MEMORIA OLTULUI I ROMANA ILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_111.pdf · An. VIII, nr. 7 (89)...

An. VIII, nr. 7 (89) iulie 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 2019

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion

Andreiţă, Ion Lazu, Dumitru Botar,

Ioan Smedescu, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei

Planşele noastre

1. Biserica ,,Sf. Ioan” din Caracal. Imagine din anul 1940 (Arhiva Asociaţiei

Culturale Memoria Oltului).

2. Marius Bunescu- ,,Desen” (reproducere din Adevărul Literar şi artistic, An. XII,

nr. 675 din 12 noiembrie 1933)

3. Marius Bunescu- ,,Dl. Al. Lapedatu” (reproducere din revista Adevărul Literar şi

Artistic din 29 decembrie 1936; numere aflate în colecţiile Muzeului Romanaţilor

din Caracal).

4. Biserica ,,Sf. Vasile” din Caracal. Imagine din anul 1940 (Arhiva Asociaţiei

Culturale Memoria Oltului).

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Oameni cu obiceiuri de artişti......................................................./3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXXV)........................................../4

3. Dumitru Nica- Mândria de a fi absolvent al Liceului ,,Radu Greceanu”........./11

4. Ilie Dumitru- De la dealul Oboroca la Valea Zăbrăuţului................................/17

5. Ion D. Tîlvănoiu- Răsfoind presa de altădată...................................................../21

6. Dan Dumitru Anastasescu- Cei mai importanţi preoţi militari din judeţele Olt şi

Romanaţi care au participat la cel de-Al Doilea Război Mondial....................../26

7. Ion Lazu- Jurnal slătinean (II).........................................................................../28

8. Cristian Aristotel Zorzoliu- Filiala Olt a Societăţii de Istorie şi Retrologie

Agrară din România, scurt istoric......................................................................./40

9. Col. (r.) Dumitru Matei- Din nou peste Prut...................................................../44

10. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Iulie.........................................../48

11. Mircea Damian-Viaţa unui băiat de ţară (VII)................................................../50

12. Comandor (r.) Nicola Tudor- Amintirile lui Varlaam Chiţescu din războiul

pentru neatârnare 1877-1878.............................................................................../58

13. Paul Dogaru- Din jurnalul unui sihastru.........................................................../60

14. Ion S. Floru- Un copil, un sat... (VII)................................................................./72

15. Marin Petran Vlădila- Din colecţia de Stare Civilă.........................................../78

16. Ioan Smedescu- Anul 1887, Regele Carol I şi manevrele militare de la

Slatina.................................................................................................................../80

17. Floriana Tîlvănoiu- Pictorul Marius Bunescu în corespondenţă cu profesorul

Pătru Crăciun (IV).............................................................................................../93



Oameni cu obiceiuri de artişti

Ion Andreiţă

Mărturisesc că folosesc acest titlu parafrazând o mai veche rubrică din cealaltă

„Flacără”, mai de dinainte, condusă de acelaşi, inegalabilul poet Adrian Păunescu. Se

numea „Oameni cu obiceiuri de eroi”, semnată de reputatul gazetar Ovidiu Ioaniţoaia, în

care, în interviuri incitante, erau aduse în lumina opiniei publice personalităţi din varii

domenii de activitate. Sper ca distinsul publicist să nu se supere; cu atât mai mult, cu cât

ne întâlnim, săptămânal, în paginile aceleiaşi reviste – de data aceasta numită „Flacăra lui

Adrian Păunescu”, purtată cu credinţă întru acelaşi ideal de către fiica Poetului, tânăra şi

talentata Ana-Maria Păunescu.

În articolul meu, ca să precizez din capul locului, voi vorbi despre oameni, în

cazul de faţă, unul, care, pe lângă profesiile onorabile ce i-au consacrat, sunt pasionaţi de

artă devenind autentici creatori de frumos, în diferite sfere ale acesteia. Un fel de violon

d’Ingres, întru totul meritoriu. Un astfel de om este generalul magistrat Petre Similean,

coborât din înălţimile natale ale Gorjului şi urcând treptele magistraturii până la fotoliul de

judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti. Arta lui – sculptura mică, din

lemn. Mai exact, din rădăcinile arborilor ce-au vegheat cândva transhumanţa gorjenească;

dar şi scorburi din care au plecat veveriţe şi ciocârlii, diferite împletituri de crengi după

cum le-a închipuit natura, în pădurea seculară. Lemn. Lemnul din munţii Gorjului, despre

care nu se poate vorbi decât cu sufletul. El, Petre Similean, omul şi artistul, ştie că nu

există lemn bun şi lemn rău, lemn strâmb şi lemn drept; există un singur fel de lemn:

lemnul de rezonanţă. O melodie aparte, care nu se poate asculta cu urechea, înconjoară

cercuri-cercuri pământul. Lemnul este o cu totul altă minune a lumii. Trec secole şi milenii

care prefac lemnul în straturi de cărbune, stâlpi de casă, porţi de ospeţie, struguri pietroşi

ori iarbă înaltă ce mângâie existenţa nevăzută şi singură a vântului. Mai blând şi mai

cuminte decât lumina lunii, lemnul, după piatră şi fier, odată cu ele sau chiar înaintea lor, a

devenit prietenul statornic al omului. Poate că înainte ca ciobanul acela extraordinar să fi

muşcat cu cuţitul din trupul celui mai tânăr copac pentru a-şi ciopli fluier, se va fi aşezat,

sub seară sau sub răsărit, privind spre aceşti arbori biciuiţi de viscole şi sărutaţi de stele, şi

va fi înţeles ceva din soarta lor şi a lui – şi, într-o clipă mare cât viaţa, s-a povestit în acel

cântec pe care ne-am obişnuit să-l numim Mioriţa.

„Pentru mine – afirmă sculptorul Petre Similean, într-un volum în care îşi

mărturiseşte crezul artistic („O nouă pagină în arta sculpturii”, Editura Pro Universitaria,

2013) – natura este o carte plină de simboluri, de avertismente, de semne, problema constă

în a şti să alegi, să găseşti semnificaţia, să ştii să citeşti şi să interpretezi, să te pricepi să

descoperi un sens acolo unde alţii nu văd decât o realitate oarecare sau o întâmplare”. Iar

el ştie, a înţeles toate aceste cerinţe, atunci când a optat pentru arta naturii: „Am preferat să

aleg formele cele mai simple şi pure (rădăcini de arbori, scorburi ori ramuri împletite)

descoperite în natura familiară mie din copilărie, stimulând în acest fel procesul

cunoaşterii”. Confirmă această opţiune – şi, implicit, rezultatele ei meritorii – criticul de

artă Marin Mihalache: „Ca material al sculpturii, lemnul condiţionează o anume tratare, de

care artistul trebuie să ţină seama; nu i se supune întru totul, nu se lasă modelat, docil,

precum lutul şi nici nu îngăduie să fie cioplit, ca marmura (decât în cazul butucului masiv

din care se înlătură părţile ce prisosesc, pentru a da la iveală imaginea plăsmuită). Altfel

spus, structura fibrei sale, configuraţia crengilor şi rădăcinilor, cu meandrele lor



labirintice, folosite cu predilecţie de acest sculptor tocmai pentru arabescul lor insinuant, îi

sugerează ele însele felurite figuri, stimulându-i fantezia”.

Urmăresc, în continuare, câteva întruchipări simbolice – aşa cum le-a văzut

artistul, aşa cum i le-a înlesnit natura – ajutat de cartea amintită şi de expoziţia deschisă

recent la Galeria Cercului Militar Naţional din Bucureşti. Spirala, un simbol frecvent în

lucrările sale, acea mişcare circulară pornită de la un punct şi prelungită la/în infinit, este

ilustrată în expoziţie prin sculpturile „Salt spre infinit” şi „Spirala vieţii”. Ideea de zbor se

regăseşte, simbolic, în „Arc în timp”, „La start”, „Pasărea măiastră”, „Aripi”, „Dans

înaripat”. Fertilitatea cunoaşte mai multe întruchipări în piesele „Madona”, „Dansul

şerpilor”, „Fertilitate”, „Muguri”, „Germinaţie”, „Rodul pământului”. Durerea irumpe în

„Strigătul I” şi „Strigătul II”. Alte lucrări vorbesc de la sine: „Ochii dulci”, „Gingăşie”,

„Chibzuinţă”, „Despotul”, „Ipocritul”, „Trufaşul”, „Vrăjitoarea”, „Mână spartă”

„Sacrificiul”, „Impas”, „Curioasa”, „Clevetire”, „Încleştare”, „Labirint”. Un farmec aparte

învăluie sculpturile „Tandreţe I”, „Tandreţe II”, „Dăruire”, „Patima iubirii”, „Sonata

mării”, „Meditaţie”. O panoramă a vieţii, ilustrată artistic în toate ipostazele ei. Sau, cum

subliniază pictorul Petre Moţiu, vicepreşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici din

Bucureşti: „Taina şi cheia sculptorului Petre Similean stau în capacitatea lui de a vedea şi

descoperi forma, jocul, mişcarea, lumina şi poziţia sugestivă care asigură trecerea de la

„materia primă”, culeasă din natură, la obiectul de artă”.

Pe aceleaşi simeze, alături de sculptorul Petre Similean, expune soţia sa, pictoriţa

Felicia Sandu. Ea propune un alt gen de rădăcini: istorice, din mitologia antică egipteană.

Sunt replici artistice ale unor zeităţi mai puţin familiare privitorului de rând – şi cu atât

mai bine venite: Amon – zeul soarelui; Amon-Ra – tatăl şi regele zeilor; Apis – zeul

fecundităţii; Osiris – zeul vieţii; Seth – stăpânul deşertului; Sobek – zeul-crocodil, care

irigă câmpurile; Anuket – zeiţa Nilului; Nut – zeiţa cerului; Isis – zeiţa magiei şi a vieţii, a

căsătoriei; Bastet – zeiţa lunii şi a fecundităţii; Anput – zeiţa înmormântării şi mumificării.

Iar enumerarea zeităţilor poate continua, ca şi reprezentarea lor în viziunea artistică

propusă. Dar despre pictoriţa Felicia Sandu, cu un prilej viitor.

Amintirile unui scriitor slătinean (XXXV)

Ion Lazu

12 decembrie 2007. Aseară, la Oglinzi, lansarea Himerei. Sala plină, cum mai rar

se întâmplă.

Dar ce-a fost de dimineaţă? Ajung la Uniune la 9:30 şi găsesc plăcile. Tocmai

atunci N.M. scotea din portbagajul maşinii genţile sale. Îi spun să trimitem la Cluj plăcile

deja făcute, zice da. Intru la chioşc, fac lista plăcilor pe care le avem acum adunate aici, i-o

duc dnei Adriana Stoica, merge cu mine în Sala Oglinzilor unde deja erau adunaţi cam toţi

delegaţii de pe la filiale şi mai intrau alţii. Pe mulţi nu-i cunosc. De la Piteşti, N. Oprea

spune că e cu cineva cu maşina, au lăsat-o la marginea oraşului. De la Cluj e dna Petraş,

care a venit cu trenul. Pentru Craiova să vorbesc direct cu Chifu, care se duce mereu acolo.

Când cobor, Chifu îmi spune că I. D. Sârbu are deja placă la Craiova. Să văd ce şi cum.

Oare n-a cercetat la momentul cuvenit lista prezentată de mine? Să mă uit în dosar. Mereu

pe hol şi afară, aşteptând. Am băgat plăcile de la Cluj înapoi. Apare George B., îi spun de

lansarea de-aseară, ar vrea să citească această carte. Mă laudă foarte tare pentru acţiunea



mea cu plăcile. Lui Chifu i-a venit ideea ca pe fiecare placă să ataşăm o plăcuţă de plastic

cu sigla USR. S-o luăm de la capăt cu cele 90 de plăci deja puse? Să se ştie că Uniunea

le-a pus. N-ar fi mai simplu să se facă puţin tapaj în presă, să afle toată lumea că e

iniţiativa USR? întreb. Merită şi nu costă. Să vedem ce soluţie găsim.

Apare Cătălin, luăm plăci, ieşim spre calea Griviţei, eu dând diferite telefoane,

însă Orha nu răspunde, insist şi iar insist. Dau telefon la Voica Vinea, mă aşteaptă. Dau

telefon pentru Ivaşcu la dna Zamfir, spune că trebuie să reiau discuţia cu colocatarul-

senatorul Triţă Făniţă de la apartamentul 1, parter, care nu mai vrea. Doamne, am pornit cu

stângul?! Ajungem la Triţă Făniţă, o tânără în curte. Când intru pe poartă, deja nu mai era.

Sun, iese chiar ea, e nouă. Îi spun că deja pusesem o placă pentru G. Ivaşcu, îi arăt locul, a

trebuit să schimb anul naşterii. Îmi spune că stăpânul vrea ca aici să pună placa unei firme,

iar pe-a noastră s-o punem la celălalt colţ. Avem de ales? Avem de comentat? Bine că nu

ne alungă – aşa se pune problema. Găsim locul, ne dă curent pe geam. Iute o punem,

strângem calabalâcul, fotografiez, plecăm prin P-ţa Aviatorilor, la dreapta, căutând strada

Brazilei 47; dăm peste Washington 19 chiar la colţ, dar nu pierdem traseul, ajungem la

Braziliei 47, sun la poartă, apare dna Voica Vinea, alegem locul vizibil pentru placă.

Vorbim despre editura Vinea, despre retipărirea in integrum, e bucuroasă, recunoscătoare

pentru placă. A văzut şi altele prin oraş şi e impresionată.

Plecăm spre Ralea, dau telefon, dna Orha e acasă. Sun, iese în capătul scării, ca o

castelană, ne spune că deschide pe dincolo, a căzut un copac şi poarta din colţ e blocată.

Cheamă dulăul înăuntru. Intrăm în curte, stabilim locul, ne dă curent, mă cheamă sus. Are

multe să-mi arate, însă de data asta n-am eu timp destul pentru vizite tihnite. Câte ar fi de

văzut! Camere ca de muzeu, numai tablouri, vaze, candelabre, aduse de la Sighişoara. Ei

au venit de la Cluj, soţul ei era doctor renumit, au cumpărat casa de la Catinca, ea avea

nişte verişoare care profitau de bunătatea ei. Au dat o primă sumă şi restul trimestrial, pe

măsură ce primeau de la cei cărora le vânduseră casa din Cluj. Tablouri de pictori celebri:

Negreni, Catargi, Ghiaţă, Bunescu, Şt. Grigorescu, Nedel, Dipşe.. câţi alţii. Au achiziţionat

numai tablourile care le-au plăcut. Îmi arată o sobă de teracotă adusă de la Sighişoara,

căptuşită cu cărămidă refractară, cu fante prin care iese căldura, cu portiţe forjate, acum

adaptată pentru gaze. Numai lucruri de mare preţ, pe-atunci le puteai achiziţiona la preţuri

acceptabile. Iar ei, se subînţelege, aveau bani. Îi spun ce plăci am mai pus. Aflu că Vianu

şi Ralea organizau petreceri, cei doi se instalau la grătar, etc. Din păcate nu am timp să văd

mai multe şi în tihnă, nici măcar să ascult ce-mi povesteşte, totul interesant, poate în

compensaţie la hârâiala de dinainte.

Ajungem în P-ţa Operetei, cu greu ne târâm-strecurăm până la scara II din

Apolodor 15; printr-un noroc uşa fiind deschisă, intru, sun la prima uşă din dreapta,

deschide un tinerel, mă prezint, spun ce vreau. Neînţelegând ce amestec ar avea firma lui,

ridică din umeri. Avem aprobarea locatarilor. Nu ne trebuie decât curent pentru 5 minute.

De acord. Îi dau prelungitorul, merg la cealaltă scară şi măsor distanţele, ca să avem

simetria plăcilor. Cătălin C. aduce placa, ustensilele, punem placa. În acest timp tot intră şi

ies pe uşă diverse persoane, poştaşul, curieri, simbriaşi, apoi dna Elis B.; vorbim, glumim,

îi spun de lansarea de aseară. Ne luăm la revedere. Apoi, ghinion!, apare o femeie cam

trăsnită, cu părul rar alb bălţat. Se uită şi imediat: Greşită! De ce Tic, adică Ţ fără sedilă?!

Şi nu e anul 28 ci 29, e născut pe 1 ianuarie 1929. Cum de ne-am permis să modificăm

datele? Ea nu a fost consultată. Zic: avem documente, listele lor, avem aprobarea

comitetului de bloc, a dlui Vasile Băran. Poate era beat... O reacţie veninoasă, fioroasă,

care mă oripilează. În loc de mulţumiri. Îmi amintesc că în Dionisie Lupu 76 rudele erau

gata să mă sfâşie, dacă nu-i trec pe toţi care au locuit acolo.



Plecăm spre Unirii, ne oprim mai întâi la Florin Mugur. Telefonez, nu răspunde,

sun la plesneală la interfon, multe încercări, nimeni nu iese-intră, iar chinuiesc interfonul.

Răspunde un domn, mă prezint, explic, bine, o să coboare. Însă până vine el: Unde să

punem placa? O uşă imensă, de fier forjat, ca pe vremuri, căci e o clădire dintre războaie,

cred, iar pe laturi sunt pereţi în semicerc, plini de striuri, dungi, imposibil să găseşti o

suprasfaţă plană, să amplasezi placa memorială - oarecum ca dincolo, la Dan Laurenţiu. Să

o punem la parter, însă pe suprafaţa apartamentului din dreapta? Reparaţii. Câţiva oameni,

nişte panouri. Apare şeful echipei, spune că aici se pregăteşte deschiderea unui local

deocheat, deci o placă memorială nu... rimează (bietul poet Florin Mugur, dacă ar şti...

dacă ar auzi cu ce trebuie să „rimeze” placa lui...), „sună ca dracu”, conchide şeful.

Dincolo, în stânga intrării este o librărie, ar fi chiar o... rimă bună, însă patronii şi-au tras o

faţadă falsă, cum se procedează acum, fără suport de ciment, ceva de butaforie, căci

plasticul strălucitor ia ochii trecătorului. Şi abia dincolo de librărie, în colţul unde imobilul

se lipeşte de celălalt, găsim o fâşie de 60 cm care ar putea suporta placa noastră. Intru la

librărie, căci am constatat că firele noastre nu ne ajung până la intrarea blocului; dna de la

casă, înţelegătoare, deşi avea mulţi clienţi – sunt zilele lui decembrie, nu? – ne dă voie să

ne conectăm pentru curent. Şi amplasăm placa lui Florin Mugur, ce-i drept mai depărtişor

de intrarea locatarilor, totuşi pe faţada blocului cu pricina. Apare un bărbos înspicat, figură

de artist plastic, pretinde că mă ştie, când merge la părinţi la cimitir, trece mereu prin faţa

mormântului lui Florin Mugur, au fost prieteni, se vizitau, el stă în imobilul de vis-a-vis, la

etajul cutare, are atelier, casă deschisă pentru prieteni. Să trec oricând. Promit, formal.

Acum ne grăbim, pornim pe Splai, spre Spicul.

Acolo dau chemare dnei Luţă, apare în curând, cu paltonul de blană aruncat pe

umeri, stil di granda, amabilă, zâmbitoare, de parcă am fi în Place Pigalle; o întreb de Gigi

Astaloş, am auzit că ar fi cam bolnav. Nu. Pleacă mâine la Paris, ca de obicei, până în

martie, când revine pentru încă un sezon cald la Bucureşti. Şi tot nu pare să-şi amintească

de D. I. Suchianu ca persoană: un domn de viţă veche, foarte în vârstă dar verde, ţanţoş,

scund, complet chel, care îşi desena câteva fire de păr, critic de film, scria la reviste şi

apărea mereu la TV...

Am amplasat cum nu se poate mai bine placa, pe faţadă, sus, în dreapta treptelor

de la intrare. Însă ne grăbim, căci ne presează paznicul din Zalomit. Acum îmi dau seama

că am fi putut parca în curtea bibliotecii lui George Anca. Dar nu chiar paznicul lor ne

făcea obstrucţie?

Căutăm căi de acces spre Şipotul Fântânilor 5, pentru Radu Tudoran; ajungem,

dna Vlăiculescu are amabilitatea să coboare, pleacă cu Cătălin C. să facă legătura

electrică, punem placa lui Radu Tudoran, mulţumim, pozăm. Telefon Silviei Kerim, e în

mari emoţii, câinele devotat e în comă, a venit doctorul veterinar. Mai întârziem vreo oră

pe la alte adrese. Aşa da, ne aşteaptă peste o oră.

14 dec. 2007. De dimineaţă ies să pun la poştă plicurile cu cele două cărţi pentru

Gelu şi Georgeta, să le aibă de Sărbători; oficiul poştal de pe Splai s-a mutat, merg în

spatele bisericii de la Budapesta; de acolo pe jos în Apolodor, curios să văd de ce s-au

inflamat la culme cucoanele supravieţuitoare. Mi-au amintit de Gaiţele lui Al. Kiriţescu,

înalt funcţionar la Ministerul Culturii: la zvonul din presă că ar fi intenţionat să ceară

intrarea în Societatea scriitorilor, a dat o dezminţire în cei mai vehemenţi termeni. De ce

oare? Cred că bietul de el se luptase din greu cu specimenele din lumea scriitoricească, cu

autori, pictori, actori, circari, rude, moştenitori, veleitari, acoliţi etc., şi era îngrozit la ideea

că ar putea fi amestecat cu lumea lor nebună, nebună. Îl înţeleg, chiar prea bine.



