Memoria Slovelor Nr 5
-
Upload
constantinmarianpopescu -
Category
Documents
-
view
35 -
download
5
description
Transcript of Memoria Slovelor Nr 5
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Es
eis
tic
ă
Pentru o mai dreaptă cinstire a sensului cuvintelor
Scriem articolul de faţă spre a
atrage atenţia unor publicişti ori
slujitorilor şcolii asupra unei mai
drepte cinstiri a sensului cuvintelor, a
proprietăţii termenilor, a clarităţii şi
corectitudinii enunţurilor. Oamenii
politici, persoanele publice, presa scrisă ori vorbită ne
pun nu o dată în faţa unor enunţuri complet derutante din
cauza necunoaşterii sensului termenilor ori formulărilor
deficitare care sfidează buna logică. Dacă s-a vorbit şi se
vorbeşte încă despre deteriorarea ori stricarea limbii
române în epoca de tranziţie, vina pe care o poartă mass-
media este esenţială. În 1994, într-un articol intitulat
Cum vorbim (scriem), N. Manolescu, după ce observa că
„Nu e un secret pentru lingvişti (dar e unul, vai, pentru
vorbitorii înşişi) că limba română se află într-un proces
de degradare care s-a accentuat după 1989‖1, vorbea de
„posibilitatea de răspândire pe care, în epoca televiziunii,
a radioului şi a presei o au greşelile de limbă (…). Pres-
tigiul unor instituţii precum televiziunea sau presa este
cu mult mai mare decât acela al şcolii. Aşa se explică
rapida preluare a erorii, difuzarea şi impunerea ei‖2.
Criticul găsea că principala cauză a degradării limbii
române ar consta în lipsa preocupării specifice din partea
şcolii de cultivare şi apărare a limbii române. „Nepăsarea
cu care e tratat studiul limbii române e generală‖3,
spunea aspru criticul. Nu credem că aceasta este cauza
principală a deteriorării limbii, căci nici manualele
şcolare, nici profesorii nu vor încuraja erori pe care le
pun în circulaţie oamenii politici, persoanele publice ori
mass-media, erori pe care le vom aduce în discuţie.
Şcoala, din păcate, nu mai are azi în ochii multora nici pe
departe prestigiul social pe care îl avea altădată. Faptele
au dovedit fără putinţă de tăgadă că poţi fi doctor la
prestigioase universităţi: Oxford, Sorbona ş.a. şi să nu ai,
într-o competiţie politică, nici pe departe succesul pe
care îl au inşi obişnuiţi, unii fiind chiar opusul spiritului
cultural ori ştiinţific.
Despre vina presei în răspândirea erorilor vorbea şi
Ion Cristoiu încă din 1994: „Odată cu jurnaliştii
adevăraţi au pătruns în presă oameni care n-au ce căuta
în această meserie. Lipsiţi total de talent. Cu mari
spărturi la capitolul cultură, ba chiar la capitolul
gramatică (s.n.)‖4. Libertatea neîngrădită a presei a
permis şi o manifestare accentuată a veleitarismului.
Alături de unii ziarişti ca agenţi ai răspândirii erorii
lingvistice, s-a vorbit în aceeaşi măsură de oamenii
politici, de persoanele care îşi fac cunoscute opiniile în
public prin exprimarea orală în dezbateri parlamentare,
în întruniri politice, în emisiunile televizate. Nu lipsesc
prezentatorii, moderatorii, vedetele muzicale şi TV.
Presa scrisă, evident, preia şi ea unele erori în cazul
reproducerii prin citare. În vară am auzit un om politic
cerând confraţilor să-şi scrie „numele şi pronumele
(sic!)‖, iar de curând un alt om politic vorbind de nu ştiu
ce situaţii şi proiecte „specioase‖, prin „specioase‖ el
înţelegând „speciale‖. Or, specios, potrivit Dicţionarului
de neologisme, înseamnă: „aparent, amăgitor,
înşelător‖5.
Necunoaşterea sensului exact al cuvintelor relevă o
necunoaştere a lumii sau o cunoaştere deformată ori
aproximativă a acesteia. Amintesc, de aceea hic et nunc
observaţia filosofului renascentist Erasmus potrivit
căreia „lucrurile se cunosc mai ales prin cuvinte; cine n-
are sensul clar al limbii va fi în mod fatal miop,
halucinant şi delirant în judecăţile sale asupra
lucrurilor‖6. Vom oferi asemenea exemple de judecăţi
mioape şi delirante asupra lucrurilor.
Necunoaşterea sensului duce la rezultate exact
contrarii gândului vorbitorului, unele hazlii. Cotidianul
„Evenimentul zilei‖ din 4 iulie 2001 (p.24) publica, de
exemplu, interviul acordat de o tânără vedetă feminină,
iar printre întrebările ziaristei la un moment dat exista şi
următoarea: „Ţi s-a cerut vreodată să te prostituezi?‖.
Era vorba de o prostituare în sensul propriu al
cuvântului. Răspunsul tinerei vedete a fost, până la un
punct: „Nu, cred că aş rămâne cu gura căscată‖. Numai
că vedeta a continuat, insistând: „Nu, serios, nu mi s-a
oferit şansa de a mă prostitua (s.n.)‖. Autoarea
interviului l-a şi intitulat, în consecinţă, prin acest
răspuns, considerând că el rezumă trăsătura esenţială a
vedetei, răspuns precedat, fireşte, de numele celei
intervievate. Atragem atenţia că, potrivit Dicţionarului
explicativ al limbii române, cuvântul şansă, înseamnă:
„circumstanţă favorabilă, posibilitate de reuşită, de
succes, de noroc‖7. Luând aşadar afirmaţiile vedetei ad
litteram, ar rezulta că ei nu i s-a oferit norocul de a se
prostitua. Să punem aşadar pe seama necunoaşterii de
către vedetă a sensului cuvântului şansă8. Poate că
absenţa unor lecturi bine asimilate îşi va fi spus cuvântul
în producerea gafei. Nu ar fi singurul caz din acest mediu
sociocultural. Într-un articol cu titlul Gafele vedetelor în
2011 publicat în „Evenimentul zilei‖ nr.6378 de vineri
30 decembrie 2011, p.16, Monica Lungu consemna
afirmaţia următoare a unei tinere vedete muzicale
feminine: „Ultima carte citită de mine a fost <<Click!>>
sau <<Cancan-ul>>… Mă apucă somnul când citesc‖.
Fără comentarii!
Cuvântul şansă cu determinări negative produce de
altfel eroarea numită contradictio in adiecto, însemnând
contradicţie în adaos observată de unii lingvişti9. Am
regăsit eroarea recent în „România liberă‖, nr.6767 de joi
3 ianuarie 2013, p.2 în titlul unui articol formulat astfel:
„Persoanele uşor supraponderale au şanse mai mici să
moară prematur (s.n.)‖. Cum sensul lui şansă este cel pe
care l-am arătat, este cam sinistru a vorbi de norocul mai
mic de a muri prematur! Astfel de contradicţii dau
naştere nonsensurilor ori unor absurdităţi evidente.
Asemenea cuvinte eronate în ceea ce priveşte sensul
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
2
Es
eis
tic
ă
sunt folosite fie din cauza unei vagi asemănări sonore, fie
a unei uşoare interferenţe de sens, care fac posibile
confuziile. În fine, altele, cum e şi exemplul menţionat
anterior, nu se explică nici prin vaga asemănare formală,
nici prin adiacenţele de sens, ci pur şi simplu prin
ignoranţa vorbitorului.
Unei vagi asemănări formale i se datorează folosirea
lui revolut în locul lui revoluţionar (=„avansat‖,
„progresist‖) şi involut în locul lui involutiv sau
neevoluat în următorul enunţ dintr-un interviu publicat în
suplimentul cultural „Paralela 45‖ al cotidianului
timişorean „Renaşterea bănăţeană‖ din 2 martie 2004,
p.5 unde cel intervievat doreşte să laude comunitatea
academică universitară pentru multele ei idei
revoluţionare în materie de ştiinţă, spunând: „Totodată,
comunitatea academică universitară a generat şi continuă
să genereze, în acest univers entropic, mari mutaţii
politice, economice şi juridice, fiind, în majoritatea
cazurilor, locul în care s-au plămădit cele mai multe idei
revolute, dar, din păcate şi involute, spaţiu care a generat
mari dinamici sociale (s.n.)‖. Rezultatul este exact invers
intenţiei celui intervievat, căci revolut înseamnă: „Care şi
-a încheiat cursul, terminat, împlinit, îndeplinit‖10. Cât
priveşte pe involut, Dicţionarul de neologisme îl explică
astfel: „(bot. despre un organ) răsucit spre interior (cf. fr.
involuté, lat. involutus‖11. Luând, aşadar, lucrurile ad
litteram în enunţul amintit, comunitatea academică
universitară ar fi produs „cele mai multe idei care şi-au
încheiat cursul‖, deci depăşite. Asociem cuvântul revolut
de ideea de regres.
Introducem în aceeaşi categorie a cuvintelor
confundate din cauza unei vagi apropieri sonore şi pe
extincţie pe care unii publicişti îl folosesc în locul lui
extindere, extensiune. În cotidianul „Jurnalul naţional‖,
nr. 5930 de vineri, 1 iunie 2012, p. 8 am găsit aceste
judecăţi: „Ce ai cu noi? – m-a întrebat el, cu o dojană în
glas care mi-l aminteşte puşti, prin internatul din Vălenii
de Munte. N-am priceput care-i extincţia acestui
<<noi>>, unde începe şi cu cine se mărgineşte‖. Este
clar că prin extincţie, autorul înţelege extindere, întindere
(= „unde începe şi cu cine se mărgineşte‖). Potrivit
aceluiaşi Dicţionar explicativ al limbii române, cuvântul
extincţie înseamnă însă: „Stingere, slăbire (a unei acţiuni,
a unei oscilaţii etc.); Micşorare sau anulare a intensităţii
unui fascicul de lumină‖12.
Mi-a fost dat de multe ori să aud atât înainte de 1989
cât şi după aceea unele persoane cu răspunderi vorbind
de „şedinţă lucrativă‖, acestea înţelegând prin „lucrativ‖
noţiunea „de lucru‖, „având caracter de lucru‖. Am
întâlnit folosirea cu sensul greşit a acestui cuvânt între
altele şi în cotidianul timişorean „Renaşterea bănăţeană‖,
nr.5984 de sâmbătă 12 septembrie 2009, p.3 unde se
scria: „(…) evenimentul de la Sinaia este unul lucrativ,
pe agenda şefilor celor mai prestigioase instituţii
academice din România fiind trecută, în primul rând o
analiză amănunţită a stării educaţiei superioare de la noi,
dar şi elaborarea unui proiect (…) (s..n.)‖. Având în vede
-re activităţile ce se vor desfăşura la Sinaia, este clar că
autorul articolului crede că lucrativ înseamnă de lucru.
Lucrativ are însă următorul sens: „Care aduce câştig;
profitabil, rentabil; folositor, util‖13.
Tot atât de multe confuzii se datorează unor
interferenţe de sens, unele foarte vagi. Amintesc în
primul rând titlul unui articol formulat astfel: „S-a
deschis sezonul violurilor la minore‖ din „România
liberă‖ din 4 martie 2000, p. 11. Despre ce este vorba
aflăm din prima pagină a articolului: „Două fete au fost
violate în aceste zile, au declarat surse din cadrul
Biroului de presă al Inspectoratului de Poliţie al
Judeţului Arad‖. Ambii violatori, se spunea mai departe,
au fost prinşi şi deferiţi justiţiei. Din punctul de vedere al
realităţii vizate prin titlu, enunţul este un nonsens, căci
deschiderea unui sezon precum cel de vânătoare, de
pescuit etc. presupune permiterea unei ocupaţii, unei
activităţi, care devine legală. Or, nu se poate imagina
permiterea şi legalizarea violului prin deschiderea unui
asemenea sezon. Având în vedere că data apariţiei
articolului este 4 martie, este evident că ziarista a
asimilat începutul primăverii cu debutul violurilor în aer
liber, despre care se vorbeşte în articol şi pe acesta din
urmă cu acela al deschiderii vreunui sezon.
Poate că dorinţa de exprimare figurată prin verbul a
vâna, ce ar putea simboliza obţinerea unei victorii prin
efort şi abilitate, i-a determinat pe doi ziarişti de la
„Ziua‖ să-şi intituleze articolul lor publicat în 15 iulie
1996, p.7 astfel: „La 25 de ani, Marea Voce a României
a călcat pe urmele Luminiţei Dobrescu. Monica Anghel
a braconat <<Cerbul de aur>> (s.n.)‖. Asimilând însă pe
a vâna lui a bracona, a rezultat un enunţ contradictoriu,
între cele două părţi ale sale, căci a bracona înseamnă „a
vâna sau a pescui ilegal‖14, activitate care este, cum se
ştie, pedepsită. Afirmaţia „Monica Anghel a braconat
<<Cerbul de aur>>‖ ar fi fost adecvată unei intenţii
ironice: aceea de câştigare prin mijloace ilicite a
concursului de muzică uşoară de la Braşov. Nici pe
departe nu e vorba însă de aşa ceva, căci în cuprinsul
articolului întâlnim cele mai sincere elogii însoţite de
felicitări pentru solistă.
În „Suplimentul de Anul Nou‖ din 28 decembrie
2004, p.8, „Academia Caţavencu‖ înregistra confuzia de
către preşedintele filialei unui partid între sejur şi
weekend, fapt care da naştere unei originale asocieri prin
caracterul ei contradictoriu: „Câştigătorii vor primi
gratuit câte un week-end de şase zile la hotel (s.n.)‖.
În alte situaţii confuziile nu se explică nici prin
adiacenţa formală, nici prin interferenţele de sens ale
cuvintelor, ci pur şi simplu prin necunoaşterea completă
a sensului sau lene a gândirii. Un bun exemplu ni-l oferă
următorul enunţ dintr-un articol publicat în cotidianul
„Adevărul‖ din 25-26 mai 1996, p.7: „Refah (partid
islamist din Turcia, n.n.) a protestat în declaraţii
ditirambice împotriva <<trădării>> guvernului
conservator, care <<a sfidat lumea arabă>>, aliindu-se
cu <<duşmanul tradiţional>> (s.n.)‖. În acest caz,
3
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Es
eis
tic
ă
noţiunea a protesta este negată prin opusul ei, acela de
declaraţii ditirambice, din cauza necunoaşterii de către
ziarist a sensului neologismului ditirambic. Ditirambul
era în Antichitatea greacă un poem liric dedicat zeului
Dionysus, poem, fireşte, entuziast. Folosit în sens figurat
cuvântul desemnează un elogiu exagerat adus unei
persoane. Adjectivul ditirambic înseamnă, prin urmare,
exagerat laudativ, elogios, entuziast. Or, e greu de
imaginat cum s-ar putea protesta prin declaraţii exagerat
laudative.
Dintr-o comoditate a raţiunii, din neglijenţă provine şi
următoarea propoziţie existentă într-un articol din acelaşi
cotidian „Adevărul‖ din 2 decembrie 2002, p.16: „Şase
morţi din Tg. Jiu au decedat, în nici 24 de ore, datorită
intoxicării cu monoxid de carbon (s.n.)‖. Cum mai puteau
deceda, deci muri morţii, numai publicistul ar putea şti.
„Academia Caţavencu‖, nr.4 din 28 ianuarie – 3
februarie 2003, p.2 consemna la rubrica „Bula
demnitarului‖ avântul pentru muncă ieşit din comun al
unei personalităţi cu răspundere în fotbalul românesc,
concretizat astfel: „Dom'le, eu muncesc 24 de ore pe zi,
uneori chiar şi noaptea!‖.
Încheiem referirile noastre cu un exemplu din
articolul cu titlul Se spânzură pe capete apărut în
cotidianul „Evenimentul zilei‖, nr.4991 de marţi 13
noiembrie 2007, p.10: „Poliţiştii din Timiş au fost sesizaţi
în doar trei zile de patru persoane care şi-au pus capăt
zilelor‖. Dacă publicistul a avut în vedere comunicarea
prin spiritism, atunci era posibilă sesizarea poliţiei în
împrejurările amintite.
Aş putea înmulţi exemplele cu multe altele pe care le-
am notat în perioada numită de tranziţie, dar mă opresc
aici.
Avem în vedere riscul fiecăruia de a greşi, fapt
evident scuzabil. Se poate invoca înţeleptul adagiu latin:
„Errare humanum est‖ („a greşi este omeneşte‖), cu
necesara completare însă: „perseverare diabolicum‖ („a
persevera în greşeală e diabolic‖). În cazul celor ce scriu
se poate invoca de asemenea faimosul vers al lui Horaţiu:
„Quandoque bonus dormitat Homerus‖ („Câteodată
dormitează şi bunul Homer‖). Dacă însă şi bunul Homer
mai dormitează, totuşi nu sforăie. Când unii publicişti ori
inşi din televiziuni reproşează selectiv, interesat vorbirea
deficitară a unor oameni politici (doar adversari, desigur)
nu ar fi rău să-şi supravegheze şi propria lor practică
lingvistică. Avem notate destule exemple negative de
acest fel. Când perseverenţa în eroare se instaurează
temeinic, e bine ca astfel de autori să preţuiască valorile
şcolii, căci şcoala este o necesitate imperioasă, în timp ce
răsfăţul prin scris şi imagine nu.
NOTE
1. N. Manolescu, Cum vorbim (scriem), în „România
literară‖, an XXVII, 5-11 octombrie 1994, nr.35, p.1
2. Ibidem, p.1
3. Ibidem, p.1
4. Ion Cristoiu, Derbedeismul în presă, în
„Evenimentul zilei‖, nr.574, 14 mai 1994, p.1
5. Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de
neologisme, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1978,
p.1009
6. Apud Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica.
Geneză, evoluţie, perspective, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1973, p.35
7. Dicţionarul explicativ al limbii române,
Coordonatori: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984, p.921
8. Cf. Dumitru Vlăduţ, Cuvinte şi enunţuri deficitare
ca sens în limbajul mass-mediei de după 1989, în vol. Stil
şi limbaj în mass-media din România. Coordonator: Ilie
Rad, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p.200
9. Cf. şi Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae,
101 greşeli de lexic şi de semantică, Bucurşti, Editura
Humanitas, 2011, p.128
10 Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1984, p.805
11. Florin Marcu, Constant Maneca, op.cit., p.590
12. Dicţionarul explicativ al Limbii române,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984, p.317.
13. Ibidem, p.510
14. Ibidem, p.95
SURSE
Exemplele au fost extrase din publicaţiile: „Academia
Caţavencu‖, „Adevărul‖, „Evenimentul zilei‖, „Jurnalul
naţional‖, „Paralela 45‖(Timişoara), „Renaşterea
bănăţeană‖ (Timişoara), „România liberă‖, „Ziua‖. Am
precizat în text anul, ziua apariţiei şi pagina enunţurilor.
BIBLIOGRAFIE
Academia Republicii Socialiste România, Institutul de
Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul explicativ al limbii
române. Coordonatori: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea
Seche, Bucureşti, Editura Academiei, 1984
Ion Cristoiu, Derbedeismul în presă, în „Evenimentul
zilei‖, nr.574, 14 mai 1994
Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, 101 greşeli
de lexic şi de semantică, Bucureşti, Editura Humanitas,
2011
Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica. Geneză,
evoluţie, perspective, Bucureşti, Editura Academiei, 1973
N. Manolescu, Cum vorbim (scriem), în „România
literară‖, an XXVII, 5-11 octombrie 1994, nr.35
Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de
neologisme, Bucureşti, Editura Academiei, 1978
Dumitru Vlăduţ, Cuvinte şi enunţuri deficitare ca sens
în limbajul mass-mediei de după 1989, în vol. Stil şi
limbaj în mass-media din România. Coordonator: Ilie
Rad, Iaşi, Editura Polirom, 2007.
Conf.univ.dr.
Dumitru Vlăduț
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
4
Es
eis
tic
ă
Admirabila înţelepciune a vechilor filosofi greci
Dacă axioma constituie „corpul
fizic‖ al propoziţiei, lekta, în
schimb, reprezintă sensul
inteligibil al acesteia, amândouă,
concurând la împlinirea textului şi a mesajului său logic.
Alături de celebrele analitici aristotelice, logica
stoicilor se inserează - şi ea - drept una - riscăm să
susţinem - dintre precursoarele, fireşti, ale calculului
propoziţional modern. Stoicii au iniţiat - şi au dezvoltat -
raţionamentul condiţionat şi pe cel al implicaţiei, care
stau, de facto, în centrul preocupărilor lor logice.
Din păcate, însă nu s-au păstrat decât puţine
fragmente din scrierile lor, unele lucruri despre opera
acestora, ştiindu-se din referirile altor gânditori, care au
trăit mai aproape de timpul în care ei au existat şi şi-au
conceput propriul sistem al cunoaşterii logice. Chrisip,
de pildă, este cel mai prolific autor stoic, despre care se
spune că ar fi scris şapte sute de tratate de logică, dar de
la care, din nefericire, nu ni s-au păstrat decât câteva
fragmente.
Dată fiind neobişnuita întindere a operei sale, este
foarte probabil că aceasta a cuprins, în întregime,
problemele de bază şi esenţiale ale logicii stoice, ea fiind,
fară doar şi poate, reprezentativă pentru doctrina
gânditorilor porticului.
Totuşi, în pofida acestui pernicios neajuns
„bibliografic―, după puţinele fragmente rămase s-a reuşit,
cât de cât, să se alcătuiască o imagine relevantă, analitică
şi critică, privind concepţia logică a stoicilor, ca şi asupra
viziunii lor filosofice. Stoicii reprezintă, iară îndoială, un
jalon important în istoria gândirii logice, teoriile lor
constituind un incontestabil aport original la dezvoltarea
şi consacrarea acesteia.
Desigur, în acele străvechi timpuri, gândirea logică se
găsea, abia, în faza sa incipientă, desfăşurându-se
primele cercetări pe acest tărâm deosebit al cunoaşterii şi
înfiripându-se cele dintâi forme sistematice ale ei. Fără
îndoială că, aceste originare elemente ale cunoaşterii
logice, văzute prin prisma complexă a evoluţiilor şi
acumulărilor actuale, în acest arid şi abstract domeniu, le
par, unora, a fi mult prea simple - şi chiar depăşite -
atitudine total reprobabilă, din partea lor, dacă nu uităm
şi ne gândim că fară asemenea prime şi remarcabile
cuceriri, în arealul distinct al gândirii formale, probabil
că nu ar fi fost posibile uluitoarele performanţe de astăzi.
Dar, dincolo de descoperirile şi prescripţiile lor
logice, gânditorii porticului sunt, totodată, şi veritabili
filosofi, în sensul consacrat, în acele îndepărtate timpuri,
de cuvântul sophos, care excelau nu numai printr-o
admirabilă inteligenţă superioară, ci şi printr-un auster şi
sever comportament faţă de ei înşişi, ca şi faţă de
hedonicele seducţii ale vieţii, chiar dacă unii dintre ei, şi
anume epicureii, promovau ca principiu filosofic central,
imanent doctrinei lor, însăşi plăcerea. De precizat, însă,
că ei nu propovăduiau destrăbălarea, cum am fi tentaţi să
ne închipuim, ci, dimpotrivă, moderaţia şi respectul strict
pentru măsură, în căutarea plăcerilor, din care nu lipseau,
desigur, cele spirituale.
Asemenea oameni, ieşiţi din comun, trăind aproape
dincolo de limita înclinaţiilor fireşti, au înţeles că este
mult mai folositor pentru ei - ca şi pentru oricine era
dispus să-i asculte - să se ocupe mai ales, cu desfătările
pure ale spiritului, decât cu amăgitoarele seducţii ale
trupului.
Şi o astfel de înălţătoare atitudine nu le era impusă,
desigur, de un presupus ideal creştin - pe care, s-ar putea
spune că, într-un fel, l-au anticipat -, ci de un intens cult
al raţiunii, de focul mistuitor al pasiunii pentru formele
cele mai subtile şi profunde ale cunoaşterii, fiind, pe
acest deosebit tărâm cognitiv, adevăraţi deschizători de
drumuri.
Sigur, stoicii nu erau singurii mari gânditori ai acelei -
am putea-o numi - perioadă de aur a începuturilor
spiritului creator elen, nu, alături de ei emulau şi alţi
excepţionali cugetători, grupaţi în şcoli şi curente,
purtând diferite denumiri, ca: academici, peripateticieni,
eleaţi, cinici etc. toţi strălucind - fiecare conform cu
propria concepţie - în sublima virtuozitate a raţiunii, în
uimitoarele ei exerciţii şi insolitele descoperiri, legate de
fascinantul său univers.
Uneori, între aceşti redutabili slujitori ai spiritului se
iscau scânteietoare polemici, fiecare susţinându-şi, în
mod argumentat, opiniile şi punctele de vedere,
rămânând consecvenţi, până la cele din urmă limite,
propriilor viziuni logico - filosofice. Ei au introdus,
pentru prima oară, desigur, terminologia şi limbajul
specializat, în mirabilul proces al cunoaşterii logice şi
filosofice, astfel că, şi astăzi, după atâtea secole, mai
dăinuie încă o serie de cuvinte - a căror întrebuinţare este
necesară - în structurile specifice ale acestui tip de
discurs.
Tot ei sunt şi cei care au prefigurat apariţia primelor
semne ale cunoaşterii ştiinţifice, care în acele timpuri ale
începutului acestui tip de cunoaştere, faceau corp comun
cu sistemele filosofice. Din păcate, aşa cum am mai spus,
multe dintre scrierile lor s-au pierdut - în cazul unora
dintre ei, chiar în întregime - fapt care, fară îndoială, a
avut unele consecinţe de nedorit asupra evoluţiei
cunoaşterii omeneşti.
Citind chiar şi numai un fragment din opera, care s-a
mai păstrat, a unuia dintre aceşti excepţionali cugetători,
îţi dai seama nu numai de adâncimea şi subtilitatea
gândirii, dar, totodată, şi de frumuseţea şi unitatea
stilului, de originalitatea şi de flerul inventiv şi sincer, al
celor scrise de către el.
Chiar şi astăzi când avansul cunoaşterii a atins
neliniştitoare înălţimi, când s-au acumulat enorm de
multe date şi informaţii, în numeroase şi diferite forme
ale cercetării şi comprehensiunii, aşa cum nu a mai fost
vreodată, lectura unui text filosofic, al unui antic sophos
5
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Es
eis
tic
ă
Ceasul străbunicului meu
Într-una din zilele mele libere,
când gândurile doresc a uita de
realitatea imediată în care spiritul este
constrâns să se resemneze vizitam
orăşelul în pas de promenadă, dorind
să înţeleg cum o fi arătat el odinioară.
Deasupra parcului de distracţii plutea
în aer o hologramă, având forma unui
cub în care culorile se succedau cu
repeziciune. Cubul informaţional, îmi
spuse unul dintre oficiali, are nevoie
de datele dumneavoastră personale.
Cu ele, generează interfaţa
prietenoasă de care aveţi nevoie,
pentru a face manevrele mai uşoare,
răspunzând solicitărilor din
subconştient.
Da, i-am răspuns eu, cred că este un fel de program-
vrăjitor, unul dintre acelea care asistau oamenii pe
calculatoarele primitive din secolul XXI. O voce dulce
izvorând din cub îmi induse starea necesară completării
formularului dorinţelor mele. Eu, care în ultima vreme
eram preocupat de arborele genealogic al familiei mele,
căutând mărturii şi dovezi lăsate de predecesori cu mult
timp în urmă, înainte de apariţia primilor ciberi şi
simbioni, nu am părut deloc surprins să aud cubul
propunându-mi următoarea temă: În lanţul actual de
preocupări, ar fi prioritar să reparaţi ceasul străbunicului
dumneavoastră.
