2007 05 10 Mentalitati africane (I)- Pr. Eugen Blaj

Un aspect pozitiv în cultura africana este acea sensibilitate fata de darul procrearii, al acceptarii tuturor copiilor pe care Dumnezeu binevoieste sa îi daruiasca unei familii. Orice copil care se naste este vazut ca un dar al divinitatii. Aceasta motivare religioasa face ca familia kenyana sa fie numeroasa. Dar nu numai aspectul religios prevaleaza în acest context. Exista o complexa atitudine generala fata de viata, total diferita de cea occidentala, care îsi pune amprenta asupra motivatiei acceptarii copiilor. De pilda, egoismul, dorinta de trai comod, hedonismul sau lipsa de credinta sunt elemente secundare în deciderea acceptarii mai multor copii în familie. Darul existentei este mai presus de orice dificultate de trai. Deci constiinta maternitatii si a paternitatii nu este zguduita de suferintele pe care le traverseaza familia africana, existând mereu loc de încredere si, mai mult, un fel de stoicism si tarie de a înfrunta orice dificultate.

Copiii nu sunt nici o clipa lipsiti de afectiune materna. Oriunde ai merge, poti vedea femei cu copii nu în landouri, pentru ca acestea nu se gasesc aici, ci pe spate. Aceasta este un semn ca mamele nu îsi delega functia de educatoare, de formatoare, nici unei persoane. Asa cresc la umbra iubitoare a mamei si probabil aceasta afectiune de care are nevoie orice copil reprezinta acel esential care tine locul bunurilor materiale, al jucariilor si al tuturor accesoriilor vietii moderne.

Copiii trebuie sa asculte de mai mari ca de Dumnezeu; la slujba nici nu se foiesc, chiar daca slujba dureaza uneori si doua ore. Este greu de înteles aceasta rabdare. Desi stau toti într-o parte rezervata copiilor la biserica, nu se misca, nu au nevoie de cineva care sa-i pazeasca. Pe lânga aceasta, sunt foarte rusinosi, cel putin pâna li se câstiga încrederea; te apropii de ei si fug de tine.

Activitatea domestica este pastorirea vacilor si a caprelor, în cazul în care nu merg la scoala. Cei care merg la scoala studiaza opt ore, de la opt dimineata pâna la patru dupa-amiaza. Unii dintre ei, din cauza saraciei, nu iau cu ei la scoala nici cel putin o bucatica de pâine. Dupa întoarcerea de la scoala, fetitele duc apa de la râu cu bidonul sau cu butoiasul, pe spate, agatându-l de cap ,iar baietii merg la muls vacile.

Jocurile copiilor sunt foarte simple. Jucariile lor sunt reduse la minim: poti vedea copii care se joaca cu minge de cârpa, chiar si în unele scoli ( foarte rar cu sticla din plastic), cu roti de bicicleta împinse de o sârma groasa în forma de cocârla sau vreun alt obiect gasit pe drum. Nu am vazut pâna acum masinute, papusi si alte jucarele moderne. Majoritatea nu au vazut ce este un televizor sau radio, decât doar pe piata daca au venit la târg, întrucât nu au lumina nici acasa, nici la scoala.

Îmbracamintea lor este destul de modesta. Unii umbla desculti, chiar si la biserica, altii cu încaltaminte buna, însa majoritatea cu tenisi sau pantofi rupti. Adolescentii sunt pregatiti pentru circumcidere. Aceasta are diferite conotatii: la nivel social si familiar, se bucura de o anumita recunoastere. La nivel religios, este vorba de o practica traditionala de initiere într-un mod de viata ce specific comunitatii traditionale si pe care evanghelizarea l-a preluat întrucât este un element fundamental al acestor culturi indigene africane. Circumciderea, pentru adolescentii crestini este precedata de o cateheza corespunzatoare vârstei si modului de viata.

Tinerii, ca pretutindeni, se organizeaza pe grupuri cu scopul de a promova activitati formative sau educative, religioase sau civile, de a se cunoaste reciproc si de a ajuta institutia pe care o reprezinta. Flacaii care se pregatesc sa se casatoreasca trebuie sa îsi strânga banii pentru a putea rascumpara mireasa de la parintii ei. În caz contrar, se expun riscului ca tatal fetei sa o ia acasa dupa câtva timp.

