0 x

J 0 x 0 0 0

x= acord ; 0= dezacord

Operaţiile necesare pentru a reliefa aceasta corespondenţă între răspunsuri şi itemi

sunt dificile dare există două procedee mecanice ce permit simplificarea: scalograma şi un

soft de calculator de specialitate.

Guttman25 pledează pentru o reproductibilitate de cel puţin 0,90. Se poate analiza

reproductibilitatea unei scale eliminând itemii mai puţin satisfăcuţi, creşterea obţinută a

coeficientului fiind compensată de o pierdere de precizie. În principiu construirea şi

validarea scalelor au loc prin aplicarea pe eşantioane de populaţie diferite.

Probleme de eşantionare

În afară de pregătirea instrumentelor, principala problemă tehnică căreia

cercetătorul trebuie să îi facă faţă în cursul fazei de elaborare a proiectului de cercetare este

punerea la punct a unei proceduri adecvate de eşantionare. Există cazuri în care aceasta

problemă proveşte studiul unei populaţii în întregime (mai rare de altfel) însă majoritatea

cercetărilor sociologice necesită extragerea unui eşantion reprezentativ şi apoi utilizarea

acestuia ca model pentru obţinerea informaţiilor despre populaţia generală din care a fost

extras.

Procedurile de eşantionare prevăd alegerea unor elemente de populaţie cu scopul de

a măsura frecvenţa unor trăsături specifice populaţiei generale (totale). Frecvenţa aceasta

va fi relativă la început, variaţiile aparute purtând denumirea de erori de eşantionare ce se

vor diminua regulat şi previzibil apropiindu-se de o frecvenţă reală. Distribuţia poartă 25 Guttman Scalling, (2006) în Research Methods Knowledge Base

34

numele de clopotul lui Gauss (curba lui Gauss). Această noţiune permite calcularea

scalelor pe un eşantion de do dimensiune dată care să se extragă dintr-o populaţie pe care o

reprezintă. Altfel spus acest calcul ne arată câtă încredere putem avea într-o informaţie

cantitativă oţinută pornită de la un eşantion.

Problemele care mai pot să apară sunt legate de fidelitatea eşantionului ce este

direct influenţată de mărimea acelui eşantion, fără a fi însă afectat de marimea populaţiei şi

nedepinzând de raportul dintre mărimea acestuia şi cea a populaţiei. Exemplu : un eşantion

de 300 de români aleşi în mod aleatoriu va da o estimare a procentului de fumători în

România nici mai bună şi nici mai rea decât cea referitoare la procesul de fumători din

oraşul Bucureşti. Teoria de eşantionare se bazează pe postulatul conform căruia indivizii

unui eşantion sunt aleşi la întâmplare dintr-o populaţie numeroasă.

Deşi este permisă fracţionarea acestei populaţii numeroase rămîne esenţial faptul că

indivizii aleşi dintr-o fracţiune sunt aleşi la întâmplare. Un eşantion care nu este ales la

întâmplare nu poate fi considerat într-un anume context ca fiind reprezentativ, acesta

nefurnizând inflormaţii sigure despre populaţia din care este extras. Caracteristica proprie

unui eşantion aleatoriu este ca fiecare individ al unei populaţii sa aibă şanse egale de a fi

selecţionat, iar pentru acest lucru sunt utilizate mai multe tehnici.

Un eşantion simplu se obţine prin listarea tuturor indivizilor unei populaţii, apoi

prin numărare se va alege numărul cerut de indivizi prin tragere la sorţi a numerelor

respective. O procedura adecvata consta în inserarea nuemlui tutror membrilor unei

populaţii pe bucăţi de hîrtie ce vor fi depuse intr-o urnă, apoi prin extragerea pe rând a

numărului de bilete necesar pentru formarea eşantionului. Eşantionul sistematic poate

înlocui cu succes eşantionul aleator, acesta oţinându-se pornind de la o listă a tutror

indivizilor unei populaţii prin ordonare alfabetică, cronologică sau după locul de rezidenţă.

Se va alge ulterior al cincilea sau al zecelea număr în majoritatea cazurilor un astfel de

eşantion fiind la fel de reprezentativ ca şi cel aleator.