Zâmbii oficialului şi adăugai, uşor stânjenit: ei, aşa
suntem noi, scriitorii, purtăm uneori mantia prăfuită de
slujitori ai trecutului. Oficialul, în postura sa de
administrator al cubului, îmi întoarse zâmbetul, parcă ar
fi răspuns: nu e nevoie să vă justificaţi, în activitatea mea
am văzut multe dorinţe ciudate. O să mă întrebaţi poate:
cum ajunsese subconştientul să solicite o asemenea
dorinţă? Simplu: în cercetările mele asupra arborelui
genealogic, ajunsesem la următoarea povestire:
În trenul de seară, învăţătorul satului intră într-un
compartiment semiobscur şi se aşeză pe banca de lemn
capitonată. După o vreme, un domn intră şi el, ocupând
banca de vis-à-vis. Învăţătorului i se păru ceva în
neregulă la omul acela: costumul impecabil nu i se
potrivea, cravata era înnodată prost, iar pantofii, văcsuiţi
şi eleganţi, păreau a-i sta strâmb în picioare. Omul, cam
tuciuriu la faţă, salută cuviincios. Pe vremea aceea
învăţătorii aveau avere şi trecere în satele lor, aşa că
dumnealui, chiar dacă o fi fost şef de orchestră la vreun
local, era firesc să dea dovadă de respect. Poate că-i un
hoţ, gândi învăţătorul. Ia să-l pun eu la încercare. Şi,
prefăcându-se că doarme, se iţi printre gene la omul
acela ce nu avea stare. Într-adevăr, mai din clătinarea
trenului, mai încurajat de întunericul nopţii, lăutarul se
înclină către acela ce părea că doarme şi-i desfăcu un
nasture de la vestă. Măi să fie, îşi zise învăţătorul,
încheindu-şi nasturele la loc, ca prin somn. Până ajunse
trenul în gară, a trebuit să-şi mai încheie nasturele de
câteva ori. Apoi coborî cu mare grijă, uitându-se mereu
îndărăt, să se convingă că omul acela nu-l urmăreşte să-i
dea în cap la colţ de stradă.
Învăţătorul, care era chiar străbunicul meu, lăsase
ceasul cu lănţişor de aur drept moştenire familiei noastre.
Aşa a ajuns ceasul, din generaţie în generaţie, la mine,
împreună cu istorioara cea nostimă. Ceasul, păstrat în
muzeul familiei, nu mai mergea de mult. Acum, trezit
parcă de propunerea cubului, m-am întors acasă, l-am
luat şi l-am dus la institut, să mi-l repare careva.
Iată-mă la uşa catedrei de mecanică teoretică.
Prietenul meu, asistentul, o persoană mult prea ocupată cu
al şaptelea doctorat, m-a rugat să nu mă supăr că nu are
timp de reparat mecanisme primitive. Ceasurile de
buzunar, adăugă el, au dispărut de la jumătatea secolului
al XX-lea. Unii au continuat să le poarte, dintr-un
tradiţionalism snob, precum englezii monoclul şi francezii
jobenul după ce acestea nu-şi mai aveau rostul. Dar, după
câte ştim de la Nicolaye, prestigiosul nostru istoric,
atelierele de reparat ceasuri, adică ceasornicăriile, au
dispărut odată cu obiectul lor de activitate.
Era prima dată când întâmpinam un refuz atât de
categoric din partea prietenului meu. Mi-am îndreptat
atunci speranţele către cei de la cercetări spaţiale:
proiectanţi de nave interplanetare şi staţii orbitale. Nici
aceştia nu-şi asumară răspunderea reparării ceasului, dar
au catadicsit să-mi ofere, amabili, altă explicaţie:
mecanismele ce presupun angrenaje cu roţi dinţate ori
cuplaje elastice nu se mai proiectează demult. Au fost
înlocuite cu dispozitive electronice, pneumatice,
magnetice, pentru că fabricaţia lor era costisitoare şi
fiabilitatea dependentă de parametrii materialului. Ce rost
are să repari acum un mecanism învechit şi inexact?
grec, constituie nu numai o frumoasă delectare a
spiritului, dar şi un veritabil act de instrucţie.
Operele vechilor gânditori greci alcătuiesc,
indubitabil, fondul originar al umanismului, faza sa de
început, în ciuda faptului că, atunci, el avea o pregnantă
coloratură păgână, despre care, însă, chiar şi aşa, putem
afirma că a prevestit apariţia, de mai târziu, a etapei
sale creştine.
N-avem nicio îndoială că revenirea, fie şi parţială,
la studiul unora dintre cele mai preţioase texte ale
clasicilor vechii Elade, - filosofice ca şi filologice - ar
aduce certe şi benefice foloase instruirii în spirit
umanist a omului de astăzi, aproape iremediabil
înstrăinat de asalturile neîncetate şi agresive ale
copleşitorului avânt tehnologic. Vasile Cîrstea
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
6
E
se
isti
că
Eram însă hotărât să nu-mi închei ziua liberă fără
să-l repar. Cine ştie când voi mai avea timp la dispoziţie
pentru sufletul meu?
Şi atunci mi-am amintit de Ela, rivala mea din
timpul liceului, ce ajunsese să fie cooptată de institut
într-un proiect de maşină a timpului, unul din miile de
acest fel la care lucrau savanţi de pe patru sisteme
planetare.
Spune-mi, dragă Ela, ai reuşit oare, după cum se
zice, să efectuezi un salt în trecut?
Ei… aş spune că da, răspunse ea şovăind, numai
că istoricii s-au împotrivit cu vehemenţă, făcându-mă să
mă îndoiesc şi eu de veridicitatea călătoriei. Căci, în acel
plonjon în timp, ajunsă în perioada de înflorire a unui
imperiu, am acces la curte şi, acolo m-a întâmpinat o
femeie stafidită şi lălâie căreia toţi îi ziceau „maiestate‖
şi care striga în gura mare, holbându-se la mine: prindeţi
vrăjitoarea! Scăpând apoi cu chiu cu vai de dânsa, a
trebuit să fac escală într-un loc intermediar din
continuumul spaţio-temporal, un fel de oază de pioşenie
şi rugăciune şi am asistat cu uimire la un desfrâu
patronat de înaltele feţe bisericeşti închise în acea
catedrală cu enoriaşele, mai abitir ca acelea din secolul
emancipării femeii. Aşa că subvenţiile au fost retrase,
sponsorii şi-au pierdut urma de teama eventualelor
implicaţii, cercetările au fost anulate din lipsă de
fonduri.
Aici te-aş putea ajuta, zâmbii eu, arătându-i cu
emfază un card. Ţi-l dăruiesc, cu condiţia să-mi repari
ceasul.
Fata acceptă propunerea mea, ameţită de tentaţia
dobândirii acelui card valoros. Avea multe tranzacţii
pozitive, pe mine mă interesa doar să meargă ceasul.
Ceasul străbunicului meu.
Au trecut mai multe zile Greenwich. Cam prea
multe, dar, în sfârşit, Ela mă contactă prin holo-para-
psiho-lambda-telefon. Poţi să vii cu cardul tău la
megarestaurantul lui Dănilă? Am veşti bune: am reuşit
să repar ceasul.
În câteva clipe, după ce mă chinuii să pătrund în
chingile maşinăriei mele de teleportare, reuşii să ajung
exact la timp la uşa taxiului, pentru a susţine antebraţul
frumoasei mele prietene. Megarestaurantul lui Dănilă
avea un specific românesc. Debarasaţi de harnaşamentul
secolului în care ne aflăm, am condus-o la o masă dintr-
un separeu care ne oferea intimitatea necesară şi în care
legea interdicţiilor mass-media privind intimitatea
clienţilor era încă în vigoare.
Ela mi se destăinui: diversele metode încercate de
mine pentru a repara ceasul, s-au soldat cu tot atâtea
eşecuri. Zilele treceau, vedeam cum cardul se
îndepărtează odată cu speranţele de a reporni maşina
timpului. Până într-o zi când Tataie (aceasta era porecla
paznicului institutului) intră în laborator să facă
curăţenie. Ce aveţi acolo? rosti moşul, apropiindu-se de
pupitru. Un ceas de buzunar, îi răspunsei, de prin secolul
XIX. E defect, mă străduiesc de câteva zile să-l repar.
Mă lăsaţi să încerc şi eu? Da, Tataie, i-am răspuns,
încearcă. Moşul se aşeză la pupitru după ce-şi aduse din
debara trusa de electronist care, de veche ce era, abia se
mai ţinea în balamale. Desfăcu căpăcelul ceasului, puse
lupa la ochi şi manevră cu grijă penseta. După o vreme
îmi întinse ceasul: Gata, l-am reparat. Ce-a avut, Tataie?
l-am întrebat eu, nevenindu-mi să cred că reuşise. I s-a
rupt firul.
După ce consumarăm baterie de vin de Drăgăşani,
băutură ecologică garantată şi răsverificată comercial
aparţinând colecţiei Beverages d’Autrefois, Ela mi-a
întins ceasul cu lănţişor de aur, iar eu i-am dat cardul
promis, acela ghiftuit cu tranzacţii. Aşa ne-am despărţit.
După vreo lună, iată, Ela mă cheamă din nou prin holo-
para-psiho-lambda-telefonul ei ultramodern, cel
înzestrat cu vreo şaptezeci de mii de funcţii, şi atât de
sofisticat încât e bine să-i foloseşti doar un singur buton.
Am reuşit, zise ea veselă, ia şi obiectul cu tine.
Evident, Ela nu vroia să-mi dea amănunte, se temea de
serviciul secret de ascultare. În câteva clipe am intrat în
laborator. O maşinărie vibra în mijlocul camerei,
precum odinioară ogarul pregătit să pornească la
vânătoare. Tataie o ştergea de praf şi-i strângea ultimele
şuruburi. Urcă, îmi zise Ela, călătoria aceasta intră în
preţul „biletului‖.
În compartimentul întunecat al unui tren,
învăţătorul adormise. Hoţul, ce stătea pe banca de vis-a-
vis, profită de imprudenţă, descheind pentru a câta oară
nasturele buzunarului de la vestă. Privi satisfăcut ceasul
cu lănţişor de aur, ce hodinea acum în podul palmei sale,
când, iviţi ca din senin, doi oameni în straie ciudate, un
bărbat şi o femeie, i-l smulseră din mână şi-l puseră
înapoi, în buzunarul vestei învăţătorului. Hoţul fugi în
întuneric, scuipându-şi în sân, de parcă l-ar fi văzut pe
necuratul. Învăţătorul controlă cu un gest reflex
nasturele, închizându-l din nou. Abia apoi se trezi,
mijind ochii către banca din faţă. În compartiment nu
mai era nimeni în afară de dânsul. Întorşi în laborator,
lângă maşinăria ce ne purtase prin timp şi spaţiu, am
cuprins-o pe Ela în braţe şi am sărutat-o. Ce faci, mă
întrebă fata, luată prin surprindere. Îţi mulţumesc, i-am
explicat, pentru că m-ai ajutat să reînnod firul rupt, al
amintirii.
Mulţumit? auzii rostind deasupra mea o voce
impersonală.
Mi-am aţintit privirea în sus. Vocea cobora din cubul
agăţat acum cu patru sârme într-un brad, pentru că unul
din laserele proiecţiei holografice se defectase – pentru
a câta oară?! Şi atunci, dând cu ochii de administrator,
mi-am dat seama că totul fusese o poveste indusă în
subconştientul meu de cubul din parcul de distracţii,
poveste ce avusese darul să mă relaxeze în ziua mea
liberă, una din acele rare ocazii de care omul vremilor în
care trăim încearcă să profite pentru a-şi împlini
dorinţele sale cele mai intime.
Tiberiu Zamfir
7
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Es
eis
tic
ă
Maria, aşezată pe nisipul umed, cu
picioarele acoperite de valurile ce se
rostogolesc leneşe spre ţărm, cu privirea
obosită şi străină de cele ce se petrec în jur, îşi
umple din când în când pumnul cu apă şi îşi
răcoreşte faţa-i albă de păpuşă. În lumina
limpede a răsăritului, lacrimile ce se
rostogolesc uşor spre bărbie au ceva din
nevinovăţia picăturilor de rouă. Părul bogat îi
cade uşor ondulat pe pieptul acoperit sumar
de costumul de baie. Aici, va trebui să ia o
hotărâre care îi va schimba cursul vieţii. Se
ridică uşor, cu graţie şi raze tainice, venite din
orizont, o învăluie şi dau iluzia unei aureole.
Merge până în apropierea unei vile de pe
faleză. În curte stau faţă în faţă doi chiparoşi
imenşi şi ceva mai departe, închid şi deschid
ochii turnurile cu semafoare. Din larg, se
apropie un vapor care mai păstrează aprinse
câteva becuri, cele din urmă steluţe.
La Est, între Cer şi mare, ziua ce se naşte
este încă firavă. Soarele creşte şi porneşte pe
linia de fiecare zi în vibraţii de aur şi de foc,
lăsând în urmă o jerbă viorie şi astfel,
minunea zilei se reface. Acea înfăţişare unică,
în felul ei, o ajută să piardă şirul amintirilor ce
o aduseseră aici. O undă de energie şi
optimism o învăluie şi îi fac bine. Se întoarce
şi admiră o scoică adusă din adâncuri ca să
salute senina dimineaţă de iulie.
De lângă dig, coboară o tânără îmbrăcată
într-o rochiţă albă şi picioarele goale. Pe
umeri poartă un fel de eşarfă dintr-un voal fin
asemănător cu vălul mireselor. De la distanţa
de la care o vede, pare simplă şi naturală, ca şi
cum în sufletul ei nu s-ar fi petrecut nimic.
Intră în valuri, se aşează în genunchi, îşi
acoperă capul, lăsând capetele eşarfei să-i
cadă ample pe umeri, îşi lipeşte palmele ca
pentru rugăciune, spune ceva privind spre cer,
îşi face semnul crucii şi se aruncă în val.
Maria îi înţelege gestul nebunesc, sare în apă,
înoată cu toate puterile şi strigă:
- Nu face asta, te rog stai de vorbă cu
mine. Dă-mi mâna, te rog. O prinde şi o trage
spre plajă, o aşează pe nisip şi o priveşte în
ochi, aşteptând o explicaţie.
- Nu mă iubeşte, nu m-a iubit niciodată, mi
-a spus-o chiar el. E foarte dureros să pierzi
un om pe care îl iubeşti. E foarte greu şi trist
să te desparţi de el şi să rămâi deodată
singură. Dacă moartea ne-ar fi despărţit, aş fi
fost nedreaptă şi l-aş fi învinovăţit pe
Dumnezeu şi soarta care, uneori este crudă.
Am crezut că lacrimile care mi-au curs şiroaie
toată noaptea vor reuşi să mă liniştească să-mi
vindece rănile, să-mi fie bine, dar lacrimile nu
au fost ca o ploaie binefăcătoare şi
înviorătoare pentru un câmp uscat şi crăpat de
arşiţă, nu mi-au uşurat suferinţa. Poate acum
el aparţine alteia şi de aceea mă doare cumplit
fiecare gând şi fiecare amintire. Când îl văd,
de departe simt drept în inimă o înţepătură de
pumnal şi în picioare o moleşeală care mă
face să-mi pierd echilibrul. Este o dragoste de
care vreau să scap.
- Dar ai ales un drum total greşit. Eşti atât
de tânără, atât de frumoasă, încât vei găsi un
om care să te aprecieze şi să te iubească.
Trebuie să fii mai egoistă, să vezi ce a fost
frumos în viaţa ta ca să înţelegi că trăim o
singură dată şi nu avem voie să distrugem
ceva ce nu ne-am dăruit noi şi oricât de mult
am tânji după ceva, după o inimă care am
crezut că a bătut la unison cu a noastră, după
clipe de dezmierdare, în acest timp de
singurătate monotonă şi pustie, trebuie să
gândim pozitiv. Și eu am trecut prin momente
asemănătoare, dar nu mi-am pierdut speranţa.
- Acum eşti fericită? întreabă necunoscuta.
Maria se luminează la faţă, zâmbeşte şi
răspunde:
- Da. Sunt fericită. Am reuşit să am
suficientă răbdare, mi-am impus să cred că
vor veni zile senine şi pentru mine. Ştiam că
trebuia, mai întâi să mă realizez profesional,
mi-am completat studiile şi am ajuns să
trăiesc pe picioarele mele, mi-am făcut noi
prieteni cărora le păstrez o caldă şi
recunscătoare amintire și sunt conştientă de
ceea ce le datorez. Am venit aicea să stau de
vorbă cu mine şi să iau o hotărâre importantă.
Discuţia se opreşte pentru câteva secunde.
Foşnetul valurilor îşi urmează calea
cunoscută, ridicându-se şi prăbuşindu-se,
năpustindu-se spre ţărm într-o furie oarbă de
spumă, o dezlănţuire măreaţă şi absurdă.
Departe, un grup de păsări cu capul în văzduh
pleacă, îşi mişcă aripile, plutesc în văzduh,
nepăsătoare, parcă dorind să trezească în
inima fetelor amintirea unei doine bătrânești.
Firul discuţiilor se reia.
- Împlinisem optsprezece ani. Lumea din
jur îmi spunea că mă făcusem frumoasă şi
mare. Era cea mai înfloritoare vârstă. Nu-mi
amintesc prea multe amănunte, dar ştiu că
eram veselă, râdeam foarte uşor fără un motiv
anume. Sunt al doilea copil într-o familie în
care tata a muncit din greu şi poate asta îl face
să fie foarte sever şi distant. Foarte rar l-am
văzut prietenos şi atunci cu multă stângăcie.
Are totuşi o gândire limpede, o gândire
Regrete târzii
Emilia Popescu
S-a născut și
locuiește în mun.
Drăgășani.
A slujit catedra
37 de ani, apoi s-a
dedicat activității
literare. Astfel în
2006 a apărut
primul său roman
intitulat ‖Jocul
destinelor‖ al cărui
mesaj este eternul
uman al luptei
dintre bine și rău.
Doi ani mai târziu
vede lumina
tiparului romanul
‖Cântecul iubirii‖ și
prezintă povestea
tinerilor care deși
muncesc departe de
țară, nu-și uită
rădăcinile. În anul
2009 apare
‖Strigătul Iuliei‖.
Personajele acestei
cărți năzuiesc spre
soarele iubirii în
nuanțele lui de aur
și cenușă. O nouă
apariție a avut loc
în anul 2012: ‖Casa
dintre tei‖, roman
ce reunește
personajele, alină și
dă speranțe.
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
8
E
se
isti
că
sănătoasă şi o hărnicie tenace care l-au ajutat să se ridice,
făcând studii până la doctoratul în drept. Este apreciat,
mai cu seamă de superiorii lui şi mai puţin de subalterni.
Este un om cu înfăţişare plăcută şi foarte pedant, spune
Maria.
- Înfăţişare pe care îmi place să cred ca ai moştenit-o
și tu.
Maria zâmbeşte şi o aprobă, lăsând pleoapele să-i
acopere ochii.
- Mama este educatoare şi se ocupă de buna noastră
creştere. Îţi spuneam că în ultimul an de liceu, a făcut
pentru mine o pasiune nebunească profesorul de biologie,
care era mai mare decât mine cu optsprezece ani. Mă
simţeam în al nouălea cer alături de un om distins, cu o
experienţă de viaţa deosebită. Din clipa în care am
realizat cât sunt de importantă pentru el, nu mă puteam
gândi decât la acel pas mare, de a-l alege imediat pentru
toată viaţa. La gândul că mama s-ar putea să fie
împotrivă, mă apuca spaima şi începeam să plâng. Încet,
încet mă liniştea sentimentul unei puternice încrederi care
îmi deschidea drumul spre dragoste. Bogdan, doar
Bogdan era omul alături de care puteam fi fericită. Era în
mine năzuinţa fiecărei fete de a-şi îndeplini chemarea de
a deveni femeie. Asta visam seară de seară în camera
mea după ce închideam uşa. Priveam minute întregi
portretul lui, pe care îl păstram pe noptieră, ca şi când ar
fi putut să-mi zâmbească şi să-mi dea un sărut. Îmi
strângeam, apoi păpuşa preferată în braţe, îi mângâiam
ochii mari, albaştri pe care îi închidea şi îi deschidea la
comandă şi astfel, adormeam cu chipul lui în gând. Într-o
seară, un ciocănit violent în uşă m-a înfiorat. Am simţit
că tot sângele se adună în obraji ca şi când aş fi fost
surprinsă de cineva asupra unor fapte nepermise. M-am
ridicat uşor din pat şi am deschis uşa ca să poată intra.
Era mama. A pus o ceşcă cu lapte pe masă şi m-a privit
cu dragoste maternă. Mi-a mângâiat părul, m-a întrebat
cum merg treburile la şcoală, în mod sigur, încerca să se
calmeze, apoi m-a întrebat dacă nu cred că ar fi trebuit să
ştie şi ea câte ceva despre prietenia mea cu profesorul.
Mi-a reproşat că o cred o mamă rea şi iresponsabilă. I-am
răspuns că iresponsabilă nu, dar poate nu suficient de
înţelegătoare şi de aceea am aşteptat un moment potrivit,
apoi, dialogul a continuat:
- Acum că ai aflat, nu ştiu din ce surse, nu cred că ai
ceva împotriva unui om frumos, pedant, cult, i-am spus
foarte sigură pe mine. Când aude răspunsul, mama
înţelege că fiica ei era foarte hotărâtă în ceea ce făcea şi
rămâne uşor descumpănită. Mă priveşte drept în ochi şi
spune, apăsând fiecare cuvânt:
- Profesorul a fost aici cu câteva minute în urmă, ceea
ce însemnează că i-ai dat speranţe.
Am început să mă bâlbâi, să plâng, să-i fac reproşuri
că nu m-a anunţat. Mama a fost tranşantă şi mi-a spus că
n-am să mă mărit, decât după ce-mi fac un rost, o
calificare şi că pe el nu-l va accepta în vecii vecilor. Am
privit-o mirată şi dezaprobator, în timp ce ea afirma că
nu-şi au rost sentimentalismele şi nu o impresionează
lacrimile mele. Din rama uşii, mi-a pronunţat tare şi pe
silabe numele şi a plecat. Am plâns şi mi-am strâns cu
putere păpuşa în braţe. M-am dus la geam şi am privit
strada, fără să văd ceva. Mi-am amintit de o noapte de
iarnă, când, stând la geam, am văzut o pereche de
îndrăgostiţi, care, braţ la braţ, mergeau pe drumul lor de o
tainică şi caldă fericire. Acum venise timpul acela,
credeam eu şi pentru mine şi noaptea aceea, cu stele mari
ce ardeau, strălucind, trebuia să fie decisivă. Am hotărât
să îl caut. M-am îmbrăcat, simţind cum îmi clănţăneau
dinţii de spaimă, o spaimă din ce în ce mai violentă. Am
deschis geamul, şi am sărit. Ajunsă în parc, l-am sunat şi
l-am rugat să vină la mine. Lumina orbitoare a becurilor
sfredeleau cu ochii aprinşi parcul, luminându-l ca ziua.
Ca la comandă, lumina stelelor de pe Cerul necuprins,
este acoperită de nori negri, pe care vântul îi rupea în
bucăţi şi iar îi îmbina.
Apariţia lui a venit ca o salvare.
- Maria, draga mea. M-a cuprins cu toata puterea
lumii în braţe. Printre săruturi, mi-a spus că eu sunt
sensul lui de viaţă, că mă va iubi cu toată puterea inimii.
Toate aceste cuvinte erau minunate pentru mine. Ne-am
aşezat pe o bancă şi până târziu în noapte, ne-am făcut
planuri de evadare.
După felul în care mama îmi vorbise, eram convinsă
că nu îl plăcuse şi mai cu seamă, nu-i plăcea ideea de a
mă căsători. M-am plasat ferm de partea lui şi am hotărât
să plecăm undeva la munte, după terminarea anului
şcolar. A doua zi trebuia să ne întâlnim pe malul lacului
Tei. Am sosit cu o jumătate de oră mai de vseme. Era o zi
senină, apa se întindea liniştită la soare. Atrăgătoare ca şi
suprafaţa lacului, rochiţa mea se armoniza cu Cerul şi
apa. Îl aşteptam cu sufletul la gură, să vina şi să-mi
spună, ca de obicei, că îi era dor de această frumuseţe
plină de graţie şi tinerețe, iar eu să citesc pe faţa lui
mulţumire şi încântare. A sosit, mult mai târziu şi pe faţa
lui se citea tristeţe şi suferinţă. Am alergat cu braţele
întinse, l-am strâns şi i-am spus că îl iubesc. N-am reuşit
sa-i alung tristeţea pe care nu mi-o explicam. Mi-a spus
că avusese o discuţie cu tatăl meu, care se terminase prin
a-i interzice categoric să mă mai vadă. A mai spus că
până se mai liniştesc lucrurile, va pleca într-o expediţie
care fusese planificată cu ceva timp în urmă şi care mă
inclusese şi pe mine, dar totul luase o altă turnură. Îl
urmăream în ce susţinea şi nu-mi venea să cred. Fără se
vreau am izbucnit:
- Eşti un fricos şi un nehotărât.
El s-a stăpânit şi a zâmbit. Se citea pe faţa lui un
sentiment de adâncă recunoştinţă pentru modul în care îl
dojeneam. Era aşa de frumos!
- Iubito, am încercat toate argumentele posibile, dar
nu am reuşit să-l înduplec. M-a ameninţat că va trimite
poliţia să te aducă acasă, etc., de aceea, socotesc eu ca ar
fi mai bine, să dispar o vreme până se liniştesc lucrurile,
în timpul acesta, te prezinţi la admitere şi la toamnă, îmi
cer transferul şi ne căsătorim. A reuşit să mă convingă şi
ne-am plimbat ore în şir pe malul lacului. ... Continuarea în numărul viitor
Emilia Popescu
9
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Es
eis
tic
ă
La poarta lupului alb - fragment
Vremea ploioasă se prelungea
de două săptămâni. Prin parbriz
priveam liziera pădurii. Ceaţa fină,
care se ridica în zare, îmi amintea
despre zânele şi spiriduşii din
basmele copilăriei. Priveam casele
de la poala muntelui ce păreau a se afla acolo din timpuri
imemoriale. Drumul pietruit era parțial funcţionabil, pe
alocuri însă gropile îl făceau impracticabil. Atras de
mirajul Plaiului Aref doream să aflu cât mai multe
informaţii în vederea scrierii unei cărţi despre oamenii şi
locurile acelea. Prin natura profesiei întâlnisem în viaţa
mea o mulţime de locuri, care mai de care mai pitoreşti.
Plaiul Aref care se afla lângă oraşul meu natal și mă
atrăsese încă din copilărie. De când aveam vreo 10 ani
am auzit de la străbunicul meu despre acest mirific plai şi
despre Muntele Coga cu legendele sale. Cel mai mult
m-a obsedat povestea Lacului Gogir. Aici în urmă cu
mulţi ani ar fi ieşit un catarg. Se spune că acest lac ar fi
fără fund şi ar comunica cu o mare sau un ocean. Mult
mai târziu investigând cele spuse de străbunicul meu am
aflat că totul nu este decât o povestire. În schimb am aflat
despre legenda celor trei haiduci Anghel, Badea şi Ivan,
care ar fi ascuns o comoară fabuloasă în munte. Întrebând
pe unul și pe altul despre cei trei haiduci am ajuns la
Ion. Acesta m-a condus către casa tatălui său moş Mitu.
Moș Mitu era cioban din tată în fiu. Ion, fiul său, era
prietenul meu şi colegul meu de generală. Când ne-am
revăzut după 20 de ani şi i-am vorbit despre preocupările
mele, Ion mi-a spus că tatăl sau ştia despre legenda celor
trei haiduci. Fiind bătrân şi bolnav, moș Mitu, locuia cu
fiul nora şi nepoţii săi. Azi, vineri 20 septembrie sunt
aşteptat de către moş Mitu. Este ora trei după amiază.
Ajuns la casa ce părea un exponat din Muzeul Satului,
pe prispă mă întâmpină un om cu părul alb, cu o mustaţă
tunsă scurt care mă pofteşte înăuntru. Nu este prea înalt.
În schimb are o privire ageră, iar ochii săi scânteiază
aruncând luciri albăstrii. Cu o voce blândă şi un surâs
enigmatic îmi zice:
- Te aşteptat taică.
- Am venit deoarece…
- Ştiu, mi-a spus Ion. Vrei să scrii o carte
despre oamenii acestor locuri. Bine faci. Nu strică să
rămână mărturii despre vremurile care au trecut.
- Unchiule aş vrea să-mi vorbeşti despre
haiducii Anghel, Badea şi Ivan şi despre comoara
ascunsă de ei în munte.
- Erau trei, taică, parcă îi văd: Anghel înalt şi
voinic, Badea scund şi îndesat, Ivan de statură medie.
Anghel purta o căciulă brumărie şi avea o mustaţa neagră
precum pana corbului. Badea era un hâtru şi avea un
fluier fermecat. De multe ori la hore cânta cu atâta foc
încât părea că toată inima i se scurgea în cânt. Ivan era
de statură medie şi avea un scurtuc, ţesut de nevasta lui.
El era întotdeauna tăcu. După ce i-a fost ucisă familia, el
a devenit tot mai însingurat. Ani de zile a umblat cu oile
unui boier care îi era şi unchi.