În general, femeia este desconsiderata, nefiind admisa în coordonarea vietii sociale si educative. Ea însa are grija de copii. Rolul ei de educatoare nu este substituit de nimeni. Ei îi revine munca domestica. Zilnic, spre seara, femeile duc sarcini de lemne pe spate pentru a gati mâncarea. Muncile câmpului sunt împartite cu barbatul. Accesul la functia de conducere este foarte limitat. În biserica, femeia poate participa la dansurile rituale si la cor; activitati de cateheza, de ministru extraordinar al Sfintei Euharistii, de conducere a unui grup sunt actualmente rezervate numai barbatilor. Înca nu sunt valorificate disponibilitatea, capacitatea intelectuala si abilitatea femeii în multe activitati sociale si religioase. Femeia este aceea care aduce ofrandele la liturghie, continuând obiceiul pe care îl aveau înainte de crestinism, când, în sacrificiile lor religioase, femeile aduceau darurile. În ambientul musulman si traditional, unde înca nu a patruns crestinismul, se practica poligamia; si aceasta ar fi un alt dezavantaj al femeii în comparatie cu barbatul. În fine, o privire generala asupra femeii în cultura de aici arata ca, desi respectata, este frustrata de anumite

activitati pe care foarte bine ar putea sa le desfasoare, dar care deocamdata sunt considerate apanajul barbatului.

Barbatului îi revine asadar rolul de conducere în familie, grup, comunitate sau societate. Lui îi revin muncile ce comporta o mare responsabilitate si cele care solicita un efort fizic deosebit, de exemplu, munca în constructie. În general el este acela care trebuie sa aduca bani în casa pentru întretinerea familiei; el trebuie sa fie ascultat fara vociferari de copii si de sotie. El nu trebuie sa fie corectat în fata copiilor sau a femeilor pentru a nu pierde autoritatea în fata acestora. Autoritatea barbatului, înteles în acest context de aici, mentine echilibrul psihologic si ritmul constant al atributiilor pe care fiecare le are.

***

Toate scolile au opt ore de lucru pe zi. Elevii trebuie sa ajunga în jurul orei sapte dimineata la scoala, încep orele la opt si termina la patru dupa amiaza. Lasa scoala la ora cinci dupa amiaza. Deoarece dupa ore trebuie sa faca curatenie sau alte activitati pe care le primesc de la profesori. Acesta e cazul scolilor elementare, de la întâia pâna la a opta. În cazul liceelor, majoritatea sunt cu internat. Foarte putine licee sunt asa numite de zi, unde elevii merg acasa dupa ore. În general scolile sunt pentru baieti sau fete, foarte putine sunt mixte. Aceasta pentru a mentine mai usor disciplina scolii. Iar orele se fac în limba engleza, prin urmare toti aceia care frecventeaza scoala stiu bine engleza.

În licee se oficiaza servicii religioase, fie catolice, fie protestante, odata pe luna, însa în fiecare saptamâna elevii se aduna pentru a discuta teme religioase, a se ruga si a cânta împreuna, tinând cont de confesiunea religioasa. Scolile care sunt aproape de parohie în general primesc permis sa vina la liturghie duminica. Este frumos sa vezi cum sute de elevi vin la liturghie , în uniforma lor de scoala, duminica dimineata.

Exista scoli statale sponsorizate de catre biserica, fie catolica, fie protestanta. În reuniunile oficiale administrative sunt invitati întotdeauna si reprezentantii bisericii. Autoritatea morala a preotului, în aceste cazuri, este foarte importanta. Programul scolar este cal a noi, copiii trebuie sa cumpere totul, inclusiv cartile. Se mai aud cazuri când scoala primeste de la vreun binefacator carti pentru elevi, si în cazul acesta aceste carti se împrumuta pâna se rup. Parintii trebuie sa contribuie la mentinerea scolii. Considerând acest sistem, multi copii saraci nu pot studia în scoala. Este un procentaj doar de 40% din copii care frecventeaza scoala. Toti cei care studiaza cel putin liceul sigur au mai multe sanse de a fi angajati. Însa si cu liceul este greu sa se gaseasca de munca. Nu sunt fabrici, nu este industrie, si prin urmare marea majoritate lucreaza în agricultura, în câmpul pe care îl are.

2007 05 11 Mentalitati africane (II)-Pr. Eugen Blaj

Casatoria este marcata de rascumpararea miresei cu o suma de bani, platita parintilor. Aici se cunosc patru forme de casatorie: traditionala, musulmana, hindu,si crestina. Statul le recunoaste pe toate patru. Primele doua admit poligamia, iar ultimele doua sunt monogamice. Pentru noi, casatoria traditionala constituie o mare sfidare. Tabuurile si obiceiurile sunt foarte complicate. Semnul unei asemenea casatorii este cumpararea miresei si consimtamântul parintilor.