Cer un taburat de la tânărul care data trecută ne dăduse curent, şi în rest:

şmirgheluiesc, găuresc, retuşez – căci aveam în taşcă toate ustensilele necesare:

şurubelniţă, daltă, marker, retuş alb, bonfaier, ciocan etc., etc.; pun sedile şi căciuli la ţ şi ă

şi chiar modific cifra 8 în 9, - marmura îngăduie, domnilor! - îndepărtez cu o lamă finii

stropi de vopsea, spăl cu o cârpă întreaga suprafaţă a plăcii, literă cu literă, îndepărtez

praful alb, acum placa e alta, am scos-o la lumină – gândindu-mă că acest lucru l-ar putea

face prea bine văduvele cârcotaşe, aşa cum am văzut la cimitirele din Apus, văduvele

lustruind săptămânal plăcile de pe mormintele rudelor – bani nu le-am cerut, iar ele, în loc

să lustruiască placa, au căşunat pe mine precum caţele: inadmisibil! Păi pune mâna şi

trage-i cu duco sedila lui Ţic, dacă asta ţi se pare esenţial!; estimp apare administratoarea

Mihaela, care e de partea mea, mă căinează, îmi confirmă că a consultat şi ea Dicţionarul

Albatros, cifra scrisă de mine e cea corectă. Zic: oameni infernali! Nu au putut aceşti

scriitori din imobil, aceşti intelectuali, să-mi furnizeze o listă cu numele şi datele fiecărui

decedat! Mi-am pierdut o zi ca să umblu la cele două scări, de la etaj la etaj, din uşă în uşă,

să întreb, să investighez ca la poliţie; unii n-au deschis, alţii n-or fi fost acasă, alţii mi-au

vorbit din spatele uşii închise, la V. Nicorovici nişte străini, nu ştiau chiar nimic, nici că

locuiesc printre scriitori glorioşi. Ştie că am fost la Elis Buşneag, că am fost la dna

Buzinski. Îmi spune că soţia lui N. Crişan a murit acum o spătămână. Apoi despre

Marius Tupan, că ar fi căzut pe pod, în capătul Căii Victoria, în drum spre redacţie. L-a

văzut Petre Got, i-a alertat pe ceilalţi colocatari.

Le văzusem pe soţia şi fiica lui Marius T. coborând scara de la cealaltă intrare,

ambele în mare doliu. Le ajung din urmă la colţ, unde erau cu ochii după un taxi sau altă

maşină, le întreb dacă sunt de acord să-l trecem şi pe Marius pe placa memorială. Soţia îmi

spune că pe moment nu se poate concentra asupra acestui aspect, merge la spital, la mama

ei, aflată într-o stare foarte rea, dar o să discutăm mai târziu. Mă întorc la treaba mea şi le

las celor din Apolodor 13-15 o placă de mare eleganţă. Iar nicidecum dezastrul despre care

aiura nevasta lui Ţic, secondată hodoronc-tronc de actriţa Monica G., cele două persoane

infernale care nu-şi mai dădeau rând să mă atace. N-am crezut să păţesc aşa ceva, nici că

pe lume există asemenea specimene ieşite din ţâţâni. Îi mai spun Mihaelei: USR îmi

dăduse pe-o listuţă doar două nume: Ulici şi Dolfi Solomon, eu i-am trecut pe toţi, am

comandat plăci de 3-4 ori mai mari decât aprobaseră cei în drept – şi iată cum mi se

mulţumeşte. Ruşine să le fie! Dar cunosc ele acest sentiment? Şi tot nu înţeleg: de ce eu

pot veni cu ustensile pentru nişte biete retuşuri, iar dintre locatari nu se află niciunul care

să ia iniţiativa pe cont propriu...

Telefon lui Cătălin C. şi-mi spune că nu lucrăm, merge la ţară să taie porcul. Abia

de luni reîncepem. Îl rog să nu uite cele 4 plăci de la atelier.

15 dec. 2007. La jumătatea ultimei luni din 2007. Cer cenuşiu, pe jos un pospai de

zăpadă şi gheaţă, cât să nu fie pământul chiar negru-negru. Visez o întâlnire cu colegii de

liceu, într-o staţiune, mai multe zile, apoi le pierdeam urma, rămâneam singur... e un fel

inpersonal de a-mi reaminti excursia de la Iezer-Păpuşa, unde am fost cu vreo 10 colegi,

plus câteva fete de la liceul slătinean paralel; iar după vreo săptămână ne-am întors la

Slatina, în vacanţă şi alte urmări n-au mai fost. Decât că eu m-am îndrăgostit pătimaş de

munţi, lucru care a atârnat greu în alegerea facultăţii, peste un an.

Bujor N.: Diavolii trăiesc printre noi – are această revelaţie în Domul din Florenţa,

într-o pictură vede un drac cu figură cunoscută: e chiar şoferul autocarului, care o dată pe

an vine la carnavalul din Veneţia mascat în Duce, cheltuind tot ce câştigase într-un an.

Zădărnicie, poate chiar ţicneală. Dar ce să le facă acest şofer semenilor săi? Mai degrabă

se sacrifică muncind din greu pentru o relaxare de câteva ore – şi ca să nu mai fie un umil,



să-i poată privi de sus pe toţi. Sigur, revelaţia lui B.N. rămâne valabilă: diavolii trăiesc

printre noi, cum şi sugerează pictura respectivă, însă asemănarea e doar favorizantă

declicului. Bujor N. se vede mistificat, pândit, persecutat, trădat, lovit pe la spate de aşa-

zişi prieteni, mai mulţi, vorbiţi între ei, ca să-l piardă... Face liste cu cei care l-au contrazis

în presă: 5 inşi împotriva unuia singur.

În schimb are mare dreptate când se întreabă de ce pentru unii comentatori istoria

Germaniei interbelice începe cu 1933, când Hitler a preluat puterea, ignorându-se

numeroasele tentative de venire la putere prin insurecţie armată, între 1918-1923 ale

comuniştilor germani, dirijaţi de la Moscova. Răspunsul îmi pare clar: nu se face vorbire

despre acele aspecte de război civil pentru simplul motiv că în frunte se aflau agenţi evrei.

Ei îi susţineau pe ateişti.

16 dec. 2007, duminică. Rumeguşul zilei. De dimineaţă foarte frig, cer de plumb,

întunecat. Iar spre prânz începe să ningă somptuos, fotogenic. S-a aşezat o plapumă albă

pe jos; în crengi – o reţea alveolară – şi ninge în continuare, acum mai mărunţel,

economicos.

I.M. nu dă niciun semn. Iar Ilie C. vrea pe e-mail doar adresări personale, să nu fie

amestecat în mulţime, doamne fereşte! Toţi boieri, elitişti. Numai eu, spirit plebeu, vreau

să simt cât mai mulţi prieteni în jurul meu. „Puţină afecţiune de la oricine”, cum spuneam

în cartea de debut. Să-i trimit cele două cărţi lui Grigurcu. Şi mai cui? Un fel de

descurajare-dezumflare.

Cu B. N., spre sfârşitul lecturii. După 11 ani în Paris simte că dacă ar mai avea 50

de ani, vârsta pe care o avea la momentul exilului, nu s-ar mai opri în Franţa. După ani de

proces, nu poate recupera casa părintească. Fostul coleg de clasă, acum Preşedintele Curţii

Supreme, nu-i dă nicio şansă, derobându-se: „De unde să găsim 500 de jurişti necorupţi?”

Are prin alianţă câteva rude, foşti profitori ai sistemului roşu şi care îl contrazic, îl

provoacă – din răutate, din dispreţul adevărului, pentru că se poate spune şi aşa – şi din

plăcerea de a-l vedea enervându-se. (De unde ştiu eu atât de bine toate astea? De la

cumnățelul fost ofițer și altele…) Noul locatar, devenit proprietar, fost miliţian sau altceva,

e bolnav la pat, cu ambele picioare amputate. Mila lui B.N., iertarea creştinească. Şi

neîncrederea lui în europenizare, în globalizare – idei ale verzilor, foşti roşii. A adus în

România, în câteva rânduri, personalităţi care au vorbit despre zvastică şi steaua roşie puse

alături. Dar lumea de aici nu a marşat. A venit Paul Ricoeur, la cei 86 de ani ai lui. Fără

ecou.

Adorm după amiază şi prin somnul-vis mi se inculcă sentimentul că aici, în

Câmpia Română, trăim într-un pustiu în care nimeni nu va afla de noi, acum şi în veci.

Ar trebui să-i cer lui Bujor N. lista lui Cicerone Ioniţoiu, cu scriitorii care au făcut

puşcărie – pentru a încerca încă o dată să le facem o placă memorială din partea USR.

17 dec. 2007. Luni. De dimineaţă încă mai fulguia. La prânz, telefon de la dna

Adriana S., alarmată de acuzele dnei Ţic. Îi spun ce şi cum. Apoi telefon de la soţia lui C.

Crişan, tot în chestiunea plăcii din Apolodor, care începe cu plecăciuni, mulţumiri, emoţii.

Balsam pe rana deschisă. Telefon de la Daniela Ştefănescu, a câştigat procesul pentru

imobilul din Batiştei 18 (cum, domnilor medici, fără ajutorul plăcii memoriale?!) şi a

vândut unei firme de avocaţi care a garantat că nu demolează. Să mă duc acum peste acei

medici, să le dau cu sâc?! Nici de-aș avea timp berechet. Cu atât mai puțin în iureșul

acesta. Îi spun fiicei că am nevoie de acte că Mircea Ştefănescu a locuit acolo. Le are pe

ale maică-sii. Dar va trebui şi acordul noului proprietar, nu?

18 dec. 2007, marţi. O zi mai luminoasă, chiar însorită de la un moment dat,

numai bună de mers la pus plăci memoriale. Mă îmbrac de teren încă de la prima oră, însă



pe la 10, Cătălin mă sună, precum că le-au sosit în vamă nişte echipamente, deci... rămâne

pe mâine dimineaţă.

Trecând pe la colţul blocului lui Nichita, mă uit mai bine şi ce văd? Nici un ă, nici

un ţ sau ş, deci Stanescu, deci viata. Şi atunci de ce mi se freacă ridichea de alde dna M.,

de dna Ţic, de mai ştiu eu cine? Placa lui Nichita stă proţap în Pţa Amzei, în văzul tuturor,

de peste 15 ani deja şi nimeni nu se scandalizează, nu protestează, nu zice: inadmisibil!

Primisem şi de la Gârbea un mesaj, precum că l-au asaltat cu cârteli şi proteste şi... Ce

nervi mi-am făcut, tensiunea ridicată, supărare mare. De ce? îmi ziceam: dacă Ana Ţic mai

pretinde că placa e fisurată, o tăiem de deasupra, rămâne fără Ţic, să vedem ce mai zice

atunci. O asemenea isterică ar merita aşa ceva, pasărea pe limba ei piere, nu? Dar ne

punem noi la mintea unor psihopaţi?

21 dec. 2007. Azi dimineaţă fac situaţia plăcilor memoriale la solstiţiu şi mă duc

să i-o prezint directorului Istrate. Rezultă că am făcut cam 140 din cele 150 aprobate

pentru Bucureşti, iar pentru la anul avem aprobare pentru vreo 120 pentru filiale – dar şi

pentru diaspora, unde, cum sugera Simona Cioculescu, ar trebui să ne cuplăm cu ICR, care

are reprezentanţe în marile capitale ale lumii.

22 decembrie, sâmbătă. În zori mă trezesc cu ideea să fac o listă cu scriitorii care

au fost închişi sub comunişti. Pun mâna pe pix şi în câteva minute scriu vreo 60-70 de

nume de scriitori despre care ştiu sigur sau din auzite că au fost încarceraţi. Trec lista pe

calculator, i-o trimit lui Murgeanu şi în curând mi-o confirmă, competând-o cu încă 6-8

nume de preoţi şi scriitori din Rugul aprins. Şi-mi dau seama că ideea mi-a venit în

noaptea căderii dictaturii.

La 12:00, când mă îndreptam spre MNLR, văd pe trotuar în faţa mea o bătrânică

abia trăgându-şi nişte botfori uriaşi. N-o fi chiar dna Galina Oprea, cu care stabilisem o

întâlnire? Ea este! Ajung în dreptul ei, mă vede, ne salutăm şi pe loc i se luminează ochii,

îi întineresc efectiv. Îmi dă o pungă cu ceva, îi dau cartea Scene... cu un scurt autograf. Am

venit cu maşina? Nu, cu metroul, până la Romană. Şi este cazul rar când regret sincer că

nu am maşină – să o fi dus înapoi, acasă. Ea fără mănuşi – nu poate să le poarte la boala ei;

pe o vreme ca asta nu prea iese din casă. Mă ofer să o conduc înapoi, refuză, poate se

jenează cât de anevoie se mişcă. A ţinut să-mi mulţumească încă o dată pentru placa

memorială şi să-mi facă urările de sărbători, cu sănătate şi fericire pentru întreaga familie.

Mă şi gândeam: Din 90 de plăci pe care le-am pus, numai o singură persoană, această

rusoaică, s-a gândit să-şi arate simpatia pentru ce am făcut, chiar dacă din partea Uniunii.

Totuşi, cu ce fire norocoasă am fost dăruit de mama: să ştiu să mă bucur mai mult pentru

un mic gest de bunăvoinţă decât să mă amărăsc pentru toate obidele căşunate de nişte

moftangii! Dar de ce vorbesc numai de mama? Tata era el însuşi un om însetat de „vorbă

bună”. Apoi mi-am zis că poate nu e vorba că ea este rusoaică, ci că este un om deosebit

de sensibil, delicat, generos – şi poate ăsta este chiar motivul pentru care a ales-o Al.

Oprea dintre atâtea fete moscovite. Iar ea s-a îndrăgostit de el şi a trecut peste toate

opreliştile ca să-l urmeze. Încă de la început ea a fost un om special, îmi spun. Pe când

aceste „soţii roşii”, cum pe bună dretate le-a numit cineva înaintea mea, (poate C. Prut)

sunt ca fiarele turbate. În cazul concret al Anei Ţic, în loc să stea cu capul la cutie, căci la

drept vorbind soţul ei nici nu merita o placă memorială, după ce o viaţă întreagă a scris

numai şi numai pe linie, mereu despre ilegalişti, dând interviuri oportuniste unei S. Pop, în

preajma congreselor PCR, ea face mare tapaj, îmi sare la beregată. Iar în fapt, pe Țic l-am

trecut pe placă dată fiind conjunctura, ca şi pe cei de pe Dionisie Lupu.

Urc în 135 şi din locul unde ajunsesem, la mijlocul coridorului, fac semne

insistente către un tânăr rămas în dreptul uşii, să o ajute pe o bătrână în cârje care se



chinuia să urce. Nu reacţionează în niciun fel, deşi văzuse că mă adresez anume lui, necum

să o ajute pe biata femeie din proprie iniţiativă, printr-un gest reflex, la o adică. Îi fac semn

bătrânei să vină lângă mine. Se aşează, zice: Să nu vă aşteptaţi să reacţionaze în vreun fel,

noi dacă nu ne ajutăm între noi, tinerii n-au s-o facă niciodată... ei nu ne văd, nu ne aud, nu

ţi-ar întinde o mână. Ea a fost deportată. Îmi spune asta oarecum scuzându-se că a ajuns în

halul ăsta de degradare fizică. Provine dintr-o familie cu 10 copii, din Basarabia. Mai sunt

în viaţă trei fraţi, iar de unii nici nu ştie unde, când, cum au murit, poate sunt şi acum la

Vorcuta, în Siberia, etc. Născută în 1927, are 81 de ani. Eu: 80, dacă socotim. Nu, 81,

după vechea credinţă, precizează femeia. În 1940 părinţii le-au dat ghes să treacă în

România, dar ei au rămas pe loc; i-au deportat, bieţii părinți au murit destul de repede. Îi

spun că şi eu sunt din judeţul Tighina, de pe malul Nistrului. În 1940 nici nu s-a mai pus

problema să ne evacuăm, căci peste noapte am căzut sub ruşi, cu primar, cu grăniceri şi

jandarmi. Ea e din Bălţi, o comună dinspre Prut. Abia în 1944 am reuşit să ne evacuăm,

zic. Aha, zice bătrâna, de aia ai sufletul milos, ca la noi! Slabă, prăpădită rău, îmbrăcată ca

vai de lume, în cârje, cu dinţii paradiţi, – dar cu ochii albaştri luminoşi, cu vorbă bună şi

cu zâmbet omenos. La coborâre, îmi urează Sărbători fericite.

24 dec. 2007. În zori, copacii cu prea-frumoasă chiciură, un spectacol în alb, de

mare, emoţionantă nobleţe.

Desprăfuiesc cărţile din bibliotecă, scoţându-le pe fereastră şi bătându-le două câte

două; scot un sunet disproporţionat, în spaţiul dintre blocuri. Vreo oră durează canonada,

aceste prea ciudate aplauze, însă vecinii tac mâlc, probabil intimidaţi de insolitul situaţiei:

de unde are ăsta atâtea cărţi?

26 dec. 2007. Ieri la prânz, plimbare luminoasă prin parcul IOR, cu amicul Costel

G. şi cu Lidia, încântaţi de chiciura din copaci şi de larma raţelor, lişiţelor şi pescăruşilor

în ochiul de apă rămas neîngheţat de lângă insuliţă.

Deci T. Arghezi a stat în Elveţia şi Franţa între 1905-1910, cinci ani încheiaţi, cu

intenţia de a-i trage după sine pe maică-sa, pe fratele Alecu şi pe fiul abia născut Eliazar.

Însă necunoscând temeinic nicio meserie, probabil neîndemânatic, nu s-a integrat şi a

trebuit să revină în ţară. Totuşi, în 1913 legalizează legătura cu profesoara Zissu, probabil

numai formal, pentru Eliazar, căci în 1916 deja se căsătorea cu Paraschiva. Coincidenţă:

abia după 4 ani petrecuţi în Geneva, T. Arghezi, schimbând camere cu chirie, nimereşte

într-una de unde „putea privi cerul pe geam” . Asemenea a păţit şi Bujor N. în primii săi

ani la Paris. Dar ce fraze puternice despre răbdare şi speranţă, ce încredere în durerea care

va fi răsplătită! Manuscriptum 2/1982, p. 92.

30 dec. 2007, duminică. Ieri la prima oră în acceleratul de Predeal. Să ne

desprindem de teroarea oraşului tentacular...

2007 – un an bun, cu rele cât cuprinde. Colaborare intensă ca lector la Ideea

Europeană, unde am lucrat pe puţin 30 de manuscrise, unele foarte consistente: Breban,

Balotă, Adamek etc. O carte Scene din viaţa literară scoasă la ei; altă carte scoasă la

Curtea Veche, împreună cu Murgeanu: Himera literaturii. Mă implic în Proiectul Plăci

memoriale pentru marii scriitori dispăruţi şi reuşesc să pun peste 90 de astfel de plăci, în

Bucureşti, iar încă vreo 50 sunt la ghereta din curtea USR. Va trebui să mă ocup de

jurnalul Vreme închisă, perioada 1979-1989. Numai sănătoşi să fim!

Crede şi nu cerceta? Crede – şi tot ce vei descoperi prin cercetare nu te va face să

încetezi a crede.



M Â N D R I A D E A F I A B S O L V E N T A L L I C E U L U I

,,R A D U G R E C E A N U “

Dumitru Nica

Motto:

,,Mândria nu reuşeşte niciodată mai bine ca

atunci când se acoperă de modestie”.

(Fransois de La Rochefoucauld)

La sfârşitul lunii martie 2019, am avut prilejul să trăiesc un eveniment

emoţionant. Eram internat la Salonul 10, etajul 7 al Spitalului Fundeni, din Bucureşti,

pentru un control de rutină în Secţia Cardiologie. Eram cu un prieten, internaţi amândoi,

pentru acelaşi control. Într-o zi, după ora 10, au intrat în salon patru fete, cu halate albe,

conduse de o

doamnă doctor-

profesor, care a

repartizat fetele,

fiecare la câte un

pacient. Mi-am dat

seama că sunt

studente la medicină

şi sunt în practică.

De patul meu s-a

apropiat o fată, care,

dacă nu avea halatul

alb şi stetoscopul in

mână, credeai că este

o elevă de liceu:

micuţă, ageră, cu

ochii sclipitori, avizi

parcă de multe

cunoştinţe ştiinţifice.

A început să mă întrebe: De când sunteţi internat? Ce probleme aveţi? etc.etc. La un

moment dat, prietenul meu a strigat la mine: Domnule Nica, la Slatina a plouat aseară de a

rupt pământul. El vorbise cu copiii, seara. Auzind numele de Slatina, fata, mirată şi-n

acelaşi timp foarte bucuroasă, m-a întrebat: Sunteţi din Slatina? Da, am răspuns. Şi eu

sunt din Slatina- a spus ea. Atunci, am observat pe faţa ei o bucurie de nedescris. Apoi,

mi-am permis s-o întreb: Unde ai făcut liceul ? Cu o mândrie fără margini, cu bucurii

enorme, care erau emanate din privirile ei, a răspuns: la Colegiul „Radu Greceanu”.

Observând mândria ei, bucuriile ei, când a spus „Radu Greceanu”, mi- am permis şi am

adăugat: Şi eu sunt absolvent ,,Radu Greceanu”, promoţie- 1959, am fost profesor de

matematică,timp de aproape 40 de ani şi director adjunct, nouă ani.