- Dar cum şi-a pierdut familia Ivan?
- Apoi asta este o poveste mai îndelungată.
- Ascult unchiule, iar între timp mai notez şi în
caiet .
- Bine faci nepoate. De multe ori nimeni nu se
mai îngrijeşte de trecut şi atunci colbul se aşterne, iar
odată cu praful uitării oamenii repetă greşelile din trecut.
- Mulţi fac rău din plăcere.
- Aşa este, de la Adam şi Eva, şarpele răutăţii
înveninează pe semenii noştri. Dar sunt şi oameni, care
nu se lasă păcăliţi de acest şarpe. Însă pentru a putea să
evite răul, omul trebuie să-l cunoască. Astfel acest Ivan, a
fost un căpitan vestit şi s-a remarcat în multe lupte. A
ajuns un om respectat în satul nostru. După ce o rană i-a
imobilizat o vreme umărul stâng, a rămas la vatră. A
luptat în război, însă un glonţ l-a obligat să renunţe
pentru totdeauna la cariera militară. S-a întors în sat, s-a
căsătorit, şi-a făcut o gospodărie de invidiat. Mai târziu a
intrat în conflict cu nişte vecini. Erau fraţii Cioacă,
hrăpăreţi, iubitori de zavistie, care şi-ar fi vândut şi
părinţii pentru blestemata de moşie. Erau doi fraţi Ion şi
Vasile. Ivan ar fi dorit să le cumpere moşia, dar nu s-au
înţeles la preţ. El le-a oferit o sumă bunicică, însă ei nu
erau mulţumiţi şi creşteau preţul mereu. Într-o zi Ivan s-a
supărat şi a vrut să cumpere altă moşie. Ei ştiind că are
bani, nu vroiau să piardă o asemenea ocazie şi au început
să-i pună beţe în roate. Văzând că el nu se teme de ei şi
nu-i bagă în seamă au încercat să se răzbune pe el şi i-au
pus foc la conac. Atunci au pierit nevasta Mariana şi
băiatul Ionel. El a rătăcit mulţi ani prin păzind oile. Într-
o zi au apărut doi oameni la stâna unde se afla. Unul era
înalt, de parcă îi uitase Dumnezeu măsura, iar altul
scund, atât de scund încât abia îi ajungea primului până
umăr. Aceştia auziseră de Ivan, despre renumitul căpitan
de oşti, care după necazul avut a devenit cioban. Anghel
avusese de-a face cu fraţii Cioacă, deoarece aceştia au
pus mâna prin înşelătorie pe moşia tatălui său Avram,
lăsându-l pe drumuri. Atunci a jurat răzbunare şi a pornit
în căutarea unui alt tovarăş de luptă. L-a găsit pe Badea.
Acesta umblase prin lume, încercase multe meserii dar nu
se putea aşeza nicăieri. Cânta din fluier iar cine îl auzea
rămânea înmărmurit. Iubise şi el o fată, în tinereţe, dar
aceasta s-a măritat cu altul, cât timp a fost Badea la
oştire. Auzind că iubita sa Veta s-a măritat cu altul,
atunci a plecat prin lume, lăsând pe ceilalţi cinci fraţi să-
şi împartă moştenirea. Într-o zi Anghel şi Badea s-au
întâlnit la un târg. De atunci au rămas nedespărţiţi.
Dorind să-i pedepsească pe fraţii Cioacă, dar să le ia și
averea s-au interesat pe aici pe acolo şi au ajuns la Ivan.
- Dar, bine unchiule, Ivan care a fost căpitan de
ce nu a încercat să-i pedepsească pe fraţii Cioacă?
- Nu ştiu nepoate. El a fost cioban mulţi ani
împreună cu tatăl meu. Era însă un om închis. Rareori
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
10
E
se
isti
că
vorbea despre viaţa sa. Părea că ascunde ceva, dar nu
ştiu ce. Într-o zi, după cum povestea tatăl meu, cei doi
au venit la el şi după ce au discutat ceva vreme, au
plecat împreună. Cu tata a rămas prieten. Îl vizita
câteodată. După un timp am auzit că fraţii Cioacă Ion şi
Vasile au fost găsiţi împuşcaţi într-o pădure. Însă
modul în care au fost ucişi rămâne învăluit în ceaţă. Eu
am aproape optzeci de ani, iar pe cei trei i-am cunoscut
pe când aveam vreo douăzeci. Au venit şi la nunta mea
cu Eufrosina. Ne-au ajutat să ne facem casă şi să
cumpăram multe oi. Tata ne-a părăsit murind după
câţiva ani. Eu am avut trei copii, dintre care azi doar
unul mai este în viaţă. Nevasta mea a murit în timpul
unei ploi.
- Cum aşa?
- Eram amândoi cu oile şi ne-am aciuiat sub
un copac scorburos, însă un trăsnet a trimis-o pe lumea
cealaltă. Băieţii au murit unul la 20 şi altul la 30 de ani
răpuşi de o boală de plămâni, iar eu am rămas cu fiul
meu Ion.
- Nu te-ai mai recăsătorit?
- Nu, au iubit prea mult pe Eufrosina mea şi nu
mi-a trebuit altă femeie. Mi-am
petrecut viaţa păscând oile vara pe
munte, unde mi-am făcut o stână
renumită. Iarna am împletit coşuri,
am cioplit fluiere şi linguri. Astfel
toată viața mi-am petrecut-o
îngrijind-mi gospodăria. Mergeam
pe la târguri de sărbători, unde
vindeam brânză, caş, oi, sau coşuri
şi fluiere. Fiul meu a crescut pe
lângă mie, însă iubind cartea a
ajuns învăţător. Azi nepoţii sunt
mari. Am doi nepoţi şi o nepoată,
unul de 20 de ani altul de 18, iar
fata de 16.
- Bine, dar despre nora dumitale nu-mi spui
nimic?
- Ba da. Nora mea se ocupă de gospodărie şi are
grijă şi de mine. Însă vreau să-ţi mai spun despre
Anghel, Badea şi Ivan.
- Te ascult taică.
- Fiul meu Ion, mi-a vorbit mult despre dumneata.
Mi-a spus că eraţi prieteni şi petreceaţi multe ore citind
sau discutând despre vremurile de altădată.
- Aşa este.
- De aceea vreau să-ţi spun despre cei trei lotri. Ar
fi păcat să fie uitaţi. Au făcut şi bune şi rele, iar eu
înainte de a pleca la Dumnezeu, vreau că nepoţii mei şi
copii lor să cunoască faptele din trecut, care fie rele, fie
bune constituie pilde.
- Te ascult şi notez.
- Deci, cei trei s-au făcut lotri sau haiduci. Erau
vestiţi în toată zona noastră. Jefuiau pe cei bogaţi şi
nemiloşi, însă dăruiau celor ce trăiau în nevoi. Prea
multe nu ştiu despre ei, însă mi-a rămas în minte o
ispravă de-a lor. Au jefuit mai multe biserici şi conace.
Imediat după nunta mea cu Eufrosina, Ivan şi Anghel
au pierit într-un mod misterios. Se pare că au alunecat
în prăpastie într-o zi cu ceaţă. Badea spunea că nu găsit
niciodată schelete de oameni sau de cai în prăpastie.
Deşi a căutat multe zile după aceea împreună cu alţi
oameni plătiţi de el. Badea le-a mai supravieţuit mulţi
ani. Scund şi îndesat era verde ca bradul. Trecut de 70
de ani, părul şi barba îi albiseră. Era în schimb rumen.
Într-o zi a venit la mine şi mi-a zis: „Mitule, cred că mi
se apropie sfârşitul. Am venit să-ţi spun ceva înainte de
a închide ochii pentru totdeauna.‖ L-am poftit în casă,
l-am ospătat, apoi i-am zis: „Te ascult unchiule
Badea‖. „Tatăl tău ne-a fost amic. Noi ascundeam la
el la stână prăzile. Mama ta a murit când tu aveai trei
ani, dar tatăl tău nu s-a mai căsătorit niciodată. Era
legat de noi cu un jurământ şi se temea să nu-l calce.
Astfel a preferat să aibă câte o ibovnică, dar nu soţie.‖
Eu l-am întrebat: „Cum a murit tata?‖ „A dispărut într-
o zi pe când mergea cu mine prin pădure. Atunci am
ajuns în locul unde Ivan şi Anghel căzuseră în
prăpastie. A intrat în ceaţă şi dus a fost.‖ „Ce s-a
întâmplat cu el?‖ „Nimeni nu-ţi poate spune. Era un
om bun ca tine. Toată
viaţa l-am iubit.‖ „Păcat,
zic eu.‖ „Mare păcat, dar
noi bieţii oameni suntem
sub vremuri, nu cei care
mână vremurile.‖ „Da
unchiule Badea, aşa
este…‖ „Deci, vreau să-ţi
vorbesc despre comoara
din Rod‖. „Te ascult…‖
„Prada se ridica la nouă
poveri. Aceasta a fost dusă
în munte, în locul numit
Rod. Am potcovit caii
invers, am urcat pe nişte poteci ascunse, iar după aceea
am aruncat caii în prăpastie. Am îngropat comoara într-
un loc unde se află o potcoavă în stâncă. De acolo
privind spre munte numeri zece paşi la dreapta şi sapi‖.
Aceste lucruri mi le-a povestit Badea. După aceea mi-a
zis: „Eu Anghel şi Ivan am făcut un jurământ prin care
ne legam ca nici unul dintre noi să nu o poată dezgropa
comoara fără ceilalţi. Ei nu mai sunt printre noi, iar eu
sunt bătrân. Ca atare îţi spun ţie fiul lui Dumitru marele
secret al nostru‖. A plecat şi nu l-am mai văzut
niciodată. Am auzi că murit dincolo de munţi în zona
Atrent unde îşi avea conacul.‖
Privind ceasul am zis:
- Unchiule este târziu, curând se va însera iar eu
trebuie să ajung acasă.
- Dar de ce nu rămâi în seara acesta la mine?
- Îmi pare rău nu pot nevasta şi copii mă aşteaptă.
- Cum vrei, mi-a spus şi mi-a dat un burduf cu
brânză.
Mulţumindu-i am pornit spre maşină pe care o
parcasem mai jos. Constantin Geantă
11
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Es
eis
tic
ă
”Nimic nu poate fi creat fără jertfă” Mircea Eliade
În cultura românească, ideea de
jertfă ajunge până la strămoşii
noştri, daco-geţii. «Din patru în
patru ani – relatează Herodot -
ei trimit ca sol la Zalmoxis pe
unul dintre ei, pe care au căzut
sorții, pentru a-i spune acestuia
ceea ce doresc în fiecare împrejurare».
Istoricul Vasile Pârvan descoperă în acest sacrificiu, o
semnificaţie profund spirituală: «Un om căruia i se ia
viaţa de carne, spre a i se dărui cea de spirit, întru marea
misiune de a purta sus în cer dorinţele şi rugăciunile
naţiunii, reprezintă jertfa cea mai înaltă» .
Există câteva opere care pun în lumină, prin puterea
cuvântului, însăşi fiinţa spirituală a poporului nostru.
Dintre cele mai reprezentative am ales două: baladele
«Mioriţa» şi «Meşterul Manole».
Cunoscându-se subiectul acestora, majoritatea
exegeţilor români au arătat că mesajul esenţial al Mioriţei
nu constă nici în «voinţa renunţării, nici în beţia
neantului, nici în adoraţia morţii» (Constantin Brăiloiu),
ci în transfigurarea morţii în taină. Poetul şi filozoful
Lucian Blaga vorbeşte de existenţa unui «spaţiu mioritic»
în cultura română. Moartea «e echivalată cu o nuntă... ea
este transfigurată, dobândind aspectul elevat al unui act
sacramental, al unui prolog. Ea este nuntă şi iată natura
întreagă prefăcută în «biserică» .
Mai mult, Eliade vede în ‖Mioriţa‖ «un răspuns al
păstorului la teroarea istoriei». «Aflând că soarta i s-a
decis, păstorul nu se lamentează şi nu se abandonează
disperării, nici nu încearcă să anuleze sensul lumii şi al
existenţei, demistificându-l cu turbare iconoclastă şi
proclamând nihilismul absolut ca singur răspuns posibil
dat revelaţiei absurdului». «Răspunsul său este cu totul
altul: preface nenorocul care-l condamnă la moarte într-
un mister al tainei nunţii maiestos şi feeric, care, în cele
din urmă, îi permite să triumfe asupra propriului său
destin» .
În fond această baladă pune în lumină concepţia unui
popor care interpretează în chip profund şi creator relaţia
dintre Revelaţie şi istorie.
Celălalt poem reprezentativ al creaţiei populare
«Meşterul Manole», pornind de la un fapt istoric evocă o
viziune originară şi perenă asupra creaţiei prin jertfa,
omenească, care îşi are originea, în Dumnezeu, în
«Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii» (Apoc. XIII,
8). Iar omul creat după chipul Lui Dumnezeu, îl imită pe
Creatorul său. Este o comuniune de har între fiinţa
omenească - suflet şi trup - «templu al Lui Dumnezeu» (I
Cor. III, 16) şi templul Biserică. «Se poate spune că
victima îşi urmează existenţa după moarte, nu în corpul
său fizic, ci în cel nou - construcţia pe care a animat-o
prin jertfa ei. Transferul sufletului nu este posibil decât
pe calea unui sacrificiu: în alţi termeni, printr-o moarte
violentă ». Trupul Anei, soţia meşterului se rezideşte într-
o mănăstire, în Biserică - mireasa Mirelui. Părintele
Stăniloae observa că numele de Manole provine din
numele biblic «Emmanuel», prefigurându-L pe Hristos.
Ca şi în «Mioriţa», poporul român îşi dezvăluie sufletul
într-o mărturisire de credinţă în adevărul revelat şi în
acelaşi timp, în sfinţenia frumuseţii vieţii. Pr. Nicolae Moga
Imagistica în opera lui Antim Ivireanul
Opera culturală şi administrativă a lui Antim
Ivireanul a fost analizată din multe puncte de vedere, în
ultimii anii. La acestea adăugăm şi noi câteva elemente
din universul imaginilor. Unele elemente sacre sunt
ataşate sferei umane. Creştinii sunt buni gospodari, aşa
după exemplul Sfinţilor Părinţi, care au „cernut cu ciurul
chibzuielii toată Sfânta Scriptură şi au ales ca nişte grâu
curat din toate bunătăţile câte ar putea fi aceste trei
bunătăţi mari: credinţa, nădejdea şi dragostea şi le-au
semănat în holda sfintei biserici‖. Autorul foloseşte un
stil apropiat de înţelesul omului din popor pentru ca
mesajul său să fie uşor de asimilat. Motivul obsesiv al
hranei identificat de Eugen Negrici este de fapt o
accentuare a importanţei duhovniceşti a postului. O altă
paralelă este aceea între veşmântul de „luptă‖ al
creştinului şi Sfânta Evanghelie, sabia duhului şi mâna
dreptății.
Postul este înfăţişat ca o călătorie de luptă
împotriva balaurului nemitarnic. Portretistica sumară
este şi ea contaminată de această manieră: spre exemplu,
paşnicul împărat creştin Constantin a fost „încununat'' de
Dumnezeu cu „arma bunăvoirii‖.
Virtuţile creştine (ca de exemplu smerenia)
primesc interpretări antropomorfice: „smerenia iaste
maica tuturor bunătăţilor şi precum maica pune multă
nevoinţă din fireasca dragoste ce are de hrăneşte pre
copiii să-i crească şi-i fereşte de toate ca să nu li se
întâmple vreo primejdie şi va piarde, aşa şi smerenia
hrăneşte bunătăţile de eres; şi le fereşte de toate
primejdiile, ca să nu piară.
De asemeni grăitoare sunt exemplele, de
antropomorfism cosmic. Soarele primeşte câteva
ipostaze umane. Este împărat puternic, dar purtător al
unei slăbiciuni - pământul („lăsând celelalte stihii,
îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pe smeritul acesta de
pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui‖).
Altădată, soarele apare în ipostaza gospodarului grijuliu
care, abia sculat, aprinde focurile, mătură la vite şi îi
trezeşte pe ai săi. Soarele devine autoritatea care se
îngrijeşte de viaţa credincioşilor („încălzeşte şi hrăneşte
toate neamurile dobitoacelor şi toate le însufleţeşte şi le
înviază şi pe toate împreună le bucură şi le veseleşte‖).
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
12
E
tno
gra
fie
şi
folc
lor
Cosmosul, în altă imagine, pare o comunitate
sătească în pragul înserării „când, ceriul, de osteneală,
au fost închis spre somn toţi ochii lui, atât cât nici luna
nu priveghia‖. Nu avem de a face cu o cunoaştere
primitivă, ci cu o înclinaţie medievală de a localiza
natural un fenomen. Şirul personificărilor nu este
obositor, greoi, ci dimpotrivă. „Cugetul în sine‖ este
intransigent ca un părinte cu copiii săi, „nepriceperea‖
este îndărătnică, deci trebuie biruită ca o cetate, iar
„învăţătura apostolilor‖ pregăteşte pentru a aduce rod -
Cuvântul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos este numit de
cele mai multe ori în predicile sale „Soarele dreptăţii‖,
numire care este prezentă şi astăzi în textul slujbelor
care se săvârşesc în biserică. Obiectul direct Soarele,
primeşte astfel marca persoanei. Aceste imagini se
adaugă multitudinii reprezentărilor legate de Maica
Domnului, care este o prezenţă sensibilă în sufletul lui
Antim.
În Didahii avem numeroase imagini marine, fapt ce
i-a determinat pe unii critici să afirme că, paradoxal,
primul motiv din literatura unui popor de agricultori şi
păstori este cel marin (explicat prin experienţa personală
a autorului). Marea este un termen de comparaţie
frecvent (neputinţele care vin din valurile lumii, ce se
tulbură ca văluirile mării când suflă vântul, etc). Corabia
este prezentă în cea mai dinamică imagine a Ivireanului,
prima descriere a unei furtuni pe mare în literatura
noastră. Detaliile fragmentului şi frământarea interioară
duce cu gândul la un eveniment trăit cu adevărat.
Imaginea corabiei are rădăcini în minunea pe care
Mântuitorul o săvârşeşte prin potolirea furtunii pe mare.
Antim introduce două imagini: una panoramică, în care
au loc modificări succesive de detalii în funcţie de
fazele furtunii, şi alta de pe puntea corabiei, unde starea
sufletească a apostolilor se transferă, autorului, care
spune: „Mi se pare ca când aşi vedea înaintea ochilor
miei chipul ei, de toate părţile să sufle vânturi mari, să
se strângă împrejurul vântului nori grei şi deşi, toată
marea să spumege de mânie şi pretutindenea să se înalţe
valurile, ca nişte munţi. Mi se pare că văz corabia
apostolilor ca o luptă cu multă sălbăticie turburarea
mării: de o parte o bat valurile, de altă parte o tulbură
vânturile. Mi se pare că văz pe feţele apostolilor
zugrăvită, de frică, moartea: unul să se cutremure, altul
să se spăimânteze; unul să se tulbure, altul să strige şi
toţi cu suspinuri şi cu lacrămi să iasă, cu rugăminte,
ajutoriu de la Hristos, ce dormia...‖.
Imaginile didahiilor traduc idei morale în termeni
concreţi. Caracterizările în care apar situaţii morale de
evidenţiat în faţa auditoriului se fac prin metoda
figurală. Imaginile au un scop didactic. Dacă metafora
se „consumă‖ repede, comparaţia este spaţioasă, de o
mentalitate artistică arhaică; creşterea ideii nu este
fulgerătoare ca la metaforă, ci lentă, se poate observa.
Dacă mai înainte am dat câteva exemple de imagini
realizate dintr-o intenţie artistică, să vedem şi câteva din
metaforele limbii vechi a Ivireanului. Obiceiul şi
năravul cel rău sunt vrăjmaşi care se luptă cu postul
creştinilor. Hulele reuşesc a „rumpe carnea fraţilor
noştri‖. Când mitropolitul promite că „vom întinde
vorba înainte‖, realizează metafora scrisului.
Cuvântul lui Antim are o materialitate sui-generis;
aceste „să fac‖ ori „să aduc‖, „Facerile cele mari de
bine‖ pot fi şi ele evaluate pe criterii fizice; nici
„ertăciunea‖ nu pare deosebit de grea, de vreme ce e
posibil să „o luăm‖. „Întinăturile‖ morale se spală cu
lacrimi „din adâncul inimii‖. Schimbarea la Faţă a
Mântuitorului are loc printr-o lumină harică a Duhului
Sfânt, care, în limbajul autorului, are o stare lichidă
(căci „s-au vărsat‖ pe hainele Sale la Preobrajenie).
Formula „să arunce din preste noroade‖ ne duce cu
gândul la activitatea semănătorului. Și lista acestor
expresii poate continua substantial.
Fără îndoială că aria foarte vastă a subiectului
abordat ne îngreunează de a fixa concluzii, vom fi însă
alături de portretul făcut de ucenicul său, M. Stefanovici
„...ca pe un mărgăritariu scump, legat cu aur întru
vindere, oarecând fiind preţuit, şi din ţara ta scos, şi în
partea locurilor noastre adus şi nimerit, ai strălucit ca o
rază luminoasă Pr. Nicolae Moga
Istoricul căminului cultural ”Zorile” din Grădiștea Vâlcii
‖Astăzi 24 ianuarie 1937,
subsemnații locuitori din satul
Grădiștea, com. Grădiștea, jud.
Vâlcea, ne-am întrunit în adunare
generală, la localul Școalei
Primare, la convocarea d=lui
Dumitru Cumpănașu, în scopul de
a reorganiza în localitatea noastră un cămin cultural
aparținător Fundației Culturale ‖Principele Carol‖.
Am hotărât ca numele Căminului Cultural să fie
‖Zorile‖, fiindcă sub acest nume simbolic a fost înființat
în 1923 și a funcționat până acum.‖
Așa începe procesul-verbal care consfințește
actul de reorganizare a Căminului Cultural ‖Zorile‖ din
comuna Grădiștea, jud. Vâlcea, cămin cultural înființat
in anul 1923, la inițiativa lui Dumitru Cumpănașu,
preot, învățător, inspector școlar al Olteniei și Prefect al
județului Dolj. De altfel, în Darea de seamă ce a fost
anexată la procesul - verbal de afiliere la Fundația
Culturală ‖Principele Carol‖, Dumitru Cumpănașu
menționa că acest Cămin Cultural a fost înființat ‖cu
concursul elevilor de curs secundar și al oamenilor de
bine din localitate.‖
Pentru o mai bună coordonare a activității s-a
constituit un ‖sfat ales prin aclamații‖ compus din:
Cumpănașu Dumitru – învățător, Șerbănescu Nicolae –
pensionar și proprietar, Marinescu Dumitru –
comerciant, G.A Busuioceanu – țăran, Adam Luca—
13
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Etn
og
ra
fie
și
folc
lor
comerciant, D.C.Busuioceanu – țăran, Constantin
Bălănoiu – țăran, Dumitru T. Răduț – țăran, și Ion
Busuioceanu – țăran.
Din membrii Sfatului a fost ales Biroul și anume:
Cumpănașu Dumitru - Director al Căminului Cultural,
N.G Șerbănescu – vicepreședinte, Ion Busuioceanu –
secretar și Luca Adam – casier.
De asemenea au fost aleși și doi cenzori, Dumitru C.
Ionescu și Victor Zapciroiu.
A fost aprobat Bugetul de venituri și cheltuieli în
sumă de 4.750 lei.
În cadrul Căminului Cultural își desfășurau
activitatea următoarele secții și subsecții:
Secția pentru Cultura Sănătății
Această secție a strâns plante și flori medicinale și a
organizat ‖săptămâna de igienă‖
Secția pentru Cultura Muncii cu următoarele
subsecții:
Subsecția Bunilor Gospodari;
Această subsecție a distribuit gratuit 30 de kg de
sămânță de ghizdei, a ‖stăruit‖pentru îngrijirea
semănăturilor prin folosirea grapei și a ‖introdus printre
uneltele de muncă ale țăranilor prășitoarea, dând în
folosință gratuit cele 3 prășitori primite de la Ocolul
Agricol.‖
Subsecția Bunelor Gospodine;
Această subsecție a distribuit gratuit răsaduri de
zarzavaturi și flori, a ‖stăruit‖ asupra curățeniei caselor
și copiilor și au înființat grădinițe de flori.
Subsecția Edilitară;
Această subsecție a plantat zonele șoselei principale
și a Târgului cu 100 de castani.
În anul 1927, cu sprijinul moral și material al
Căminului Cultural, s-a ridicat un monument – capelă
pentru cinstirea eroilor din 1877 și 1916-1918.
Subsecția Economico-cooperatistă;
Ca o realizare practică a cursurilor țărănești ținute
între 26 februarie și 7 aprilie 1939 s-a înființat în cadrul
Căminului Cultural Cooperativa de Producție,
Aprovizionare și Desfacere Agricolă ‖Zorile‖, aprobată
de Institutul Național al Cooperației. Această
cooperativă ‖a luat în exploatare , pe 10 ani, prin arendă
de la comună, târgul săptămânal și bâlciurile anuale‖.
Tot prin Cooperativă s-a arendat de la Grigore I. Popa
un cuptor pentru pâine pe timp de 3 ani.
Subsecția Viticultură și pomicultură;
A adus de la Camera Agricolă 200 de kg de piatră
vânătă, 10 kg de rafie și o pompă de stropit pe care o
închiria cu 20 lei pe zi celor interesați.
Subsecția Crescătorilor de albine
Secția pentru Cultura Minții și Sufletului, cu
următoarele subsecții:
Subsecția Cursurilor țărănești;
Subsecția Bibliotecă și Librărie;
În cadrul Căminului Cultural funcționa și o
Bibliotecă ce deținea, în anul 1937, 265 de volume.
Subsecția Șezători și Serbări;
Cu concursul elevilor de curs secundar, al
învățătorilor din Cercul Cultural Grădiștea și mai târziu
cu echipa proprie căminului s-au organizat în fiecare an
serbări cu următorul program: teatru, coruri, recitări,
soliști vocali și dansuri populare. Au fost organizate
șezători și expoziții de cusături. Din multitudinea de
activități desfășurate de această subsecție putem
enumera:
În anul 1927, o delegație a Căminului Cultural
‖Zorile‖ din Grădiștea,formată din elevi și adulți, a
participat la un concurs de coruri, teatru și dansuri
populare organizat la Bistrița, unde a câștigat numeroase
premii.
În anul 1936, Echipa sportivă a Căminului Cultural
participă la un concurs sportiv alături de echipe din
comunele Zătreni și Bălcești.
La 1 decembrie 1936 s-a sărbătorit aniversarea
Unirii continuată de o ‖impunătoare manifestație
antirevizionistă.‖
Corul Căminului Cultural ‖Zorile‖ din Grădiștea a
participat la un concurs organizat cu ocazia Congresului
Căminelor Culturale ținut la București.
Cu ocazia unei inspecții din partea Căminului
Cultural Județean Vâlcea condusă de către directorul
acestei instituții – Iosif Andreescu și inspectorul
Apolzan, s-a organizat o șezătoare ‖ a cărei reușită a
mulțumit pe deplin.‖
Subsecția Muzicală
Subsecția ‖Sfatul de împăciuire‖
Toate aceste secții și subsecții, conform rapoartelor
de activitate și dărilor de seamă, au avut o activitate
prodigioasă în cadrul comunității.
Acest proces – verbal, împreună cu o dare de seamă
privind activitatea Căminului Cultural din anul 1923,
anul înființării, au fost înaintate Fundației Culturale
Regale ‖ Principele Carol‖, București, str. Latină, nr.8,
prin adresa nr. 40, solicitându-se afilierea la această
fundație. În 26 februarie 1937, prin adresa nr. 1064,
Fundația Culturală Regală, luând act de această cerere,
aprobă afilierea și trimite Certificatul model nr.
2098/936, pe baza căruia Căminul Cultural este scutit de
taxele pe spectacole, iar prin circulara nr. 6278/934 a
Societății Compozitorilor Români, Căminul Cultural
este scutit de taxa către această societate. Prin aceeași
adresă se cere ca această afiliere să se facă cunoscută
tuturor autorităților locale și județene – administrative,
financiare, școlare, bisericești, agricole etc. – pentru ca
actele oficiale și corespondența emanate de la Căminul
Cultural să fie scutite de taxele și timbrele fiscale și
poștale.