Pentru a alege un eşantion stratificat se împarte mai întâi populaţia în straturi având

o caractersitcică oarecare cunoscută şi se alege apoi un eşantion aleatoriu în interiorul

fiecărui strat. Obiectul principal al acestei proceduri este de aface în aşa fel încât raportul

de eşantionare (raportul dintre mărimea de esantionare şi cea a populaţiei) să fie

diversificat astfel încât să permită cercetătorului studiul unui strat ce îl interesează în mod

deosebit. De aceea într-un studiu despre atitudinile şi practicile faţă de conmtrolul

naşterilor s-a ales la întâmplare din populaţia totală a medicilor, un procent de 50% medici

de religie ortodoxă şi evreiască şi 30% medici de religie catolică, iar 20% protestanţi,

35

deoarece conduita primilor era cea care îi intersa într-o mai mare masură pe cercetători.

Uneori este imposibilă obţinerea unor liste specifice eşantionului aletoriu, deoarece

populaţia este prea împrăştiată pentru ca cercetătorul să poată întocmi liste. Anumite ţări au

rigistre civile ale populaţiei rezidente dar acestea nu sunt în totalitate la dispoziţia

sociologilor.

Un eşantion grupat (en groppe) reprezintă rezultatul a două sau mai multor

operaţiuni succesive de eşantionare, astfel se extrage mai întâi un eşantion aleatoriu din

subdiviziunile unei populaţii, apoi se extrage un al doilea eşantion aleatoriu cu indivizi

specific respectivelor subdiviziuni care se combină pentru a se obţine un eşantion al

populaţiei totale. În SUA pentru sindajele si anchetele de opinie publică se obişnuişte

prelicrarea unui eşantion aleatoriu din comunitate, în care sunt prevăzute zone din

interiorul fiecărei comunităţi, pentru ca ulterior să fie create liste cu familiile ce constituie

target-ul, plecând de aici făcându-se alegerea unui subiect în fiecare familie.

În cercetările de specialitate sociologică se mai pot întâlni eşantioane false, de felul

celor de voluntari sau eşantionelor prin cotă. Eşantionul de voluntari poate fi alcătuit spre

exemplu din elevii unui liceu pe care directorul să îi clasează ca « tipici ».

Eşantioanele prin cotă sunt adesea utilizate de cercetători printr-o targetare pe un

anume număr de femei, atâtea persoane căsatorite, atâtea persoane celibatare etc.

Selectarea subiecţilor în această manieră devine mai dificilă pe măsură ce ne apropiem de

cotă. Există posibilitatea ca pe parcursul unei cercetări sociologice subiecţii să refuze

participarea la eşantionarea propusă, acest lucru afectând în mod negativ procedura

metodologică.

Mărimea unui eşantion26 pentru o cercetare este greau de precizat pentru că acesta

depinde de gradul de precizie pe care şi-l propune cercetarea în cauză şi de frecvenţa

trăsăturilor studiate la populaţia totală. Precizia eşantionării influenţează în mod direct

precizia rezultatelor şi este ştiut faptul că un eşantion de peste 1000 de indivizi are ca şi

marjă de eroare un procent de +/- 3%.

În cazul eşantioanelor mici (mai puţin de 30 de persoane) se derulează anumite

procedee statistice de specialitate care permit evaluări în contextul dat (folosirea testelor

neparametrice este o dovadă în acest sens). Trebuie evitate totuşi experimentele care

utilizează un număr mai mic de 30 de indivizi, doar dacă nu se pune problema evidenţierii

unor studii de caz, şi în acest fel a existenţei uni abordări calitative prin excelenţă.

26 Rotariu, T., Bădescu, G., Culic, I., Mureşan, C., Mezei, E. (2006), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale

36

În corpus-ul cercetărilor sociologice o altă regulă de care trebuie să ţinem cont este

aceea de a nu utiliza procentaje în reliefarea frecvenţei într-o subdiviziune mai mică de 10

persoane. Pentru a respecta această regulă, cercetătorul va defini de la început

subdiviziunile eşantionului său pentru care doreşte să aibă o repartizare în procente şi va

stabili mărimea eşantionului total astfel încât fiecare din aceste segmente să conţină cel

puţin zece subiecţi. În general un eşantion mediu ales cu atenţie este mai util decât unul

mare ales superficial. În afara cazurilor speciale, eşantioanele foarte mari nu sunt utile în

cercetarea sociologică, astfel că timpul şi efortul necesar pentru obţinerea şi tratarea a

10.000 de chestionare completate parţial ar fi mai bine utilizate ca regulă generală pentru a

diminua procentul de refuzuri ale unui eşantion de 500 de subiecţi ce a fost ales cu atenţie.

37