Mândria, atât pentru ea, cât şi pentru mine, a fost şi mai mare când, după

câteva momente, studenta a spus: Acum mi-am dat seama, numele şi fotografia

dumneavoastră le- am văzut pe holul liceului, unde se găseşte un adevărat muzeu al

Promotia 1991, cls. XII B, împreună cu profesorii liceului şi cu

diriginta



istoriei acestuia.

În urma acestei

discuţii am

rămas profund

impresionat de

mândria acestei

fete, că este

absolvent al

Liceului „Radu

Greceanu”.

Pe

8 iunie 2019,

am participat la

,,Sărbătorirea a

45 de ani de la

absolvire”, a

promoţiei 1974.

Nu se mai

întâlniseră

niciodată până atunci. La această promoţie au absolvit şapte clase a XII a, eu fiind

profesorul de matematică la XII D şi înlocuitorul titularului, laXII B (merită amintit că la

această clasă a predat matematica, distinsul profesor, Ştefan Predescu, ,,nea Fane”; a mers

la un tratament fiind bolnav şi a plecat prea devreme din rândurile noastre). În perioada

1970-1978, am fost şi director adjunct al Liceului. Am primit invitaţia de participare prin

luna aprilie, dar şi rugămintea ca eu să ,,coordonez” acţiunea din dimineaţa zilei întâlnirii

din amfiteatrul liceului. Spre surprinderea mea ,au participat, din cei aproape 200 de

absolvenţi,76 la întâlnirea de la liceu. Pe clase, au luat cuvântul fiecare şi pentru că nu se

mai văzuseră niciodată şi-au prezentat reuşitele obţinute de-a lungul celor 45 de ani.

Atunci am constatat că marea majoritate a celor prezenţi au folosit expresii ca:” ,,Sunt

mândru că am absolvit acest liceu” sau „Sunt mândru de ce am îvăţat în cei patru ani de

liceu” etc. etc. Nu pot trece mai departe, fără a prezenta câteva dintre cuvintele unor

absolvenţi:

*Lidia Bărbulescu,

fost preşedinte la Înalta

Curte de Casaţie şi

Justiţie: ,,Este pentru

mine o cinste deosebită

de a fi fost eleva unor

profesori de prestigiu

care ne-au făcut să

înţelegem frumuseţea

muncii şi ne-au format

în demnitate, pe

măsura demnităţii lor.

Am învăţat de la

profesorii mei să

preţuiesc conştiincio-

zitatea şi seriozitatea în

Promotia 1974, cls. XII D, la 45 de ani de la absolvire.

Clasa a XII B, promotie 1974, la 45 de ani de la absolvire



muncă,

modestia,

omenia şi

curajul de a

lupta până la

capăt pentru a

învinge toate

obstacolele ce

se ivesc în

activitate.

Pentru toate

acestea le-am

rămas datoare

şi le

mulţumesc”.

*Ing. Virgil

Ruşeanu, un

prosper om

de afaceri din

Buzău: ,,Eram pe atunci elev al L.R.G.şi purtam cu mândrie matricola şcolară, sub

îndrumarea părintească a unor profesori valoroşi, între impunătoarele ziduri ale şcolii, care

îmi păreau ale unei cetăţi ce urma să fie cucerită; nutream alături de colegii mei, visuri

îndrăzneţe”.

*Marcel Stancu, un cunoscut om de afaceri din Slatina: ,,Aş dori ca peste ani şi ani,

fraza: ,,Am fost elev al L.R.G.” să fie rostită cu cel puţin acceeaşi mândrie ca şi acum şi

am siguranţa că aşa va fi”.

Un al treilea moment a fost întâlnirea după 50 de ani de la absolvire a promoţiei

1969. Abia venisem eu profesor titular al unei catedre de matematică şi am suplinit o

perioadă pe profesoara Mimi Stănescu, la clasa XII C,unde am cunoscut un elev foarte

bun, premiant şi câştigător al multor concursuri şcolare, pe nume Vasile Voinea, care mai

târziu a devenit

şeful catedrei de

informatică din

liceu, poziţie din

care s-a pensionat.

Merită să prezint

câteva fragmente

din luările de

cuvânt ale unor

absolvenţi ai

acestei promoţii,

din care am

sesizat acceeaşi

mândrie că sunt

absolvenţi ai

Liceului ,,Radu

Greceanu”.

Promotia 1969, la 20 de ani de la absolvire, cu mai multi profesori ai

clasei.

Clasa a XII a C, la 50 de ani de la absolvire (2009).



*Veronica Constantinescu (Dan)- XII E, un apreciat notar în Slatina:

,,.....Discutând despre profesie, vreau să le mulţumesc profesorilor noştri, pentru bazele

solide care au fost puse în timpul liceului şi chiar pentru exigenţa dovedită faţă de noi........

Mie, personal, metoda domnului profesor Nicolae Popescu- Optaşi şi cunoştinţele pe care

le-am acumulat în perioada liceului mi-au creat un orizont care m-a ajutat foarte mult în

viaţă. Sunt mândră că Liceul nostru a avut o marcă, brand distinctiv, exigenţa extremă a

profesorilor, exigenţă care ne-a format pentru viaţă şi a setat standarde înalte”.

*Vasile Voinea-XIIC, profesor informatician la Liceul ,,Radu Greceanu”:

,,.......Cu dragoste şi cu mândrie mărturisim că datorăm tinereţea şi frumuseţea şi bogăţia

sufletului şi afirmarea profesională, profesorilor noştri în primul rând, prezenţi pentru

totdeauna în sufletul nostru, exemple care oricât ne-am străduit de-a lungul vieţii, ni s-a

părut mereu că nu suntem la înălţimea lor. De la ei am învăţat ce înseamnă

profesionalismul, atitudinea corectă faţă de muncă, responsabilitatea profesională,

respectul faţă de noi şi faţă de cei din jurul nostru......... Să ne bucurăm, aşadar, cu inima,

cu sufletul, cu lacrima din colţul ochiului, şi azi să simţim bucuria revederii noastre şi

mândria că suntem absolvenţi- L.R.G.”.

Acestea au fost trei momente care m-au determinat să scriu materialul de faţă.

Participarea la ele m-a făcut să studiez fenomenul pe parcursul istoriei Liceului ,,Radu

Greceanu”, pentru că în toamna acestui an se împlinesc 135 de ani de la înfiinţarea lui ca

Gimnaziu Real. Spre mândria mea, ca absolvent al acestui liceu, am constatat că în

cuvintele absolvenţilor, în prezentările diferitelor promoţii, în cuvintele directorilor la

începutul sau sfârşitul anilor şcolari, expresia ,,mândria de a fi absolvent al acestui liceu”

am întâlnit-o pretutindeni.

*Profesor Traian Biju, cel mai longeviv director,14 ani, în patru perioade,

spunea (4): ,,............În trecutul şcoalei noastre orice absolvent care bătea la porţile

şcoalelor de ofiţeri era primit aproape fără examen numai pe simplul motiv că provenea de

la Gimnaziul Real din Slatina. Avem mândria şă mărturisim, cu toată modestia pentru noi,

cu toată lauda pentru voi elevii, că din 1925 de când durează examenul de bacaloreat,

absolvenţii noştri au cucerit pretutindeni, la Piteşti, Craiova, Caracal, R.Vâlcea, primele

locuri în clasificarea generală, ceea ce a determinat pe dl. prof. univ. Dima de la Cluj, un

preşedinte pretenţios, să citeze în lucrarea sa critică asupra acestui examen, liceul nostru,

în rândul al cincilea din primele şapte licee din toată ţara”.

*Reprezentantul promoţiei- 1925, la întâlnirea de 50 de ani spunea: ,,......

Aducem cu această ocazie omagiul nostru dascălilor care au ştiut să sădească în sufletul

nostru dragostea de ţară şi de muncă .......”.

*Promoţia -1930, la întâlnirea de 50 de ani: ,,......inserează sentimente de

dragoste şi recunoştinţă faţă de acest locaş de cultură şi faţă de dascălii care ne- au luminat

calea vieţii.....”.

*Promoţia- 1946, la întâlnirea de 40 de ani: ,,.........Liceului şi dascălilor

noştri le-am adus omagiul nostru de recunoştinţă şi asigurarea că le vom păstra cu

demnitate amintirea”.

*Georgescu Polifron, promoţia-1955: ,,.......La aniversarea a 110 ani de

existenţă a Liceului „Radu Greceanu” din Slatina, Olt îmi plec fruntea în faţa foştilor şi

actualilor profesori şi educatori ai acestui lăcaş de cultură”.

*Reprezentantul promoţiei- 1998, la absolvire: ,,..........Am fost, suntem şi

vom rămâne elevii acestui minunat liceu, în care ne-au fost călăuziţi paşii cu atâta

măiestrie de către dumneavoastră, domnilor profesori şi de toţi care ne-au fost alături, şi



care ne-au picurat în inimi pe lângă frumosul dar al ştiinţei de carte, puţin din prea plinul

lor sufletesc.......”.

*Profesor Silviu Gorjan-titularul unei catedre de limba şi literatura română, azi

pensionar, în 1996, scria (2): ,,......... În orice citadelă a ştiinţei sau a culturii europene, sau

din altă parte a lumii, este imposibil să nu găseşti exemplul unei minţi româneşti. Şi printre

acestea, deseori, un tânăr provine din rândurile olimpicilor care au deprins pasiunea şi arta

de a fi exemplar printr-o activitate neîntreruptă învăţată în sălile de clasă, în laboratoarele

sau printre cărţile din biblioteca Colegiului Naţional ,,Radu Greceanu” din Slatina” .

*Ion Andreiţă- absolvent 1957, recunoscut ziarist şi scriitor, colaborator al

Memoriei Oltului şi Romanaţilor, scria (1): ,,..........Acestui eveniment îi ţin tovărăşie

numeroase alte pilde de dăruire şi conştiinţă, menite să-i asigure Liceului o tinereţe

perpetuă, care îl aduce până în clipa prezentă nu doar ca pe o importantă instituţie ce a

iradiat lumina înţelepciunii peste atâtea şi atâtea generaţii, ci şi ca pe un organism viu,

luminos, care s-a întrupat în toate aceste generaţii”.

*Ion Lazu-absolvent 1957, scriitor recunoscut în ţară şi peste hotare,

colaborator al acestei reviste, scria cu destulă mândrie în ,,Confesiunile unui L.R.G.- ist”,

despre Slatina, dar mai ales despre profesorii Liceului: ,,.........lucru pe care l-am aflat mai

târziu, dintr-o comunicare a profesorului nostru de istorie, altă eminenţă a învăţământului,

Nicole Popescu-Optaşi, faimos şi el în tot judeţul sub porecla de Pristu”, sau ,,........am

înţeles ce înseamnă să fii profesor excepţional, ce înseamnă să fii faimos în tot judeţul, pe

baza numai a minţii tale strălicite” (1).

*Marin Nicola-absolvent 1934, anul semicentenarului Liceului, spunea (4) :

,,........Pentru profesorii de liceu, am numai cuvinte de laudă: Toma Vasilescu- autorul

gramaticii latine,Traian Biju- autorul manualului de geografie,.........”.

*Profesor Ion Georgescu-absolvent 1953, aproape 13 ani director al Liceului,

scria: ,,.......Despre profesorii liceului ce să mai vorbesc, renumele multora depăşeşte cu

mult graniţele oraşului, se vorbea cu veneraţie uneori chiar cu teamă referitor la exigenţa

deosebită a unora dintre ei............”.(1).

*Cristian Dincă -absolvent 2000, absolvent al Facultăţii de Automatică şi

Calculatoare, Vienna University of Economics and Business- Executive MBA, transmitea

profesorilor şi elevilor: ,,Consider că aptitudinile profesionale şi sociale dobândite pe

parcursul liceului au reprezentat fundaţia pentru tot ceea ce am construit mai târziu. Liceul

reprezintă perioada în care ne construim ADN- ul profesional, ulterior nefăcând altceva

decât să-l multiplicăm în fiecare acţiune a noastră. Un sincer mulţumesc tuturor

profesorilor şi colegilor din ,,Radu Greceanu”” (3).

*Marius Nicolae- absolvent 2004, M.S.,University of Connecticut, USA-

2011, scria: ,,Colegiul Naţional Radu Greceanu a fost definitoriu pentru dezvoltarea mea

în plan academic şi profesional. Baza de cunoştinţe acumulate în perioada liceului a fost

extrem de relevantă în perioada facultăţii, a masteratului, în industrie, dar şi la doctorat. La

Greceanu, am avut plăcerea să învăţ de la profesionişti pe care doar acum, privind în

urmă, pot să îi apreciez cu adevărat. Recomandarea mea pentru actualii elevi este să se

bucure de această perioadă şi să înveţe cât pot de mult, deoarece, începând cu facultatea,

nu vor mai avea timp să se întoarcă la cunoştinţele fundamentale” (3).

*Profesor Oana Piţur- titulara unei catedre de limba engleză: ,,Pe muzica

semnată Phoenix, Queen sau a anilor 60 -70, dansând, cântând, bucurându-se de tinereţea

lor în CNRG, elevii acestui colegiu au scris versuri, au inventat ritmuri şi mişcări din

dragoste pentru o lume pe care şi-o doreau mai bună. La bordul ,,Corabiei Prieteniei”, în



„Trenul Tinereţii”, „Colegiul de cinci stele”, indiferent de locul obţinut, a rămas egal cu

sine, fidel jurământului scris în 1999 de un grup de elevi:

Eu cred în adevăr, frumuseţe şi libertate

Lupt pentru raţiune, prietenie şi dreptate.

Jur să respect principiile Colegiului meu.

Prin mine GRECEANU va fi tânăr mereu.” (2).

Nu pot trece mai departe fără a spune cât de mândru m-am simţit eu, în noiembrie-

decembrie 1995, când am fost primit, (eram inspector general la ISJ Olt) împreună cu

Corul „Cantata” al Liceului Pedagigic- Slatina, după o lună de „schimb de experienţă” în

Franţa, de ambasadorul României la Paris, Caius Traian Dragomir- un alt absolvent LRG,

pentru a participa la sărbătorirea zilei de 1 Decembrie.

Nu pot uita nici surpriza pe care mi-a făcut- o un fost absolvent LRG, când mi-a

lăsat o invitatie la recepţia unui hotel din Predeal, unde eram cazat, fiind în concediu.

Invitaţia,suna cam aşa: ,,Vă rog să vă prezentaţi la Cabinetul Primului Secretar, la

Comitetul Orăşenesc de Partid”. Sigur că am dat curs invitaţiei şi, surpriză, acel prim-

secretar era unul dintre absolvenţii mei, un medic destoinic, din primii mei ani de

profesorat.

Evoc în continuare un alt moment. Pe la începutul lunii iunie 2019, m-am trezit

cu un telefon, de la Victor Constantin, fost primar câteva legislaturi al comunei Curtişoara,

promoţie 1969, spunându-mi: ,,Domnule profesor, fostul meu coleg şi fostul

dumneavoastră elev, Nicolae Croitoru, vă invită la lansarea cărţii sale, vineri la ora 11 la

Biblioteca Judeţeană”. Cu Victor mă mai întâlnisem de mai multe ori, dar cu Nicu,

niciodată, deşi ştiam că a fost la UTC, la Slatina, apoi secretar cu propaganda la Capitală,

îi cunoşteam activitatea desfăşurată înainte, dar şi după Revoluţie. Închipuiţi- vă, câtă

mândrie am simţit eu, când împreună cu alţi 3- 4 absolvenţi LRG, am închinat un pahar de

vin, am depănat amintiri, după atâţia ani. Am fost deosebit de mândru că, iată, după 50 de

ani,foştii mei elevi nu m-au uitat.

După ce am trecut prin mai multe perioade istorice din viaţa mereu tânărului

Liceu „Radu Greceanu” putem trage o concluzie: întâlnirile de promoţii, de-a lungul

timpului sunt adevărate pagini de istorie în viaţa unei unităţi şcolare şi că prin mândrie se

înţelege, de regulă, un sentiment de încredere în propriile calităţi, care creează omului o

senzaţie de mulţumire, de satisfacţie, de bucurie, datorită unui succes, a unei reuşite sau a

unei victorii. Privită în sens bun, mândria este sentimentul care ne dă senzaţia de bine după

ce reuşim să îndeplinim cu succes o anumită faptă. Mândria ne ajută astfel să ne ridicăm

stima de sine şi să clădim încrederea de care avem nevoie pentru a merge mai

departe,către alte provocări.

Pentu că în această toamnă, Colegiul Naţional ,,Radu Greceanu” împlineşte

frumoasa vârstă de 135 de ani, se cuvine să facem câteva urări.

Elevilor le adresez îndemnul de a învăţa cu sârguinţă, muncind cu abnegaţie,

pentru a fi pregătiţi la exigenţele zilei, înzestraţi toţi spre a afirma identitatea neamului

nostru întru celelalte neamuri de-a lungul istoriei.

Urez profesorilor de astăzi şi de mâine ai liceului, să obţină tot mai frumoase

succese în muncă,urmând pilda dascălilor de ieri.

Urez acestei Corăbii de lumină- Liceul vieţii mele- drum bun pe mai deperte.

B I B L I O G R A F I E

1.,,File de monografie 125 de ani de la înfiinţare” -prof. Ion Ţecu, Prof. Ilie

Catană.



2. Slatina- Anuar: 1994- 2004.

3. ,,130 de ani de la înfiinţare- C.N.R.G.”-prof. Gianina Pârvu, prof. Damian

Minciu. Colegiul Naţional ,,Radu Greceanu”,

4.Anuarele Liceului ,,Radu Greceanu”,Traian Biju,1935- 1936,1936- 1937 .

5.Arhivă personală- Dumitru Nica.

6.Cartea de onoare a Liceului „Radu Greceanu”.

De la dealul Obroca până la Valea Zăbrăuțului

Ilie Dumitru

Ne-a fost dat nouă, vieţuitorii de astăzi pe acest plai strămosesc să fim

contemporani cu Centenarul Marii Uniri , aş îndrăzni să zic ,,al Marii Reuniri” pentru că

neamul românesc a avut întotdeauna limba comună , teritoriu comun , care a fost al Daciei

şi spiritualitate unică .După limba italiană ,limba română este cea mai armonioasă dintre

limbile romanice. Limba noastră mai are particularităţi dialectale care să genereze

dificultăţi de comunicare între românii din Carpaţi şi până la Dunăre.

Măreţul eveniment s-a înfăptuit prin jertfa de care au fost capabili înaintaşii

nostri.

Datoria noastră este să le păstrăm neîntinată imaginea lor de martiri ai poporului

român.

Simple şi vibrante cuvinte a încredinţat Regina Maria revistei Cultul Eroilor Nostri

care apărea după Primul Razboi Mondial, în care erau evocaţi cei ce şi-au dat viaţa pentru

tară: ,,Nu vărsaţi lacrimi pe mormintele eroilor, ci mai curând slăviţi-i în cântece, aşa ca

faima lor să rămână un ecou prin legenda

veacurilor”.

În anul Centenarului ar fi trebuit să

urmăm asiduu îndemnul reginei noastre,

să scriem despre cei care au murit în

tranşee, despre familiile lor care au

îndurat spolierea şi umilinţa

cotropitorului. Fiecare familie din

comuna Turia a trecut prin acel foc al

suferinţei .

Învăţătorul Petre Călinescu, în

scrierea sa ,,Monografia comunei Turia”

din 1942, ne-a lăsat mărturii grăitoare

despre acel calvar: soţ sau fiu plecat în

linia întai cu semnul morţii deasupra

capului, familie rămasă fără apărare, în

bătaia vântului, care a privit

neputincioasă cum curierii, slugile

nemţilor , au intrat în curte şi le-au luat

vita şi hrana de toate zilele, s-a îngrozit

această familie de ştirea că Chiriţă

Marinică , om batrân scos la rechiziţie pe

ger mare, a fost găsit mort în căruţă, în

mijlocul pădurii; că primarul Ilie Bădica, om bun şi înţelept care-i apăra de abuzurile



ocupantului, a fost bătut de catanele nemţeşti. Cu munca turienilor germarii au făcut

repede gară la Recea, ca să încarce la tren ce jefuiau.

În asemenea momente grele , poporul acesta a dovedit că nu este de mămăligă; ci are

în el o îndârjire psihica egală cu a altor popoare: a răbdat şi a sperat.

N-aş mai fi scris aceste rânduri , daca n-aş fi citit în revista Memoria Oltului şi

Romanaţilor din noiembrie 2018 , articolul intitulat ,,Mărturii din război” al preotului

Dumitru Brumuşescu, duhovnic al Regimentului 43 Infanterie din Slatina.

Acest regiment a făcut parte din grupul de armată care a acţionat în Valea Jiului.

În consemnările rămase de la Ecaterina Teodoroiu, publicate parţial în revista

Magazin Istoric, nr 8 pe 1977 apare acel traseu al regimentului: ,,Târgu Jiu- Buliga, la

graniţa cu Vulcan; apoi la Lupeni, din Lupeni la dealul Oboroca la muntii Scoruşelor.

Tot în munţii Scoruşelor am făcut cunoştinţă cu domnul maior Murat din Reg 43 inf.