Prin adresa nr.897 din 17 iulie 1939 adresată lui
Dimitrie Gusti, Căminul Cultural Județean Vâlcea cerea
‖ o echipă studențească pentru cercetări monografice și
acțiune culturală‖ în mai multe comune, printre care și
Grădiștea. În aceeași adresă se făceau referiri la faptul că
‖în toate aceste comune există Cămine Culturale
conduse de oameni dornici de a lucra pentru înfăptuirea
integrală și-n cât mai scurt timp a planului conceput de
Serviciul Social pentru propășirea satelor.‖
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
14
Înv
ăță
mâ
nt
Prof. înv. primar
Toader Alina
Este absolventă a
Liceului Pedagogic
din Ploiești în 1989.
A urmat Facultatea
de Geografie a
Turismului în cadrul
Universității din
București, pe care a
absolvit-o în 2008.
Are gradul didactic
I și este director
adjunct la Școala
Gimnazială Călimă-
nești, Structura Jiblea
veche.
Arte vizuale în ochiul lui Dumnezeu
Acum, în anotimp de primăvară,
încântarea ochiului se desface. În aer se
simte mireasma florilor încântătoare de
primăvară. O oază de desfătare în mijlocul
câmpurilor. Pajiștile se unduiesc asemenea
umbrelor în coline de unde începe zăvoiul,
pădurea și răcoarea verii. Ținutul nostru
miroase a crini, a primăvară și a miere
coaptă.
Dumnezeu ne călăuzește pașii spre
mântuirea sufletelor îndemnându-ne la post
și rugăciune. Sunt locuri sfinte unde te rogi,
unde meditezi, locuri pe care nu le-ai mai
văzut vreodată la orizont. Tufișuri cu umbre
colorate, calde, îndreptându-se spre liniile
cerului și pământului prin razele calde de
soare. Ținutul de la Muntele Coziei este
mirific, îmbătător chiar.
La țară la bunici, la părinții noștri, ne
simțim împlinirea sufletului, ne simțim mai
aproape de Dumnezeu, de noi înșine. Un vas
plin cu flori de zambile, frezii si ghiocei
adulmecă icoana Maicii Sfinte, Născătoarea
de Dumnezeu. Mirosul lor proaspăt, de
gradină înnourată, dimineața ne trezește din
visare, surâzând. Un colț de rai într-un iad al
suferinței. Acolo unde îți dorești să te
refugiezi, la orice oră pentru a înțelege mai
bine sensurile vieții, pentru a lua din viața
noastră și a da Domnului Iisus Hristos.
La icoana făcătoare de minuni a Maicii
Domnului mă rog neîncetat de câteva zile, de
când suntem în postul Paștelui, pentru a
rezista pe scara agitată a vieții, pe unde urc
cu stoicism, cu smerenie, ca să înțeleg de ce
unora, ca Părintele Arsenie Boca de la
Mânăstirea Prislop, moartea nu le pare
înspăimântătoare. Poate n-am înțeles nimic
din viața asta, poate am nevoie de o cheie
care să deschidă perspective lumii, însăși
succesiunea evenimentelor are nevoie de o
astfel de cheie.
Tabloul mirific la sărbătoarea Paștelui e
locul în care mă regăsesc, unde iau
cunoștință cu viața oamenilor de la munte,
înțeleg sensurile lor, bucuriile lor atunci
când își văd nepoții ca pe niște îngeri
jucându-se cu păsările multicolore,
numărând bobocii de gâscă la mijloc de
primăvară. Soarele plin de raze inundă
tabloul parcă smulgându-se din perete.
Privirea lui e atât de frumoasă, că fiecare
simte cum îi încălzește sufletul.
Din adresele nr. 1138 din 11 august 1939 și nr.140
din 21 iulie 1941, reiese că din Sfatul Căminului
Cultural Județean Vâlcea făcea parte și Cumpănașu
Dumitru, Directorul Căminului Cultural ‖Zorile‖ din
Grădiștea.
Prin adresa nr.046710/8660 din 13 septembrie 1939 a
Fundației Culturale Regale ‖Principele Carol‖ către
Direcția Vânătoarei ( București, str. Polonă, nr. 8 ) se
cerea aprobarea constituirii în cadrul Căminului Cultural
‖Zorile‖ din Grădiștea a Societății de Vânătoare
‖Lupul‖.
Conform adresei nr.1714 din 13 decembrie 1939 a
Căminului Cultural Județean Vâlcea, activitatea
Căminului Cultural ‖Zorile‖ din Grădiștea a fost
apreciată ca ‖fiind excepțională‖ reușind să facă
‖cooperativă de luare în arendă a bâlciului comunal,
cooperativă de brutărie, cursuri țărănești și fântână
model.‖
Prin adresa nr.1747 din 21 decembrie 1939, Căminul
Cultural Județean Vâlcea făcea cunoscut că ‖echipe
pentru serbarea datinelor s-au făcut mai peste tot cu
elevii cursului primar. Numai în 6 comune s-au făcut cu
băieții și fetele satului ( Zlătărei, Dobriceni, Sinești,
Grădiștea și Râmești de Beica)‖.
Prin adresa nr.18239/1939 a Institutului Național al
Cooperației, a fost recunoscută Cooperativa de
Producție, Aprovizionare și Desfacere Agricolă ‖Zorile‖
ca subsecție a Căminului Cultural ‖Zorile‖ din
Grădiștea. Această cooperativă cumpără o mașină de
treierat, un tractor și un plug în anul 1941, printr-un
credit obținut de la Banca Federală Cozia din Rm.
Vâlcea pe termen de 5 ani.
Cu adresa nr.46706 din 2 august 1939, Fundația
Culturală Regală ‖Principele Carol‖ cere Institutului
Național al Cooperației ‖ să binevoiască a dispune
înființarea unui Centru de Valorificare a Grâului la
Cooperativa Căminului Cultural Grădiștea, jud. Vâlcea,
întrucât este singura cooperativă agricolă din Plasa
Oltețul care se găsește într-o regiune depărtată de calea
ferată și producătorii sunt expuși la speculă. ‖
Activitatea Căminului Cultural ‖Zorile‖ din
Grădiștea a continuat și după anul 1941. Dar acești ani,
1923 – 1941, au fost cei mai plini de realizări. După
anul 1947, Căminul Cultural ‖Zorile‖ primește, pentru
scurt timp, numele poetului național – Mihai Eminescu,
pentru ca apoi, până în 1990, să funcționeze cu numele
de Căminul Cultural Grădiștea.
Bibliografie:
Arhiva personală a Fam. Cumpănașu ;
Grădiștea, file de istorie –autori Fârtat Ilie, Fârtat
Ioana, Editura Rotomat, Craiova, 2004;
Monografia învățământului grădiștean, 1840-1989 –
autori Fârtat Ilie, Fârtat Ioana și Fârtat Georgiana Elena,
Editura Silviana, Rm Vâlcea, 2010. Fârtat Ilie
15
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Înv
ăță
mâ
nt
„Suntem o descoperire de o clipă pe care o primim în
dar de la Bunul nostru Domn Iisus Hristos. Încă trăim o
vârstă a copilăriei duhovnicești, iar micile noastre
neglijențe și neascultări trec aproape neobservate. Îl
pândim pe Dumnezeu să ne ofere cele mai neînsemnate
lucruri, nimicuri, de care nici nu suntem mulțumiți
atunci când le primim, căci devenim tot mai mofturoși,
dar nu vedem în ochii lui, imaginile unei lumi minunate,
abandonate fără pic de simțire în cufărul nou și bine
ferecat al renunțărilor de atunci și de fiecare zi la pronia
lui Dumnezeu. Intuiția ca orice ezitare este în final o
cădere și că grav nu e doar păcatul, ci nehotărârea însăși,
am avut-o târziu, după ce-am construit cu multă migală
un univers fals, cu argumente ciudate, sfărâmicioase, în
care credeam necondiționat, deși evidentă era doar
prăbușirea frecventă a coloanelor și a suporților ce se
măcinau parca de la sine. Am încercat un scurt metraj
fără rugăciune și am eșuat. Costurile acestei rătăciri
aveau să fie evaluate scump, dar răscumpărarea inimilor
făcută întru lumina cea neînserată a Învierii ne va fi fost
o dulce promisiune, dar si un reper vital pentru situarea
corectă și mântuitoare în istoria anevoioasă de
azi.‖ (Mărturii despre Părintele Arsenie Boca –
„Mormântul cald de la Prislop‖) Toader Alina Daniela
Prof. înv. primar
Educația religioasă
„Educaţia religioasă este un
complex de acţiuni prin care se
urmăreşte în chip metodic şi
sistematic creşterea moral-
spirituală a elevului, prin
implementarea, în viaţa şi
activitatea lui, a valorilor moral-
spirituale şi religioase, în vederea dezvoltării armonioase
a fiinţei şi vieţii lui, pentru sine, pentru societate şi
pentru Biserica de care aparţine.
Învăţământul religios este organizat şi orientat în
acord cu cerinţele învăţământului românesc actual, însă
în cadrul învăţământului religios, folosim nu numai
metode şi mijloace moderne, specifice învăţământului, ci
şi pe cele tradiţionale, menite să-i ducă pe elevi spre
înţelegerea şi slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor lor.
Educaţia religioasă este activitatea pe care educatorul
o desfăşoară pentru dezvoltarea religiozităţii copilului,
ştiut fiind faptul că omul se naşte cu predispoziţie spre
religiozitate.
Educaţia religioasă este importantă şi din punct de
vedere social; ea înseamnă formarea omului în
comunitate, prin comunitate şi pentru comunitate. Omul
trăieşte într-un mediu social în care trebuie să
dobândească fericirea şi desăvârşirea creştină prin
practicarea virtuţilor, astfel încât lumina lui să lumineze
înaintea oamenilor, iar aceştia văzându-i faptele bune, să
-L slăvească pe Dumnezeu (Matei 5,16).
Începutul misiunii învăţătoreşti îl face Mântuitorul
Iisus Hristos. El a „învăţat prin viu grai‖, este cel dintâi
catehet.
Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat şi cu scopul de a se
face Educator al oamenilor şi a dus la ultima desăvârşire
chipul educatorului creştin.
Învăţământul religios nu înseamnă nicidecum doar „o
comunicare de noţiuni‖ religioase, ci înţelepţirea
sufletului elevului, suflet din care izvorăsc faptele cele
bune, înseamnă creştinismul viu, învăţătura
Mântuitorului trecută în fapte şi tocmai prin aceasta,
devine elementul esenţial în educarea caracterului
religios moral.
Se vorbeşte tot mai mult despre „renaştere spirituală‖,
despre „trezire religioasă‖, despre „redresare morală‖.
Nevoia de educaţie religios-morală a elevilor este o
realitate evidentă. Educaţia religioasă urmăreşte
formarea conduitei morale a elevilor, a conştiinţei lor
morale şi a personalităţii creştine, ţinte pe care nu toate
disciplinele le pot atinge.
Ca disciplină de învăţământ, Religia se încadrează, ca
şi celelalte discipline, în norme stabilite de Ministerul
Educaţiei Naţionale.
Se deosebeşte de celelalte discipline prin scopul ei
înalt: elevul cu un comportament moral, cu o conştiinţă
morală, cu dorinţă spre iubirea lui Dumnezeu şi a
semenilor.
Importanţa educaţiei religioase în şcolile publice are
ca scop formarea duhovnicească a elevului, a
descoperirii valorilor spirituale, a dobândirii unor
comportamente religios-morale şi şansa de a se apropia
de Dumnezeu.
Nu poate fi conceput un învăţământ românesc lipsit
de un învăţământ religios care duce la cultivarea
valorilor morale, a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.
BIBLIOGRAFIE:
1.Şebu, Sebastian, Opriș Dorin, Opriș Monica,
Metodica predării religiei, Reîntregirea, Alba Iulia 2000
2.Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă, Editura
Polirom, Iaşi, 1999.
3. Dumitru, Călugăr, Pr. Prof, Catehetica, Editura
Cluj-Napoca, 2002.
4.Stăniloae, Dumitru, Reflecţii despre spiritualitatea
poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2002. Cîrstinoiu Mihaela
“Lăsaţi copiii să vină la Mine si nu-i ,opriţi,
căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia”
(Luca XVIII,16)
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
16
Înv
ăță
mâ
nt
Prof. Rada
Claudiu-Ion
Absolvent al
Facultății de
Teologie Ortodoxă
,,Andrei Şaguna‖-
Sibiu în 2001, este
profesor de religie
gradul didactic I și
director la Şcoala
gimnazială Gura
Văii Bujoreni. Se
remarcă ca un bun
manager și un
coleg de excepție.
A contribuit la
ridicarea imaginii
școlii
Incluziunea - șanse egale în educație
O provocare a zilelor noastre, în ceea ce
priveşte învăţământul, o reprezintă integrarea
copiilor în şcoală, iar una din aceste faţete
este includerea şi acomodarea copiilor
aparţinând etniei rrome, o etnie cu probleme,
dar şi cu potenţial, deoarece nu de puţine ori,
efortul educaţional duce la împlinirea unor
obiective de genul nu doar al integrării, ci şi
unul de ordin calitativ, constând într-un nivel
de şcolarizare superior, liceal şi universitar.
Integrarea copiilor rromi în şcoli este o
misiune greu de îndeplinit din cauza
prejudecăţilor de tot felul.
Dreptul la educaţie al copiilor rromi
trebuie astfel respectat. Şcolarul rrom are de
cele mai multe ori dificultăţi legate de
integrarea în colectiv, de comunicare şi
comportament social (salutul, modalităţi de
adresare, relaţii cu ceilalţi copii, deprinderi de
autoservire etc.).
Faptul că provin din comunităţi
compacte, închise, în care se vorbeşte doar
limba maternă rromani, face ca integrarea
acestora în colectiv să fie mai greoaie şi
necesită o atenţie sporită din partea cadrului
didactic.
Trebuie să desfăşurăm activităţi
interactive prin care să stimulăm
comunicarea, să dezvoltăm mai mult
toleranţa reciprocă, realizând astfel o mai
profundă familiarizare cu copiii, mai precis
cu nevoile, cu posibilităţile lor, cu bagajul de
cunoştinţe preluat din familie, cu felul în care
aceştia gândesc şi trăiesc.
Trebuie să existe o colaborare între
profesor-mediator-părinţi care să facă
posibilă integrarea în viaţa şi programul
instructiv-educativ din şcoli. Părinţii sunt
obligaţi să se implice şi să participe la
activităţile efectuate în şcoală pentru a
înţelege mai bine necesitatea educaţiei
timpurii pentru viitorul copiilor lor.
Se pot organiza concursuri, serbări,
spectacole, se pot încheia diferite parteneriate
prin care toţi copiii pot fi implicaţi.
De aceea, problema includerii acestor
copii se loveşte mereu de stereotipii, atât din
partea câmpului educaţional, dar şi din partea
comunităţii care abordează un fel de
victimizare, cu efect imediat cantitativ, dar nu
şi calitativ, atrage atenţia asupra precarităţii
sociale şi financiare, determinând ajutorarea,
dar pe termen lung determină ceea ce numim
efectul de neajutorat, de a sta cu mâinile în
sân, de a nu reacţiona, de a trece bariera
neputinţei, spre a ieşi din impas şi de a folosi
datul personal, înzestrarea individuală pentru
a primi educaţia.
Programele educaţionale, de multe ori,
deşi sunt bine intenţionate şi au ca finalitate
educaţia şi incluziunea copiilor, se lovesc de
carenţe ce ţin de realitatea cotidiană, inerţie,
prejudecată, neputinţă, iar reuşita poate
deveni vizibilă prin vocaţia educatorului,
ajutat de toţi factorii care pot concura la
atragerea reuşitei şi aici vorbim de
comunitatea etnică, instituţiile locale,
parteneri sociali, care împreună să concureze
la crearea unui climat propice dezvoltării
atitudinii că, numai învăţând poţi reuşi în
integrarea în societate, devenind actor, nu
doar spectator sau mai rău, victimă
neajutorată a societăţii, trăind din mila ei sau
agresându-o ca infractor.
Ce poate fi spus răspicat, este faptul că
toţi avem datoria ca dascăli să ne fortificăm
efortul pentru ca aceşti copii să fie învingători
în această provocare a lumii sau a societăţii,
iar dacă ei vor ajunge să se integreze în
universul şcolar, apoi în societate, prin
meseria îmbrăţişată, vor fi ,,plus valoare‖ al
acesteia şi toţi vom avea de câştigat, pentru
că ei merită, iar acest fapt se vede pe chipul
lor, care de multe ori, când primesc educaţie,
se conformează şi îmbrăţişează cu deschidere
valorile educaţiei, iar acest lucru nu poate fi
decât îmbucurător şi dăruitor de speranţă şi
de forţă de a merge mai departe, deşi este
greu, dar nu imposibil. Prof. Rada Claudiu-Ion
17
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Mo
me
nt
ed
ito
ria
l
Ne-au parvenit la redacţie două volume de
versuri a doi valoroşi poeţi vâlceni: „Rugăciunea
bătrânilor copaci‖ al cunoscutului poet Constantin
Mosor, fiu al Vâlcii, stabilit în Bucureşti, apărut la
Editura „Amurg sentimental‖ din Bucureşti, din care
reproducem câteva poezii:
- Dacă rămâne timp – p. 33;
-Încă o noapte albă – p. 41;
-Duminica e sfântă – p. 42;
respectiv volumul „Se mişcă universul‖, al poetului
Dumitru Mesia-Onescu, apărut la Editura „Offsetcolor‖
Râmnicu-Vâlcea, din care reproducem următoare poezii:
-Casa noastră – p. 25;
-Căpătâiul meu – p. 26;
-Satul meu – p. 66.
N. B. În numărul viitor vor apărea şi cronicile
acestor volume.
Moment editorial
Duminica e sfântă
S-a luminat de ziuă a infinita oară.
Cântaseră cocoşii. Urechea mi-a fost surdă.
Iarăşi plecase vântul cu noaptea subsuoară.
La ce folos acuma aş şti pe unde zburdă?
Trecuse răsăritul. Fusese lună nouă.
Cerul curat privise în ea ca-ntr-o oglindă.
Dacă mai stau pe gânduri n-o să culeg nici rouă.
Mi-ar adormi speranţa aproape suferindă.
Şi luna câteodată adoarme iepureşte.
De ce n-aş face şi eu încă o noapte albă.
S-ar bucura condeiul. Lui tare îi prieşte
Să vadă răsăritul lucind precum o salbă.
Blidari, 19.08.2012
Constantin Mosor
Duminica e sfântă. Nu pui mâna pe sapă,
Sau coasa la spinare spunând că nu-ţi ajunge
Tot restul săptămânii. Vino şi te adapă
Cu-nţelepciune, altfel, numaidecât vei plânge.
Roadele din grădină vor da să se usuce.
Ai răscolit pământul în zi de-nchinăciune
Zadarnic faci cu dreapta la repezeală cruce,
În locul goliciunii din suflet ce vei pune?
Dacă nu poţi ajunge aproape de altare,
Priveşte înspre ceruri şi chibzuieşte bine.
Duminica e sfântă şi semnele sunt clare...
Aprinde policandrul altarului din tine.
Blidari, 19.08.2012
Constantin Mosor
Cuvântule, să nu fii supărat,
Iar dacă eşti, încearcă să mă ierţi
Că până să te-aşez între coperţi,
Greşelile nu mi le-am numărat.
Te-am smuls din mintea mea adeseori,
Ca să-mi străluminezi în vârf de toc,
Făr’ să te-ntreb de-ţi place acest joc
În care-nveţi să urci şi să cobori.
Nu ţi-am zidit mereu culcuş curat.
Te-am dus din călimări în călimări.
Zburarăm împreună peste mări.
Astăzi eşti tare trist şi-ngândurat.
Cuvântule, ce pot să fac acum?
Deschid cu grijă cartea, te privesc...
Dacă rămâne timp... îmbătrânesc.
Iertarea o să vină. E pe drum.
... Încă o noapte albă
Dacă rămâne timp ...
Blidari, 26.08.2012
Constantin Mosor
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
18
O
am
en
i ș
i lo
cu
ri
Stroe Buzescu
Stroe Buzescu este al treilea fiu al
Mariei, nepoata lui Mogoṣ Spătar ṣi
al lui Radu Buzea. Nicolae Iorga
scrie că Stroe a fost ―cel mai viteaz
ṣi vrednic dintre Buzeṣti‖.Împreună
cu fraṭii săi,Radu ṣi Preda, a trăit în
pribegie un timp, dincolo de munţi,
în Transilvania.
În 1583 era al II-lea comis, între 1586-1587, comis,
între 2 iulie 1591-martie 1594, postelnic. L-a însoţit pe
Mihai Viteazul în pribegia din Transilvania înainte ca
acesta să ajungă domn, apoi la Constantinopol, fiind şi
cel trimis de Mihai să-i aducă firmanul de domnie. A
fost locţiitorul lui Mihai la domnie, până ce acesta a
sosit de la Constantinopol, iar sub domnia lui Mihai a
fost trimis sol la Aaron Vodă în Moldova, la Sigismund
Bathory, la poloni. Lângă Mihai Viteazul s-a aflat în
momentele cele mai importante şi cele mai grele.
În lupta cu turcii de la Vidin(1599), Stroe împreună
cu fratele său, Preda, au scăpat de la moarte pe domnul
lor, Mihai Vodă.1. A fost mare agă şi apoi mare stolnic,
din decembrie 1594 şi până la 9 iulie 1600. El l-a
avertizat pe domnitor asupra acţiunilor sale impulsive şi
asupra promisiunilor deşarte ale imperialilor, sfătuindu-l
să nu aibă încredere în nemţi, căci va avea de suferit, dar
Mihai nu l-a ascultat. O singură dată au lipsit Buzeştii de
lângă domnul lor, la Câmpia Turzii şi acest lucru a dus
la sfârşitul tragic al viteazului voievod. După uciderea
mişelească a lui Mihai Viteazul, la 9 august 1601, Stroe
se dovedeşte acelaşi oştean vrednic şi credincios
domnului ales cu sprijinul lor, al Buzeştilor.
Înainte de alegerea lui Radu Şerban ca domn, acest
mare privilegiu i se propune chiar lui Stroe, propunere
pe care boierul oltean o refuză cu aceeaşi demnitate cu
care îşi slujise domnul.2. În lupta de la Ogretin s-a strâns
―atâta mulţime de oaste de Turci şi de Tătari şi Leşi şi
Moldoveni şi Cazaci, încât nimeni nu putea vedea
capătul oştirilor lor, lăţimea lor şi lungimea lor şi au
venit asupra domniei mele. Şi întru aceasta, dacă am
văzut aşa domnia mea, atâta mulţime de oşti ale lor, ne-
am aşezat cu toate oştile noastre la un loc numit
Ogretin…într-o zi de luni, 13 zile ale lunii Septemvrie.
Astfel au venit multă mulţime de oşti de-ale lor
asupra noastră a tuturora şi au năvălit peste noi şi au
Casa noastră
Casa noastră, n-am s-o uit,
Cu hotar de piatră.
Ea mi-a dat şi mi-a păstrat
Adăpost şi vatră.
Podul case-i plin de roade.
Să mă scape de nevoi.
Coperişul mă fereşte
De grindină şi de ploi.
Am pereţi cu patru colţuri
Din lemn de la codru-frate.
Și ferestre oblonite,
Doar lumina le străbate.
Zic la prieten: - Trece-mi pragul,
Eşti poftit in casă mea
La duşman: - Tu ieşi afară,
Casa mea şi uşa ta.
11.IX.2006
Dumitru Mesia-Onescu
Nu se poate om pe lume
Să nu aibă căpătâi.
Fie doar şi mâna mamei,
Căpătâiul cel dintâi.
Fericirea sau necazul,
Lacrimă pe căpătâi
Eu l-ascult, el mă ascultă
Şi mă lăsă să-l mângâi.
De când sunt pe lumea asta,
Căpătâiul mi-am păstrat.
Mare, mic dar n-am dus lipsă.
Nu ţin capul aplecat.
Din străbuni am moştenire,
Partea mea de căpătâi.
Ai grija şi tu copile,
Fără el să nu rămâi.
21.III.2007
Dumitru Mesia-Onescu
Satul meu e lângă munte
şi-i cu brazi împodobit,
Pomii sunt mereu în floare
Şi soarele răsărit.
Sus pe deal cu oile albe,
Stă ciobanul rezemat.
Nici un câine nu mă muşcă,
Nici un câine n-a lătrat.
Jos, sunt case. Numai una-i
Cu garoafe la fereastră.
După geam un chip de fată.
Seamănă cu casa noastră.
Eu colind cu haina mamei,
Cu miros de garofiţă.
Sunt mândră şi spun tot satul:
- Mama mea e pictoriţă.
Mama mea e dusă ’’parte‖
Într-un sat ce nu mă ştie
M-am gândit de ziua mamei
Să îi scriu o poezie.
- Vino-aici să-mi spui şi mie
Cum ai reuşit tu mamă
Să pui satul pe hârtie
Şi să stea cuminte-n ramă.
Dumitru Mesia-Onescu
Căpătâiul meu
Satul meu
19
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Oa
me
ni
și
loc
uri
aruncat ei atât de multe din săgeţile lor asupra noastră,
încât nu se putea vedea faţa soarelui de săgeţile lor şi de
atâta bătălie răsunau codrii şi munţii de bătălia lor şi nu
se puteau înţelege unul cu altul…’’
Boierii Buzeşti s-au luptat cu mare vitejie, cu ‖slujbă
dreaptă şi credincioasă şi cu vărsare de sânge…‖
―răposatul jupan Stroe, fost mare stolnic, dacă văzu el
atâta greutate şi nevoie asupra capului domniei mele, el s-
a luptat cu atât mai mult cu duşmanii domniei mele
pentru domnia mea şi pentru legea creştinească şi pentru
patria noastră, ca să ne scoată din mâna duşmanilor
noştri. Şi a fost rănit jupan Stroe, fost mare stolnic, în
război şi apoi a murit în două zile ale lunii Octomvrie,
Dumnezeu să-i ierte sufletul lui, pentru că s-a străduit
pentru domnia mea şi pentru legea creştinească.‖ 3.
Aşa şi-a aflat sfârşitul Stroe, ―care a fost stolnic la
Mihai Vodă şi a fost la toate războaiele dimpreună cu
domnul său.‖
Cronica vieţii sale o aflăm pe piatra de mormânt, ce-a
pus să fie dăltuită de credincioasa lui soţie Sima
stolniceasa. Stroe a fost căsătorit cu Sima, fiica lui
Gheorghe Rudeanu din Bogdăneştii de Vâlcea.
Mama Simei se trăgea tot din boierii Mogoşeşti de la
Stăneşti. N-au avut o viaţă binecuvântată cu copii4. După
ce a trecut din această lume, rămăşiţele pământeşti ale lui
Stroe se odihnesc la ctitoria străbunilor săi de la Stăneşti.
Se stingea după 70 de ani petrecuţi în şaua calului, lup-
tând pentru legea creştinească şi pentru patria noastră. 5.
Prin viaţă nu se trece, se merge. Nu-i de ajuns să ai o
ţintă în viaţă. Trebuie să ştii şi când să apeşi pe trăgaci. 6.
Dacă vrem să lăsăm urme bune în viaţă, care este cel
mai scump dar de la Dumnezeu, să facem tot ce putem
pentru neamul şi poporul nostru românesc şi mai puţin
pentru noi. 7.
Despre Buzeşti şi despre faptele lor s-a scris destul de
puţin. Momentele lor de linişte şi pace au fost puţine. Ei
au trăit în ―uitare de sine‖, punând preţ pe dragostea de
ţară, pe prietenie şi pe respectul jurământului făcut
voievodului, pe vitejie, pe curaj, pe legea creştinească. În
rarele răgazuri oferite de instabilitatea climatului
politic,s-au ocupat şi de cele pământeşti, dar, mai ales de
faptele bune izvorâte din credinţa lor vie şi adevărată.
Astfel, ctitoria de la Stăneşti a strămoşilor nu a fost
uitată în toţi acei ani de zbucium şi încleştări. I-au făcut
danii, au înzestrat-o cu moşii şi sălaşe de ţigani, i-au
dăruit odoare scumpe. 8. Buzeştii nu sunt boieri noi, cum
s-a afirmat în ultima vreme, ci descendenţii unor boieri
mai vechi din secolele XV-XVI. 9.
―Cu averile lor, cu priceperea lor diplomatică şi
militară, ca şi cu vitejia lor personală, fraţii Buzeşti au
contribuit la marele act de cucerire a independenţei ţării.
Dacă Mihai Viteazul a fost un luceafăr în zori, Buzeştii
au figurat acele astre politice şi militare de mărimea întâi,
care i-au amplificat şi înălţarea spre culmi şi
strălucirea.‖10.