Când lucrurile se desfasoara normal, se economisesc multe suspiciuni asupra relelor care pot aparea într-o familie. În schimb, când nu se împlinesc cele doua conditii de mai sus, orice rau care se abate asupra familiei este considerat un blestem al parintilor si ca o pedeapsa a lui Dumnezeu. De pilda, în cazul în care mirele nu are bani sa o rascumpere, mireasa de multe ori fuge de acasa, ceea ce complica situatia. Daca nu are fii ( fiii sunt primul scop al familiei traditionale), sunt convinsi ca i-a ajuns blestemul parintilor. Aceasta forma de casatorie admite poligamia deoarece scopul principal nu este atât complementaritatea, cât procrearea, întrucât se trateaza de comunitati care se dedica fie la pastoritul animalelor, fie la muncile câmpului.

Se întâlnesc si cazuri de sanatio in radice, atunci când, în general, femeia, solicita sa fie admisa la sacramente, deoarece sotul nu vrea sa se casatoreasca la biserica. Dupa o investigare proprie, daca se verifica într-adevar ca sotul, din motive anticatolice sau anticrestine, nu accepta casatoria, ea este admisa la sacramente, cu conditia ca sa fie prima lui sotie( daca este caz de poligamie). Casatoria nu are aici un caracter institutional destul de pronuntat. Cazurile de divort sunt minime si se întâmpla în general la orase, nu la sate. Datorita culturii de aici, pot spune ca exista un respect fata de cea mai veche institutie, de origine divina, a umanitatii.

***

Persoanele care ajung la o vârsta avansata sunt putine. În general vârsta medie este cea de 40 de ani. Deoarece batrânetea este considerata o binecuvântare a lui Dumnezeu, batrânii sunt iubiti si respectati în familie s în comunitate. Este de neauzit ca un batrân sa fie îndepartat din familie Ramâne cu familia lui pâna la moartea naturala. Sunt considerati ca foarte întelepti si cunoscatori a multor mistere.

Saracia fiind corolarul bolii, singura solutie în fata bolii ramâne resemnarea. . De exemplu, în cazul bolii sida, unicul tratament este pregatirea pentru moarte, chiar daca aceasta din urma nu este imediata. Costul tratamentului este atât de mare ca numai clasa de sus a societatii de aici poate sa îsi procure. Si asa si cu alte boli care în Europa au o solutie. Lipsa de organizatii si de asigurari sociale, atât private cât si statale, reduc la minimum posibilitate unui tratament adecvat facut unui bolnav. În plus spitalele nu ofera multe sperante. (aici este o mizerie de nedescris; uneori se pun câte doi bolnavi într-un pat si daca unul moare sâmbata noaptea, celalalt trebuie sa doarma cu mortul pâna luni dimineata pentru ca nimeni nu îl scoate de acolo. În plus, în camera frigorifica pentru morti, daca nu dai mita, nu-ti baga mortul în frigider, ti-l lasa noaptea pe podea, iar ca sa îti dea mortul de acolo de asemenea îti trebuie o suma de bani exorbitanta).

Bolnavul nu sufera singur. În jurul lui este toata familia. Dar nu numai familia, ci si comunitatea. Poporul kenyan, fiind foarte religios si primind o e educatie solida de la misionari, nu întârzie sa cheme preotul sa spovedeasca pe bolnav, sa se roage pentru el si sa îi dea sacramentul bolnavilor. Atunci când preotul ajunge la bolnav, gaseste adesea bolnavi adunati într-o singura casa împreuna cu alti vecini. Se aduna si asteapta preotul, între timp se roaga si cânta foarte mult.

Moartea nu este un motiv de disperare. Sunt ajutati în înfruntarea mortii de mentalitatea religioasa. Africanii nu au o reprezentare clara asupra lumii de dincolo. De fapt, nu cred într-o pedeapsa vesnica. Ei stiu ca mor si merg la Dumnezeu. Nimic altceva. În religia lor traditionala nu au conceptul de premiu-pedeapsa. Iata de ce moartea nu îi surprinde în disperare.

În ce priveste cultul mortilor, spre deosebire de alte locuri din Africa, în aceste zone religiile precrestine nu aveau un cult deosebit al mortilor. Responsabilitatea fata de cei plecati a fost constientizata odata cu venirea crestinismului. Cu ani în urma însa mortii nu erau îngropati, ci lasati pe câmp la animal. Acum ei sunt îngropati în curtea casei sau în gradina( în afara de orase, nu sunt cimitire). Uneori sunt lasati în casa pâna si doua saptamâni cu scopul de a se aduna familia. Seara se aduna toata comunitatea, indiferent de confesiune religioasa, cânta, manânca împreuna, danseaza. Sunt pe cale de a-si forma o traditie crestina cu privire la cultul mortilor.

Pr. Eugen Blaj