Acesta m-a reţinut sfătuindu-mă să nu merg prea înainte unde vin obuzele si nenumărate

gloanţe care vestesc moartea fiecărui om. Mie fără să-mi fie teamă [după ce o ghiulea

ucise pe maiorul Murat] am mai dat ajutor la cei răniţi şi am plecat înapoi.”

In muntii Oboroca, regimentele 43 infanterie si 59 infanterie au dat lupte grele,

soldate cu mari pierderi. ,,În muntii Oboroca, furioasă luptă, unde au căzut 500 de soldaţi

români, din care 300 răniţi şi 200 morţi.

[…] Ceva mai sus de Oboroca, s-a dus iar o crâncenă luptă la care au murit 11

soldaţi şi 200 de răniţi […] 8 din Regimentul 43, bat. 3 […] sublt. Popescu Vasile, Reg.

43, mort în ziua de 12 septembrie 1916…”

În registrele de stare civilă- decedaţi, comuna Turia , pe anii 1916, 1917, 1918, se

păstrează certificatele de deces ale eroilor comunei. În aceste documente sunt depozitate

drama şi tragedia acestui moment istoric ce are unicitatea sa.

Regret că nu le-am copiat în anul 2000 când primăria mi le-a pus la dispoziţie, dar

nu m-am gândit că voi fi refuzatîn 2018 cu argumente puerile1.

Să înţeleagă tot amul, de la vlădică până la opincă, faptul că acele documente sunt

bunuri naţionale. Primăria le păstrează dar nu le sechestrează!

Primul erou al comunei a fost Dumitru Cârstea de 26 de ani, soldat al

Regimentului 43 Infanterie, căzut în luptele de la Buliga- Gorj, în ziua de 9 septembrie

1916.

Următorul erou a fost Burlan Vasile de 30 de ani, ucis în ziua de 12 septembrie

1916, tot la Buliga-Gorj. Certificatele lor de deces au fost semnate de către medical

Silovici Aurel, de către preotul Dumitru Brumuşescu din Mierleşti, de către infirmierul

Mărculescu Mihai din Brebeni şi de către Gheorghe Ion din Urluiasca-Olt.

A urmat retragerea din munţii Gorjului până în Moldova, cu lupte care urmăreau

oprirea tăvălugului inamic, confruntări soldate cu mari pierderi pentru regiment.

În Moldova, Regimentul 43 Infanterie a ajuns cu efectivul decimat, încât a fost

completat şi reorganizat, devenind Regimentul 43/59 Infanterie. Era regiment de călăraşi

cu schimbul.

Am citit în revista Cultul eroilor noştri articolul intitulat ,,Ce poate şi o femeie”,

închinat memoriei Ecaterinei Teodoroiu, şi am aflat că eroina a făcut parte din Regimentul

43/59 Infanterie2. ,,În refacere, cum regimentele s-au amestecat, Eroina de la Jiu este

trimisă în Reg. 43/59 Infanterie unde i se încredinţează comanda efectivă a unui pluton.

1 Sunt din păcate şi astăzi funcţionari care nu înţeleg că au datoria să pună la dispoziţie cercetătorilor

datele de interes istoric, invocând argumente birocratice. 2 Este şi motivul pentru care are un monument la Slatina din anul 1925. Iniţial, monumentul fusese

proiectat să se construiască la Caracal. Eroina a fost înmormântată de preotul oltean D. Brumuşescu.



Aici, prin isteţimea şi prin destoinicia ei extraordinară, prin priceperea limpede şi uşoară

a cunoştinţelor, ea dovedi şefilor ei pe cel mai desăvârşit comandant…”

Aşa se explică faptul că, în memoria ei, s-a înălţat la Slatina şi s-a dezvelit în

prezenţa Reginei Maria, statuia care imortalizează avântul în luptă al acestui symbol al

femeii române.

Aceasta a putut să facă şi o femeie: să fie ,,suflet în sufletul neamului său”.

În Moldova, regimental a luptat în apropiere de Mărăşeşti, în Valea Zăbrăuţului, la

Poiana Cârnului, la Slobozia Milu, Coţofeneşti-Putna, Pufeşti-Putna şi în alte locuri cu

tranşee.

În februarie 1917 s-a

declanşat epidemia de tifos

exantematic. Cineva a fost vinovat

de acest flagel. Dar cine?

Şapte ostaşi au fost

înmormântaţi la Slobozia Milu-

Vaslui, şaisprezece la Ciurca,

lângă Iaşi, unsprezece

înmormântaţi la Buciumi lângă

Iaşi.

Preotul D. Brumuşescu i-a

înmormântat creştineşte pe ostaşii

Regimentului 3 Olt din Slatina. A

stat lângă ei fără a se teme că

tifosul îl va secera şi pe el.

Mănescu Ioniţă, de 41 de

ani, a murit în spitalul din

Alexandria în ziua de 25

octombrie 1916; decesul a fost

constatat de către medicul Sereci;

cauza decesului- rănit în luptă.

Craiu Vasile din Buiceşti a

murit în spitalul- lagăr ungar

instalat în clădirea Liceului ,,Radu

Greceanu” din Slatina. Avea

numai 18 ani.

Murugă Radu de 19 ani a

murit la Poana Cârnului. Tot acolo

a murit şi Amza Ion.

Militaru Păun din

Zorleasca, de 38 de ani, din

Regimentul 14 Artilerie, a murit în pădurea Ţuţora, lângă Iaşi. Despre eroul Gheorghe

Măgureanu din Turia, pe monument scrie că a murit în luptele de la Jiu. În certificatul de

deces se precizează că a murit în ziua de 10 septembrie 1917 în luptele de la Valea

Zăbrăuţului- Putna. Tot acolo a murit şi Sterie Gheorghe, înmormântat în cătunul

Mănăstirea Putna.

În luptele grele din Valea Zăbrăuţului a căzut răpusă de gloanţe şi Ecaterina

Teodoroiu. Preotul Dumitru Brumuşescu a oficiat ritualul înmormântării pe o colină unde

s-ar putea să fie înmormântaţi şi Gheorghe Măgureanu şi Sterie Gheorghe.



În anul 1921, osemintele eroinei au fost exhumate şi puse în sarcofagul de la Tg.

Jiu sculptat de artista Miliţa Petraşcu. Onorul militar a fost dat de Regimentul 19 Infanterie

Caracal sub drapelul de luptă al Regimentului 43 Infanterie din Slatina.

Radu Pavel a fost rănit pe vârful Muntelui Cernica. Jianu Ion şi Popescu Stancu au

murit în luptele de pe Muntele Chiosu-Bacău. Ei au fost dintre ostaşii care au zăvorât

Pasul Oituz.

Trupurile lor sunt presărate peîntreg pământul patriei.Iată de ce este nevoie de o

carte în care să fie adunate date despre ei. Pe monumente sunt înscrise numai numele lor.

E bine, dar nu este sufficient: să se ştie din ce familie au fost, ce vârstă au avut, ce statut

social etc.

În iureşul evenimentelor, s-au petrecut şi drame şi tragedii, cum a fost situaţia

prin care a trecut sublocotenentul Ciulei din Urluiasca-Olt3, acuzat de complicitate cu

dezertorul, faptă pentru care a fost deferit Curţii Marţiale, fiind judecat şi condamnat la

moarte. Sentinţa a fost executată în ziua de 10 februarie 1917. A doua zi, 11 februarie

1917, colonelul Sturdza, fiul fostului prim-ministru D. A. Sturdza, a dezertat la nemţi. S-a

dovedit nevinovăţia sublocotenentului Ciulei, dar iremediabilul se produsese. În faţa Curţii

Marţiale, sublocotenentul Ciulei a fost apărat de către căpitanul Florian Bogdan, ardelean

din Făgădău, de lângă Reghin4. Căpitanul Fl. Bogdan a desfăşurat atunci acţiuni de

culegere de informaţii pentru armata română. Probabil că el adusese ceva date despre

trădătorul Sturdza dar n-au fost suficiente sau Curtea Marţială le-a ignorant. Între

urluiasca şi Bucureşti era oarecare diferenţă de ,,nivel”. După război, sublocotenentul

Ciulei a fost reabilitat.

Nu am găsit certificatele de deces ale bunicului meu matern Enache Călin (1870-

1917 ?) şi nici al fiului său Gheorghe Călin (1897-1917 ?). Bunicul a făcut armata la

Miliţie, iar la 46 de ani el a plecat la război împreună cu fiul său şi nu s-a mai întors.

Până în anul 1916 el cumpărase 5 hectare de pământ şi loc de casă, în anul 1892,

din moşia mănăstirească Bârca Plumbuita; s-a strămutat de la Bălteni la Bârca şi şi-a

întemeiat o gospodărie înfloritoare, în care creşteau trei fete şi trei băieţi.

În anul 1907, alături de preotul Ion Turia şi de învăţătorul Gh. Iliescu a fost

membru fondator al Băncii Populare ,,Sf. Gheorghe” din cătunul Valea Mare- Nouă,

comuna Turia. Era ştiutor de carte.

Lipsită de aportul celor doi, familia a sărăcit, stare care s-a accentuat după 1921

când a decedat Dumitra, mama orfanilor.

Pentru sufletul lor, mama mea la sărbători le împărţea ,,bucături” pe care le

,,numea”: Enache, Dumitra, Gheorghe… Atunci, eu, copil de câţiva ani, întrebam: ,,Cine

au fost?”. Şi mi se spunea: ,,Tata, mama şi fratele mieu!”. În pomelnicul familiei mele de

la Zorleasca, ei sunt trecuţi şi pomeniţi. Veşnică să le fie memoria!

Ceea ce am prezentat aici nu a fost un caz singular. Au fost familii care s-au stins

complet.

Grei au fost şi anii de după 1918, ani de refacere a familiilor şi a gospodăriilor de

către barbate infirmi şi atinşi de tuberculoză (şi pe front tuberculoza a cauzat multe decese,

acest lucru fiind consemnat în actele de deces).

Timp de şapte ani, familiile au comemorat cu lacrimi în ochi, la 10 Mai, pe eroii

lor.

Pentru a le cinsti memoria, au fost desemnate comitete conduse de preoţii Ion

Turia şi Badea Marinescu, de învăţătorii Florea Ionică, Petre Călinescu, Ion Voiculescu,

3 Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 60/februarie 2017

4 Magazin Istoric nr. 5/1975 şi nr. 4/2008.



sub conducerea cărora au fost ridicate cele două monumente, dezvelite în data de ,,21

maiu 1925”.

Pentru eroii satelor Recea şi Zorleasca, primarul Ristea Gheorghe şi Primăria

Valea Mare au ridicat în 2014 o cruce pe care sunt scrise numele celor care au luptat în

Războiul de Independenţă, în Primul Război Mondial şi în Al Doilea Război Mondial.

Am primit informaţia că familia Ene din Bârca păstrează consemnările din

războiul din 1916-1918 ale bunicului ei. Am obţinut manuscrisul şi l-am publicat în

numărul din iunie 2019 al acestei reviste.

Ştiu că şi combatantul Florea Popescu (după război fost primar al comunei) a ţinut

un asemenea jurnal de front din care a publicat ceva în revista învăţătorior din Olt. Sunt

slabe speranţele de a recupera acel jurnal.

Asemenea mărturii sunt extrem de preţioase pentru că sunt expresia trăirilor acelor

soldaţi care nu au dat înapoi, nu s-au desolidarizat de rege, nu s-au aruncat în anarhie şi au

renăscut cu speranţă din mare suferinţă.

Prin grea cumpănă a trecut ţara atunci. S-a aflat pe culmile disperării, prinsă ca

într-un cleşte.: în faţă inamicul, în spate frontal aliat debusolat de anarhie.

A fost nevoie de minţi luminate care au găsit soluţii de ieşire din situaţii ce păreau

fără ieşire. A fost nevoie de acei ostaşi care au mărşăluit până acolo unde a fost nevoie de

ei, goi, flămânzi, fără să piardă speranţa în victorie. Unii dintre ei au ajuns şi pe străzile

Budapestei, cum este Constantin Pirciulescu din Zorleasca.

Răsfoind presa de altădată

Ion D. Tîlvănoiu

Multe şi pilduitoare exemple pentru noi, cei de azi, găsim în ziarele de acum

aproape un veac. Fie că se vorbeşte despre oameni care îşi fac datoria fără a aştepta de la

nimeni vreo răsplată, fie despre profesori care se interesează de traiul elevilor şi dau

sfaturi înţelepte de îndreptare a unor greşeli- din toate avem de învăţat.

Prezentăm în continuare câteva exemple desprinse din ziarul slătinean Democraţia

Oltului care a apărut la

Slatina de la 2 decembrie

1918 până la 15 octombrie

19225 şi din revista Făclia

ce apărea la Caracal în

1922.

Ziarul slătinean

Democraţia Oltului din 15

martie 1922 inserează în

prima pagină această

scrisoare6 a profesorului

5 Democraţia Oltului încetându-şi apariţia, la 15 noiembrie 1922 apare primul număr al ziarului Gazeta

Oltului, care apare până la 1 februarie 1926 (în total 74 de numere). 6 ,,Scrisoare către părintele unui liceian”, în Democraţia Oltului din 15 martie 1922



Ion D. Ţicăloiu de la Gimnaziul Radu Greceanu din localitate, scrisoare plină de

învăţăminte şi sfaturi:

,,Nene Ioane,

Am fost alaltă sară la băiatul dumitale. Vream să văz în ce odaie stă, ce mănâncă

şi cum îşi petrece timpul când nu e la şcoală. Nu l-am găsit acasă: plecase să-şi cumpere

pâine. Până a venit el, eu m-am uitat prin casă şi- trebuie s-o ştii şi dumneata- n-am găsit

nici pic de rânduială. Gazda n-avusese grijă să-i măture odaia şi să i-o aerisească; cărţile

şi caietele băiatului, trântite în neregulă pe o masă, în casă, o fumăraie îndrăcită de gaz

(lampa la care învaţă şi scrie băiatul dumitale, are maşina stricată), şi, pe deasupra, nene

Ioane, în odaie frig ca afară.

A trecut cât ai fuma o ţigară şi a venit şi băiatul cu o bucată de pâine la subţioară.

Dela el am aflat că se hrăneşte mai mult cu pâine goală, fiindcă gazda nu e

îndatorată să-l ţie şi pe mâncare şi fiindcă dumneata întârzii regulat cu adusul

merindelor.

Când ai venit p-aci pe la liceu, ai văzut dumneata o leacă de curăţenie şi de

rânduială. Ne căznim toţi, cum Dumnezeu ştie, să facem ca copiii dumneavoastră să

pomenească ceva în şcoală. Truda noastră este însă zadarnică dacă copilul acasă, la

părinţi sau în gazdă, nu e înconjurat decât de neorânduială. Fiindcă, vezi dumneata, nene

Ioane, băiatul dumitale stă supt ochii

noştri dela 8 dimineaţa până la ziua

jumătate, în timpul celălalt, el stă acasă.

Se cheamă că-şi pregăteşte lecţiile.

Decât, sărăcuţul de el, cum o

să-şi poată vedea în tihnă şi în linişte de

datoria lui, când umblă nemâncat ca un

câine şi când stă fără foc într-o odaie

îmbâcsită de fum de lampă?

Îţi spun, nene Ioane, toate astea,

ca să le ştii, că trebuie să te hotărăşti

odată să ne ajuţi a îndrepta răul. Lasă-

ţi bucătura de la gură şi adă-o

băiatului. El trebuie să se hrănească

bine şi îndestulător, fiindcă altfel, la

şcoală, îl apucă ameţeala şi îi vine să

verse ca unui lihnit de foame. Umblă

dumneata cum dă Dumnezeu; pe el însă

îmbracă-l curat şi chivernisit, ca să nu

se simtă umilit alături de alţi băieţi

cărora părinţii le poartă de grijă. Şi nu

te pune, nene Ioane, când e vorba să-l

ţii la o gazdă ca lumea. Profesorul Ion D. Ţicăloiu (1891-1970).

Reproducere din volumul ,,Scrinul cu

amintiri”, de Adrian Săvoiu.



Băiatul dumitale trebuie să plece de la noi sănătos, învăţat şi pus pe calea binelui

şi a adevărului. Feciorul dumitale, nene Ioane, trebuie să ajungă mândria satului şi

bucuria bătrâneţelor dumitale.

Vezi însă de el! Aşa, cum îl ţii acuma, nu l-ai trimis la învăţătură ci l-ai năpăstuit,

ca să înveţe meşteşugul de a fi în viaţă un rău şi un bolnav, un nemulţumit, un răzvrătit şi

un însetat de răzbunare.

Să auzim de bine!

Ion D. Ţicăloiu, directorul Liceului Radu Greceanu”.

Această primă scrisoare, este urmată de a doua, apărută în acelaşi ziar, la 1 aprilie

1922:

,,Nene Ilie,

Înainte de Crăciun, când, venind la târg te-ai abătut pela liceu, ţi-am spus că

băiatul dumitale învaţă bine şi e cuminte. Nu ţi-am mai spus, nene Ilie, că singurul lucru

care trebuie să te puie pe gânduri e slăbiciunea lui pe care eu o pui în socoteala hrănirii

neîndestulătoare.

N-am uitat ce mi-ai răspuns atunci: ,,Vai de mine, domnule director! Aşa mă

credeţi? Păi eu îi trimit pe fieştecare săptămână păsări, ouă, brânză, mălai...”

Deunăzi am vrut să văz şi eu cum pregăteşte gazda băiatului dumitale merindele

pe care spuneai că i le trimiţi. Şi ţi-am călcat băiatul tocmai când cina.

Sorbeau, nene Ilie, pe legumite, al dumitale şi ăilalţi doi, cari şed la un loc ci el,

zamă de mămăligă dintr-un hârb de strachină. Şi altă legumă pentru seara aia nu mai

aveau!

Nene Ilie! E păcat şi e ruşine, ca un flăcău- băiatul dumitale împlineşte peste o

lună 19 ani- în clasa a IV-a de liceu, băiat de oameni cu stare, silitor şi cuminte, să se

culce cu burta plină de zamă de mămăligă, fiindcă nu i se aduce de acasă altă legumă

decât mălai!

Din zamă de mămăligă acrită cu oţet nu poate trage, nene Ilie, o făptură

omenească hrana de care are nevoie pentruca să crească şi să prinză atâta putere încât

să-i fie drag să trăiască şi să muncească.

Şi apoi, nene Ilie, cartea pe care o învaţă copilul dumitale nu face multe parale,

dacă el n-ajunge în stare să te facă şi pe dumneata să-ţi schimbi şi să-ţi îmbunătăţeşti

traiul.

Să zicem că Costică al dumitale o să isprăvească cu bine învăţătura şi o să

ajungă, pricăjit dar sănătos, ofiţer, preot, profesor, judecător ori altceva. Nene Ilie!

Ascultă-mă pe mine! Dacă, atunci, lui îi va fi ruşine şi urât de maică-sa şi de dumneata, şi

dacă nu se va mai gândi să dea prin Bărăşti nici la zile mari, să ştii că de vină este, între

altele, şi traiul rău pe care-l duceţi dumneavoastră.

Vasăzică, nene Ilie: trăiţi omeneşte! Vă păstraţi viaţa şi dragostea copiilor, care

luminează şi încălzeşte mai abitir decât toţi sorii din lume.

Gândul ăl bun să ţi-l dea Dumnezeu!

Ion D. Ţiceloiu”.



În chiar primul număr al

revistei Făclia, apărut la Caracal la 1

iunie 1922, întâlnim această

emoţionantă prezentare a faptelor

unui învăţător de seamă al

Romanaţiului din acea vreme,

învăţătorul Ioan S. Dumitrescu din

Izvoru (azi în comuna Găneasa).

Rândurile sunt semnate de Marin

Rădulescu:

,,Înainte de război, şcoala

din satul Isvorul, comuna Dranovăţ,

funcţiona într-un fost conac7. Pe

lângă ea, învăţătorul ei, colegul Ion

S. Dumitrescu îşi instalase şi un mic

atelier de fierărie, unde cu câţiva

elevi şi absolvenţi meşterea felurite

lucruri trebuincioase. Atât de

talentat la mecanică este colegul

nostru, încât reuşise să-şi

construiască singur şi un…

automobil. Venind războiul,

învăţătorul este mobilizat iar cu

ocazia invaziei inamicului localul de şcoală prefăcut în cenuşă. Liberat din lagărul de

prizonieri, Ion S. Dumitrescu îşi găseşte şcoala şi întreaga lui gospodărie distruse. În loc

ca aceasta să constituie pentru el, ca pentru atâţia alţii, un motiv de descurajare, din

contra, îl îndârjeşte şi-l hotărăşte ca să-şi clădească un alt local de şcoală, mai bun şi mai

frumos decât acel pe care îl avusese. Nu l-a îngrozit nici lipsa de bani, nici piedicile şi

împrejurările extrem de grele, ci muncind neîncetat, ceas cu ceas şi zi cu zi, a reuşit

ceeace nici autorităţile nu sunt în stare să facă, să-şi reclădească din nou şcoala, mai

mare, mai sănătoasă şi mai mândră. Astăzi, pe ruinele lăsate de duşmani, se înalţă falnic

o sală de clasă spaţioasă şi patru camere pentru diriginte. Şi ca culme a minunii, totul n-a

costat decât circa… 28 000 lei! Lucrarea al cărei architect, constructor şi de multe ori

salahor a fost colegul nostru, a început sub ocupaţia duşmană. Ajutat de un alt coleg, de

un notar inimos şi de un jandarm de ispravă, a reuşit să aibă concursul întregului sat8 şi

băneşte şi cu lucrări în natură. E o poveste întreagă cum colegul nostru a putut să obţină,

fără să dea mită, un vagon cu şiţa necesară din Muscel9 şi cum a trebuit să locuiască în

el pe tot timpul parcursului, ca şiţa să-i sosească nevătămată. Şi elevii lui au lucrat la

7 Informaţie exactă, conacul fusese donat de morarul Tudorache Sfetculescu.

8 Ni s-a păstrat un caiet în care învăţătorul a notat contribuţia în muncă pe zile a fiecărui sătean,cu

carul sau cu braţele. 9 Ioan S. Dumitrescu absolvise Şcoala Normală de la Câmpulung, promoţia 1906.