Fără ajutorul lor, probabil că Mihai Viteazul nu ar fi
realizat ceea ce a realizat. Fiind rudă cu Buzeştii după
soţia sa, doamna Stanca, Mihai nu putea să nu ţină seama
şi de sprijinul material pe care ei îl ofereau scaunului
domnesc. N. Iorga scrie: ―Buzeştii alcătuiau una din
familiile feudale româneşti dintre cele mai puternice, mai
râvnitoare şi mai pătimaşe de averi.‖
Chiar şi după moartea lor, urmaşii au rămas cu averi
considerabile. Numai în Drăgăşani şi în împrejurimi
stăpâneau 128 de moşii. Au strâns averi uriaşe, de toate
câte sunt ale acestei lumi, în vremea domnitorilor Petru
Cercel, Mihai Viteazul şi Radu Şerban. 11.
Dar nu le-au risipit pe desfătări şi lucruri deşarte, ci
pe arme şi oşti, pe solii spre multe părţi ale pământului
românesc şi ale Europei, ca să se împlinească marele vis
al independenţei şi Unirii românilor. 12.
Note
1. Pr. Dumitru Popa, Cinci Veacuri de Istorie
Creştină. Biserica de la Stăneşti-Lunca, jud. Vâlcea, ed.
Petrescu ,Rm. Vâlcea, 2011, p. 143.
2. Ibidem, p. 144
3. DIR B, XVII, vol. 1, doc. 137, p. 134-135.
4. Pr. Dumitru Popa, op. cit., p. 145.
5. Doru Căpătaru, Istoria bisericii de la
Stăneşti…,Drăgăşani, 2006, p. 49
6. Pr. Dumitru Popa, Poezii moral-creştine, meditaţii
şi cugetări, Ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2011, p. 108;113.
7. Pr. Dumitru Popa, Proverbele lui Solomon,
Craiova, 2012, p. 51.
8. Doru Căpătaru, op. cit. ,p. 49.
9. Pr. Dumitru Bălaşa, Mânăstirea Căluiu, în M.O.,
nr, 7-8, 1971, p.513.
10. Dumitru Almaş, Buzeştii, în Magazin istoric, nr.
2, 1968, p. 1-5.
11. Pr. Dumitru Popa, Cinci Veacuri de Istorie
Creştină…, p. 146.
12. Dumitru Almaş, op. cit., p. 1. Simona Anastasia Popa
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
20
O
am
en
i ș
i lo
cu
ri
Învățătorul Ilie Zugrăvescu din Izvoru, Crețeni, descendent al unor vechi neamuri de moșneni podgoreni
Ilie Zugrăvescu se trage din două
neamuri de moşneni podgoreni,
Zugrăvescu şi Spârleanu, din partea
de sud-est a judeţului Vâlcea, a căror
istorie coboară în negura timpurilor.
Este o istorie lipsită de documente, dar bogat presărată cu
legende şi nume de locuri ce amintesc de moşii şi
strămoşii acestuia.
Se ştie că antroponimele, toponimele, hidronimele,
tradiţiile şi legendele poartă amprenta vremurilor şi,
alături de urmele materiale (scrise şi nescrise), întregesc
istoria unui neam.
Conform lingvistului Ion Soare, „când vorbim despre
antroponime, referindu-ne la perioade mai vechi ale
istoriei noastre, avem în vedere în primul rând numele de
botez, deci prenumele, ştiut fiind că înainte de
oficializarea numelui de familie (şi aici îl citează pe
Christian Ionescu) «oamenii erau desemnaţi printr-un
nume unic, căruia i se putea adăuga un supranume»‖.1
În perioada formării poporului român, onomastica
daco-română a fost invadată de onomastica creştină şi,
ulterior, de cea slavă şi grecească (pe filiera slavă sud-
dunăreană) astfel că, treptat, numele de origine latină au
fost înlocuite cu nume biblice, slave, greceşti, dar şi de
altă origine (într-o măsură foarte mică din turco-tătară,
arabă, maghiară etc.) şi nume derivate din acestea.
La numele de persoană (prenume), numele de botez
„care se dă unui om la naştere şi care distinge pe fiecare
dintre membrii aceleiaşi familii‖,2 s-a adăugat un
supranume (poreclă, policră, poriclă), „dat, de obicei în
bătaie de joc, unei persoane, mai ales în legătură cu o
trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a
psihicului sau a activităţii sale‖.3 Multe dintre numele de
botez şi supranumele strămoşilor au stat la baza numelor
oficiale de familie de mai târziu. Iată câteva exemple de
prenume şi supranume din uriaşa paletă antroponimică
românească devenite nume de familie:
►prenume devenite nume de familie: Ana – Ana,
Constantin – Constantin, Constantinescu; Ion – Ion,
Ionaşcu, Ioneanu, Ionescu; Maria – Maria, Marin –
Marinescu, Marinoiu; Mihai – Mihai, Mihăescu,
Mihăilescu; Nicolae – Nicolae, Nicolescu, Nicolaesu,
Nicolăescu, Nicu, Niculescu; Pătru – Pătru, Pătraşcu,
Pătrăşcoiu, Petre – Petre, Petrescu; Ştefan – Ştefănescu
►supranume devenite nume de familie: a) după locul
de baştină: câmp – câmpean – Câmpeanu, munte –
muntean – Munteanu, olt – oltean – Oltean – Olteanu;
poiană – Poienar(u), coastă – Costeanu, pădure –
Pădureanu etc.; b) după aspectul exterior, înfăţişare:
bondoc – Bondoc; lung – Lung, Lungu, Lungoci etc.; c)
generat de un defect fizic: surd – Surdu, mut – Mutu etc.;
d) după origine, naţie, dar fără a exprima neapărat
realitatea: turc – Turcu, tătar – Tătaru; e) după starea
socială: boier – Boieru, Boieriu, Boierescu; mazil –
Mazilu etc.; f) cu referire la o funcţie administrativă sau
militară: postelnic – Postelnicu, dorobanţ – Dorobanţu
etc.; g) de origine botanică: frasin – Frăsineanu, prună –
Prună etc.; h) de origine zoologică: cuc – Cucu, lup –
Lupu, Lupaşcu, Lupoi etc.; i) cu trimitere la viaţa
religioasă: diacon – Diaconu, Deaconu, Diaconeasa,
Diaconescu, popă – Popa, Popescu, Protopopescu etc; j)
rezultate din practicarea unor meserii: cioban – Ciobanu,
cojocar – Cojocaru, crucer – Cruceru, dogar – Dogaru,
Dogăroiu, fierar – Fieraru, iconar – Iconaru, olar – Olaru,
Olăroiu, vier – Vieru, zugrav – Zugravu, Zugrăvescu.
Conform filologului Ion Soare, „ca şi în alte părţi ale
ţării, denumirile localităţilor, ale apelor şi ale formelor de
relief întâlnite în judeţul Vâlcea reflectă diverse aspecte
legate de istoria şi geografia acestei zone. Într-un sens
mai restrâns şi mai concret, ele oglindesc numele celor
care au locuit, de sute de ani, această regiune, întemeind
aici aşezări durabile; totodată toponimele vâlcene reflectă
realităţi ale florei şi faunei locale.‖4
Dintr-un studiu aprofundat asupra toponimiei
vâlcene, realizat de acelaşi renumit cercetător filolog,
aflăm următoarele: „circa două treimi (dintre toponime)
sunt de origine antroponimică; urmează, în ordine,
toponimele geomorfologice, apoi botanice, istorice,
zoologice şi psihologice‖.5
În vechime, de regulă, conform tradiţiei, o aşezare
nou întemeiată îşi luat denumirea de la numele
fondatorului ei sau de la o personalitate locală, preţuită şi
respectată de comunitatea respectivă. Aşa se explică
faptul că numeroase denumiri de aşezări sunt de origine
antroponimică şi poartă amprenta prenumelui sau a
supranumelui unui moş îndepărtat, fondator, conducător
militar, om al bisericii etc. Toponimia vâlceană, care este
foarte bogată, asemenea celei întregului spaţiu românesc,
deţine o mulţime de elemente provenite din sursele
amintite, dar, spre bucuria noastră, păstrează în structura
Ilie Zugrăvescu 1912 - 2002
21
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Oa
me
ni
și
loc
uri
ei şi elemente din vechea onomastică autohtonă. Pentru a
înţelege fenomenul, ofer cititorului câteva exemple de
toponime de origine antroponimică feminină şi masculină
(atât nume de persoane cât şi supranume) formate cu
ajutorul sufixului – eşti (-ăşti), cu ajutorul sufixului – eni (-
ani), cu diferite alte forme de plural (-ari, -ei, -i) şi la
numărul singular: Andrei – Andreieşti, armaş – Armaşu –
Armăşeşti, băjenar – Băjenaru – Băjenari, Buda – Buda,
Budu – Budeşti, bondoc – Bondoc – Bondoci, butar –
Butaru – Butari, Cazan – Căzăneşti, Costea – Costeşti, creţ
– Creţu – Creţeni, Dicu – Diculeşti, fârtat – Fârtat –
Fârtăţeşti, gol – Golea – Goleşti, gorun – Gorun –
Goruneşti, grec – Grecu, Greaca, Grecioiu – Greci şi
Greceşti, Ion – Ioneşti, izbaşe – Izbaşa – Izbăşeşti, lung –
Lungu – Lungeşti, maldăr – Maldăr – Măldăreşti, Mamu –
Mamu, mazil – Mazilu – Mazili, măciucă – Măciucă –
Măciuceni, mitră – Mitrofan – Mitrofani, Olan – Olanu,
Orlea – Orleşti, Păuş – Păuşeşti, pietrar – Pietraru –
Pietrari, pop – popă – Popeşti, Priba – Priba, rotar – Rotaru
– Rotăreşti, turc – Turcu – Turceşti, scund – Scundu –
Scundu, spâr(nel) – Spârlea – Spârleni, stolnic – Stolnicu –
Stolniceni, Tanislav – Tanislavi, Tomşa – Tomşani, voinic
– Voinea – Voineasa, Voineşiţa etc.
La exemplele de mai sus, care reprezintă un indiciu
important în stabilirea rădăcinii paterne a învăţătorului Ilie
Zugrăvescu, adăugăm câteva precizări făcute de autorii
volumului Monografia Municipiului Drăgăşani, care spun
că: „În comuna Creţeni, pe dreapta Pescenii şi în dreptul
satului Izvoru, se află Popeştii. Toponimul ne duce spre un
neam de popi, de cărturari. În documentele vechi găsim
toponime ca Popeţi, Popeşti, Popeasa precum şi forme
slave: Popoveţi, Popova, Popoveni. Un sat Popeşti îl găsim
în anul 1425. Deşi s-a spus că termenul popă este slav,
având în vedere că daco-românii au fost creştinaţi cu mai
multe secole înaintea slavilor, considerăm termenul o
moştenire esenţială daco-romană pe care au primit-o apoi
şi slavii. Cuvântul popă vine de la latinul popa-ae =
jertfitor, preot.
Încă din antichitate, de la cuvântul popă avem cuvântul
popor. Credincioşii din jurul unui popă formau un popor,
mai mare sau mai mic. Populus-i, în inscripţii popolus =
poporul, toţi cetăţenii dintr-o grupă, naţie, mulţimea din
jurul unui preot. De altfel popa, preotul de mai târziu, era
şeful unei comunităţi. De aceea, în tradiţia populară, popa
e identic cu un rege, rigă, crai. La români, locuitorii
satelor, încă din Evul Mediu aveau câte o biserică şi câte
un popă. În jurul anului 1800, cetăţenii dintr-un sat se
numesc „popor‖. Găsim astfel un document domnesc din
1816 în care se vorbeşte de „popoarele‖ din plasa Oltul de
Sus şi altele din care cităm: Ursoaia, Malu, Stăneştii,
Dealul Banului, Dobruşa, Măgureni, Spârleni, Butari,
Dadiciu, Glăvi, Amărăşti, Palanga, Scundu etc. «Dintr-
aceste popoare ce se numesc mai sus, din toate să ia »…
mânăstirea Megaspileon de la Moreea, vinăriciul domnesc.
Documente cu acest sens al cuvântului sunt multe.
Cuvântul popă este deci autohton. De la el îşi ia numele şi
satul Popeşti.‖6
La rândul său, „Cuvântul popă are la origine termenul
pop, care desemnează stâlpul de susţinere al prispei sau al
pridvorului caselor ţărăneşti şi al pronaosului bisericii. Prin
extensie, termenul pop, care indică elementul de susţinere
al unei construcţii, devine popă, desemnând stâlpul de
susţinere al unei comunităţi. În concluzie, de la termenul
popă (preot) = slujitor al unui cult religios, învestit cu
dreptul de a oficia actele de cult, s-a ajuns la numele de
familie Popa, nume care desemnează urmaşul (urmaşii)
unui popă. Popeşti s-au numit generic, din vechime,
membrii familiei unui popă (preot) şi a unui neam care se
trage dintr-un popă.7 De asemenea, numele de familie
Popescu indică locul de origine al moşului purtătorilor
acestui nume, din Popeşti.
„Toponimul Popeşti este des întâlnit pe teritoriul
judeţului Vâlcea. Cu acest nume întâlnim sate în
comunele: Fârtăţeşti, Măciuca, Nicolae Bălcescu, Popeşti,
Stoeneşti şi Tetoiu. Cu siguranţă numărul lor a fost mult
mai mare, dar, în timp, unele au dispărut datorită
numărului mic de locuitori, prin contopirea lor cu alte sate
(aşa cum s-a întâmplat cu satul Popeşti, contopit cu satul
Izvoru) sau din alte motive‖8 cataclisme naturale, molime.
Am dorit să fac aceste scurte precizări în încercarea de
a contura, cu ajutorul antroponimiei şi al toponimiei
rădăcina pe linie paternă a lui Ilie Zugrăvescu, născut în
cătunul Popeşti (aşezare moşnenească, cu statut de sat
până la 1892, componentă a comunei Izvoru),9 satul
Izvoru, comuna Creţeni, judeţul Vâlcea, toponim ce indică
o aşezare întemeiată, aşa cum am văzut, de către un
slujitor al bisericii, un popă ai cărui urmaşi s-au numit
generic Popeşti, nume luat şi păstrat peste veacuri şi de
aşezarea lor.
Din lipsa documentelor, genealogia pe linie paternă a
distinsului dascăl şi om de cultură Ilie Zugrăvescu este
greu de conturat, dar, mergând pe firul numelui de familie
facem o constatare simplă, aceea că originea sa se află în
termenul zugrav, folosit în trecut pentru a desemna un
meşter pictor de biserici,10 îndeletnicire sau meşteşug care
a dat supranumele Zugravu şi Zugrăvescu, aşa cum
termenul iconar era folosit pentru a desemna un pictor de
icoane, meşteşug ce a dat supranumele Iconaru, devenit
ulterior nume de familie ca şi cel de crucer, care desemna
un pictor de cruci, devenit la rândul său supranume şi
ulterior nume de familie, Cruceru.
Studiind literatura istorică bisericească, întâlnim de-a
lungul veacurilor numeroşi meşteri zugravi şi ucenici ai
acestora, proveniţi din rândul clerului, formaţi în
celebrele şcoli mănăstireşti sau bisericeşti ale timpului.
Numele lor dăinuie în pisania,11 în pomelnicul de la
proscomidie12 sau în alte puncte de pe pereţii vechilor
biserici, însoţite de menţiunea „jugrav‖, „zograf‖,
„zugrav‖ sau „zugravu(l)‖. De asemenea, chipurile şi
semnăturile unora dintre aceştia se păstrează pe faţadele
lăcaşurilor de cult pe care le-au pictat. Într-o scurtă
incursiune prin istoria bisericii vâlcene putem descoperi
cu uşurinţă numele unor meşteri zugravi din Oltenia,
adevăraţi artişti ai genului şi creatori de şcoală
românească în domeniu, a căror operă, de o calitate
excepţională, s-a păstrat de-a lungul veacurilor până în
zilele noastre. Aici putem aminti pe: Dinu zugravu ot sud
Gorj,13 Zugravul Radu ot Târgu Jiu, Oprea zugrav ot
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
22
O
am
en
i ș
i lo
cu
ri
excepţională, s-a păstrat de-a lungul veacurilor până în
zilele noastre. Aici putem aminti pe: Dinu zugravu ot sud
Gorj,13 Zugravul Radu ot Târgu Jiu, Oprea zugrav ot
Craiova, Stanciu ot Craiova, Manole, Dinu ot Craiova şi
calfele lor Dumitru şi Dumitraşcu, Constantin zograf ot
Zmiorât şi Ilie zugrav ot Teiuş.14 Important de ştiut că în
afara şcolilor de pictură sacră din sânul bisericii, în
Oltenia se formează echipe de zugravi ce şi-au transmis
programe, tehnici de lucru etc. Ele au activat în perimetre
bine stabilite, ca adevărate „şcoli‖ de pictură: Şcoala
doljeană – Oprea pictor zugrav ot Craiova, Stanciu,
Manole, Dinu ot Craiova şi calfele lor Dumitru şi
Dumitraşcu, Gheorghe, Bănică şi Grigorie – elevi ai
Şcolii lui Manole; Şcoala gorjeană – Radu ot Târgu Jiu,
Mihail diaconu şi Constantin, Ion Dumitru şi Andrei
zugravi, Damaschin zugrav, Ioan şi Nicolae zugravi,
popa Ioan zugravu şi Tudor zugravu şi Gheorghe, Alecse
zugrav, Nicolae jugravu, Dumitru jugravu şi Dumitru
ucenic; Şcoala vâlceană – Ilie, zugrav ot Teiuş,
Constantin zograf ot Zmiorât, fraţii Dozeşti zugravi,
diaconu Anghel şi jugravu Dozescu cu ucenicii.15
Din studiul întreprins, constatăm că, pe lângă termenul
„zugrav‖, unele dintre numele de persoane sunt însoţite
de supranume care indică apartenenţa unor meşteri la
viaţa bisericească (ereu, popă, monah) şi de titluri
clericale inferioare (diacon, ierodiacon, ieromonah), ceea
ce demonstrează că acei meşteri zugravi proveneau din
rândul clerului de mir sau al monahilor. De asemenea, de
multe ori întâlnim echipe formate din membrii aceleiaşi
familii (din tată şi fiii săi, din fraţi) sau echipe care au
printre lucrători (meşteri, ucenici şi calfe) membri din
familia sau neamul meşterului principal (fii, fraţi, nepoţi).
Iată câteva exemple de astfel de echipe: Preda zugrav şi
fiii săi Ianache, Mihail şi Sima (1705), zugravul Iosif
ieromonahul, Hranite şi Ştefan (1706), popa Gheorghe
zugrav, fratele său Andrei şi ucenicii Dumitraşco şi Mihai
(1746), Dimitrie ierodiacon zugravul (1765), Dimitrie
ereu, Ioan ereu, Tudor ierodiacon, Nicolae ierodiacon şi
ucenicul Lazăr (1774), zugravii Ioan ereu, Tănasie ereu,
Gheorghe şi Radu, Pop Ioan zugrav, Tudor zugrav şi
Gheorghe din Costeşti (1794), Manole zugrav din
Craiova şi Ioan zugrav din Teiuş (1796), Ioan zugravu de
la Ocnele Mari, diaconu Nicolae zugrav din Teiuş şi
ucenicul Radu (1801), Ilie zugrav (1811), zugravul
Partenie monahul şi Ioan (1811), zugravii Gheorghe, Ioan
şi Nicolae din Lăpuşata (1837) ş.a.16 Din această
prezentare sumară constatăm că Şcoala vâlceană de
pictură avea o structură mult mai complexă şi, alături de
şcolile de la Teiuş, Zmeurăt şi Dozeşti, funcţionau şi alte
centre precum: Costeşti, Ocnele Mari şi Lăpuşata. Tot
aici trebuie amintită Şcoala de pictură de la Gârdeşti
(Drăgăşani).
Mulţi dintre cei care practicau această meserie ce
presupune mult talent, cunoştinţe şi răspundere,
îndeletnicire care în trecut aducea, pe lângă respect,
beneficii financiare şi materiale însemnate, veneau din
mediul religios-bisericesc, instruiţi în acest domeniu şi
cunoscători ai scrisului, ai vieţii sfinţilor, ai bibliei şi ai
scenelor biblice, dintr-un neam în care tainele meseriei
(producerea culorilor, compoziţia lor şi a celorlalte
materiale folosite în procesul tehnologic) se transmiteau
din generaţie în generaţie acelor membri care aveau
dăruire şi talent, iniţierea lor făcându-se din fragedă
tinereţe.
Din cele de mai sus constatăm că, din punct de vedere
etimologic, numele de familie Zugrăvescu poartă
amprenta unei vechi meserii, aceea de zugrav – pictor de
biserici. Acest lucru mă determină să cred că Ilie
Zugrăvescu, chiar şi în lipsa unui document care să ateste
spusele mele, descinde dintr-un moş căruia nu i se poate
determina vechimea, dar care, cu siguranţă a fost un
meşter zugrav.
De asemenea, am văzut că o parte din vechile
supranume – şi aici mă refer doar la cele ce ne
interesează – au devenit cu timpul nume de familie: din
termenul popă au rezultat numele de familie Popa,
Popescu şi toponimul Popeşti, din termenul diacon a
rezultat numele de familie Deaconu şi Diaconu, iar din
termenul zugrav s-au desprins numele de familie Zugravu
şi Zugrăvescu. Aşa cum am văzut mai sus, toponimia
comunei Creţeni, localitatea de baştină a personajului
nostru cuprinde în bogata sa structură de nume de locuri
şi toponimul Popeşti. Iată că nu întâmplător, în
comunitatea locală, întâlnim numeroase familii precum:
Diaconu, Popa, Popescu, Zugravu şi Zugrăvescu – nume
purtătoare de mesaje venite din adâncul istoriei noastre,
care vorbesc, printre altele, despre ocupaţiile şi
preocupările înaintaşilor noştri.
În concluzie, mergând pe firul trecutului şi punând cap
la cap toate aceste informaţii, legate de antroponimia şi
toponimia locului, chiar dacă documentele vremii nu ne
sunt deocamdată de folos, putem crede că Ilie Zugrăvescu
este descendentul unui popă, strămoşul îndepărtat şi
comun al Popeştilor, întemeietor al satului Popeşti (astăzi
aşezare cu statut de cătun), pe linia unuia dintre fiii
acestuia, un modest zugrav pierdut fără nume prin istorie
sau un renumit zugrav situat între meşterii amintiţi la loc
de cinste în vechile pisanii din Oltenia secolelor XVIII-
XIX. Mergând la obiceiul pământului, acela care cerea
atribuirea la băieţi a numelui de botez al bunicului ori
străbunicului pe linie paternă, aş îndrăzni să cred că Ilie
Zugrăvescu este urmaşul unuia dintre celebrii zugravi
purtători ai numelui Ilie, menţionaţi în pisaniile vremii. Note
1. Ion Soare, Consideraţii privind evoluţia antroponimelor
în zona Vâlcii, în Studii vâlcene, V, Rm. Vâlcea, 1982, p. 177.
2. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX),
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984, p. 738.
3. Ibidem, p. 723.
4. Ion Soare, Consideraţii etimologice privind toponimia
majoră a judeţului Vâlcea, în Studii vâlcene, vol. VII, Rm.
Vâlcea, 1985, p. 179.
5. Ibidem, p. 188.
6. Monografia Municipiului Drăgăşani, Constanţa, Editura
Ex Ponto, 2004, p. 364-365.
7. Eugen Petrescu, Vâlcea – ţara lupilor getici sau ţinutul
vâlcilor, vol. II, Rm. Vâlcea, Editura Conphys, 2007, p. 80
23
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Pre
ze
nta
re
de
ca
rte
La Editura Sfântul Ierarh Nicolae în 2012 a apărut
cartea doamnei Elena Deaconu ,,Aspecte metodice
privind formarea noţiunii de număr natural şi operaţii
cu numere naturale în învăţământul
preşcolar‖.
În Introducere, după ce autoarea
motivează alegerea temei, sunt
prezentate cerințele actuale ale
învățământului matematic în ciclul
preșcolar, precum și obiectivele
lucrării.
Lucrarea este structurată pe trei
capitole, urmate de concluzii si o
bibliografie bogată.
Capitolul I: ,,Aspecte metodice
privind formarea noțiunii de număr
natural‖ oferă informații despre:
Procesul psihologic al formării
noțiunii de număr natural;
Formarea succesivă a numerelor
naturale;
Șirul numerelor naturale;
Predarea numerelor de la 1 la 10.
Capitolul II: ,,Probleme specifice
predării învățării adunării și scăderii
numerelor naturale până la 10‖ este structurat pe trei
subcapitole și anume:
Introducerea operațiilor de adunare și scădere cu
numere naturale în învățământul preșcolar;
Adunare și scăderea numerelor naturale 0 -10;
Folosirea jocului didactic în învățământul
preșcolar.
Capitolul III: ,,Aspecte metodice privind formarea
noțiunilor de număr natural și operații cu numere
naturale în învățământul preșcolar. Aplicații practice‖
prezintă informații despre:
Exemple de activități matematice pentru însușirea
primelor noțiuni de formare a numerelor matematice;
Activități rezolutive în învățământul preșcolar pe
grupe de vârstă.
În finalul capitolului întâlnim un subcapitol
intitulat: ,,Proiect de cercetare. Formarea noțiunilor de
număr natural și operații cu numere naturale la grupa
mare‖.
Urmează concluziile autoarei. Astfel învățarea
adunării și scăderii contribuie nu doar la dezvoltarea
sferei cognitive, dar și la pregătirea pentru viață
prin:,,calcularea corectă a
banilor, folosirea corectă a
ceasului și multe alte
momente întâlnite în viața
cotidiană.‖ (pag.108)
La bibliografie sunt citați
21 de autori și 22 de
lucrări.
Despre fetița de pe copertă
menționez următoarele:
Din fericire există pe lume
COPILĂRIA.
Aceasta este vârsta marilor
superlative pe care le
merită viaţa, vârsta celei
mai pure sincerităţi, a celei
mai depline libertăţi, vârsta
viselor fără graniţă, vârsta
care trăieşte prin flori şi se
exprimă prin exclamaţii,
vârsta în care toţi suntem
frumoşi.
Se zice că poveştile cresc într-o grădină fermecată.
Cuibul poveştilor poartă numele de…copilărie.
O copilărie fericită o reprezintă Ştefania David, o
fetiţă vesela, creativă, independentă şi sensibilă. A
păşit alături de mama sa în grădiniţa Sălătrucel cu
încredere la doar 3 anişori.
Apreciată şi felicitată pentru prestaţia ei în cadrul
cercului pedagogic de toate educatoarele din zona
Călimăneşti şi în special de profesorii universitari
Soare Emanuel şi Perpelea Doina la activităţile pentru
obţinerea gradului didactic I al educatoarei, fotografia
Ştefaniei David a apărut pe coperta cărţii ..Aspecte
metodice privind formarea noţiunii de număr natural şi
operaţii cu numere naturale în învăţământul preşcolar‖.
Din punctul meu de vedere această lucrare
constituie o reușită în domeniul pedagogic, este foarte
utilă în învățământul preșcolar, iar autoarea merită
felicitări! Prof. Constantin Geantă
8. Idem.
9. Eugen Petrescu, op. cit., vol. I, p. 327.
10. DEX, p. 1048.
11. Conform DEX, p. 694, termenul pisanie indică o
„inscripţie sculptată în piatră, în metal, pictată etc. pe
morminte, la intrarea într-o biserică, într-o clădire etc.,
cuprinzând o invocaţie religioasă, numele ctitorului,
motivarea zidirii sau date asupra monumentului respectiv‖.
12. DEX, p. 753, proscomidie – „masa sau firida situată în
peretele de nord al altarului, unde se săvârşeşte slujba
liturghiei în care preotul pregăteşte şi sfinţeşte pâinea şi vinul
pentru împărtăşanie‖.
13. Ot – din, de, la, de la; Sud – judeţ; Dinu zugravu ot
sud (din judeţul) Gorj; Vezi Veronica Tamaş, Alexandru
Popescu-Mihăeşti, Lexicon de cuvinte rare şi ieşite din uz,
Rm. Vâlcea, Editura Conphys, 2005, p. 283.
14. Dr. Florentina Udrea, Pictura murală exterioară a
bisericilor din Oltenia, (http://terni.cimec.ro).
15. Idem.
16. Ligia Elena Rizea, Ioana Ene şi colab., Monumentele
istorice din judeţul Vâlcea. Repertoriu şi cronologie, Rm.
Vâlcea, Editura Conphys, 2007.
Eugen Petrescu
Elena Deaconu - Abordări pedagogice
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
24
Is
torie
lo
ca
lă
Bolnițele mănăstirești
primele așezăminte spitalicești din județul Vâlcea
Încă de la începuturile ei, Biserica
Ortodoxă din teritoriile locuite de
români şi-a asumat un rol
important în ceea ce priveşte
sănătatea clericilor, dar, într-o
bună măsură, şi a laicilor din toate categoriile sociale, cu
deosebire a celor din păturile sărace. Astfel unele dintre
mânăstirile din actualul judeţ Vâlcea, un adevărat ‖Athos
al Ţării Româneşti‖, au devenit centre de caritate creştină
prin crearea de aşezăminte cu caracter socio-medical
destinate oamenilor bolnavi şi celor săraci fie cu trupul,
fie cu duhul.
Aşezămintele care s-au creat în acest scop pe lângă
mânăstirile mai mari şi cu danii mai mari din partea
familiilor domnitoare sau boiereşti, denumite ―bolniţe‖,
au funcţionat, se pare, pentru prima dată în teritoriile
locuite de români chiar în judeţul Vâlcea, între secolele al
XVI –lea şi al XIX-lea. Bolniţele acordau asistenţă
medicală bolnavilor în vederea vindecării sau unor
oameni sănătoşi, dar lipsiţi de un acoperiş şi de resurse
materiale stabile care să le asigure existenţa până în
ultima zi a vieţii. Aceste precizări vin însă în sprijinul
explicaţiei pentru care numărul celor asistaţi era destul de
mic faţă de numărul mare de creştini – şi chiar necreştini
- care aveau nevoie de astfel de servicii.
Îngrijirea medicală a celor asistaţi revenea călugărilor
(monahilor) sau maicilor (monahiile) care nu aveau nici
un fel de pregătire medicală, dar uzau de bagajul lor de
cunoştinţele tradiţionale de iatromedicină, prin folosirea
plantelor medicinale, a posturilor religioase, a metodelor
empirice de tratament a suferinţelor osteoarticulare, dar şi
de rolul binefăcător al credinţei în puterea lui Dumnezeu,
folosindu-şi din plin „harul‖ şi rolul de buni
psihoterapeuţi ai acestora.
Primele bolniţe care au apărut în Ţara Românească au
fost cele de la mânăstirile vâlcene: Cozia, Hurezi şi
Bistriţa, în secolul al XVI-lea, ultima fiind în fapt atestată
documentar ca fiind prima dintre ele. Alte surse
documentare susţin primordialitatea Bolniţei de la Cozia,
iar o versiune mai nouă susţine că domnitorul Radu
Negru ar fi înfiinţat prima bolniţă la Schitul Jgheaburi,
pentru faptul că în vecinătatea lui se afla un izvor -
adevărat izvor al Tămăduirii - cu ape sulfuroase, folosite
sub formă de băi generale sau locale.
Cam în aceeaşi perioadă s-a înfiinţat şi bolniţa de pe
lângă Mânăstirea „Dintr-un Lemn‖ , iar mai târziu, în
anul 1749, cea din incinta Episcopiei Râmnicului.
În secolul al XVIII-lea, deoarece capacitatea de
cuprindere a asistaţilor medico - sociali era în general
redusă (20 – 40 de locuri), unele bolniţe s-au transformat
în „spitale religioase de sine stătătoare‖, aşa cum este
cazul celei de la Mânăstirea Hurezi (Vâlcea), Mânăstirea
Brâncoveanu (Olt) sau cea de la Mânăstirea Polovragi
(Gorj).
Unele din acestea aveau caracteristicile unor spitale–
azil pentru suferinţele trupeşti, iar altele ale unor ospicii
pentru suferinţele psihice.
În unele dintre bolniţe sau spitale religioase erau
primiţi numai credincioşi ortodocşi. Existau însă altele în
care ‖se primeau bolnavi de orice naţionalitate şi credinţă
religioasă, beneficiind de îngrijire gratuită‖. Nu avem
cunoştinţă despre o astfel de bolniţă în Ţara Românească,
dar unele documente ale vremii dovedesc că o astfel de
bolniţă exista în Focşani şi funcţiona în spiritul citatului
menţionat, conform hrisovului emis în anul 1757 de
Constantin Cehan Voievod. Tot în timpul domniei sale şi
cu sprijinul său s-a tradus o lucrare cu caracter medical
intitulată ‖Medicina practică‖ în două volume, scrisă de
un oarecare arhimandrit Dionisie din Padova, în care se
descriau unele din ‖boalele‖ cele mai frecvent întâlnite.
Acest ghid a servit ca prim ‖tratat de îngrijiri medicale‖
după care se instruiau călugării şi maicile din bolniţele
sau din spitalele religioase din Moldova. Nu ştim însă
dacă acestea au ajuns şi la mânăstirile surori din Ţara
Românească!
Odată cu dezvoltarea socială şi culturală a celor două
Principate devine strigentă dezvoltarea unor unităţi
spitaliceşti laice, deservite de un personal calificat, cu
studii universitare de medicină. Laicizarea medicinii nu a
fost însă totală, deoarece unele dintre nou înfiinţatele
spitale se situau tot în jurul unor biserici sau mânăstiri
care le şi finanţau parţial. Aşa a fost cazul primului spital
din teritoriile româneşti, Spitalul Colţea din Bucureşti,
construit în anul 1715, după care au urmat altele, atât în
Bucureşti cât şi în Iaşi.
Iată deci că bolniţele mânăstireşti au constituit
precursorii naşterii medicinii ştiinţifice româneşti de mai
târziu şi ai întemeierii de spitale, adevărate centre medico
- sociale capabile să contribuie la promovarea sănătăţii
oamenilor bolnavi.
Sacroterapia şi actualitatea ei în bisericile si
mânăstirile vâlcene
Activitatea de îngrijire a sănătăţii fizice şi psihice a
omului bolnav, desfăşurată în trecut în bolniţele şi
spitalele mânăstireşti se continuă şi astăzi, dar în spitalele
pentru laici şi mai puţin în spitalele confesionale
înfiinţate pe lângă unele mânăstiri ortodoxe. Nu avem
cunoştinţă că pe teritoriul Eparhiei Râmnicului s-ar fi
creat încă o asemenea instituţie medico-sanitară, dar
suntem convinşi că sacroterapia şi-a păstrat actualitatea
în rândul credincioşilor români, olteni şi vâlceni care
găsesc în credinţa în sacru o sursa de terapie pentru
numeroase boli ale spiritului şi mai puţin ale trupului. Ei
sunt conştienţi de faptul că ―Religia a fost şi este un dar
al lui Dumnezeu pentru trupul şi sufletul omului, dar şi
pentru întreaga societate umană prin ordinea social-
morală pe care o constituie.‖
Sacroterapia defineşte mijloacele şi metodele prin care
25
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Isto
rie
lo
ca
lă
religia poate influenţa starea de sănătate a celor care o
practică cu convingere.
Sacroterapia îmbracă forme variate precum: iubirea
de semeni, milostenia,
cumpătarea, nădejdea,
participarea la Sfânta
Liturghie, rugăciunile făcute
acasă, postul, citirea cărţilor
sfinte, meditaţia creştină,
chiar şi vizitarea locurilor sau
a lăcaşurilor sfinte.
Dintre acestea, rugăciuni-
le (individuale sau colective)
constituie o modalitate prin
care omul i se adresează lui
Dumnezeu pentru a-şi
exprima veneraţia sa pentru
El, pentru a-L implora să-i
îndeplinească o dorinţă, o
acţiune de har sau numai
pentru a-şi dori menţinerea
stării sale de sănătate.
În Biserică, o dată cu
Evanghelia şi predica,
credincioşii ascultă şi muzica
sacră pe fondul căreia se
desfăşoară întreaga slujbă.
Este de fapt o altă terapie – meloterapia religioasă – de
ale căror binefaceri se bucură credincioşii, fie ei sănătoşi,
fie bolnavi. Ascultând muzica religioasă cântată de
preoţi, de dascăli şi de cor în biserică sau în concertele cu
caracter religios (missa, oratorio, reqviem, cantată), omul
intră în comunicare cu divinitatea şi în acele momente,
dar şi mult după aceea, trăieşte o stare de pioşenie, de
beatitudine şi de împăcare cu el însuşi.
Sfântul Maslu este una din Sfintele Taine care se
săvârşesc pentru vindecarea bolnavilor în biserici şi
mânăstiri de către clerici. Pentru importanţa sa în
sacroterapie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
a declarat anul 2012 ―an al Sfântului Maslu― în toate
bisericile şi mânăstirile din România.
Spovedania este o altă Sfântă Taină oficiată pentru
restabilirea sănătăţii sufleteşti şi trupeşti, după care,
iertându-i-se păcatele, credinciosul poate primi şi Sfânta
Împărtăşanie.
Postul creştinesc este o altă componentă a
sacroterapiei pe care o recomandă Biserica. Întru-câtva
diferit şi totuşi destul de apropiat de postul religios este şi
cel denumit post medical sau terapeutic, care este
recomandat din ce în ce mai mult şi de medicină. Astăzi
cu toţii consideră că postul este ―o terapie naturală atât
pentru trup, cât şi pentru spirit―. În perioadele de post
poftele trupeşti trebuie înfrânate, iar sufletul trebuie
îndreptat cât mai mult cu putinţă către Dumnezeu. Nici
preoţii şi nici medicii nu recomandă sau chiar
contraindică postul religios bolnavilor psihici, celor cu
suferinţe fizice severe, celor aflaţi în convalescenţă după
operaţii majore, femeilor gravide, lehuze şi copiilor de
vârstă mică.
Sacralitatea reprezintă de fapt credinţa individului în
forţa şi în puterea divină pe care omul bolnav o invocă
pentru îndepărtarea păcatelor trupului (lăcomia,
îmbuibarea, beţia, desfrânarea) sau ale minţii (mândria,
mânia, viclenia, duşmănia) care devin generatoare de boli
pe care cei mai mulţi dintre adevăraţii credincioşi nu le
cunosc.
Este unanim recunoscut astăzi faptul că boala
accentuează – în cele mai multe cazuri – sentimental
religios şi de aceea este imperios necesar ca acestui
sentiment şi medicina să-i acorde o mai mare importanţă.
Cu toate progresele importante în domeniul
terapeuticii, astăzi are totuşi unele limite care cu greu vor
fi depăşite. Lipsa de rezultate într-o serie de boli cu
tratamentele ştiinţifice actuale determină o oarecare
întoarcere la terapiile naturale complementare,
neconvenţionale, între care intră şi sacroterapia. La
rândul lor şi terapiile complementare au limitele lor
legate de etapa de boală (faza acută sau cronică) şi de
caracterul bolilor (inflamatorii, degenerative, metabolice,
neoplazice).
În spiritul credinţei ortodoxe, aşezămintele medicale
cunosc în ultimii ani revenirea la tradiţia antebelică a
prezenţei, alături de tămăduitorii trupului (reprezentat de
corpul medico-sanitar) a celor ai sufletului (reprezentat
de preoţi, monahi, monahii) prin construirea sau
amenajarea în aproape toate spitalele din ţară (şi desigur
din judeţul Vâlcea) a unor capele în care se oficiază
slujbe religioase și în care bolnavii şi cei care-i îngrijesc
se pot ruga sau reculege în linişte.
Dr. Octavian Popescu
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
26
Is
torie
lo
ca
lă
Câteva date despre istoricul Sfintei Mănăstiri Mamu
Despre Sfânta Mănăstirea Mamu
s-a scris mult şi cu siguranţă se va
mai scrie, pentru că este una dintre
cele mai frumoase mănăstiri ridicate
de marele iubitor de credinţă
ortodoxă, cultură, neam şi ţară – Constantin Brâncoveanu
(1688-1714).
Mănăstirea Mamu are hramul Sfântul Nicolae. A fost
la început biserică de lemn construită de boierii Buzeşti
în secolul al XVI-lea, apoi refăcută, tot din lemn, de
doamna Stanca Brâncoveanu în memoria satului Papa
Brâncoveanu, pe la mijlocul secolului al XVII-lea. În al
şaptelea an al domniei sale, Constantin Brâncoveanu
vizitează ctitoria mamei de la Mamu şi hotărăşte ca în
locul acesteia să construiască o biserică de zid, lucrare
care s-a materializat între anii 1695-1699. Picturile au
fost făcute de vestiţii pictori din Câmpulung, Pîrvu Mutu
şi Marin, în perioada 1696-1699.
În decursul timpului, acest sfânt locaş a fost reparat,
restaurat de mai multe ori: Maica stareţă Meletina de la
Mamu a făcut acest lucru în anul 1828, alte reparaţii au
avut loc prin grija Comisiei Monumentelor Istorice în
1842-1843; 1910-1915; 1932, restaurată şi între 1956-
1958.
La cutremurul din 4 martie 1977, turla şi clopotniţa
mănăstirii Mamu au fost grav fisurate. În anul următor,
1978, la iniţiativa preoţilor parohi: Dumitru Gr. Popescu
şi Cristide Floricel, printr-un memoriu şi o documentaţie
bine gândită, s-a propus încercuirea bisericii cu o centură
de beton armat, turla de pe tindă a fost încercuită cu o
centură metalică îngropată în zid, în turlă s-a executat un
eşafodaj pentru menţinerea clopotelor, apoi s-a trecut la
consolidarea structurii de rezistenţă la nivelul turlei prin
tiranţi.
După întocmirea documentaţiei în vara anului 2004,
părintele paroh Gheorghe-Cătălin Nedeluş, cu
binecuvântarea arhierească a P.S. Arhiepiscopului
Gherasim Cristea, a început restaurarea picturilor de la
Sfânta Mănăstire Mamu, iar în toamna anului 2006 s-a
reuşit terminarea restaurării picturilor, scoţându-se la
iveală cele originale, realizate cu o măiestrie de
neîntrecut între anii 1696-1699, de renumiţi pictori ai
vremii – Pîrvu Mutu şi Marin. Restaurarea picturii
originale s-a făcut după proiectul întocmit de Eugenia
Greceanu, de un grup de pictori coordonaţi de Gina
Barnovshi, Călin Bârzu şi Otilia Alexa.
Mănăstirea Mamu a fost şi este aşezământ monahal –
chinovie de maici. Timp de aproape două secole
personalul Mănăstirii Mamu a fost condus cu multă
evlavie, înţelepciune şi spirit gospodăresc de stareţele:
Platonida, Efimia, Teodora, Ana, Marta, Sofia, Casiana,
Salomia, Meletina, Evghenia, Filoteia, Fevrania,
Eufrosina şi Epifania. Desigur viaţa monahală la Mamul
a avut şi câteva întreruperi.
După anul 1873, obştea de maici de la Mănăstirea
Mamu a fost mutată la Mănăstirea Hurezi şi astfel ctitoria
domnitorului Constantin Brâncoveanu a devenit biserică
de mir în parohia Lungeşti.
Viaţa monahală se reia după 59 de ani, în anul 1932,
sub conducerea demnei stareţe Epraxia Ungureanu
(1910-2005), care a coordonat cu multă pricepere şi har
obştea de măicuţe de la Mamu, până în toamna anului
1960, când, în urma decretului 410/1959, s-a decis
desfiinţarea unor mănăstiri, printre care şi Mănăstirea
Mamu, iar cele 11 monahii (Stareţa Epraxia, Agatoclia,
Achilina, Iustina, Platonida, Inocenţia, Rada, Ioana,
Filofteia, Anişoara şi Elena) au fost puse în situaţia să se
retragă la alte mănăstiri din judeţ sau să meargă acasă.
Din toamna anului 1960, Mănăstirea Mamu devine
biserică de mir, iar serviciul religios a fost oficiat de
preoţii: Dumitru Gr. Popescu, Cristide Floricel, Dumitru
Popa şi de părintele Gheorghe Cătălin Nedeluş.
După ce Sfânta Arhiepiscopie a Râmnicului, preotul
paroh Gheorghe Cătălin Nedeluş, primarul localităţii din
vremea aceea au reuşit să asigure împreună cu Exarhul
Mănăstirii Cozia, Prof. Dr. Bartolomeu Androni condiţii
bune pentru reînfiinţarea mănăstirii, au obţinut şi
binecuvântarea P.S. Arhiepiscopul Eparhiei Râmnicului,
Gherasim Cristea, pentru ca această lucrare să fie
înfăptuită în toamna anului 2006.
Iată că după 46 de ani, Dumnezeu a vrut ca sfânta
ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu să
redevină mănăstire de maici. În prezent, obştea de
măicuţe formată din Pavelina Ioniţă – Stareţă, Siluana şi
Tecla, asigură buna administrare şi gospodărire a
Mănăstirii Mamu, rugându-se zilnic pentru mântuirea
noastră, a strămoşilor, bunicilor, părinţilor, rudelor,
pentru pacea, sănătatea sufletească şi trupească a tuturor.
Trebuie menţionat că de la reînfiinţarea mănăstirii,
sute de pelerini vin să viziteze şi să se roage în acest sfânt
lăcaş. Bine ar fi ca la toate mănăstirile şi bisericile să
existe câte o condică sau o Carte de onoare, în care
vizitatorii să aibă posibilitatea să consemneze impresiile
şi sugestiile lor.
Îndrăznesc să fac această propunere întrucât în urmă
cu câţiva ani, prin intermediul mentorului meu, Prof. Dr.
în istorie şi arheologie, Academicianul Ion M. Barnea,
am putut citi la Biblioteca Academiei Române în fondul
de manuscrise trei pomelnice şi o condică de vizitatori
aparţinând Sfintei Mănăstiri Mamu, din perioada martie
1858 până în 4 octombrie 1863.
Condica reprezintă o oglindă preţioasă a vieţii din
mănăstire în acest răstimp, precum şi un document
interesant pentru stabilirea legăturilor ce existau în acel
timp între lumea laică şi cea mănăstirească.
Se consemna că numai în cursul unui singur an (18
martie 1858-24 martie 1859) au trecut pe la Mănăstirea
Mamu 215 vizitatori: ierarhi, călugări, preoţi, istorici,
scriitori, oameni politici etc. Numai acest exemplu ne
poate da o imagine a legăturii pe care această mănăstire o
avea cu credincioşii, în ciuda drumurilor aproape
impracticabile.
27
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Isto
rie
lo
ca
lă
Despre pictura bisericii de la Stănești - Lunca
Ceea ce-i atrăgea pe vizitatori era în primul rând viaţa
monahală a maicilor, frumuseţea slujbelor şi atmosfera
odihnitoare a mănăstirii. La acestea se mai adaugă
frumuseţea zonei de dealuri împădurite, cu o climă plăcută
şi farmecul ctitoriei brâncoveneşti. Aprecierea vizitatorilor
se îndrepta mai ales către ospitalitatea soborului de
măicuţe de la Mamu. Aşa se explică de ce foarte mulţi
pelerini reveneau la aceste locuri sfinte.
Iată de ce necesitatea introducerii unei Cărţi de onoare
sau a unei condici este un lucru foarte important. Acest
document ar reprezenta o legătură permanentă între
Biserică, Mănăstire şi lumea laică, rămânând peste timp o
mărturie, o istorie reală a vremurilor ce trec pe nesimţite…
Înv. Gheorghe Dumitrașcu Mamu
Dumnezeu este începutul şi sfârşitul
tuturor lucrurilor.1. Plaiurile vâlcene
au fost dintotdeauna prielnice vieţii.
Iată că, nu întâmplător, Vâlcea,
grădina ortodoxiei româneşti, este
ţinutul în care, la tot pasul, ne întâlnim
cu istoria, cu trecutul şi prezentul
românesc. 2.
Terminate, potrivit inscripţiei pisaniei
zugrăvite pe peretele estic al pronaosului, deasupra
trecerii spre naos, la 28 octombrie 1536, picturile bisericii
din Stăneşti se bucură de o unanimă preţuire din partea
specialiştilor, dar, din nefericire, sunt încă prea puţin
cunoscute publicului larg.
Inscripţia votivă mai precizează că autorul acestor
picturi era din Târgovişte, iar numele său, parţial şters,
începea cu literele Di…,ceea ce ar permite să se creadă că
era unul dintre acei zugravi care lucraseră cu Dobromir,
probabil Dimitrie. Deoarece inscripţia votivă se incheie cu
formula grecească transcrisă în litere slavone, se poate
presupune că meşterul zugrav era de origine greacă,
stabilit in capitala Ţării Româneşti, sau un român care a
dorit să-şi manifeste, prin adoptarea acestei formule
folosite de zugravii greci, formaţia dobândită sau
completată într-un mediu grecesc. 3.
Faptul că se revendică din Târgovişte, credem că se
datorează nu numai împrejurării de a fi locuit la
Târgovişte, ci, mai ales, dorinţei pictorului de a sublinia
calitatea sa de meşter aparţinând celui mai însemnat
centru urban şi administrativ al Ţării.
Ansamblul s-a păstrat aproape în întregime şi nu a
fost repictat. El a suferit totuşi o intervenţie ulterioară prin
pictarea pe peretele sudic al pronaosului a lui Stroe, mare
stolnic, şi a soţiei sale, Sima, după moartea (1602) şi
înhumarea aici a celui dintâi.
Cel târziu la această dată a fost zidită intrarea sudică
în pronaos, deoarece piatra de mormânt a lui Stroe
Buzescu, situată de-a lungul peretelui sudic şi înaltă de
aproximativ 30 cm, se prelungeşte dincolo de jumătatea
acestei intrări. Pe locul acesteia au fost pictaţi doi sfinţi,
care astăzi nu mai poartă inscripţiile de identificare.
Aşa după cum am văzut, pridvorul este o adăugire la
vechea construcţie din 1536. Doar peretele său estic este
pictat, fiind reprezentată ―Judecata de apoi‖, realizată
cândva în intervalul 1591-1610. În sprijinul acestei datări
vin perioada probabilă de construcţie a pridvorului şi
analiza stilistică a picturii, neexistând izvoare scrise cu
privire la meşter şi la data picturii.
Starea de
conservare a
picturii, ultima
dată restaurată
în 1943. 4.,
este astăzi
precară.
Aceasta,
datorită
fumului, în
primul rând,
biserica fiind
electrificată
abia în anul
1990.
În al doilea
rând, igrasia a
contribuit şi ea
la deteriorarea picturii. Probele de curăţare a picturii
făcute în mai multe rânduri, în perioada 1997-2004, au
scos în evidenţă relativ buna conservare sub stratul de
depuneri. 5.
Dar, deocamdată, pereţii sunt înnegriţi de fum, astfel
încât, dintre scenele pictate, doar o parte se mai pot
identifica, iar aprecierea calitaţilor artistice nu poate fi
decât incompletă.
Note:
1. Pr. Dumitru Popa, Proverbele lui Solomon, Craiova,
2012, p. 51.
2. Pr. Dumitru Popa, Poezii moral-creştine, meditaţii şi
cugetări, Ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2011, p. 139.
3. C.L. Dumitrescu, Pictura murală…, Bucureşti, 1978,p.
71.
4. Arhiva Generală a Episcopiei Râmnicului şi Argeşului,
Fond: Prot. Drăgăşani, Parohia Lungeşti, 1920-1946.
5. Pr. Dumitru Popa, Cinci Veacuri de istorie creştină.
Biserica de la Stăneşti-Lunca, jud. Vâlcea, Ed. Petrescu, Rm.
Vâlcea, 2011, p. 88.
Pr. Dumitru Popa
Arhanghelul Mihail, detaliu
(peretele estic al pronaosului)
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
28
Is
torie
lo
ca
lă
Cimitirul Eroilor din anul 1916, din Titeşti–Loviştea
În vara anului 1916, România a
intrat în război împotriva Austro-
Ungariei şi a Germaniei. Armata
română a trecut Carpaţii şi a
înaintat în Ardeal, dar, atacată
puternic de inamic, a trebuit să se
retragă, dând grele bătălii la Târgu
Jiu, Predeal şi Olt.
Pierzându-se bătăliile date la Olt, Loviştea a devenit
unul din locurile unde s-au purtat bătălii crâncene.
Locuitorii satelor noastre au suferit cumplit din pricina
foametei, a frigului, a bolilor (tifos) şi mai ales a
refugiului pe Topolog şi Olt, cei mai mulţi ajungând la
Oarja-Piteşti.
Tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti, tratat de
pace preliminar semnat de România cu Puterile Centrale,
aducea mari greutăţi pentru ţară şi, în primul rând, pentru
Loviştea, mutând graniţa Imperiului Austro-Ungar până-
n mijlocul satului Titeşti. Nefireasca graniţă împărţea
satul Titeşti în două, prin linia de movile care începea de
la Posada, Gura-Plaiului, centrul satului, până în linia
Oltului.
Nemţii scoteau cu forţa locuitorii din zona ocupată ca
să desţelenească şi să însămânţeze pentru aceştia izlazul
din Dealul Mlăcii, cu in, cartofi, fasole etc.
Pe dealurile înconjurătoare satelor noastre se văd şi
astăzi fortificaţiile făcute de bravii noştri ostaşi.
Puţin mai jos de locul unde se ţine bâlciul anual, spre
apus, peste şoseaua naţională DN 7D, se află Cimitirul
Eroilor din primul război mondial, împrejmuit cu un zid
de piatră, cu pinteni de sprijin la cele patru colţuri,
construit în anul 1917 în timpul ocupaţiei germane,
refăcut din temelie în anul 2010 de Obştea Moşnenilor
din Titeşti. Aici îşi găsesc odihna ostaşi români şi
germani (un cimitir mai rar), adunaţi de pe câmpul de
luptă ce se întinsese pe toate plaiurile Boişoarei şi
Titeştiului, căraţi cu săniile de cetăţenii satelor, dar mai
ales de "popa Bascoveanu" (batjocorit astfel), acesta
fiind un dezertor iertat de pedeapsa capitală de Regina
Maria, dându-i sarcina de a aduna morţii.
Prin tradiţie aflăm că satele erau părăsite de localnicii
aflaţi în refugiere, gospodăriile rămâneau pustii, câinii
fără stăpâni mâncau soldaţii morţi presăraţi pe câmpul de
luptă. Locuitorii reîntorşi la vetrele lor au trebuit să
omoare câinii înrăiţi până la sălbăticie, care atacau
oamenii precum fiarele sălbatice flamânde.
Cimitirul are formă de pătrat, cu latura de 25 de m.
Poarta de intrare se află la mijlocul laturii de răsărit, de
unde începe o alee cu lăţimea de 2 m, până la latura de
apus. Pe latura de apus s-a construit un ieşind de cca.
2m/2m în care se află înălţată o cruce de lemn de stejar,
pe soclu de ciment, unde sunt sculptate următoarele
versuri în limba germană: "WAS SIE WARER UND
GALTEN VERBLICH UND SCHWAND DASS SIE
TRENE GEHALTEN DAS BESTAND" (Ce aţi fost şi
aţi reprezentat păleşte şi dispare, însă ce aţi păstrat cu
credinţă durează). Aleea este străjuită, de o parte şi de
alta, cu zid de piatră de 0,50m înălţime. În mijlocul aleii,
tinerii satului Titeşti, în anul 1935, au ridicat o cruce. În
soclul crucii se păstrează o sticlă în care s-a introdus o
listă cu numele contribuabililor la ridicarea ei, din care
mulţi au pierit în cel de-al doilea război mondial. De o
parte şi de cealaltă a aleii se întind trei terase unde se
găsesc mormintele eroilor ale căror cruci au fost distruse.
În anul 2003, din iniţiativa d-nei Vasilica Teleabă,
primar al comunei, şi a d-lui Florea Vlădescu,
viceprimar, au fost instalate noi cruci de stejar donate de
d-na director a Instituţiei Prefectului Vâcea, Elena Ciocă,
şi de Obştea Moşnenilor din Titeşti, prin d-l Contantin
Nicolescu.
În partea de N-E a cimitirului s-a ridicat, din lemn de
stejar, o cruce pentru poetul-erou Constantin T. Stoika,
de către fratele acestuia – inginerul-căpitan Titus T.
Stoika, prin prietenul său Nicolae I. Vlădescu.
Alături de Constantin T. Stoika îşi dorm somnul de
veci: căpitanul Gambă, maiorul Sângereanu şi maiorul
Ghermănescu.
Redăm câteva date în legătură cu poetul-erou
Constantin T. Stoika: «Contantin T. Stoika a făcut parte
din Regimentul I Grăniceri, cu grad de sublocotenent în
rezervă, fiind absolvent al Facultăţii de Litere şi
Filozofie din Bucureşti.