Învăţătorul Ioan S. Dumitrescu din Izvoru-

Romanaţi, fotografiat în lagărul de la Krefeld-

Germania, unde era prizonier în 1918.



reconstruirea şcoalei. Cu câtă

dragoste vor fi tras ei la rindea

scândurile pardoselii, pe care

învăţătorul lor le bătea singur la

locul cuvenit! Fapta aceasta face

indisolubilă legătură între ei şi

şcoală pe tot timpul vieţii lor.

Dacă am scris aceste

rânduri, n-am făcut-o pentru a

lăuda pe colegul I.S. Dumitrescu,

care şi-a făcut mai presus decât

datoria, căci sufletul lui bun

n-are nevoie de laudă, ci pentru

două motive:

1). Pentru a arăta

învăţătorilor că nu e de ajuns a

constata un rău sau o lipsă şi a te

văicări şi a critica. Cu puţină

inimă şi multă voinţă, cele mai

insuportabile piedici se pot

înlătura.

2). Pentru a atrage

atenţiunea autorităţilor şcolare,

ca să nu treacă cu vederea fapte

ca cea arătată mai sus. Medaliei

,,Răsplata muncii pentru

învăţământ” nicăieri nu-i şade

mai bine decât pe

pieptul colegului Ion S.

Dumitrescu.

Va fi atunci o

încurajare şi un îndemn

pentru alţi învăţători,

când vor vedea că

strădania şi sacrificiile

sunt apreciate cum se

cuvine”.

Învăţătorul Ioan S. Dumitrescu în anul 1931

Ioan S. Dumitrescu în anii maturităţii (imagini din arhiva

familiei).



Cei mai importanți preoți militari din județele Olt și Romanați care au

participat la cel de-Al Doilea Război Mondial

Dan Dumitru Anastasescu

a. Preotul căpitan în rezervă Nicolae C. Buzescu de la Regimentul 10 Infanterie

Părintele Nicolae C. Buzescu s-a născut în casa preotului Constantin Buzescu la

data de 15 octombrie 1907, în satul Corbu, județul Olt. În toamna anului 1944 a fost numit

în postul de preot militar, iar în 1945, la cererea locotenentului T. Giurău, a fost decorat cu

Ordinul Coroana României clasa a V-a în grad de cavaler, cu spadă și panglică de Virtute

Militară10

. Această avansare în grad a venit deoarece în regiunea Iablonita, unde lupte

grele, încununate de succes, au fost duse de Regimentul 10 Infanterie, preotul Nicolae

Buzescu, depășindu-și atribuțiile de părinte sufletesc al ostașilor în mijlocul cărora sta zi

și noapte, încurajându-i cu vorbe și pilde concrete, se pune în fruntea brancardierilor și

sanitarilor, dând un

prețios concurs.

Numărul răniților

sporea de la un ceas la

altul, mijloacele de

transport erau

insuficiente. Preotul

Buzescu, din proprie

inițiativă, împrumută o

căruță de la cetățenii

din Iablonita, o

conduce personal până

la poalele munților,

apoi, urcând și

coborând pantele cele

mai abrupte, înhămat

singur la sanie,

transportă răniții la

căruța pe care o conduce la postul de prim-ajutor al regimentului. În luptele duse pentru

cucerirea cotei 1.084, preotul Buzescu dovedește același spirit de inițiativă și de neobosită

participare la ajutorarea răniților11

.

b. Preotul locotenent-colonel Gheorghe N. Georgescu de la Corpul 6 Armată

Părintele Gheorghe N. Georgescu s-a născut în data de 5 decembrie 1894, în satul

Profa din județul Olt12

. A fost numit preot militar în primăvara anului 1941, iar în 1945 a

fost trimis pe front, primind în același an, pentru meritele sale, Ordinul Crucea Regina

Maria clasa a II-a, deoarece în calitate de șef al Serviciului Clerului Corpului 6 Armată în

timpul de la 8. 05. 1945 la 16. 08. 1945, a desfășurat o vie activitate pastorală în toate

localitățile unde a cantonat corpul de armată (Ceho-Slovacia și Ungaria), pe când se

10

Pr. Sergiu Grigore Popescu, op. cit., p. 231 11

Arhivele Militare ale României, fond Biroul decorații, Dosar 120, f. 134 apud Pr. Sergiu Grigore Popescu, op. cit., pp. 231-232

12 Pr. Sergiu Grigore Popescu, op. cit., p. 237

Articol închinat preotului Nicolae C. Buzescu, semnat de

Nicolae Popescu-Optaşi, apărut în ziarul Oltpress din 21

octombrie 1999



făcea deplasarea spre țară, oficiind slujbe religioase la care au participat atât ostașii

corpului de armată, cât și populația civilă. În comuna Biharia (Bihor) a resfințit biserica

creștină ortodoxă care, datorită războiului, rămăsese în părăsire, deschizând porțile

altarului pentru creștinii ortodocși ce se află în acea localitate13

.

c. Preotul căpitan Constantin I. Ionescu de la Regimentul 4 Dorobanți

Părintele C. Ionescu a văzut lumina zilei la 14 octombrie 1908 în satul Optași,

județul Olt. A fost chemat la înalta slujire de preot militar la 15 noiembrie 1940, iar un an

mai târziu a fost decorat cu Ordinul Steaua României, clasa a V-a cu spade deoarece a

căutat să aline durerile soldaților pe front, săvârșind slujbele bisericești ori de câte ori era

nevoie, mai ales în bisericile din Basarabia și Transnistria, căutând ca, prin predicile

sfinției sale și prin diferite pilde să arate ostașilor și credincioșilor dragostea și puterea lui

Dumnezeu. Părintele Ionescu a mai fost decorat și în anul 1944, iar în 1945, a primit

distincția Coroana României, clasa a IV-a cu spade, fiindcă a însoțit regimentul în toate

acțiunile din anul 1941 și până în prezent, îndeplinindu-și misiunea cu deplină conștiință,

pricepere și spirit de jertfă. A mers până în primele linii aducând luptătorilor cuvântul

bun al speranțelor și al îmbărbătării . . . La Tisalok, Asalo, Dubravy și Svol-Slatina a

executat înhumările ostașilor morți în lupte, sub focul artileriei inamice14

.

d. Preotul căpitan Traian Frangu de la Corpul I Armată, Garnizoana Caracal

La data de 21 decembrie 1941 scrie o memorie asupra activității sale desfășurate în

perioada 1 iunie-30

noiembrie 1941: Pe

ziua de 1 iunie

1941, venind ordin

ca Regimentul 19

Infanterie să fie

gata de a pleca pe

zonă, în ordinea de

bătaie am fost

încadrat la

Regimentul 19

Infanterie. Primele

15 zile de bătălie

am fost încontinuu

în regiment,

pregătind, prin

conferințe și prin

convorbiri, sufletele

ostașilor pentru

lupta ce trebuia să

înceapă. Am mărturisit și împărtășit ostașii, iar în ziua de 16 iunie 1941 am plecat din

Caracal cu batalionul I din Regimentul 19 Infanterie. Am sosit în Tecuci (Satul Nou) în

13

Arhivele Militare ale României, fond Biroul decorații, Dosar 81 B, f. 41 apud Pr. Sergiu Grigore Popescu, op. cit., p. 237

14 Arhivele Militare ale României, fond Biroul decorații, Dosar 66 B, f. 85 și 250 Est, f. 254 apud Pr.

Sergiu Grigore Popescu, op. cit., p. 237

Ziarul Romanaţul anunţa la 30 noiembrie 1941 moartea

colonelului Ilie Tânjeală (n. 1891 în comuna Berheci, Tecuci),

din 1937 comandant al Regimentului 19 Romanaţi



ziua de 21 iunie 1941, iar în ziua de 22 iunie 1941 am săvârșit Sf. Liturghie la biserica din

Satul Nou unde a luat parte și trupa. Am ținut cuvântări despre importanța războiului din

punct de vedere religios și național, îmbărbătând la luptă. . . . în comuna Leușeni -

Basarabia , am înmormântate ostașul Velea Toma, împușcat din imprudență. În ziua de 7

iulie 1941, ora 12, divizia pornește la atac, Regimentul 19 Infanterie formând rezerva. Am

pornit pe jos în mijlocul soldaților, găsindu-mă, la ora 15, în mijlocul companiei de

armament, când a început un formidabil bombardament de artilerie ce a durat până la ora

20. Mai mulți morți și răniți. Noaptea, la postul de prim-ajutor regimentar, ce se găsea pe

câmpul Tălăești și Călmățui, am dat îngrijirile necesare soldaților răniți. În ziua de 8 iulie

1941, în comuna Tălăești, am înmormântat șase ostași. În ziua de 9 iulie 1941 de la

Cărpineni ne-am întors la Tălăești, unde am mai înmormântat încă șase soldați. Noaptea,

pe la ora 1, am ajuns regimentul care înaintase până la marginea satului Sărata Galbenă.

Am urmat regimentul în zilele de 9, 10, 11, 12 și 13 iulie 1941, care înaintase până în

pădurea Sud Bozieni apoi retras. . . . În celelalte zile am vorbit ostașilor pe companii

despre necesitatea de a lupta înainte contra bolșevismului. În ziua de 9 august 1941, am

trecut, împreună cu Regimentul, Nistrul pe la Tighina, ajungând în dimineața zilei de 10

august la Tiraspol, unde am luat măsuri împreună cu medicul regimentului, pentru

îngroparea mai multor cadavre de comuniști. În Tiraspol am botezat doi copii, în ziua de

11 august. . . . Zilnic am căutat să fiu între ei, căutând a-i sfătui că cel ce rabdă până la

sfârșit, acela se va bucura. În zilele 19, 20, 21, 22 noiembrie 1941, am fost împreună cu o

delegație de 10 ofițeri la Galați, la înmormântarea fostului comandant al Regimentului19

Infanterie și al garnizoanei, colonel Ilie Tânjală. În zilele de 23, 24, 25, am vizitat

celelalte unități din garnizoană pentru aranjarea programului de activitate viitor pe

întreaga garnizoană15

.

Jurnal slătinean (II)

Ion Lazu

16 ian. 09, vineri. Îmi amintesc cum l-am mistificat pe profesorul de istorie de la Slatina,

mai exact nu eu ci colegul de clasă Octavian Rădulescu. Care a prezentat drept al său un

desen al continentului nord-american pe care eu i-l făcusem, după faimosul meu atlas

cadorisit de unchiul Gică. Dl N. Popescu-Optaşi, mai cunoscut sub porecla Pristu l-a

chemat la tablă şi l-a pus să scrie Hudson, iar Octavian s-a nimerit să scrie literele de tipar

ca mine. După ce O.R. se arătase necunoscător al acelei denumiri geografice, ceea ce ar fi

trebuit să cam ştie, dacă îl trecuse pe hartă, că doar acesta fusese rostul pedepsei date de

profesor. Dar nedumerirea liceanului putea să provină şi de la faptul că Pristu, fiind peltic,

avea mari dificultăţi să pronunţe împreună consoanele d, s – şi am încă în urechi pronunţia

lui defectuoasă – or, profesorul îşi cunoştea defectul şi s-o fi gândit că asta e explicaţia că

Rădulescu nu a înţeles ce i-a cerut. Aşa că a repetat HUDSON, şi O.R. l-a scris corect pe

tablă. Tot neconvins că elevul desenase el însuşi harta Americii, l-a lăsat să meargă la loc.

Două amănunte. Acest Octavian Rădulescu, de felul lui din Alimăneşti-Brebeni, se

pare că era cumva rudă cu Pristu. Oricum, profesorul nu l-a favorizat niciodată, ba l-a lăsat

să înţeleagă că nu e cazul să-şi facă iluzii. Din care cauză, dacă nu greşesc, Octavian n-a

15

Arhivele Militare ale României, fond Inspectoratul Clerului Militar, Dosar 286, f. 799-801 apud Pr. Sergiu Grigore Popescu, op. cit., pp. 233-237



mai rămas la noi, a făcut anul următor,

ultimul, la Bucureşti. Ne-am întâlnit pe

vremea studenţiei, apoi şi mai recent,

dar n-am trecut de discuţiile

întâmplătoare, pe stradă. După 89 îi

întâlneam semnătura prin ziare. Şi la

un moment dat am aflat că l-au prins cu

nişte falsuri, căci era jurist, şi a făcut

nişte ani de puşcărie. Nu văd nici o

legătură între micul fals de la ora de

istorie şi malversaţia din actele publice.

În urmă l-am regăsit ca notar public,

undeva în spatele Gării de Nord. Acum

trei ani, pentru revederea noastră, am

mers să-l anunţ. Cu zeci de solicitanţi

pe cap, abia am răzbit la el fără bon de

ordine. A spus din capul locului că nu

poate să vină. Fapt este că nu aparţii

unei promoţii decât dacă doreşti asta.

*

De vineri la Slatina pentru

aniversarea a 125 ani de la înfiinţarea

liceului nostru Radu Greceanu, acum

Colegiul naţional Radu Greceanu. Cu

Florin Mihăilescu în acelaşi vagon,

alături, el bine plasându-şi bagajul ca să-l

aibă tot timpul sub priviri. O taşcă grea,

căci îmi spune că vrea să scape de

multele pliante de pe când a fost profesor

în Franţa.

Ajung pe peron mai devreme şi

găsesc o bancă liberă, să citesc. Când să

mă întorc la Informaţii pentru a-l

recupera pe Florin, dau de Viorel Dianu

cu dna Eleonora, căreia i-am spus că de

fapt o cunosc, reperată cândva în parcul

Carol, iar mai des în diverele scrieri ale

soţului, care o ascunde sub diverse nume.

Ei au locuri în celălalt vagon. Cam

aglomerat până la Titu, căci faimoasa

săgeată e de fapt doar ca aspect, iar în

fapt are orar de accelerat. Florin, deranjat

de cei de pe culoar, pe care-i

îndepărtează, cică spre a conversa cu

mine, apoi intrigat de ce nu avem aer

condiţionat etc. Între toate aceste nazuri,

manii şi hachiţe de om nevricos (iar în

Ion Lazu

Nicolae Popescu-Optaşi



fapt foarte comod și temător de propria persoană),

aflu câte ceva din viaţa lui. Tatăl a lucrat la

începutul anilor 30 în Basarabia, la Cahul, chiar

s-a căsătorit cu una de pe-acolo, însă în curând

aceea a murit, sau poate doar s-au despărţit.

Revine la Slatina, tatăl lui fiind de fel din

Mihăileşti-Mărgineni; se recăsătoreşte cu mama

lui Florin, care însă era o persoană cam

năbădăioasă, cu tabineturi, cu baluri, nu s-a

potrivit cu Dl M., au divorţat după 3-4 ani, ea şi-a

pierdut urma în ţară, copilul a rămas în grija

tatălui, care s-a recăsătorit a treia oară cu o fată din

vecini, stăteau deasupra prefecturii, în casă

construită de tatăl lui Florin, peste drum era

cârciuna „la Haită”. Florin s-a îndepărtat şi el de

mama lui naturală. Iar cea adoptivă era una dintre

nepoatele Ecaterinei Bălăcioiu, soţia lui Eugen

Lovinescu, fată de boieri dinspre Craiova, satul

Cruşeţu. Tatăl lui Florin, devenit apoi procuror al

Slatinei, era prieten cu Eugen Ionescu. Are două fotografii cu tatăl lui şi cu Eugen Ionescu,

care a făcut armata la 3 Olt. În 1946, Pătrăşcanu i-a dat jos pe procurorii precum Luca

Mihăilescu, el a trecut în avocatură unde a făcut bani buni, apoi a fost închis, poate vreo

doi ani, administrativ, fără condamnare deci. I-au promis solemn că nu-l demolează.

Totuşi l-au demolat, i-au dat o despăgubire infimă. A trebuit să se îndatoreze pentru

cumpărarea unei garsoniere la bloc şi din aceste supărări şi umilinţe s-a stins prin 75,

născut fiind în acelaşi an cu mama, deci în 1906.

Îmi mai dă amănunte despre unchi de-ai lui, prieteni buni cu Eugen Ionescu. Şi

despre faptul că avea o verişoară care stătea în gazdă în casa unde locuia familia E.

Lovinescu şi că acelei fete el îi făcea dese vizite, văzând acolo mulţime de cărţi, care între

timp s-au cam pierdut. E. Lovinescu locuise acolo unde eu știu, în imobilul din fața

Dreptului, în stânga intrării, la etajul I.

Din gara Slatina, unde pe Florin îl aşteaptă un nepot care îl va duce acasă cu

taxiul, o iau spre Vila pe jos, trotuare lipsă, aspect dezolant spre marele combinat; ajung la

casa părintească, acolo la poartă pâlcuri de codiţa şoricelului, în curte fânul până la

genunchi, liliacul a ocupat o treime din curte, spre grădină fânul înalt, cu flori violet şi

împestriţat cu maci de foc, doi nuci care s-au lăţit cât e grădina; nici o posibilitate să intru

în casă; merg peste drum, strig la Filica, iese: am venit cu lumânare pentru Mărin Stoica,

al Doinei? Nu, dar când a murit? Ieri, iar mâine îl îngroapă; Filica e plină pe mâini şi pe

picioare pînă la genunchi de plăgi şi zone înroşite vinete, o mănâncă groaznic, zice că de

vreo 10 zile, poate de la medicamente. Dar aflu că a intrat în vie, deci s-ar putea să fie o

alergie la polenul de vie, în condiţii de udătură. Nu are chei de la noi, le are soacra

Veronicăi, care lucrează ca bucătăreasă la Vila. Mai vine pe-aici, cu un amant miliţian, dar

spre ea nu se uită. Să întreb de chei şi la cei din spate. Merg şi la vecinii din spate, adunaţi

la o masă la umbră, câinele mă latră din ţarcul lui; nu au cheia; merg cu un alt vecin la noi,

încercăm la uşa din faţă, la fereastră, nu reuşim; ar trebui o spargere, să schimbăm apoi

butucul şi să punem o nouă yală. Dar să o caut pe Dida la Vila. Să-i iau cheia, că aduce

bărbaţi. Eu: Nici nu mă gândesc, ce aveţi cu biata femeie? Dacă soţul e la pat de ani şi

ani... sunteţi geloşi? Dacă poţi, fă-i şi dta bucuria. Că peste vreo zece ani nu se va mai

O lucrare de referinţă a criticului

literar slătinean Florin Mihăilescu



pune problema. Se cam miră de

atitudinea mea. Vecinul gelos, care

mă cunoaşte dar nu şi eu pe el, mă

duce cu maşina la Vila, ambianţă

total nouă, de fapt cu totul alt imobil,

altă repartizare, proprietar un ins din

Slătioara; Dida nu e de serviciu,

barmăniţa rotofeie, ocheşică, dată cu

smacuri, îmi face numărul de mobil,

vorbesc cu soacra Veronicăi, promite

să aducă cheile la ora 18 când vine la

serviciu. Revenim acasă, iau

sarsanalele. Plec pe strada Oituz, pe

jos, spre oraş. Ajung la catedrală,

acolo dibui un restaurant Dolce vita,

doar o masă ocupată, poate nişte

antreprenori din Craiova, care îşi

şmotruiesc subalternii pe mobil;

mănânc o friptură de pui şi merg spre liceu.

Soare, teii majestuoşi de la intrarea în liceu. Pe o bancă de lângă bustul lui RG, 2-3

persoane, se ridică o tânără suplă, elegantă, crede că sunt dl Ion Lazu, zic: Aşa şi este. Ea

e Magdalena Gagiu, deci fiica prietenului Aurel Gagiu, stins prea curând. Ne mirăm

amândoi, eu de felul cum arată, căci o văzusem copiliţă, ea că am albit de tot. Numai barba

mi-a albit, zic, în rest sunt

încă verde... Mă conduce la

cancelarie, unde deja este

Florin, cu ambii directori,

oameni amabili, ne dau câte

un dosar cu monografia

liceului, un album cu

fotografii ale vechilor clădiri

din oraş, făcute de elevi ai

cercului foto din liceu. Îmi

place, mă interesează. O

insignă aniversară, o medalie

jubiliară, alte pliante,

programul, o revistă de

poezii ale elevilor. Merg de

acolo la etaj, în sala de şedinţe, unde Caius şi alţi doi academicieni medicali Leonida

Gherasim şi Octavian Popescu, susţinuseră o sesiune despre medicină-biologie-genetică,

foarte interesantă, sala festivă plină, se pun întrebări la obiect, lume avizată, reacţionând

prompt. În sală şi un poet editor local, gras, smead, cunoscut mie, Smedescu, bucuros de

revedere. Revenim jos la direcţie, mai vorbim, aflăm că ne aşteaptă o echipă de la TV

Craiova, iau interviuri directorului adjunct I. Catană, lui Florin, mie, atunci apare Caius şi

Leonida Gherasim, Caius făcând referire de 2-3 ori şi la ce deja spusesem eu. Dar am

întârziat, pe al doilea medic îl lăsăm vorbind; vedem şi muzeul liceului, Smedescu a cedat

o ediţie Eminescu cu planşe de Truţă, pe coli cât un ziar, imense, somptuos, scos în doar

150 exemplare, impresionant. Iar la ora 18 începe serata literară: La serată, sala de

Ziaristul slătinean Aurel Gagiu

Academicianul Leonida Gherasim



asemenea

plină, Florin,

în deschidere,

eu destul de la

obiect şi

convingător,

apoi Viorel

Dianu, fost

profesor aici şi

Caius, care

venise şi el, cu

cei doi

academicieni.