A luat parte la luptele crâncene din septembrie şi
octombrie 1916, din jurul Sibiului, apoi în munţii Coţi,
Suru, Mormânt şi Măgura Spinului, unde în ziua de 23
octombrie 1916, orele 5 p.m., este rănit grav, un proiectil
de artilerie venit dinspre satul Titeşti unde erau postaţi
germanii, zdrobindu-i piciorul drept şi mâna stângă. Luat
prizonier de unităţile bavareze de elită, este adus în
Titeşti, unde, în localul primăriei, era infirmeria
germană, având 3-4 medici. Aici i s-au dat toate
îngrijirile necesare, după cum confirmă căpitanul I.
Popovici, comandantul eroului, şi apoi îndrumat la
spitalul din Boişoara, însoţit de ordonanţa personală a
poetului-erou. Sucombă pe drum, din cauza hemoragiei
abundente şi severe a rănilor.
A fost înmormântat în cimitirul din partea de sud a
satului Boişoara, de unde i s-au adus osemintele în
Cimitirul eroilor din Titeşti.»
Locotenet-colonel Florian Tucă, în lucrarea "IN
MEMORIAM", descrie moartea poetului-erou şi a
maiorului Ghermănescu:
«...La poalele muntelui Mormântul, a murit alături de
alţi camarazi de ai săi maiorul Ghermănescu din
Regimentul 2 Vâlcea, pe 28 octombrie. Unitatea sa
pornise la atac. Văile fuseseră acoperite de o ceaţă
groasă. Nu se mai vedea la doi paşi. Orientându-se mai
mult după auz în direcţia de unde veneau împuşcăturile,
militarii din ‖2 Vâlcea‖, au înaintat la un moment dat, în
traiectoria câtorva arme automate. Însemna că ajunseseră
29
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Isto
rie
lo
ca
lă
în faţa poziţiilor pe care trebuiau să le atace. Cu o
admirabilă bravură s-au relansat înainte. Ghermănescu
s-a avântat în prima linie a dispozitivului subunităţii,
înflăcărându-şi oamenii. O ţandără de fier l-a fulgerat
din plin. Corpul, fără suflare, s-a rostogolit în vale. Ceva
mai jos de muntele Mormântul, pe drumul ce duce de la
Boişoara la Sălătruc, a căzut la datorie şi un ostaş-
scriitor – sublocotenentul Constantin T. Stoika din
Grăniceri. Comandantul său spunea: ‖A fost viteaz până
la nebunie‖.»
A scris un adevărat poem în proză, despre pământul
pe care l-a iubit ca un părinte, din care redăm: ‖Pe
pământul Patriei, cu frumuseţi neasemuite şi nesecate
bogăţii, aci moartea mi se pare un ideal împlinit. Era ca
şi când aş fi dormit într-o grădină cu linişte, unde când
privighetoarea cântă, cerul se deschide, vărsând lumina
lui albastră în unde de odihnă‖ (ziarul ‖Orizont‖, Rm.
Vâlcea, 11 februarie, 1970, pag. 2)
Poetul a aparţinut şcolii de admirabilă disciplină
intelectuală, care timp de 20 de ani a fost revista ‖Viaţa
Nouă‖ a lui Ovidiu Densuşianu.
Locotenent-colonel Tucă mai precizează:
‖...Sublocotenentul erou se odihneşte aproape de poiana
de lângă Titeşti...‖ Florea Vlădescu
Transfăgărășanul așa cum a fost!
Despre Transfăgărăşan ar fi foarte multe de spus.
Au spus şi alţii înaintea mea... regretatul gl. bg.
Nicolae Mazilu, gl. bg. conf. univ. dr. Mircea Vladu,
col. Eugen Boc, istoricul Eugen Petrescu, col. (rz.) Ion
Bratu şi alţii.
Epopeea Transfăgărăşanului a fost descifrată!!!
De-a lungul a patru ani şi jumătate construcţia
drumului transfăgărăşan - grandioasă epopee a
confruntării dintre om şi natură - a conturat, din nou, cu
mare forţă, neasemuitele virtuţi morale ale militarului
român. Această epopee a României a fost înfăptuită,
printre militari, şi de geniştii vâlceni. Aceştia au dăltuit
în cremenea stâncilor nu numai o remarcabilă operă
tehnico-inginerească, ci şi profilul înălţător, anonim al
genistului - constructor, una dintre valenţele armei
geniu, care simbolizează unitatea indisolubilă dintre cele
două majore activităţi ale regimului trecut - construcţii
şi apărare.
Construcţia drumului transfăgărăşan, misiune
încredinţată structurilor de geniu a fost de o
complexitate ieşită din comun. Există o deplină
convingere că geniştii, ca şi militarii din alte arme vor fi
fost la înălţimea misiunii primite. Şi au fost!!!
Astfel, pe ambii versanţi ai munţilor Făgăraşului s-
au adunat mii şi mii de oameni, din mai toate judeţele
ţării, aparţinând unor generaţii diferite, având multiple
profesii, dar un singur gând, un singur ideal - dorinţa de
a participa la făurirea unei opere fără seamăn. Deşi nu
intuiau încă greutăţile enorme care-i aşteptau, toţi au
venit atunci, la începutul anului 1970, cu o oarecare
sfială, conştienţi că muntele nu se va lăsa înfrânt cu
uşurinţă. Viitorul avea să le dea dreptate. Până la
sfârşitul existenţei şantierului Transfăgărăşan muntele
s-a împotrivit, nu rareori cu violenţă, cutezătorilor care
s-au încumetat să-i schimbe formele, să cioplească în
stâncile sale, neatinse de nimeni din îndepărtatele ere
geologice.
O zi memorabilă se cere a fi consemnată în istoria
milenară a patriei, a construcţiei căii de comunicaţie
rutieră, ce avea să străbată munţii Făgăraşului dinspre
judeţul Sibiu către judeţul Argeş sau invers, unind
Transilvania cu Muntenia, ce ulterior avea să fie de
90,167 km: 10 martie 1970.
Este ziua când s-a dat semnalul începerii
confruntării directe om-munte, când pe şantierul ,,Nord‖
militarii au pornit asaltul muntelui, construcţia drumului
pe un singur fir de circulaţie de la Glăjărie în amonte. Şi
lucrările au continuat, făcând din Transfăgărăşan o
capodoperă în domeniu, care rivalizează cu unele şosele
din Alpi, căci peisajul ce-l oferă este unic în Europa;
parafrazându-l pe regretatul gl. bg. Nicolae Mazilu -
unul din artizanii construcţiei Transfăgărăşanului, spun
şi eu: ,,Este păcat să mori fără a fi văzut
Transfăgărăşanul‖.
Această construcţie uriaşă, din care peste 50 % din
traseu e dăltuit în stâncă, având cota maximă de 2042 m
la intrarea în tunelul cu o lungime de aproape un
kilometru, situat între vârfurile Capra şi Paltinul şi pe
margini de prăpăstii, ar fi fost normal să se dureze zeci
de ani, dar lucrarea s-a terminat în doar 4 ani şi
jumătate! Activitatea desfăşurată acolo nu a însemnat
numai muncă de rob şi spaimă, ci şi muncă
inginerească, cu satisfacţii şi clipe de fericire, cu
stimulente morale şi financiare, fără de care nu ar fi fost
loc pentru entuziasm şi abnegaţie. Construcţia
reprezintă una dintre cele mai elocvente expresii ale
forţei de creaţie de care dispune poporul român.
Tot în martie al aceluiaşi an încep lucrările şi în zona
de ,,Sud‖ a Transfăgărăşanului, cu obstacole
asemănătoare sau chiar mult mai grele, dar nimeni nu a
dat înapoi. Merită amintite unele puncte ale traseului, a
căror istorie e diferită de cealaltă: Coada Lacului
Vidraru, Podul Caprei, Garnizoana de Sus (cum i se mai
spunea taberei de la Glăjărie), Piatra Albă, Cabana
Bâlea Cascadă, Valea Ciutei, Piatra Dracului, Piscul
Negru, Poarta Întâlnirii, Căldarea Bâlei, Poarta
Geniştilor şi multe altele.
Se poate spune că măreţia unei naţiuni este dată şi de
grandoarea lucrărilor născute ca rod al angajării fizice şi
ingeniozităţii membrilor ei.
Aici, pe Transfăgărăşan, natura s-a împotrivit
omului făurar, străduinţelor sale, de multe ori neiertător
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
30
Pe
rs
on
ali
tăți
de la începutul şi până la sfârşitul lucrărilor. Nu o dată,
ci de zeci, de sute de ori, ceea ce se făcea ziua se năruia
noaptea. Viituri, ebulmenţi, mase de stâncă sau pământ
acopereau când o porţiune, când alta a drumului,
astupau şanţuri, distrugeau maşini, prăbuşeau zidurile de
sprijin. Dar cu toată forţa sa distrugătoare, natura n-a
putut înfrânge voinţa constructorilor genişti. Încetul cu
încetul drumul începea să înainteze, să urce spre creste,
pe ambii versanţi ai munţilor.
În septembrie 1974, după patru ani şi jumătate, era
linişte pe Transfăgărăşan. Exploziile nu mai muşcau din
trupul muntelui. Uruitul buldozerelor nu se mai auzea pe
văi şi pe creste. Transfăgărăşanul devenise o realitate!
Se dăltuise în piatră un drum de vis, încununând
epopeea unei impresionante încleştări, a unei îndârjite
bătălii cu natura, ai cărei eroi principali, alături de
constructorii civili, au fost şi geniştii vâlceni. Cu forţa
pe care a dat-o iubirea de patrie, cu tăria diamantului ce
taie şi oţelul, cu precizia bijutierului care filigranează
aurul, ei au gravat pe versanții carpatini un drum ce a
rămas un impresionant monument al civilizaţiei
româneşti.
Este o lucrare care ne încântă privirile, ne bucură
sufletele şi ne face să ne simţim, încă odată, mândri că
minţile şi mâinile românilor au făcut-o să se ivească şi
au încadrat-o într-un peisaj natural de o frumuseţe
sclipitoare.
Sunt mândru că la realizarea acestui obiectiv
strategic au participat militarii români, dar şi de faptul
că o contribuţie importantă l-au avut geniştii vâlceni, a
căror tradiţie o ducem astăzi mai departe.
Cinste lor!!!
Lauri şi flori!!!
Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu mai sunt
printre noi!!!
(Alocuţiune rostită la 16 ianuarie 2013 cu
prilejul lansării volumului: col. (rz.) Ion Bratu,
Transfăgărăşanul aşa cum a fost!, Editura Ars-Libri,
Costeşti-Argeş, 2012, eveniment organizat la
Arhiepiscopia Râmnicului, de către Asociaţia Naţională
Cultul Eroilor „Regina Maria” – filiala judeţeană
Vâlcea) Maior Sorin Pancu
Florentin Smarandache - un savant român de renume mondial
Florentin Smarandache s-a
născut la Bălceşti, judeţul Vâlcea,
unde a absolvit Şcoala Generală,
apoi Liceul Pedagogic la Craiova
şi Râmnicu Vâlcea. A urmat
Facultatea de Ştiinţe la
Universitatea din Craiova şi a luat
doctoratul în Matematică la Universitatea de Stat din
Chişinău.
Este o mare onoare pentru noi, românii ceea ce este
domnul Florentin Smarandache, un ―savant polivalent‖,
un OM prolific. Activitatea domniei sale, alături de a
celorlalte personalităţi ştiinţifice şi culturale care ne-au
reprezentat şi ne reprezintă cu mândrie şi patriotism
naţiunea, constituie însăşi scara valorică a acestui neam
pe plan internaţional. Păcat că mass-media nu l-a făcut
cunoscut aşa cum se cuvine în rândul neamului său, că
nu i-a prezentat îndeajuns lucrările şi teoriile sale, care,
poate într-un viitor apropiat, vor revoluţiona lumea.
Domnul profesor poartă în permanenţă în suflet arealul
românesc cu datinile, obiceiurile, etnografia şi folclorul
acestui popor, cu istoria şi plaiurile mioritice, ca spaţiu
al dumnezeirii. Să fim mândri de geniile care ne
reprezintă ca naţiune şi că ne tragem dintr-unul dintre
cele mai vechi neamuri din Europa, geto-dacii. Să-i
respectăm şi să-i venerăm pe cei care poartă suflul
românesc, inteligenţa şi spiritualitatea, de dincolo de
mări şi ţări, de dincolo de oceane. Personalitatea
eminentă a profesorului Florentin Smarandache,
românul prolific nu numai în ştiinţele exacte,
matematică şi fizică, dar şi în filozofie şi literatură, care
îmbină într-un mod miraculos rigiditatea cifrelor cu
armonia literelor, un geniu al ştiinţei şi culturii
mondiale.
În opinia sa „libertatea de a gândi altfel ne
creează probleme‖, iar „cine iese din gloată şi nu
urmăreşte orbeşte ceea ce declară mai marii ai zilei, este
pus la zidul infamiei‖. Această declaraţie o face pornind
de la propria experienţă, când a întâmpinat reacţia marii
elite ştiinţifice fidelă legilor clasice ale fizicii.
Personalitate complexă, Florentin Smarandache, a ieşit
din standardul axiomelor, ipotezelor, legiferărilor, a rupt
barierele actualelor teorii deschizând drumul spre noi
orizonturi în evoluţia cunoaşterii.
Din păcate televiziunile sunt preocupate mai mult cu
evenimentele de senzaţie care infestează populaţia cu
viruşi cum ar fi: crime, violuri, tâlhării, abureli politice
ale politrucilor demagogi, staruri maneliste de două
parale, în general nulităţi cărora li se face propagandă şi
pe care cetăţeanul de rând îi cunoaşte mult mai bine
decât pe somităţile care ne reprezintă cu cinste şi onoare
ţara pe plan mondial. Ca urmare a acestui fenomen de
invazie informaţională degradantă în mass-media,
profesorul Florentin Smarandache este mult mai
cunoscut în lumea ştiinţifică internaţională decât în cea
românească de unde îşi are sorgintea.
„Românul care l-a contrazis pe Einstein‖, cum
mai este numit, este o personalitatea marcantă, cu dublă
cetăţenie, română şi americană.
În 1988, domnul profesor Smarandache a reuşit să
ajungă în Turcia, unde a cerut azil politic. Dânsul ne
povesteşte despre greutăţile întâmpinate, despre
desconsiderarea fiinţei umane, în special a românilor
sosiţi din lagărul comunist şi ajunşi în lagărul de
refugiaţi politici, din Istanbul şi Ankara. A muncit din
greu la muncile cele mai de jos ca muncitor necalificat,
31
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Pe
rs
on
ali
tăți
dar visul său a prins viaţă mai târziu. N-a disperat nici o
clipă şi în cele din urmă a ajuns în Phoenix, Arizona,
SUA, unde a lucrat ca ajutor de programator, apoi ca
inginer. Au urmat concedieri în cadrul companiei la care
lucra şi a luat-o de la capăt. Dar eforturile i-au fost
răsplătite şi actualmente este profesor doctor la
Facultatea de Ştiinţe, Universitatea New Maxico, din
America.
Dânsul a îmbinat perfect cifrele cu literele şi astfel s-
a născut primul său poem „Cifrele au început să
vibreze‖. Este considerat „părintele paradoxismului‖ în
literatură pentru că în creaţiile sale s-a bazat pe
contradicţii. Este întemeietorul „Mişcării literare
paradoxiste‖. A publicat în multe domenii, matematică,
fizică, filozofie, artă, economie şi literatură. În aceasta
din urmă a scris nu numai poezie ci şi proză, piese de
teatru şi impresii de călătorie. A călătorit în peste 40 de
ţări şi a început o lucrare în multe volume despre
ţinuturile în care a efectuat aceste călătorii. În anul 2011
a fost nominalizat de către Academia Dacoromană
pentru Premiul Nobel pentru literatură.
Domnul Florentin Smarandache este cunoscut în
lumea internaţională prin lucrările sale şi prin
numeroasele conferinţe ţinute în America, Europa, Asia
şi Australia, dar şi prin colaborarea cu cercetători de
elită de pe aceste continente.
Iată doar câteva dintre realizările domniei sale:
împreună cu domnul Dezert (Franţa) este creatorul
teoriei Dezert-Smarandache în fuziunea informaţiei;
introduce termenul de „neutrosofie‖ prin care susţine că
în afară de cele două coordonate, adevăr şi fals, există o
a treia neutră; în matematică în teoria numerelor a
introdus „funcţia Smarandache‖; în fizică a creat
noţiunea de „nematerie‖ alături de cele existente
„materie‖ şi „antimaterie‖; prevede o cădere a Teoriei
Relativităţii şi militează pentru o revoluţie ştiinţifică a
unui nou domeniu, fizica superluminală, propunând o
Teorie Absolută a Relativităţii. Este savantul care îl
contrazice pe Einstein şi care susţine că nu este limită a
vitezei în univers şi că există viteza superluminală,
ipoteză care a fost experimentată de cercetătorii de la cel
mai mare laborator de fizică din lume, CERN
(experimentul OPERA, septembrie şi noiembrie, 2011)
şi de la Fernilab din Chicago, SUA (MINOS, 2005) prin
care s-a ajuns la concluzia că anumite particole pot
călători mai repede decât viteza luminii.
Activitatea domnului profesor Florentin
Smarandache, alături de celelalte personalităţi ştiinţifice
şi culturale care ne reprezintă cu onoare, mândrie şi
patriotism naţiunea, constituie însăşi scara valorică a
acestui neam pe plan internaţional. Păcat că mass-media
nu l-a făcut cunoscut aşa cum se cuvine în rândul
neamului său, că nu i-a prezentat îndeajuns lucrările şi
teoriile, care, într-un viitor apropiat, vor revoluţiona
lumea. Ion Nălbitoru
Regina Maria, un militant pentru întregirea neamului
Încă din prima clipă a venirii
ei în ţară, englezoaica Missy
(viitoarea regină a României)
fusese la acea vreme cea mai
apreciată persoană feminină din rândul marilor familii
româneşti, pentru care reprezenta un model.
Înzestrată cu multe talente (printre care şi acela al
scrisului) şi foarte frumoasă, măritată cu regele
Ferdinand de Hohenzolerm- Sigmaringen, moştenitorul
tronului ţării, la care la-nceput privise uluită, Maria
hotărăşte să-şi joace pe deplin rolul de prinţesă, apoi de
regină.
De cum păşise pe pământ românesc, fusese uluită
de această lume originală, când, privind speriată de la
fereastra vagonului, o întâmpinaseră oameni în costume
naţionale – cum nu mai văzuse până atunci , în micuţa
gară de munte, dăruindu-i flori şi cântându-i la
instrumente ciudate- cum nici de-acestea nu mai văzuse
şi manifestându-şi simpatia. O uimise frumuseţea
acestei ţări, pân-atunci necunoscute ei.
Venise dinspre Vest, cu trenul până-n gara
Predeal, unde i se spusese că este graniţa dintre
Imperiul Austro-Ungar şi ţara ei, iar doamna sa de
companie, Alexandrina Greceanu, o lăsase să-şi formeze
singură o părere despre ţara de adopţie. Când a coborât
pe peronul gării de la Predeal, le-a auzit pe femeile de la
ţară, venite să o întâmpine, vorbind între ele: „Doamne,
cât e de frumoasă copila asta! Va fi o mândreţe de
regină şi, după cum ne priveşte şi ne zâmbeşte, n-are
nicio viclenie în ea. Asta ne va iubi şi ne va apăra.‖ O
altă femeie (după îmbrăcăminte nevastă de oier)
spusese: „E ea străină, e adevărat, dar o să iubească ţara
în care a venit, vă spui eu c-o s-o iubească, îţi vedea.‖
Şi, până să se dezmeticească, englezoaica se trezise
luată pe sus de soldaţii şi civilii din gară şi purtată pe
braţe, ca un trofeu. Era fericită viitoarea regină, de
parcă tot drumul ei de-atunci înainte avea să meargă
alături de acei oameni. Dar, ceea ce a impresionat-o în
mod deosebit (şi de care avea să-şi amintească până-n
ultima clipă a vieţii ei) a fost tânărul înalt şi zvelt, cu
chipul de copil, cu pălăria ce-i acoperea pletele-i
castanii şi care, ajungând prin mulţime la scara
vagonului ei, i-a spus în cea mai curată engleză: „Dar
această graniţă trebuie ştearsă, Alteţă! Să-ţi faci ţara ta
mare şi adevărată. Pentru asta ai venit, eşti aici şi-ţi dăm
iubirea noastră. Curată ca ochii tăi.‖ Tânărul nu era altul
decât Barbu Ştirbei, care avea să joace un rol deosebit în
viaţa politică a României, dar şi în viaţa reginei Maria a
României.
„Vivat regina tânără!‖ strigase mulţimea atunci, iar
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
32
Pe
rs
on
ali
tăți
intrarea în Bucureşti
fusese la fel de
triumfală. Încă de
atunci, cea care avea
să devină regina Ro-
mâniei fusese marcată
profund, propunându-
şi să fie nu doar o
„piesă‖ de legătură
pentru îmbunătăţirea
relaţiilor diplomatice
dintre Rusia ( ţara de
baştină a mamei ei ) şi
această Românie, ci şi
să-şi înceapă lungu-i
drum împlinind des-
tinul acestei ţări şi
visul de veacuri al
românilor.
Aşa cum ne mărturiseşte prinţesa Maria
Cantacuzino în „amintirile‖ sale, Missy (regina Maria) a
iubit ţara asta cu tot sufletul şi trupul ei, această
englezoaică românizată, care a hotărât destine şi a făcut
istorie prin tot ce-a fost ea. Care jurase, cândva, că orice
s-ar întâmpla, ea şi copiii ei se vor „înrădăcina „în ţara pe
care-o iubise din prima clipă, identificându-se cu poporul
român. De aceea, în 1914, când se pusese problema ca
regele Carol să abdice şi să plece cu toată familia în
Germania lui, regina a fost cea care a spus: „Chiar dacă
alţii se vor hotărî să plece, eu mă-nfig cu copiii mei în
pământul acesta, şi ca să mă desprindă de el, ar trebui să
smulgă şi inimile din noi‖.
Şi, ca o premoniţie, a murit în trenul care o aducea
în ţară, tocmai când intra în staţia Cernăuţi, venind din
Germania. Fiind foarte bolnavă şi presimţindu-şi
apropiatul sfârşit, venea însoţită de mai mulţi medici,
dorind să fie îngropată „în ţara ei‖. Pe ultimul drum spre
Curtea de Argeş, un general i-a purtat coroana (aceeaşi
pe care-o primise, cândva, la Alba Iulia), după care venea
calul ei de Comandant de onoare al Regimentului 4
Roşiori, acelaşi cal pe care-l condusese în luptele de pe
Siret, în celebrele şarje de la Robăneşti şi Răchitoasa,
unde regina-amazoană îi încurajase atunci pe roşiorii ei,
care-i învinseseră pe germani.
Astfel, regina Maria a României, englezoaica, lăsa
extraordinara ei identificare cu poporul român prin
„Testamentul‖ ei şi prin tulburătoarea sa „Scrisoare către
ţară: „Te binecuvântez, frumoasă Românie, ţara
bucuriilor şi durerilor mele, iubită ţară, care ai trăit în
inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate...Şi-
acum îţi zic bun rămas pe vecie, de-acum înainte nu-ţi
voi putea trimite niciun semn, dar mai presus de toate,
aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te
binecuvântez în ultima mea suflare...‖
Prof. Marie Jeanne Taloș
Impresii despre teatrul profesorului C. Geantă
Câtă modestie, câtă cumpă-
nire a cuvintelor rostite, a fapte-
lor, câtă bunătate și simplitate în
întreg comportamentul său!
A scris mult și s-a vorbit prea
puțin despre roadele sale
literare, ce-i drept timp mai este,
dar cum timpul se scurge
nemilos de repede, este cazul
să-i fie mai bine cunoscută opera.
Este unul dintre cei mai buni prieteni ai copiilor pe
care îi învață, îi educă și îi modelează, transmițându-le
totodată cum să se comporte în familie și societate,
dragostea de patrie și tot ce le-a aparținut strămoșilor
noștri.
Profesorul Constantin Geantă din Călimănești –
Vâlcea, este membru fondator al Ligii Scriitorilor din
România – filiala Vâlcea, membru al Societății Culturale
,,Anton Pann‖ Vâlcea, contribuind fericit la bunul mers
al acestor forme cultural - științifice vâlcene.
Participând la numeroase concursuri literare pe plan
județean și interjudețean, a obținut valoroase premii,
mențiuni, diplome care stau mărturie prodigioasei sale
activități în ale scrisului.
De data aceasta nu ne vom opri asupra lucrărilor sale
literare de: proză, proză scurtă, poezie, eseu, sau ca
realizator de reviste literare (în colaborare) cum ar fi:
,,Mirajul Oltului‖ - Călimănești‖, ,,Memoria slovelor‖ –
Râmnicu – Vâlcea, ,,Bujori de școală‖ – Bujoreni –
Vâlcea ș.a., căci merită menționată și activitatea
publicistică, adică prezența domniei sale cu articole în
paginile revistelor și ziarelor locale și naționale.
De curând mi-a parvenit un manuscris, de data
aceasta fiind vorba de alt gen literar și anume cel
,,dramatic‖, manuscris ce însumează cinci piese de teatru.
Prima piesă din manuscrisul respectiv este intitulată
VESTITORUL - parabolă a cărei acțiune se petrece într-
un spațiu larg, uneori simțindu-te în mirificul loc în
mediul rural, unde personajele cunosc bine pulsul vieții
de acolo punându-și toate calitățile interpretative în jocul
de scenă dar și al dialogului atât de comun, făcându-l pe
spectator să se simtă într-o atmosferă vecină cu
,,fericirea‖.
În piesele sale autorul nu neglijează a-l purta pe
spectator și prin mediul urban, și nu numai ci și în spațiul
mai larg al Universului, căruia căutăm să-i dezlegăm
enigmele atât de ascunse și necunoscute.
Piesa culminează cu starea de spirit pe care autorul o
transmite prin vorbe ce sunt rostite de unul dintre
personaje, când ia pe Ionuț - copilul cu chip de înger în
brațe:
33
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Pe
rs
on
ali
tăți
Am cunoscut un OM
Pe – ntinderi de ape
Domnu-ți fie aproape!
Îngerii să-ți cânte
Fie-ți somnul dulce
Și odihna lină
În moartea haină,
Copilașul meu
Dus la Dumnezeu.
Al mamii fecior
Să plutești ușor
Înspre zări senine,
Dar să fii cu mine!
Zefirii adie
În noaptea târzie…
Să te răcorească
Fruntea-ți odihnească
Pe un pat de flori
Ce îmbietor
Parfumuri adie
Peste veșnicie…(p.11).
Așa cum ne amintește autorul, piesa are 16 personaje
și acțiunea se petrece în timpul mitic și are două părți.
Ținând seama de spațiul tipografic limitat, nu ne vom
permite a face comentarii la fiecare pisă în parte, ci doar
le vom urmări în continuare.
A doua pisă din manuscris se intitulează PARTEA
MEA DE CER - dramă în trei părți, cu nouă personaje.
În continuare am lecturat cu interes piesa cu titlul:
PRINȚUL TENEBRELOR – dramă în cinci acte cu
unsprezece personaje, urmată de o altă piesă,
PARABOLELE NEANTULUI – parabolă cu
treisprezece personaje, și, în sfârșit, ultima piesă din
manuscrisul enunțat este piesa ZIUA CEA LUNGĂ –
dramă cu patru personaje, cu o acțiune ce se petrece în
zilele noastre.
Felul cum autorul și-a propus să scrie piesele cu
generice atât de sugestive, cum a creat interpretul care
rostește cuvintele din text, cu jocul de scenă, cu
transfigurarea respectivă, trăind momentul descris, astfel
făcând ca prin cuvintele rostite să ajungă până la
zbuciumul autorului, care nu este redat, dar care reiese
din întreaga acțiune, într-un spațiu atât de restrâns –
scena – dar care cuprinde un întreg univers.
Autorul, cu acest prilej, dorește ca prin textul scris,
prin interpretarea actoricească, prin mesajul transmis, să-l
facă pe spectator mai prezent la acțiune, să înțeleagă mai
bine acțiunea care duce la deznodământ și să transmită
acea vibrație ce l-a animat pe autor să scrie și să se
adreseze publicului amator de spectacolul bun, vibrație ce
se produce între autor – artist (interpret) și spectator.
Îl îndemnăm pe domnul profesor Constantin Geantă
să nu se oprească aici și îl așteptăm cu noutăți editoriale
în viitorul apropiat. Mult succes!