Scriu dedicaţii

pe vreo 3 cărţi dăruite bibliotecii liceului, o sală sigilată pe vremea mea. Se apropie o

profesoară, nişte profesoare, le-am produs o intensă emoţie etc.

Plecăm cu maşina lui Caius şi a unei dne profesoare care ne conduce la o terasă, e

plasată lângă restaurantul lui Ilie Mărgărit -, a doua zi aveam să aflu că e tot a lui, îi părea

rău că nu l-am prevenit, să fi aranjat ceva... Stăm vreo oră la vorbe, apoi Florin se grăbeşte

spre rudele lui, Caius nu vrea să-l ducă cu maşina, precum că şoferul nu cunoaşte oraşul.

Florin pleacă pe jos, a doua zi avea să-mi spună că a luat-o greşit, a ajuns la biserica din

vale, a trebuit să se întoarcă etc. La terasă ceruse o bere fără alcool, mereu fricos, grijuliu

cu ce mănâncă, bea, unde se plasează etc. refuzând să-şi dea jos pălăriuţa, deşi Caius îl

ironiza nemilos. A avut un lipom pe tâmplă, s-a operat, medicul l-a prevenit să se ferească

de razele solare etc. Pleacă.

Mai stau cu Caius încă

vreo oră, îi spun de succesele

Lidiei, de faptul că Andrei şi-a

pierdut slujba şi trăim din pensia

mea. Cât e? 27 de milioane. Cam

şocat amicul meu. Ne despărţim

la maşina lui, care îl aştepta în

parcare. Apoi o iau pe jos spre

Pârliţi. La Vila recuperez cheia,

soacra spunându-mi diverse

poveşti înduioşetoare. Soţul ei e

la pat de ani de zile, ea ţine la

Veronică de parcă e fiica ei etc.

Ajung acasă spre ora 10,

deschid, acolo un aer cumplit, nu

doar stătut, ci cu miros groaznic

de mucegai, aşa că las deschise

geamuri şi uşi şi tot aşa, cu

perdelele date în lături câteva ore

până adorm, închizând doar uşa,

deşi mă atacau ţânţarii. Visez că

vina soacra cu încă o femeie şi

vor să intre în casă pe motiv de

Octavian Popescu, Gianina Pârvu (director), acad, Leonida Gherasim

în amfiteatrul Liceului Radu Greceanu (iunie 2016)

Viorel Dianu



amor. Vis ce se reia de două trei ori.

Mă trezesc pe la 5:30, se mijea de

ziuă, peretele lui Voiculeţ înbujorat;

adorm din nou până spre 7.

Dimineaţa trec pe la vecini să pun o

lumânare lui Marin Dincă, bunul şi

ultimul prieten al lui Gelu, după ce

l-a pierdut pe Goe. 68 de ani, un

accident cerebral, fără să fi suferit

înainte, om calm, blajin, neagresiv.

Vorbesc cu vecinele, una mă

întreabă dacă n-am fost de curând

prin Slatina, m-a văzut cineva. Da,

pentru acte de deces de la Primărie,

în vederea unor despăgubiri pentru basarabeni, amânate la calende...

*

Coborâm în sala amfiteatru, o revăd cu emoţie, aici am văzut filmul Vagabondul,

îi spun lui Caius, care nu-şi mai aminteşte acest eveniment şocant pe-atunci, clasa a X a

probabil. Şi în general se miră cum de-mi amintesc atâtea lucruri, îi spun, spre încurajare:

eu îmi amintesc ce nu-ţi aminteşti tu, şi invers, e simplu. Tot aici am văzut spectacolul

jucat de profesorii noştri cu O scrisoare pierdută - scenă pe care o evocasem în încheierea

seratei literare. Conu

Trahanache- Câlniceanu,

Caţavencu- DNB, Gh.

Unghreanu- Agamiţă

Dandanache, coana

Zoiţica- dna Rodica

Ţarălungă de geografie

etc., iar figuranţi diverşi

colegi de-ai noştri, lucru de

care nu-mi mai aduceam

aminte, îl precizează Caius,

care se vădeşte că are o

părere mult mai bună

despre viaţa culturală a

urbei de pe-atunci.

Scaunele din marea sală au

câte un nume, în ordinea

promoţiilor, semn de mare

atenție din partea

organizatorilor; ne luăm

locul, între timp apare şi

Titi Vătăşescu, care de

dimineaţă îmi telefonase de pe drum, grăbit să ajungă la 9, dar i-am precizat că întâlnirea

începe doar la 10. Caius, eu, Andreiţă, Vătăşescu, iar Florin mai în faţă, Mărgărit la

capătul rândului. Deschide directorul Ţecu, apoi dintre promoţii începem cu 1934, un

domn Năstase, mărunţel însă nu pierit-pierdut, la 94 de ani, fost şef de promoţie, om

coerent, despre care aflu că are o fundaţie culturală şi acordă nişte burse de studii elevilor

Caius Traian Dragomir

Viorel Dianu şi Ioan Smedescu



eminenţi. Apoi un avocat din Piteşti, încă în formă,

însă cam locvace. Leonida Gherasim, Florin

Mihăilescu, Ioan Paul Ghica, medic slătinean, cu o

promoţie mai mare ca mine, Caius, Vătăşescu,

cineva în numele lui Jean Lupu, compozitorul şi

dirijorul, un prof. univ. Pană de la Cluj, iar în sală se

află 25 de participanţi din promoţia 59, care tot astăzi

îşi serbează semicentenarul de la absolvire. Un poet-

epigramist plasează cu mare succes trei epigrame,

una lui Titi care ar putea veni primar la Cherleşti, şi

ultima despre următoarea aniversare: Şi am să viu

de-oi mai fi viu. Aplauze deplin meritate, umorul

bun nu-i de colea...

(Întrerup aici relatarea, am făcut un somn

zdravăn, în timp ce Lidia s-a dus singură la

Mogoşoaia; m-am sculat şi am căutat pe net, nimic

interesant, au revenit A. şi Soţia din parcul IOR,

făcut doar pe jumătate, fiind prea cald. )

Merg la bucătărie, fiindu-mi cam foame,

sună mobilul, ridic, când colo recunosc glasul lui Titi Vătăşescu, cerându-şi scuze pentru

deranj, dar a citit deja trei capitole din cartea ce i-am dat, Himera, desigur, şi a cam plâns,

i-a citit Doinei cu voce tare şi amândoi au plâns, ea are probleme etc. Da, zice, te-am

deranjat acum, ca să-ţi spun aceste lucruri. Eu par un dur, ca atare ţi-am spus că nu mai

citesc astfel de cărţi, că mă preocupă doar marile probleme de istorie, însă sunt dur doar pe

dinafară, de fapt sunt un om slab, aşa că m-ai dat gata cu drama pe care o prezinţi, tot ca în

Veneticii, dar cu o putere nouă. Mă simt cu adevărat vinovat că nu am trăit drama ta şi că

nici nu i-am dat atenţie, din afară, dar tu prezinţi lucrurile cu atâta forţă, ai o înţelegere

teribilă, o bunătate, o cumsecădenie, de fapt tu eşti geniul nostru, noi eram acolo, nişte

elevi mai buni la matematică, la cine ştie ce materii, dar tu ai văzut şi ai înţeles şi cu

blândeţea şi cumsecădenia şi generozitatea ta ai pătruns în profunzimea chestiunilor de

viaţă. Am citit cu glas tare primele trei capitole şi am cam lăcrimat, aşa că am să citesc

mai departe partitura ta impresionantă, te rog să mă ierţi că am dat acest telefon, la o oră

poate nepotrivită, dar am vrut să ştii că m-ai emoţionat până la lacrimi. Am să citesc mai

departe. Etc. Iar eu, excedat, îi spuneam că nu m-a deranjat, că îmi face plăcere că m-a

sunat, că la Slatina am adus un singur exemplar din Himera, cel hărăzit lui, pentru care am

o simpatie cu totul specială. Că da, e vorba de drama noastră de basarabeni, dar şi de

valorile umane indestructibile; că da, aici am reluat, la locul cuvenit, tema din Veneticii,

însă acum la persoana întâi, cu ton confesiv, ca să fac explicite lucrurile pe care le-am trăit

şi gândit. Că vreau să ne vedem când revine în Bucureşti, sunt interesat să fim mai

apropiaţi, să ne cunoaştem mai bine, ca oameni adevăraţi şi de ispravă. În acest ton se şi

încheie convorbirea noastră. Să ne revedem cu drag atunci când revine în Bucureşti.

Ce să zic, o extraordinară surpriză!, care pune lucrurile într-o poziţie nouă, poate

cea reală; căci iată, se găseşte cineva, şi nu amicul Florin, cu care am schimbat atâtea cărţi,

dar care s-a dovedit că n-a citit Himera, căci nu ştia paragraful cu Tatiana Ionescu, şi

despre care am adus vorba cînd am trecut pe lângă Casa Oştirii, întrebându-l dacă ştie

amănunte şi dacă are detalii neştiute mie. Aflu că a fost vorba despre o pereche care se

iubea, el colonel, ea frumoasă, temperamentoasă, romantică şi pentru că soţia nu voia să

divorţeze, având şi copii, cei doi au hotărât să se sinucidă, i-au găsit împuşcaţi în patul

Anton Vătăşescu



unde se iubeau uneori, la câteva case de Casa oştirii, unde eu crezusem că au fost depuşi,

de fapt cu câteva case mai încolo. A vuit oraşul vreo săptămână, zice Florin. Apoi toţi i-au

uitat, s-au ocupat cu de-ale vieţii. Numai eu, zic, n-am uitat şi le-am evocat tragedia

maierlingiană la 57 de ani de la desfăşurarea ei. Iar Florin îmi spunea, ca scuză, că uneori

pune cărţile preţioase

de-o parte, să le

citească în momente

privilegiate, aşa se

face că uneori nu mai

apucă să le citească în

timp util. Deci şi cu

cartea mea Himera

literaturii s-a

întâmplat la fel.

Posibil ca nici Florin,

din motive diferite de

ale lui Caius, nu mi-a

citit decât Scenele,

dacă le va fi citit şi pe

acelea, cum susţine.

*

Dar să revin pe scurt la relatarea

celei de a doua zile: Spiciurile celor din

diferite promoţii, apoi ne adunăm în careu,

unde are loc un prea lung Te deum, trei

preoţi, care de altfel se grăbeau, căci au

planificate destule acţiuni într-o sâmbătă

de Rusalii, în duminica următoare. Noi

stând în soare, iar unii pe la umbra zidului,

iar la un moment dat ne-am retras cu toţii

sub umbra meselor pe care fuseseră aduse

gustările tip bufet suedez, prea multe, din

care la acea oră şi pe marea căldură de

afară nu-ţi prea venea să te înfrupţi. Florin

din nou foarte grijuliu unde se plasează,

obţine nişte locuri pe o bancă la umbra

zidului, ne aşezăm acolo, mâncăm, vorbim,

propun să ieşim undeva la o bere, căci nu

dădeau decât vin şi apă şi de toate sucurile,

dar n-am luat decât apă. Titi şi alţi cîţiva,

Mărgarit, doctorul Nicu Mihail, Caius, se

adunaseră pe coridor, unde Titi şi-a scos

pipa şi avea aerul unui businesman yankeu,

învăluit în trâmbe de fum, dar deja luase

două pahare de vin şi asta se simţea, căci

se vede că la 70 de ani nu mai eşti zmeul

de la 35-45 de ani. Un dentist, frate mai

mare cu Corneliu Ionescu, colegul nostru

Ioan Smedescu şi Ion Andreiţă la Perieţi (2019). În spate, prof.

Mihai Barbu împreună cu nepoatele sale



pictor de la Iaşi, scos din învăţământ la evenimente, deşi pe nedrept, mi se ataşază. Omul

meu, el însuşi dat afară din liceu, terminându-l la seral sau altfel, apoi dat afară şi din

facultate şi aşa mereu, cu tinicheaua de coadă, căci tatăl lui învăţător fusese membru

ţărănist, declarat de el, la sugestia unui profesor cumsecade: simpatizant. Şi multe avea de

povestit acest domn despre profesorii noştri, cu deosebire despre Mustaţă, pe care pe

nedrept unii îl prezintă ca o sperietoare a liceului şi a elevilor în general, însă om cu inimă

bună de fapt. Mă răzleţesc de Caius, căci stătusem cu Dianu şi Florin, acesta se duce de

mai multe ori să aranjeze ieşirea la o bere, apoi conchide că nu mai e timp, se apropiase

ora 14, când trebuia să înceapă sesiunea de comunicări. Ies totuşi cu Caius spre răscrucea

de la Invalidu, dar cele două bistrouri la care încercăm sunt închise, semn că aceşti patroni

nu ştiu să facă negoţ. Revenim, intrăm în sală, încep comunicările, dar sala cam prea

goală, între timp se mai adună câţiva: Dl Năstase promoţie 34, altcineva, un domn Neagu,

care ne arată evoluţia economică a lumii pe moment şi în 2026, evidenţiind o rearanjare

drastică a primelor 15 ţări puternice economic în lume, pe criteriul PIB. De la SUA,

Japonia, Germania etc, se va ajunge la China, India, SUA, Indonezia, Kenia, Mexic, într-o

ordine pe care mi-am notat-o undeva. Toate estimările numai pe bază de evoluţia PIB-ului

în fiecare ţară. Gherasim, Popescu, Caius, Pană, iar Florin ultimul, vorbind liber şi lăsând

liceului textul de 8 pagini dactilo, dacă vor scoate o carte cu aceste texte. Intru cu Florin la

director, recuperez mapa pentru Andreiţă, iar Florin cere secretarei un dosar să pună fără

risc diploma lui şi pe-a lui Mincu, care şi-a fracturat cotul şi n-a mai venit la manifestări -,

să se uite de sus la toată lumea, el, cel mai cel din ţară şi din Italia. Îl conduc pe jos pe

Florin până la colţul străzii Protopopescu, unde stau rudele lui, eu merg înapoi spre parcul

de la Prefectură, acum devenită Muzeul Oraşului, cu o privire emoţionată spre fereastra de

la etaj unde lucrau cei de la proiectări, Rodica M. Dar ce emoţie!

Caut o bancă să-l pot avea sub priviri pe Ionesco, dar în curând se aşază la celălalt

capăt un domn cam filfizon, limbut, la vreo 50 de ani, cam ca Dorian Gray, frumos cu

dinadins, ochi verzi, însă se dovedeşte cam beat şi cu dinţi lipsă în faţă, semn că nu are

control asupra vieţii sale. Se bagă în vorbă, tot cerându-şi scuze: cărţile sunt grele,

tineretul nu mai citeşte, nu dă importanţă, nu are habar cine este Eugen Ionescu. Îi spun eu

multe despre. Vorbim despre fotografii, a lucrat şi el cu Smena, cu Zorki E, filme alb-

negru etc, are un laborator cu aparate de la ruşi. Dar o dă mereu pe smiorcăileli, mama lui

e la pat de câţiva ani, soţia medic a divorţat, etc. El a fost ofiţer, a lucrat pe la Arad, a fost

geodez etc. Dar a decăzut. Şi cine să-l mai angajeze pe el, la 53 de ani, când e criză, când

tinerii nu găsesc de lucru?! Îi spun: la muncă, orice muncă e onorantă, să-ţi câştigi pâinea

în sudoarea frunţii, în fiecare zi a vieţii tale, şi religia, credinţa, mersul la biserică. Să

recâştige încrederea în sine, să înţeleagă că asta chiar merită, să devii-redevii un om

adevărat, care merge cu fruntea sus. Să renunţe definitiv la alcool care nu rezolvă nimic, e

buimăceală, e pierderea frânei de la bicicletă, nu mai poţi ţine nimic sub control. La

despărţire spune că de mult dorea să aibă o astfel de discuţie.

Pe altă bancă îl văd pe colegul de clasă de liceu Olaru, schimbăm câteva fraze, ar

vrea să cumpere şi el albumul scos de Liceu la aniversare. Merg la fosta casă a pionierilor,

era deja trecut de 18, dar nu venise chiar nimeni, iar cei din promoţia 59 combăteau în altă

sală. Caut un plasament mai convenabil, fiind vorba de 4 mese lungi, afară, de ambele

părţi ale unui bazin cu apă, însă totul în soarele ce stătea să coboare după clădiri, să apună.

Vine directorul adj. Catană, apoi şi Florin, îi alesesem locul cel mai convenabil, dar el

preferă pe cel unde deja se aranjase Catană, reţinând locuri şi pentru directorul Ţecu, cu

soţia şi fiul. Însă Florin se plasează fără păs acolo, deşi îi spusesem că soarele se va muta

în curând. La care Catană se mută pe cealată parte a bazinului, ceea ce lui Florin nu-i



spune nimic. Când vine el cu hachiţele lui ridicole, toţi trebuie să se dea de-o parte.

Egoism extrem, lipsă de fair-play. Apoi vine Smedescu cu soţia, prof. univ de la Cluj

Pană, acad. Octavian Popescu, de fel din Curtişoara, comuna vecină cu noi din Sărăceşti,

un om de mare delicateţe, dar şi foarte destupat la minte. Şi mai târziu doctorul Nicolae

Mihail, care se aşază sau ajunge mai târziu lângă mine şi ne spune despre plecarea lui cu

soţia şi cei trei copii în Germania, acum 32 de ani. Era medic şef la spitalul judeţean, un

doctor prestigios, faimos pentru că nu lua bani de la nimeni. Îi spun că undeva în jurnalul

meu am notat plecarea lui, şocul pentru tot oraşul. Ne-am văzut cîndva? Nu crede. Atunci

am scris din auzite. Care e povestea? Începe să spună. Eu îl previn: Vorbiţi în faţa unui

prozator, s-ar putea să mă folosesc de cele spuse de dvs. Nu-l sperie asta. Are multe

scrieri. Poate le va face publice. A rămas cu ai lui în Germania, dar încă din prima noapte

a primit un telefon, nu ştie dacă din ţară sau de acolo: Să nu ceară azil politic, altfel va fi

împuşcat cu toţi ai lui. Nu a cerut azil politic, dar astfel a renunţat la toate avantajele

pentru refugiaţii politici. A trebuit să se mobilizeze. Dar ştiaţi ceva germană? Nici o

boabă, dar timp de 3 luni s-a încuiat în fiecare noapte, nimeni nu avea acces, a învăţat cu

disperare, după 3 luni putea ţine o prelegere în germană. A început să trimită scrisori.

Cutare, medic şef etc, specialitatea, dar încă din prima zi i se răspundea că nu au locuri.

Nu l-a consiliat nimeni, dar singur a schimbat foaia. A dat telefoane, îl întrebau ce şi cum,

el a spus: Nu aşa, eu trebuie să vin personal la clinica dvs şi să mă conving că aveţi toate

înlesnirile tehnice, aparatură etc. S-a dus la un spital particular, l-au luat direct la vizita de

dimineaţă...

*

8 iunie 09. Continuare Slatina: Uitasem un aspect interesant. În al doilea scaun din

dreapta primului rând al amfiteatrului, după o profesoară tot foarte vârstnică dar al cărui

nume, pomenit de mai multe ori de vorbitori, nu-l ştiu cu precizie, poate dna Matache sau

altfel, se afla dna profesoară Maria Ungureanu, poreclită de noi Sulfamida, pentru că şi la

tinereţe era slăbuţă, palidă, parcă devitalizată. A luat şi ea cuvântul, mai exact directorul

s-a dus cu microfonul la scaunul ei, dna Ungureanu s-a ridicat în picioare şi s-a întors spre

sală, apoi a vorbit suficient de mult şi coerent, spunând că datorită vârstei şi a vremii

călduroase a ezitat să vină sau nu, de teamă ca să nu ne facă vreo neplăcere. A spus lucruri

cumpănite, a evocat una dintre acţiunile ei, afară de încurajarea tinerelor talente, de

cenaclul literar etc.: faptul că la serbarea promoţiei 75, cu clasa la care era dirigintă a

imaginat un spectacol sub forma unui vapor care pornea să înfrunte valurile mării,

materializate pe scenă printr-un material textil pe care aerul îl făcea să vălurească. După

spiciul său, Caius a trecut pe la dna U. şi i-a sărutat mâna, apoi a venit la locul lui şi mi-a

şoptit: Cred că nu m-a recunoscut, căci se pare că dna profesoară nu dăduse nici un semn

că l-ar fi identificat. Însă în momentul când am părăsit sala ca să mergem la Te deum,

m-am prezentat şi eu dnei Ungureanu, acum însoţită de fiica ei Flavia, pe care nu o

văzusem vreodată şi m-a surprins prin faptul că seamănă teribil cu dl profesor Gh. U.:

ochii, faţa, părul, statura, gesturile, o copie de o fidelitate izbitoare. Dna Ungureanu

imediat mi s-a adresat pe nume, s-a declarat mulţumită că am abordat-o şi a spus: Poate

eşti chiar supărat pe mine că la o lansare a dumitale nu am putut să vin, deoarece aveam pe

cineva venit din ţară şi trebuia să fim împreună. Eu: Dna profesoară, o lansare de carte nu

este decât ceva întâmplător, or în cazuri de acestea, care nu sunt o urgenţă, vine cine poate,

nu cine vrea, aşa că nu numai că nu m-am supărat şi nici n-aş fi avut cum s-o fac, dar

m-am gândit întotdeauna cu mult respect la Dvs etc. Şi am mers pe coridoare, ţinând-o de

mână până la ieşirea în zona careului, unde altcineva a intrat în vorbă cu dânsa şi eu m-am

retras, nu înainte de a-i fi spus că n-am îndrăznit să o deranjez în ultima vreme, iar dânsa



mi-a precizat că mă poate primi oricând, cu mare plăcere. Mai apoi am zărit-o, susţinută

de Flavia, în careul însorit, unde se ţinea Te Deumul. Adevărul este că atunci s-au găsit

imediat câţiva amici dornici să ia cuvântul la lansarea volumului meu de poezii.