Constantin Marian Popescu
Este o fiinţă din care
izvorăşte un suflet nobil de
român, cu o înfăţişare blândă, o
bunătate şi simplitate care te
cheamă lângă el, cu prietenie,
smerenie şi dulce grai. Este
profesorul, scriitorul,
cercetătorul şi publicistul
Cristian Geantă de loc din Călimăneşti „Sinaia Vâlcii‖,
cum avea să o numească istoricul Nicolae Iorga.
Interiorul său îl îndeamnă să pătrundă în taina
cărţilor alegându-şi prietenii, creează în jurul său o
atmosferă de stimă şi încredere. Pe cât îi stă în putinţă
pătrunde în cutele adânci ale persoanelor cu care intră în
contact şi au darul scrisului, dăruindu-le prietenie,
încredere şi elan.
Creează tot timpul o atmosferă cordială la şcoală, la
întruniri, în societate, proclamă o prietenie şi colaborare
demnă de toată încrederea. Se pune la dispoziţia celor
care doresc să-şi creeze un drum în creaţia lor literară şi
îi încurajează fără preget.
Aşa se face că îşi împarte activitatea de dascăl cu
cea de scriitor, îmbinând-o fericit şi cu viaţa de familist.
L-am cunoscut mai bine din momentul când a
devenit membru al Ligii Scriitorilor din România -
filiala Vâlcea. De atunci am legat o prietenie durabilă şi
suntem colaboratori ai unor publicaţii vâlcene,
întâlnindu-ne şi pe aceste coordonate ale creaţiei noastre
literare dar şi unei prietenii, cu gânduri şi proiecte
uneori comune.
Cum spuneam este un om de aleasă omenie şi
cultură, un adânc gânditor, urmărit de elanul unei
sănătoase seriozităţi din care se degajă: bunătate, cinste
şi credinţă!
Aşa este văzut şi perceput dascălul, scriitorul,
publicistul, omul de o modestie întruchipată el, Cristian
Geantă, cu firea sa atât de distinsă, posedând un suflet
delicat, care se adapă mereu din rodul pământului,
mereu având deasupra capului cerul senin cu
strălucitoarele stele ale Universului.
Îl aşteptăm cu alte noutăţi editoriale, cu participarea
la concursuri literare şi mereu situat pe primele locuri
cum a făcut-o până acum.
Succes Maestre – Cristi Geantă! Petre Petria
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
34
Is
torie
lo
ca
lă
Transfăgărășanul
La începuturi, faimosul drum, nu a fost decât o
intenţie de căţărare spre zimţatele creste ale „Alpilor‖
româneşti pentru necesităţi forestiere. Şi cum „pofta
vine mâncând‖, echipa de proiectanţi de drumuri şi
amenajări forestiere, pe măsură ce înaintau spre
înalturile muntelui s-au gândit că acest drum poate să
traverseze muntele. Conducerile politice ale celor două
judeţe pe care calcă drumul – Sibiu şi Argeş, de la acea
vreme, au avut suficiente argumente de a convinge
conducerea superioară de necesitatea lui. Totul depindea
de voinţă. Şi voinţa a fost! Transfăgărăşanul - cel mai
sigur şi spectaculos drum de munte din Europa acelei
vremi s-a realizat. Din 20 Septembrie 1974 România şi
Europa s-au îmbogăţit cu această lucrare inginerească –
model pentru constructorii de drumuri ai lumii.
Unul dintre motivele care a contribuit la hotărârea
de legare a celor două provincii româneşti printr-un
drum transmontan, altul decât cele două cunoscute, cel
de pe Valea Prahovei - Predeal - Braşov şi Câmpulung -
Rucăr - Bran, acesta fiind unul necunoscut pentru
eventualii agresori, a fost şi ocuparea Cehoslovaciei de
către Uniunea Sovietică, în 21-22 august 1968. Cu
prilejul acestui nefericit eveniment, Nicolae Ceauşescu -
şeful statului român de la acea vreme, a luat o poziţie
fermă privitoare la eventuali agresori - binenţeles cu
adresabilitate directă..., făcând următoarea declaraţie:
„Dacă cineva va îndrăzni să încalce graniţele ţării
noastre vom şti să luptăm până la ultima picătură de
sânge...‖ . Cred că l-am citat exact! Aceste declaraţii
preluate de întreaga mass-media internaţională nu erau
făcute fără acoperire. România, cu puţin timp înainte de
evenimentele din Cehoslovacia, intrase în posesia unei
arme necunoscute, care se pare că fusese testată pe viu
împotriva unor atacatori de la graniţa de est... Era vorba
de laser. Cred că invazia armatelor sovietice în
Cehoslovacia a atârnat destul de greu în hotărârea de
construcţie a acestui drum. (Motiv pe care-1 surprinde şi
autorul)
Transfăgărăşanul este obiectivul turistic care, cred
că, nu există român care nu ar dori să-l străbată macar
odată-n viaţă. Şi la această oră mai cred că sunt puţini
români, posesori de un autoturism propriu, care să nu fi
parcurs, măcar odată, cei 92 km ai săi şi să nu fi rămas
impresionaţi de frumuseţile esteto-peisagistice care se
deschid la tot pasul. Indiferent de timp - soare, ploaie
sau vânturi şi de neguri, ce se prelig spre crestele din jur
ale muntelui sau dinspre ce gură de intrare îl abordezi,
ieşirea din fiecare curbă, nemaivorbind de fiecare
kilometru parcurs, ai parte de noi schimbări de decor -
de frumuseţi unice ce-ţi vor rămâne întipărite pe retină
întreaga viaţă. Numai cine n-a văzut Transfăgărăşanul
nu poate să discearnă ce înseamnă frumosul ce ţi-1
poate oferi numai împărăţia muntelui. Acest drum, prin
încastrarea lui în roca abrupţilor versanţi şi în mod cu
totul aparte, a celor de pe sectorul nordic, prin lărgimea
curbelor şi pantelor ce rar depăşesc 6%, prin lăţimea
carosabilului la standarde europene şi ai săi parapeţi de
protecţie, îţi crează, pe întreaga sa lungime, o stare de
confort şi siguranţă.
Transfăgărăşanul, până la apariţia TRANSALPINEI
moderne care de această dată leagă o altă provincie
românească, Oltenia de Transilvania şi care traversează
Parângul, atingând în Pasul Urdele 2145 m - cel mai
înalt punct atins de un drum naţional din România, a
fost cel mai înalt drum naţional (DN 7C), atingând în
punctul tunelului Paltinu cota de 2042 m.
Transfăgărăşanul, în peisajul românesc al acelei
vremi de desăvârşirea lui, alături de Canalul Dunăre -
Marea Neagră şi Casa Poporului (Palatul
Parlamentului), au fost cele mai mari obiective ale
poporului român, realizate cu mari sacrificii materiale şi
umane. Astăzi, pe lângă mândrie naţională sunt
obiective de mare interes pentru turismul naţional şi
internaţional.
Încă de la începuturile intrării sale în circuitul
turistic, personal, prin natura muncii noastre am fost
preocupați de organizarea de excursii pe acest drum -
produs al constructorilor de drumuri români, care este
Transfăgărăşanul. Târziu, după ce sutele de turişti
traversaseră „Alpii‖ româneşti, de la nord la sud şi de la
sud la nord, am ajuns să-l calc şi eu, dar nu cu un mijloc
de transport specializat şi dirijat de mine ci cu o maşină
particulară. Pentru că era pentru prima oară, am parcurs
doar jumătatea nordică, adică cea de pe teritoriul
judeţului Sibiu. Până sus, la gura tunelului Paltinu, am
făcut o mulţime de opriri pentru culegerea de imagini
foto şi video. Omul care mi-a fost ghid a fost unul dintre
participanţii activi ai realizării faimosului drum. A fost
o adevărată lecţie de istorie. Special nu am dorit să văd
în aceeaşi zi şi tronsonul sudic tocmai pentru a-mi
rămâne întipărit ceea ce văzusem. Tot ce este frumos şi
bun trebuie „legumit‖. Dar nici chiar aşa, cum am
procedat eu!? Nici acum nu pot să-mi dau seama de ce
nu am reuşit să văd şi celălalt tronson până când am fost
invitat în calitate de publicist, în turism, la aniversarea a
35 de ani de la darea în folosinţă. Numai atunci am
realizat cât de mult pierdusem, ne parcurgând şi acest
sector dintre coada lacului Vidraru şi tunelul Paltinu.
Atunci, la aniversare, aflându-mă în autocarul armatei
am avut fericitul prilej de a cunoaşte o parte dintre
nemaipomeniţii constructori ai Transfăgărăşanului. Sus,
pe platoul de la gura tunelului Paltinu, mi-am îmbogăţit
bagajul meu de cunoştinţe, în ceea ce a privit realizarea
acestui mare obiectiv, care va dăinuii peste veacuri.
Cinste celor ce-au participat la construcţia lui şi celor ce
s-au sacrificat...
Aduc cu acest prilej OMAGIUL celui care s-a
considerat fratele nostru mai mare, generalul Nicolae
Mazilu Gheorghe Sporiș
35
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Po
ez
ie
Mama
Rătăcind amarnic prin
străini
pe spini calc eu, mamă,
tălpile mă ard...
unde-mi sunteţi,
Doamne, rădăcini!?
pornit-am în lume fără de –a mea vrere,
gânduri mă frământă, restul e... tăcere;
te revăd aievea pe-un ghizd de fântână
cum îţi legi năframa şi mă strângi de
mână,
dorul greu m-apasă, dorul greu mă mână
să mă-ntorc acasă precum altădat’,
timpul trece însă fără de popas;
zi ce trece Cronos –nemiloasă hidră-
ziua este oră, iar ora minut şi clipa
secundă,
mi se strânge-n fugă aţa pe mosor,
pecum în clepsidră nisipul mărunt;
îmi este dor, mumă, de al tău descânt,
să stau cuibărită sub a ta aripă
cum mă alintam doar copil fiind;
roata vieţii însă nu se mai întoarce,
sufletul mă doare, multe-aveam să-ţi
spun
şi-am tot amânat zile după zile,
nopţile de-a rând mă bântuie-ntruna
bufniţe râzând...
se-apropie – mi sară...!? Un’ să fie
lună...!?
te strig în zadar m-alină suspin. Prof. Elena Agiu Neacșu
Poem Înrămată clipa a slobozit
Un țipăt lung și tulbur
Prin tot pământul răscolit
De ochiul clar de vulture,
Că nimeni n-a băgat de seamă
Izbânda năzuinței când o fluturi,
Cuvântul ce-a-nceput să geamă
Pe-nserarea care-o scuturi.
Vino, iubito! Vino, iubito! Cu puteri
De pretutindenea și nicăieri
Când coborâtă-n mine mai atent
N-ai să-mi strivești același
sentiment.
Vino, iubito!Dacă poți veni
Așa cum numai tu știi să o faci,
Vino oricum, nu te feri
Durerea toată să o-mpaci.
Lovește Lovește cariul în timpan
Și mănunche diafan,
Lovește brațul cu putere
Acolo unde noaptea piere,
Lovește vântul gândul
Cu aripa de-a rândul,
Lovește-mă și tu cu norii
De dorul aurorii,
Lovește-mă și tare
C-o rază de soare,
Lovește-mă, te rog,
C-un inorog!
Ion Vlăduțu
Chirurgul Mi-a zis că se numește Popa,
Dar inima îmi spune: hopa!
E atestat în chirurgie
Ori popă e de meserie?
Altui chirurg Am fost la el cu soacra mea
Și când mi-a spus că o salvează,
I-am dat șampanie să bea,
Să fie beat când operează. Ion Micuț
Daruri Când ne-au primit în Uniune,
Am devenit eurofili
Ș-apoi ne-au dat ce se cuvine:
Doar droguri, homo, pedofili.
Monstrul fiscal Aș mai umbla de sărbători,
Cu cetele de urători,
Dar vine fiscul și mă prinde
Și-mi pune taxa pe colinde. Ion Micuț
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
36
P
oe
zie
Sub protecția marelui înțelept Senectute
Să te iubesc mai mult
Cad frunzele;
se duc...
se duc în Legea Firii,
în împărăţia Marelui Lut.
Se duc într-un spaţiu geometric
imperfect,
Cerului nesfârşit,
niciodată tangent.
Cu siguranţă toate au un motiv.
... Fenomene ştiute;
numai că ele sunt repuse
în nelicitate matriţe,
ce poartă cununi de rogvaiv.
Nimic nou;
nimic de senzaţie, d-
ar înţelege că toamna,
pentru toţi şi pentru toate,
la timpul viitor,
este o imposibilă repetiţie.
*
Cad stelele: una câte una...,
dar cui îi pasă
că Spaţiul Astral
devine o imensă cavernă?
Unii îşi scapă norocul,
nesocotind
că cina nu le mai este perenă,
iar alţii îşi întrerup aici şi acum,
pentru totdeauna, mariajul şi jocul.
**
Oamenii umblă grăbiţi;
multora căzându-le legăturica
în faţa uşilor capitonate,
pe fastuoase coridoare.
Alţii scormonesc
după hrana rizibilă a zilei de ieri
prin coşuri vegetative,
prin tomberoane .
Mulţi se mulţumesc, integral motivaţi,
să sfârşească, perfect vertical, sub câte o grindă
sau în vreo baie, privindu-şi moartea-n oglindă,
când ar fi mai onorabil,
fară nici un secret,
să nu accepte dintr-un început
aşa-numita protecţie a Marelui înţelept,
căruia i-a scăpat indicatorul în vad,
cu semnul obligatoriu:
―Pe rând,
câte unul să fie implementat
în Aula Veşnică a Marelui Iad!‖
***
Cad frunzele... ,
Cad stelele... ,
Cad oamenii...
Cad! Ion I. Părăianu
De multe ori
avem momente când suntem prea buni
şi mângâiem mugurii pântecoşi,
să crească nebuni,
iar după un anumit timp
devenim prea răi;
când,
biruiţi de zăpezi,
pe geruri
trebuie să plătim valută în schimb .
Cu anii,
când ne dă mintea cea de pe urmă,
percepem că orice trunchi răsfăţat
ascunde în cea mai sfântă taină,
pentru fiecare dintre noi,
într-un anume inel ivit,
o măsură
şi semnul nebănuitului sfârşit -,
devenim calmi şi cumpătaţi în gest,
dorind să fim tot mai curaţi în cuget
şi nimănui
să nu mai datorăm nici un rest.
Acum
ne dăm seama
că fiecare ne-am ridicat crucea,
neştiind cât mai putem apropia viitorul,
dar
nepoţii vor învăţa să nu ne judece,
că viaţa ne-am dus-o-n durere,
iar moartea - întruna –
vine şi-o cere . Ion I. Părăianu
Ploaia mă udă.
În zadar mă usucă soarele.
Inima mea bate
Şi vântul bate
În al meu suflet
Precum un dor tăcut.
Am amuţit.
Dragostea mea s-a răspândit
Şi inima îmi reînvia bătând
În acelaşi ritm
Cu a ta.
Florin Cătălin Ursu
37
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Po
ez
ie
Natura - operă dumnezeiască
“Sunt candelă sub bolţile divine
În haos spânzur dar atârn de Tine.”
(Nichifor Crainic)
Citindu-mi în lăcrimă rostul vieţii acesteia din cartea veşniciei
Ascult cum bolta cerească îmi şopteşte poezia dragostei
În liniştea frenetică ce tandru învăluie absolutul,
Apare din depărtare, Slujitorul Domnului.
Şi întorcându-mi blând capul spre eternitate
Văd, prin fereastra aburită de gândurile-mi fermecate
De darul Ziditorului Preasfânt: peştera sufletului meu-natura -
Ce c-un verde orbitor îmi îngenunchează inima.
Dar stai! Plutesc pe aripile îngerului divin
Ce fără de glas îmi revelează minunea Dumnezeului Preaiubit
Îl văd pictând munţi străjeri şi ape învolburate
Ce îmi umplu sufletul de bucurie şi seninătate.
Cu lacrimile-mi amare ud pământul naturii, pământul dreptăţii,
Iar cu bunătatea-mi inocentă acopăr ruinele răutăţii,
Cu visele-mi copleşitoare zbor în acest univers feeric,
Iar măreţia Atotputernicului Dumnezeu redă lumina, speranţa din
universul veşnic.
Aştept.... căci „fiecare clipă vesteşte pe cel veşnic‖
Şi brusc, în adâncul sufletului meu melancolic mă cuprinde-o
înflăcărare.
Ooo! Om necugetat ce distrugi cel mai de preţ dar
Şi câmpiile le arzi cu-a ta cruzime. Dar, în zadar!
Aşadar, nu gândi la bogăţiile acestei lumi înşelătoare
Ci la bogăţiile vieţii viitoare în care faptele sunt cărămizile locuinţei
veşnice.
Iar pentru tine, om creştin: S.O.S: Salvează bucuria de a trăi în
pace!
S.O.S : Salvează iubirea, salvează natura –refugiul sufletului tău! Piloiu Andreea Ioana
Satul meu
Eu nu cunosc un loc mai sfânt
Şi mai frumos pe acest pământ
Decât satul meu cel drag
Ce dăinue ca un catarg.
La poale de munte - nalt
Cozia – mi zâmbeşte cald
Şi văd în vale de departe
Satul meu ca într-o carte.
Toți oamenii se-nchină
La Cozia, mănăstirea sublimă.
Toți oameni aici sunt buni ,
Fiind mândri că sunt români
Satul meu de lângă mănăstiri,
Încărcat de ale istoriei amintiri,
De Dumnezeu binecuvântat,
Eu te cinstesc ca pe un dar curat. Deaconu Maria Mădălina
Metamorfoză
Ies din umbra coloanelor reci,
târâș, spre lumină….
Aripa-mi este rănită;
picături incandescente
lasă drum în urma mea.
Lumina îmi înțeapă ochiul
pătrunzând în tunelul minții;
obrazu-mi atinge scările reci…
Cobor treaptă cu treaptă,
încet, dureros de încet…
Cineva mi-a oprit zborul
dar cercuri violete
mă cuprind strâns,
din lumină iau puterea
și, într-un vârtej albastru
mă înalț,
mă fac una cu infinitul…
Durere nu mai simt.
O nouă aripă crește
spre libertatea fără hotare,
dar jos acolo,
un înger rănit
îmbrățișează marmura rece…
Violeta Scrociob
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
38
P
oe
zie
Dacia
Dokia, Augusta sibila,
In templul de marire si fala
Aduce ofranda-i zeu-Soarelui
In vremea matriarhatului
Dokia, mare preoteasa
A Tracodacilor, aleasa,
Profeta si cunoscuta regina,
Tinand sceptrul puterii in mana,
A suveranitatii emblema
Cum au purtat regii ca stema
Zeus si Hera, fratii sai,
Legata pe veci de ai tai
In tara de leagan a neamurilor
Uitata de-a lungul veacurilor
Ce s-a numit de la ea
Tara Soarelui – DACIA
Venera Dumitrescu
Myria
Myria, regina amazoanelor,
Viteaza si adulata fecioarelor,
Conducea armata organizata
In matriarhatul din zona Getã
Corpul militar de aparare lupta
Pe cai ; cu arcuri si sulite ataca
In lupte pe barbatii razbunatori
In regatul feminin atacatori.
Myria a condus armatele lor
In razboiul impotriva gorgonelor,
Aceste femei fabuloase erau
De neam getic, dar isi extirpau
Un san ca sa poata manui arcul
De chirurgia dacica uzand vraciul
In vremea lor se stia in Spania
Ca-i de neam getic Myria-femeia
(inainte de 1900 i.Hr.) Venera Dumitrescu
Greierele și furnica
O furnica mititică
Trecea pe un drum grăbită.
Ea căra în al său spate
Un săculeț cu de toate.
Venind hăt din depărtare
Cu greutate-n spinare,
Într-un târziu obosind
La odihnă s-a gândit.
La o umbră de copac
Se așază cu-al ei sac.
Pe la spate, pe furiș,
Sări iute din tufiș
Un greieraș cu chitară.
El voia să fure dară
Sacul de la furnicută
Cu mâncare și hăinuțe.
Furnicuța l-a zărit
Și dintr-o dată i-a zis:
- Ce mă fac eu, măi, cu tine,
Vrei să furi tu de la mine?
Toată vara te distrezi
Nimic nu îți aranjezi
Pentru iarna care vine.
Vrei mâncare de la mine?
Vrei hăinuțe din rucsac?
Nu știi greier rău ce fac,
Cât trudesc și chinuiesc
Traiu´ să-mi agonisesc?
Am plecat din furnicar
Să mă-ntorc iar spre hambar
Cu sacul plin în spinare.
Am hăinuțe și mâncare.
Regina noastră ne-ndeamnă
Să lucrăm ziua întreagă
Iar când seara va sosi
Fericiți ne-om odihni.
Deci ascultă-mă pe mine
Nimic pe aceasta lume
Fără muncă nu se-obține.
Pleacă și tu, frățioare,
Să-ți găsești un loc sub soare.
Muncește și te asudă
Cât afară-i vreme bună.
Vremea rea de va sosi
Atunci te poți odihni‖.
Greierele supărat
Repede el a plecat.
Iar furnica-n urma sa
Zise atunci vorba aceasta:
-Dacă-acum pleci supărat
Curând vei fi încântat.
Urmând sfaturile bune
Fericit trăiești pe lume.
Chirea Mădălin
39
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
Po
ez
ie
Tei în floare
S-o am în suflet, s-o simţesc
Când vreau să o am iară,
Prin ea şi eu să înfloresc
Ca teii de afară.
Cât pot de multe să culeg
Din teii, ce-mi ţin drumul
Iubirilor ce le aleg
Să le-'mpărţesc parfumul.
Când rostul lor va fi uitat
Să scot pe câte una,
De amintiri împrospătat
În nopţi când vine luna,
Să-i spun iubitei mângâieri
Atunci când doru-i mare
Şi-n clipa nopţii, din tăceri
Să-i scot 'nainte-i floare.
Parfumul magic ce-a venit
Din simţuri, din trăire,
S-aprindă dorul de iubit
Şi-acel de dăruire.
Andrei Botoșeanu Slevoacă
Doar teii care străjuiesc
Aleea ce se-ntinde
Aduc destulul pitoresc
Cât doruri a-mi aprinde
Când ies din casă, să mă duc
Oriunde pe afară,
Uit şi chiar drumul să-l apuc
Rămas ca într-o doară
Oprit în loc cu gând cu tot,
Uitând de ce mă doare
Nimic de-aş vrea, nu pot
face...
Cât teii sunt în floare,
Doar să mă-mbăt de-al lor
parfum,
Pe-o clipă de visare...
Apoi să plec din nou la drum,
Luând cu mine-o floare,
Prin stropi de ploaie ce-s mărunţi
Şi-ncet din ceruri pică
Privesc la nori, ce dintre munţi
Spre slavă se ridică
Din pragul casei, către ei
Ridic o căutare
Parcă să-i chem şi pe acei
Ce-aduc ploaia mai mare.
Pamintu'-asteapta,.. a sorbi
Din lut a-şi lua hrănire
Ce plantelor le-ar trebui,
Să bea şi să respire
Păşesc încet şi încântat
Ieşind afară -n ploaie
De, parcă gând mi-a ascultat,
Să vină în şuvoaie
Cu strigăt viu şi bucurat
I-mi sare mulţumirea
Călcând.. prin tot ce e udat
Şi-aduce înverzirea
Un timp se scurge -n ropotiri,
Cât pot cuprinde zărea
Cu începuturi şi opriri
Vărsându-şi încărcarea
Apoi deodată s-a oprit
Aşa precum venise
Şi norii ce s-au risipit,
Parc-ar fi fost doar vise
Dar eu, sunt ud şi împăcat
Simţind dorit natura
Ca şi pământul saturat
Ce-şi soarbe băutura. Andrei Botoșeanu Slevoacă
Ploaie de mai!
Dacă postit-am pentru DOMNUL
Și am simtit c-A Pătimit
De ne-am iertat unii pe alții
La Preot, ne-am împărtășit,
Atunci să mergem la Înviere
La Casa DOMNULUI din sat
Și să cântăm cu toți creștinii:
CHRISTOS DOMNU-A Înviat!
Și 40 de zile-n lume
Hotărât și necurmat
Salutul nostru să ne fie
Doar ―CHRISTOS A Înviat!‖
Răspunsul inima să-l dea
Prin suflet, dar și cugetat:
(Privind în ochi creștinul-frate)
―Adevarat, A Înviat!‖
Paulian Buicescu
Adevărat a înviat!
Mai ieri veni din alte sfere,
O doamnă-n negru cu-n zapis
Decisă ca să mă transfere
În ―Valea Morţii‖, dar, i-am zis:
Eu alt transfer îl am pe masă
Şi e semnat chiar de IISUS
Ce ne aşteaptă-n a Lui Casă
În Raiul Veşnic Cel de Sus!
Dar pentru asta, omenirea,
Spre EL mereu trebui’ să vină
De vrem să ne-mplinim menirea
Să fim cu CHRIST la a Lui Cină!
Paulian Buicescu
Eu alt transfer îl am pe masă...
Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013
40
In
ed
it
Haiku-uri
1) la gura sobei
suflând în crengile verzi-
mama bolnavă
2) vindeam grâu pentru cărţi
azi vând cărţi pentru-o pâine-
vai de viaţa mea!
3) ciorchini de struguri-
mari, aurii, parfumaţi în
soarele toamnei.
4) locuri natale-
o fetiţă alergând
cu flori în braţe.
5) stând amândoi
sub pomii plini de rod-
Ah, nopţi cu stele!
6) cer fără stele
câmpul plini de ciulini-
toamnă săracă
7) doi bătrâni urcând
dealul spre biserică-
la Înviere!
8) glasul clopotului-
îşi croieşte drum prin
moina de-afară.
9) înger al meu,
mai dăruieşte-mi încă-
o vară senină! Adina Al. Enăchescu
Iubitul meu de Otăsău
Mai frumos decât Soarele,
Mai dulce decât nectarurile
De flori de cais, de tămâioară!...
Mai dulce decât roua
De pe tălpile mele tremurătoare,
Aşa este iubitul meu de OTĂSĂU,
Născut între bine şi rău,
Cu genele lungi şi umbroase,
Cu cuvintele-i mătăsoase...
Mi-e drag de el şi mi-e dor,
Cum câmpul însetat de un nor
Priveşte-nspre el şi suspină...
Sufletul de el mi se-anină!...
Mai dulce decât şopotul lin de izvoare,
Este iubitul meu în sărbătoare!... Adina Al. Enăchescu
Murise aşa
Murise aşa,
neîntâmplată,
ca o fată,
cu coapse de şa.
Murise aşa,
spre mine mânată,
ca o erată,
a tăcerii din ea.
Murise aşa,
decapitată,
ca o pată,
pe lacrima mea.
Umbră
Îmi stătea alături
mai sfioasă decât prelungirea
ritmului unei zile intacte.
Mă dizolva în linii –
un luciu fugar -,
scormonind echilibru
dintre mine şi cer.
O copie nemărginită,
sfărâmându-se
sub încordarea naturii !... George Baciu
Noaptea
Stele târzii
Cad
În inima mea.
La marginea lacului
Un freamăt
Lin. Gabriela Elena Manda
Aşteptare Stau lângă lacul fremătând
Şi în unduirea brizei,
Vegheată de luna palidă,
Rostesc numele
Aceluia
Care
Mă strângea
În braţe.
În miez de noapte
Adorm
Căutând chipul
Care
În vis
Se depărtează… Gabriela Elena Manda
Biserica de lemn
Zeiţă-a vederii clare
Şi-a silabei de uimire,
Arde-n albă lumânare
Şi ascultă de la mine:
Într-o zi mi s-a ucis
-nu îmi e deloc uşor-
O fiinţă-a mea din vis
Când eram tremurător.
Mi-au rămas vorbe confuze,
Rouă de băut prin pai,
Miere-n fiere, frunze-n buze,
Urme verzi de dus la rai...
Peste ele, ochiul este
Roşu – un cadran de sânge-
Şi pe care –o poveste-
Viaţa toată mi se strânge,
*
Dacă zilele sărace
S-au uscat fără folos,
Fluierul de fag se face
Roşu, sabie de os...
Astăzi, mai încearcă-ne:
Pe pereţi ne arătai
Ochiul între cearcăne,
Fetele crescând pe cai...
Trandafir cu lemnul trist,
Pe un prag de ieri, de azi,
Poartă-mi vorba că exist
La oameni subţiri si brazi...
Felix Sima