Iar în privinţa lui Caius, deduc că relaţiile lui cu prof. Ungureanu erau îngheţate,

acela având opţiuni politice diferite, cu Alianţa şi Partidul civic, sau şi din alte motive nu

se simpatizau reciproc, poate din cauza modului arogant de a se purta al lui Caius. Îmi

amintesc a fi încercat să li-l vorbesc de bine, cu toate că nici mie nu mi-au căzut bine

opţiunile lui politice. Sincer să fiu, chiar şi acum sunt sigur că simpatiile amicului se

îndreaptă către partidul majoritar, recte PSD, unde din ce i-a spus lui Florin nu mai

cotizează de un timp. Explicaţia lui, dacă i-ai cere-o, ar fi desigur aceasta: dragul meu,

dacă te bagi în treaba asta, atunci măcar să te plasezi undeva unde se fac jocurile, nu unde

asişti cum alţii îşi împart tortul. Ce a ţinut să-mi spună şi de data asta a fost că el cu ai lui

locuiesc tot în apartamentul de la bloc unde îl ştiam şi acum 40 de ani, pe vremea

Ciuruitului.

Revenind la serata de la Paradisul, fosta casă a pionierilor, acum drastic renovată,

am apucat să vorbesc mai mult cu doctorul Mihail, care mi-a povestit aventura sa

germană. L-au luat direct în vizită prin saloane, şi în primul salon a văzut o femeie care

stătea în fund pe pat, cu obrazul drept foarte înroşit. Îmi daţi voie să o consult eu? Da.

I-am luat pulsul, 120, mâna îi era fierbinte, mi-am adus aminte ce m-a învăţat profesorul

Haţieganu şi am spus: Are... la plămânul drept. Au trimis-o la raze şi s-a dovedit că aveam

dreptate: plămânul drept uriaş, inflamat. Imediat tratament şi a fost recuperată. Iar medicul

care se ocupase de pacientă în cele 8 zile de când era internată a fost îndată concediat. În

următorul salon a cerut să consulte o altă pacientă: avea pleurezie, apă la plămâni, am

ascultat-o cu stetoscopul, am ciocănit-o, apoi, tot după ce învăţasem de la Haţeganu am

cerut o monedă de o marcă. S-au uitat unii la alţii medicii din suită, mi-au dat o monedă,

am pus-o pe torace, am ciocănit în ea, am ascultat şi le-am spus. Are 1500 ml lichid. Au

dispus să se aducă aparatura, să-i fac puncţia, dar ce aparate aveau! La noi te chinuieşti cu

seringa, tragi, mai bagi şi aer, mai astupi gaura cu degetul etc, acolo aparat de puncţie cu

pompă absorbantă. A făcut o anestezie locală, a introdus acul la meserie, pacienta se mira:

Nu am simţit nimic... Când s-au înregistrat cele 1500 ml, am spus gata! Directorul a

preluat aparatul, a mai dat câteva înţepături dar n-a mai reuşit să scoată nici un mililitru. În

aceeazi tură mi-au dat să completez formularele contractului de angajare, dar nu oricum, ci

cu 5000 de mărci RFG. Asta, le spun celorlalţi care ascultau povestea, era suma cu care în

RFG la acel moment puteai să cumperi două Dacii. Mai erau în acea clinică particulară

încă 15 medici, toţi stagiari, anume ca să-i plătească mai puţin, cu 1500 mărci deci. Şi

medicul român transfug N. Mihail îi învăţa de zor. Dar se pomeneşte peste câteva

săptămâni că-l cheamă patronul, mai avea alte 11 clinici particulare prin Germania, dar şi

cazinouri, de unde îi veneau banii cei mulţi, el fiind unul dintre cei mai bogaţi oameni din

Germania - îi arată o reclamaţie semnată de toţi cei 15 medici stagiari, precum că nu ştie

limba, nu cunoaşte aparatele, nu... în fine, pe câteva pagini, tot învinuiri pe care nu le

puteai demonta pe loc. Ia uită-te ce au făcut porcii ăştia, i s-a adresat patronul. Ce e de

făcut? Să o ia de la capăt, cu solicitările? S-a hotărât şi i-a propus astfel. Nu e nimic, am să

lucrez în locul tuturor celor 15 reclamanţi. Şi aşa a făcut. Iar în următorii doi ani toţi cei 15

şi-au dat demisia, au plecat la alte clinici, ruşinaţi de ticăloşia pe care o făcuseră. Cândva,

la urgenţă, vine o doamnă în vârstă, el îi depistează boala, o scoate din criză, ea vrea să-i

dea 100 mărci, el refuză: Nu pot să fac acest lucru. Dar de ce? Doar dvs nu sunteţi obligaţi

să primiţi urgenţe? Şi a aflat apoi că era vorba de mama directorului. Nu au comentat

niciodată această scenă. Însă aşa sunt nemţii, nu comunică. Iar peste 5 ani a plecat el însuşi



la altă clinică particulară, cu 8750 mărci pe lună. Dacă ar fi avut un bun sfătuitor financiar,

altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile, dar nu a manevrat cum trebuie, se împrumutase sume

imense, de la colegi medici, fără dobândă, pentru a-şi cumpăra o casă. Mai plăteşte şi

acum rate. Dacă ar veni în România, ar fi muritor de foame, pentru că aici salariile

medicilor sunt mici, iar el nu poate lua bani de la pacienţi, lucru care îl făcuse celebru încă

pe vremea când practica medicina în Slatina noastră. Acum, cât stă în ţară are grijă să nu

facă excese, să nu intre pe mâna medicilor de aici care l-ar omorî în mod sigur, pentru că

nu au aparate. Şi-mi mai spune acest medic al săracilor, gen Vasile Voiculescu: Uneori îmi

vin în minte versuri de Eminescu, le recit şi mă vindec de tot răul lumii. De 32 ani în

Germania, vorbesc la perfecţie, chiar gândesc în germană, citesc şi scriu în germană, am

citit Goethe, toţi marii lor scriitori. Sună sec, sună mecanic, nu se ridică la emoţia lui

Eminescu. Aici e o magie fără seamăn. Eminescu profund, Eminescu etern. Cred că tot aşa

simţeau oamenii din puşcăriile comuniste, precum cei din exil, la amintirea poeziei

eminesciene. Dar şi noi, zic, cei din libertate, care toţi avem un exil interior al nostru, ne

pomenim recitându-ne în gând versuri de Eminescu. Acela este Eminescu cel adevărat, ce

avem noi mai bun şi mai temeinic, ce are mai de preţ acest popor, naţiunea română. Care

să fie poezile pe care şi le spune Mihail în clipe de cumpănă, în clipele uitării de sine? Şi

dacă ramuri bat în

geam... sau Dintre sute

de catarge / care lasă

malurile.... sau La

steaua care-a răsărit /

e-o cale-atât de

lungă..., sau poate

aceste versuri: Sara pe

deal, buciumul sună

cu jale, / Turmele-l

urc, stele le scapără-n

cale...

Vorbesc mai

multe cu Ioan

Smedescu, îi dau cu

autograf Scene... şi îi

explic ce e cu Jurnalul

meu, cu plăcile memoriale, cu... El a achiziţionat pe mai nimic setul de scrisori ale lui Pan

Vizirescu16

către familia lui, fraţi, soră etc. Un om dăruit vieţii literare, care ne dă fiecăruia

câte un exemplar rarisim din Luceafărul, poezia lui Eminescu într-o ediţie liliput, foarte

frumoasă, care o impresionează pe Lidia.

Fac şi eu un dans după ce nevestele profesorilor şi tinerele profesoare etalaseră o

poftă teribilă de zbânţuială. Iar la plecare îi spun câteva lucruri grave directorului, care se

simte nevoit să mă tragă la o parte, să nu mai audă şi alţii ce-i spun: să nu aştepte de la alţii

ajutor pentru şcoală, să facă ei tot ce depinde de ei, şi îi dau exemplele la îndemână cu cele

200 plăci memoriale, cu monumentul încarceraţilor, dacă aştepţi de la primar, mâine va fi

şi mai rău, şi mai greu, vei obţine mai puţin cu care şi mai puţin vei reuşi să faci. Etc. Cred

că i-am dat de gândit.

16

Publicate în Memoria Oltului şi Romanaţilor numerele 79-82/2018 şi 83/2019 sub titlul Dosarele Pan Vizirescu

Ediţia liliput a Luceafărului, scoasă de editorul Ioan Smedescu

în anul 2000 şi ilustrată de Nicolae Truţă



FILIALA OLT A SOCIETĂȚII DE ISTORIE ȘI RETROLOGIE AGRARĂ

DIN ROMÂNIA , SCURT ISTORIC

Dr.ing. Zorzoliu Aristotel Cristian,

Secretar general S.I.R.A.R. , Președinte S.I.R.A.R. Olt

Era vara anului 1993 când,

subsemnatul Zorzoliu Cristian pe atunci

tânăr cercetător la I.B.N.A. Balotești mă

aflam la sediul Institutului Agronomic

,,Nicolae Bălcescu”d in București, astazi

U.S.A.M.V.. Fiind o dimineață frumoasă

am făcut o plimbare prin parcul ce

înconjura clădirea impunătoare a

Institutului și am observat, lângă aceasta, o

căsuță modestă unde cândva au funcționat

mici laboratoare. Pe zidul clădirii era

firmamentul Societății de Istorie și

Retrologie Agrară din România care era o

noutate și o curiozitate absolută pentru

mine. Am îndrăznit să deschid ușa de la

intrarea principală care dădea într-un mic

hol. Părea că nu este nimeni pe acolo si am

dat să plec. În acel moment, a ieșit din

birou un om mărunțel, cu părul alb,

fruntea lată și care m-a privit cu un

zâmbet cald poftindu-mă înăuntru și

zicându-mi ,,-Nu a mai trecut pe la

mine de mult timp vreun tânăr, nu

interesează pe nimeni de ce există

acest sediu al Societății de Istorie și

Retrologie Agrară tocmai în

Institut …!” Așa a decurs prima

mea întalnire cu Președintele

fondator SIRAR regretatul prof.dr.

Eugen Constantin Mewes !

A urmat o perioadă

fructuoasă de colaborare cu

distinsul şi regretatul Președinte

care, la propunera mea de a se

înființa o filială SIRAR la

Drăgănești Olt, a acceptat invitația

de a ne întâlni la Muze

ul de istorie din localitate

înființat de tatăl meu Traian

Zorzoliu. Cu ocazia acelei întâlniri

Procesul verbal de înființare a

Filialei SIRAR Olt din 22 ianuarie 1993

Volumul cuprinzând lucrările

Simpozionului SIRAR organizat la Caracal de

catre Filiala SIRAR Olt , 25-27 august 1999



s-a luat hotărârea de

înființare a filialei

OLT a SIRAR .

În scurt

timp s-a creat un

nucleu de inițiativă

la Drăgănești Olt și

Stoicănești format

din prof. Traian

Zorzoliu, directorul

muzeului de istorie,

ing. Niculescu

Gheorghe, directo-

rul S.C. Boianu

Drăgănești Olt S.A.

și prof. Vieru

Gheorghe .

Asfel,

conform statutului SIRAR , în baza Procesului verbal din 22 ianuarie 1993 s-a constituit

Filiala SIRAR Olt cu un numar de 102 membri înscriși, specialisti din diverse domenii

(agricol, economic, medical, tehnic, silvic, istorie, muzeografie, cultural). Evenimentul a

avut loc in comuna Stoicănești, jud. Olt în prezența unei largi audiențe formată din

personalităţi locale și județene, noii membri SIRAR, cetățeni ai comunei. Cuvântul de

deschidere l-a avut prof. Traian

Zorzoliu după care a dat cuvântul

domnului prof. dr. Eugen

Constantin Mewes preşedinte

SIRAR, care a punctat importanța

evenimentului.

Biroul ales la 22 ian.1993

al Filialei SIRAR Olt a avut

următoarea componență :

președinte ing. Gheorghe

Niculescu, vicepreședinte prof.

Traian Zorzoliu, secretar prof.

Gheorghe Vieru, casier economist

Gheorghe Spătaru. Comisia de

cenzori: preşedinte prof. Safta

Constantin, secretar Pușcaș Marcel,

membru Sandu Ioana.

În Consiliul de conducere

al Filialei SIRAR Olt au fost aleși

următorii: ing. Niculescu

Gheorghe, prof. Zorzoliu Traian,

prof. Vieru Gheorghe, ec. Spătaru

Gheorghe, cercetător Coteț George,

ing. Epuran Toma, Rada Ilie

etnograf.

Fotografie de grup pe scările Cercului Militar cu o parte

din participanții la al XVIII-lea Simpozion Național SIRAR

organizat la Caracal 25-27 august 1999.

Ing. Niculescu Gheorghe Preşedinte de onoare

S.I.R.A.R. Olt cu Zorzoliu Cristian secrtetar

general SIRAR şi Preşedinte S.I.R.A.R. Olt la

aniversarea a 50 ani de la înfiinţarea S.I.R.A.R.

(5 septembrie 2019, Cluj Napoca).



Au luat cuvântul invitații, care

au prezentat și comunicări științifice: dr.

Eugen Comșa de la Institutul de

Arheologie a României, prof. dr. Ștefan

Olteanu de la Universitatea Bucureşti,

dr. Georgeta Moraru de la Institutul de

Etnografie și Folclor București, prof.

Vasile Bozga ASE București, prof.

Gheorghe Vieru Școala Generală

Stoicănești.

Filiala SIRAR Olt a organizat

în perioada 25-27 august 1999 al

XVIII-lea Smpozion Național de Istorie

și Retrologie Agrară a României și a

treia Conferință Națională SIRAR la

Caracal, unde a fost ales președinte

domnul Petre Săbădeanu de la

Academia de Științe Agricole și Silvice,

renumit cercetător în economie agrară si

cunoscut interpret de muzică populară

deoarece, prof. dr. Eugen Constantin

Mewes a decedat la 27 aprilie 1999 și

nu a mai apucat să participe la Caracal.

În cadrul simpozionului au fos prezentate de către membrii SIRAR din filialele din țară

120 de comunicări științifice care au fost tipărite în volumul simpozionului.

Acest eveniment este unul unic în istoria agrară și culturală a judetului Olt fiind

consemnat în presa locală și județeană cu mare interes.

În cei 26 de ani de existență, Filiala SIRAR Olt a promovat valorile istoriei și

retrologiei agrare din jud. Olt și mai ales din Câmpia Boianului. La lucrările societății s-au

abordat teme cu

privire la cerce-

tările istorice, a

activităților

agrare din județ,

aspecte ale vieții

rurale în trecut și

în prezent,

aspecte privind

învățământul

agricol, conace

și moșii boie-

rești din Câmpia

Boianului, feno-

menul religios și

agricultura, re-

zervații naturale

din zonă,rase de

animale și păsări

Cuvântul distinsului academician Valeriu Tabără președintele

Academiei de Științe Agricole și Silvice la aniversarea a 50 ani de

existență S.I.R.A.R. .



crescute tradițional etc. Membrii SIRAR Olt au participat cu lucrări la aproape toate

simpozioanele naționale SIRAR organizate din 1993 și până în prezent.

Filiala SIRAR Olt a fost condusă cu devotament și profesionalism de la înființare

și până în anul 2013, timp de 20 de ani, de către ing. Niculescu Gheorghe care a fost ales

Președinte de onoare, fiind înlocuit de către Traian Zorzoliu apoi de către Aristotel

Cristian Zorzoliu. De asemenea, s-a remarcat ca secretar al filialei prof. Vieru Gheorghe

cercetător al istoriei comunei Stoicănești si autor al ,,Monografiei localității Stoicănești”.

Trebuie subliniat că fiecare membru al Filialei SIRAR Olt merită aprecierile

cuvenite, pentru contribuția

colectivă și individuală la

activitățile desfășurate cu

diferitele ocazii (simpzioane,

colocvii, excursii tematice

etc.) însă luând pe fiecare în

parte ar fi foarte mult de scris.

Toate aceste activități sunt

consemnate în rapoartele de

activitate ale societății.

Unul dintre cei mai

importanți membri fondatori

și președinte al filialei Olt,

omul de cultură și artă Traian

Zorzoliu, trecut la cele veșnice

în anul 2015, Cetățean de

onoare al județului Olt,

fondator al Muzeului

,,Câmpiei Boianului” care îi și

poartă numele, a dorit ca

filiala SIRAR Olt să continuie

ca un stindard al valorilor

socio-umane, culturale și să

contribuie permanent la

cunoașterea istoriei agrare din

județul Olt și la viitorul satelor

din Câmpia Boianului.

Astăzi, în anul 2019, la aniversarea a 50 de ani de la infințarea SIRAR de către

prof. dr. Eugen Constantin Mewes, Filiala SIRAR Olt își continuă obiectivele de 26 ani,

deși, vremurile sunt cu totul altele, mult mai pasive în promovarea conceptului de istorie și

retrologie agrară.

Speranțele noastre se îndreaptă firesc către generația următoare și depinde de noi

cum vom ști să-i predăm ștafeta!

Bibliografie:

-Arhiva SIRAR Filiala Olt, 1993-2019



DIN NOU PESTE PRUT

Col.r. Dumitru MATEI

La începutul lunii martie a acestui an, împreună cu delegația oficială de la

Asociația Națională Cultul

Eroilor Regina Maria a județului

Vrancea, am efectuat o deplasare

în Republica Moldova, în

raioanele Orhei și Dubăsari

pentru a participa la ceremonia

organizată cu prilejul evocării

luptelor din anii 1991-1992

pentru apărarea independenței.

La Orhei, veteranii au

defilat în centrul localității, iar în

comuna Cocieri, la monumentul

cu flacăra veșnică, s-a organizat

o fastuoasă ceremonie dedicată

eroilor căzuți în luptele din

localitate. Am vizitat apoi

cimitirele eroilor români din

localitatea Tabăra și de la

mânăstirea Hirova căzuți în luptele din anul 1941 pentru eliberarea Basarabiei, prilej cu

care ne-am convins de respectul autorităților locale și al populației față de eroii noștri care

și-au dat viața pentru eliberarea Basarabiei.

La începutul lunii septembrie am

revenit în Republica Moldova, de această

dată delegația noastră fiind alături de cea a

Asociației Române pentru Propaganda și

Istoria Aeronauticii (A.R.P.I.A.) condusă

de generalul Iosif Rus. Am fost primiți de

locotenent-colonelul r. Andrei Calcea,

președintele filialei A.R.P.I.A. Orhei și al

filialei Orhei a Uniunii Naționale a

Veteranilor Războiului pentru Apărarea

Independenței și Integrității Teritoriale a

Republicii Moldova.

La 31 august, de Ziua Limbii

Române în Republica Moldova, am fost

oaspeții Bibliotecii Publice „Alexandru

Donici” din Orhei, unde erau prezenți

peste 50 veterani de război, cadre

didactice și elevi. După ce dl. Andrei

CALCEA a prezentat delegația noastră,

moderatoarea întâlnirii, doamna Tatiana

Lanovenco a vorbit despre însemnătatea datei de 31 august 1991. Dl. general Iosif Rus a

La bilioteca ,,Alexandru Donici” din Orhei

În faţa consiliului raional Orhei



felicitat pe orheieni cu prilejul Zilei Naționale a

Limbii Române de pe ambele maluri ale Prutului și

le-a urat prosperitate și încredere în Unirea Țării.

Cuvinte călduroase au rostit căpitanul

comandor r. Iulian Bașturea, șeful secției

Monumente istorice A.R.P.I.A., colonelul r.

Dumitru Matei, președintele asociației municipale

Caracal a Cultului Eroilor. REGINA MARIA, prof. Univ. dr. Dumitru Soare, orheienii

Vasile Cocarcea președintele filialei Orhei a Ligii Scriitorilor Români, bardul Ion Dohoter,

veteranii de război Constantin Buca și Ion Leviță, cavaleri ai Ordinului „ȘTEFAN CEL

MARE” și maiorul r. Vasile Stelea, cavaler al Ordinului „CREDINȚA PATRIEI”.

Dl. căpitan comandor Iulian Bașturea a înmânat doamnei director Stepanida

ȚUGUI o diplomă de gratitudine pentru colaborarea cu A.R.P.I.A.și cu A.N.C.E. REGINA

MARIA, ia dl. colonel r.

Dumitru Matei a oferit

mai multe reviste

Memoria Oltului și

Romanaților în care sunt

articole semnate de

autori născuți în

Basarabia și volumele

de carte UNIREA

BASARABIEI CU

ROMÂNIA (autori

Corneliu Nedelciuc,

Manuela Stroie, Ion D.

Tîlvănoiu) și DRAMA

ÎNVĂȚĂTORILOR

REFUGIAȚI ÎN

JUDEȚELE OLT ȘI

ROMANAȚI (1940),

(autori Ion D. Tîlvănoiu,

Vasile Radian, Floriana

Tîlvănoiu).

Pe urmele eroilor armatei române, delegația a vizitat cimitirele militare de la

Isacova, Tabăra, Hirova și Mana, apoi mânăstirea Curchi. În comuna Isacova, la biserica

Monumentul eroilor de

la Cocieri, raionul Dubăsari.

şi placa comemorativă cu

fotografia căpitanului erou

La şcoala gimnazială din Chiperceni



„Sf. Ierarh Nicolae” părintele paroh

Valeriu ne-a adus la cunoștință că în

luptele de la 14 iulie 1941 pe colinele

înălțimii cu cota 236, în pădurea

Morozeni au căzut eroic 116 ofițeri și

ostași ai Diviziei 5 Infanterie română

comandată de generalul de brigadă

Petre Vlădescu. Au fost înmormântați

cu onoruri militare de către părintele

căpitan Petre Iliescu, confesorul

militar al Regimentului 8 Dorobanți și

preoții lăcașului sfânt, în curtea

bisericii de la Isacova.

Duminică, 1 septembrie,

delegația noastră însoțită de d-nii

Andrei Calcea și Gheorghe Muștuc a

fost condusă de primarul comunei

Ghetlova Grigore Filimon și de

pădurarul Viorel Sculea în pădurea din

apropierea localității, la locul unde au

avut loc lupte crâncene de apărare a

localității de către armata română în

vara anului 1944. Acolo se află o cruce

din stejar pe care era scris „EROILOR

BATALIONULUI DORONANȚI

PETRU RAREȘ”. Se mai văd încă

urmele bordeielor și tranșeelor din

care pădurarul a cules mai multe

monede metalice românești din anii

1920-1942 care au aparținut eroilor.

Membrii delegației și însoțitorii au

aprins lumânări la crucea eroilor și au

făcut o rugăciune.

Dl. general Iosif Rus a dat

asigurări domnului primar Grigore

Filimon că în colaborare cu

administrația locală și filiala

A.R.P.I.A. din Orhei, va fi inaugurată

și sfințită o nouă cruce cu inscripția

memorială.

În localitatea Chiperceni din

raionul Orhei, în dimineața de 2

septembrie delegația noastră a

participat la o emoționantă ceremonie

de deschidere a anului de învățământ

la școala gimnazială. Generalul Iosif

Rus a felicitat elevii și corpul

didactic, a înmânat bobocilor

Crucea eroilor români din

pădurea Ghetlova

Mânăstirea Curchi



abecedarele și le-a

vorbit despre eroul

comunei, căpitanul

aviator de

bombardament greu

Dumitru Șatrauca,

căzut în luptele din

august 1944 la

Melitopol, în

Ucraina.

În sala de

festivități, în

prezența elevilor din

clasele mari, a

părinților și

invitaților, doamna

Valeria Florea, rudă

a aviatorului cavaler

al Ordinului Virtutea Aeronautică, a amintit momente semnificative din viața acestuia și a

prezentat cartea în care a evocat patriotismul și spiritul de sacrificiu al eroului Dumitru

Șatrauca, fost elev al acestei școli. Domnul general Iosif Rus a donat școlii o fotografie și

o placă de marmură cu numele eroului aviator Dumitru Șatrauca, aceasta urmând a fi

montată ulterior de conducerea școlii. Pentru biblioteca școlii am donat un set de reviste și

cărțile numite mai sus.

Delegația noastră a fost primită de președintele consiliului raional Orhei, căruia dl.

general i-a oferit o plachetă din partea A.R.P.I.A. și i-a prezentat scopul vizitei –

promovarea imaginii eroilor aviatori ai armatei române care s-au născut în Basarabia –

amintind că între aceștia este generalul de flotilă aeriană Vladimir Stângaciu și primul

general comandant al parașutiștilor români, Grigore Baștan; pentru aceștia s-au instalat

plăci de marmoră în localitățile lor natale din Basarabia.

O altă întâlnire a delegației noastre cu cadrele didactice a avut loc la Școala

Gimnazială din comuna Piatra, prilej cu care am oferit, de asemenea, reviste și cărțile mai

sus menționate.

Vizita a continuat la Cimitirul eroilor români situat pe o înălțime din apropierea

comunei Tabăra. La intrarea în cimitir este montat un portal monumental. În cimitirul

militarilor români, pe 76 cruci frumos aliniate este inscripția EROU ROMÂN

NECUNOSCUT, iar pe soclul monumentului de marmură sunt înscrise cu litere aurii 59

nume ale eroilor din Regimentele 3, 10 și 15 Vânători, 11, 15, 25 35 și 83 Infanterie,

Batalionul de Jandarmi și Batalionul 6 Vânători de Munte.

În comuna Peresecina a avut loc o întâlnire prietenească cu veteranii pe care i-am

cunoscut în vizita anterioară, apoi gazdele au oferit o cină în onoarea delegației române.

Peste tot am simțit căldura sufletească a fraților moldoveni, bucuroși de oaspeți

din România și dornici de a se afla din nou în Patria Reîntregită.

Cimitirul de onoare al eroilor români, Comuna Tabăra,

raionul Orhei.



Calendarul MEMORIEI OLTULUI şi ROMANAŢILOR – IULIE

.5 iulie 1516, domnitorul Neagoe Basarab întăreşte fraţilor Buzeşti (Dumitru, Vlad,

Balica) moşia Căluiul de Sus.

.19 iulie 1593, prima atestare documentară a satului Perieţi- Olt.

.24 iulie 1648, m. la Strejeşti Radu Buzescu, mare ban.

.2 iulie 1713, Constantin, fiul voievodului Constantin Brâncoveanu aşează crucea de piatră

de la Patriarhie în amintirea morţii bunicului său, Papa Brâncoveanu.

.12 iulie 1720, Doamna Maria, văduva lui Constantin Brâncoveanu pune o candelă pe

mormântul voievodului de la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Datorită inscripţiei

de pe candelă cunoaştem locul de veci al domnitorului martir.

.4 iulie 1734, începe construirea bisericii Pleşoiu, ctitori Radu şi Dumitraşcu Pleşoianu.

. 1 iulie 1751, aşezământul lui Matei Morunglav pentru schitul Şerbăneşti-Morunglav.

.1 iulie 1815, Ioan Caragea dă o carte de iertare haiducului Iancu Jianu.

.20 iulie 1818, începe construirea Bisericii ,,Toţi Sfinţii” din Caracal.

.28 iulie 1857, n. la Şopârliţa-Romanaţi Pavlică Brătăşanu, senator de Romanaţi.

.12 iulie 1864, n. Aurel Cetăţeanu, fost profesor la gimnaziul Radu Greceanu.

.5 iulie 1868, n. G. Poboran la Slatina, institutor.

. 13 iulie 1871, n. Al. Bogdan Piteşti; a avut la Vlaici un conac şi o colecţie de opere de

artă.

.20 iulie 1874, n. istoricul N. Dobrescu , membru al Academiei Române, la Celei-

Romanaţi.

.3 iulie 1876, m. Radu Şapcă, înmormântat la mănăstirea Brâncoveni-Romanaţi.

.7 iulie 1881, n. la Fălcoiu-Romanaţi prof. univ. Amza Jianu, medic.

.iulie 1883, apare la Caracal ,,Vocea Romanaţului”, director N. A. Bibian.

.25 iulie 1883, n. Tufeni publicistul Anastasie Negulescu (m. 1935).

.20 iulie 1886, apare la Caracal ,,Buletinul Romanaţiului” transformat în ,,Vulturul”.

.25 iulie 1886, n. la Mihăieşti de Sus Ioan I. Băldescu, senator P.N.L. de Olt în 1933.

.25 iulie 1890, m. gazetarul N.T.Orăşanu. Este înmormântat la Chiţeasca- Olt.

.10 iulie 1891, este finalizată clădirea Gimnaziului din Slatina.

.14 iulie 1896, se pune piatra de temelie a Teatrului Naţional din Caracal (arhitect Franz

Bilek).

.iulie 1899, atentatele de la Slatina prilejuite de candidatura lui Al. Bogdan Piteşti.

.6 iulie 1902, n. la Brastavăţu-Romanaţi aviatorul Octav Oculeanu.

.19 iulie 1904, dr. Badea Cireşeanu pleacă într-o călătorie la locurile sfinte.

.1 iulie 1905, n. la Scărişoara doctorul Haralambie Teodoru.

.8 iulie 1906, Elena Cornetti lasă prin testament o parte din moşia Olari-Romanaţi pentru

şcoala de muzică din Craiova.

.2 iulie 1908, n.Valentin Georgescu la Corabia, dr. în drept, membru al Academiei

Române.

.7 iulie 1909, m. Mihai Bibian, fost primar al Caracalului.

.30 iulie 1909, n. Silvan Ionescu, grafician, la Dobrun-Romanaţi.

.14 iulie 1910, m. dr. Al . Stăncescu, fost deputat.

.13 iulie 1912, o delegaţie a Comisiunii Monumentelor Istorice (N. Iorga, I. Kalinderu)

vizitează mănăstirea Brâncoveni- Romanaţi.

.5 iulie 1914, principele moştenitor Ferdinand vizitează Caracalul.

.19 iulie 1914, m. la Laussane-Elveţia Take Protopopescu (n. Poboru 1850).

.15 iulie 1919, m. dr. Badea Cireşeanu (n.Spineni), autorul ,,Tezaurului Liturgic”.

.15 iulie 1922, este inaugurată ,,Fântâna monumentală’’ de la Dumitreşti.



.1 iulie 1923, O. Goga şi Al. Averescu sunt la Caracal unde O. Goga devine liderul filialei

Romanaţi a P. Poporului.

.3 iulie 1923, n. prozatorul Nicolae Paul Mihail la Caracal.

.14 iulie 1924, fabrica de cherestea ,,Carpatina” din Stoeneşti este mistuită de incendiu.

.31 iulie 1924, n. Georgeta Rădulescu-Dulgheru, editor şi traducător (Bălăneşti).

.8 iulie 1926, n. la Caracal actriţa Beatrice Augusta Biega.

.2 iulie 1927, inaugurarea Monumentului Eroilor din Caracal.

.6 iulie 1927, N. Titulescu devine pentru prima oară ministru de externe.

.15 iulie 1927 ,,Vremea Nouă” anunţă moartea lui I.G.Sfinţescu, autorul Dicţionarului

Geografic al judeţului Olt (1895).

.25 iulie 1932, O. Goga se află în campanie electorală în judeţul Romanaţi

.28 iulie 1935 , n.scriitorul Nicolae Fulga la Albeşti-Poboru.

.22 iulie 1936, n. la Dranovăţu conf. univ.Vasile Sandu, filolog.

.9 iulie 1937, n. la Slatina dr. în filologie Florin Mihăilescu.

.15 iulie 1938, n. Ianca-Romanaţi comentatorul sportiv Sebastian Domozină.

.6 iulie 1939, n. Strejeşti prof. dr. Marin Florescu, istoric, arhivist.

.19 iulie 1939, n. la Slatina Caius Traian Dragomir, dr. în ştiinţe medicale şi fost

ambasador al României la Paris.

.26 iulie 1939, n. poetul Cezar Baltag. Face şcoala primară la Profa- Spineni.

.27 iulie 1939, n. Anton Vătăşescu la Slatina (fost ministru în guvernul Roman).

.4 iulie 1941, n. la Stoeneşti-Romanaţi poetul Virgil Dumitrescu.

.10 iulie 1941, m. preotul N. Bârzeanu (n. Bârza la 24 mai 1860).

.20-28 iulie 1942, Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu face o călătorie misionară în

Transnistria sfinţind mai multe biserici.

. 3 iulie 1943, Ion Marian, mare proprietar la Piatra Olt devine ministru al agriculturii şi

domeniilor.

.16 iulie 1943, la 150 de ani de la zidirea catedralei Ionaşcu au loc festivităţi la care

participă şi Maria Antonescu.

.5 iulie 1944, n. poetul şi publicistul Paul Dogaru (m.8 apr. 2012).

.16 iulie 1944, dezvelirea monumentului eroilor din Cilieni.

.9 iulie 1947, n. la Priseaca scriitorul Marcel C-tin Runcanu.

.23 iulie 1951, n. la Corabia sculptorul Emilian Nuţu.

.23 iulie 1953, n. la Cireaşov poetul şi ziaristul C-tin Sorescu.

.8 iulie 1956, m. scriitorul Damian Stănoiu (n. Dobrotinet 3 apr. 1893).

.14 iulie 1958, m. C-tin Nicola, istoric, epigramist (n.1885, Tătuleşti).

.25 iulie 1967, m. la Bucureşti g-ral Gh. Marinescu (n. 1892 Caracal).

.26 iulie 1967, m. Ion Moroşanu, directorul Muzeului de istorie din Slatina.

.8 iulie 1968, m. Petre Pandrea, filosof (n. 1904 Balş).

. 5 iulie 1980, se inaugurează la Drăgăneşti-Olt Muzeul Câmpiei Boianului prin strădania

lui Traian Zorzoliu.

.18 iulie 1982, m. pr. protoereu Ion Ciobanu (n. Izvor- Romanaţi la 1 iunie 1923).

.25 iulie 1984, m. la Coloneşti poetul Petre Popescu.

.6 iulie 1985, m. g-ralul Florian P. Vlad (n. Vişina Veche), fost comandant al Spitalului

Militar din Bucureşti.

. 26 iulie 1995, m. la Bucureşti acad. prof. dr. C-tin Anastasatu (n. Corabia 2 sept. 1927).

.8 iulie 2014, m. Nicolae Nica, meşter popular născut la Chilia-Făgeţel.



Viaţa unui băiat de ţară (VII)

Mircea Damian

În 1937 a apărut romanul autobiografic ,,Gheorghe I. Marin” de Mircea Damian,

republicat în 1946 sub titlul ,,Viaţa unui băiat de ţară”. Cartea era ilustrată de pictorul

Dem şi în paginile sale autorul romanaţean descrie anii de şcoală din satul natal, Izvoru, şi

anii petrecuţi la Gimnaziul din Slatina. Reţin atenţia descrierile reuşite ale Slatinei17

- aşa

cum arăta la începutul secolului al XX-lea, dar şi descrierea locurilor natale şi a

împrejurimilor, a şcolii, a oamenilor cu ocupaţiile lor. Scene din viaţa ţărănească (plecarea

carelor la secerat, treieratul grâului cu ,,vaporul”, serbarea şcolară de la sfârşitul anului

şcolar, copilul citind în clipele de răgaz) amintesc de Moromeţii lui Marin Preda.

În redarea textului am respectat grafia autorului.

De vacanța Crăciunului sʼa dus acasă. A venit să-l ia taică-său cu sania, în

scăpătat. Caii își scuturau zurgălăii ca niște călușari, pe drumul alb și troenit. Când au ieșit

din Segarcea în șoseaua națională, – i-a răsărit în față urcând pe coastă dealungul liniei

ferate, satul lui, numai lumini. Casele albe, pomii albi și fumul urca drept caʼn Abecedar...

– Hiii! – hiuia bătrânul, ținând strâns hățurile.

Iar la cotituri:

– Ușor, taică, ușor... ușor, bă, că răsturnăm boerul...

Lui Gheorghe I. Marin i se umpluse

inima de căldură. Îi era dor de-acasă. Au

urcat coastaʼn galop, au cotit din

răscruci...

– Ai venit, Mărine? – l-a

ʼntâmpinat maică-sa, trăgând cu coada

ochiului la Ion Gheorghe.

Nu, nu era amețit.

Marin i-a sărutat femeii mâna, și

sʼaʼmbrățișat cu frații și surorile. Apoi au

stat la masă, veseli toți. Iar a doua zi sʼa

sculat boerește și a plecat în sat să facă

„vizite”. A început cu învăătorul18

.

– Huo, fire-al naibii de jigodie, ce te

dai așa, mă, nu vezi că e domnul Marin?

– a strigat el la câine.

Apoi către Marin, cu veșnica lui

vorbă moale:

– Hai Marine, hai.

– Bună ziua, domnule învățător!

– Bună ziua, Marine... Bună ziua,

mă.

I-a dat mâna.

17

Vezi Slatina văzută de trei scriitori romanaţeni, de Ioan Smedescu, Ion Tîlvănoiu, în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 77/iulie 2018, pp. 104-112

18 Învăţătorul scriitorului a fost Ioan S. Dumitrescu despre care am vorbit anterior

Mircea Damian (1899-1948)



– Așa, mă... Carevasăzică, ești licean, ai?

– Da, domnule învățător.

– Bine, Mărine... Hai în casă.

Tot cum îl știa era Ion S. Dumitru: vesel și glumeț, fără guler și ocupat.. era ocupat

toată ziua și în toate zilele, de dimineața până seara târziu.

– Vʼau dat notele mă, Marine?

– Ni le-a dat domnule învățător.

– Ia să văd, mă, drace.

Avea numai 6 și 5, și câteun 7 rătăcit la materiile mai ușoare. Purtarea... așa și așa.

– Tot e bine, Marine... Daʼ vezi mă, să mai iei și câteun 8 în trimestrele următoare.

Nu trebue să te sperii de notele mari, bă...

Îi părea bine învățătorului, și ar fi vrut să închine un pahar de vin în onoarea primului

trimestru. Dar nʼavea cu cine.

– Bine, Marine... Bine, mă, bine... Afurisitule...

Sʼa dus Marin pe urmă la sora lui mai mare. Îl aștepta în poartă, cu mâna la gură și cu

ochii plini de lacrimi.

– Veniși, doică?

Râdea și plângea. Apoi, dându-și drumul:

– Oooooff, mâncate-ar doica, ce viață o mai fi și asta pʼân străini... Oooooff, să

trăiască biata maica să te vadă...

Potolindu-se deodată:

– Daʼ bine mă, taica te mai bate?

– Dece să mă bată?!

– Hai să-ți dau ceva să mănânci, că-i fi flămând.

În casă, smiorcăind întrʼuna:

– Daʼ ea cum se poartă?

– Cine?

– Mă-ta asta

dʼa doua.

– Bine, cum să

se poarte?!

Femeia nu

putea săʼnțeleagă în

ruptul capului că o

mamă vitregă poate

fi altceva decât o

scorpie, un șarpe

care suge până la

ultima picătură

sângele copiilor.

– Îți dă să

mănânci?

– Sigur că-mi

dă.

– Oooooff,

unde e maica să te

vadă...

Și iar plângea, Ilustraţie din corpul volumului



și iar se jelea.

Altfel, ce suflet al lui Dumnezeu sora asta, ce inimă caldă și cuprinzătoare!

– Cum o duci, doică, pʼacolo?

– Bine... Învăţ.

– Te bate cineva?

– Ei, asta e... Cine să mă bată?!

– Poartă-te bine, doică... Și învață carte, ca să scapi de câinii ăștia.

„Câinii” erau părinții: taică-său, pentrucă-l bătuse; maică-sa, pentrucă-i era mamă

vitregă...

La despărțire, ștergându-și ochii cu coada basmalei:

– Când ăi pleca, treci pela mine să-ți dau fʼun pol, Mărine, să ai și tu...

L-a petrecut din ochi, rezemată de stâlpul porții și sughițând, până când băiatul a

ajuns în răscruci.

Vacanța asta, a fost cea mai frumoasă din viața lui de școlar. Se brodise şi o iarnă

bătrânească, albă și potolită, cu nămeții cât gardul. Acasă nu-l puneau la nicio treabă.

Putea să plece când vrea, să se ʼnapoieze când avea chef. Umblase cu steaua, cu

plugușorul, cu sorcova împreună cu foștii lui colegi, se dăduse cu târlia pe coasta dinspre

vărzării și pe dealul Voiniceştilor, seʼncăerase cu șegărcenii, se bătuse cu zăpadă... Ba

făcuse și un om de zăpadă în curte, o matahală cât un purcoi de fân, care aducea nițel cu

Cetățeanu19

. Îi încălecase pe nas niște sârmă răsucită în formă de ochelari, îi vârâse sub

braț un carton mare cât catalogul...

Numai când îl lua tatʼsu în sat nu se prea bucura. E vin mult de Crăciun. Bea toată

lumea, femei, copii, bărbați.

– Hai Mărine... Hai, taică...

Uneori îl purta de mână, îndemnându-l mereu să ție capul sus și să nu mai frământe

vorbaʼn gură.

– Că nu ești beat ca mine! – râdea.

Adevărul este, că deʼmbătat seʼmbăta rar, Ion Gheorghe. În sărbători, umbla amețit,

așa cum îi stă românului bine. Pe Marin îl purta pe la toate rudele, sta ceasuri întregi lângă

el la horă...

– Ce să fac, mă, Nicolae, căznesc și eu!

– Cheltuești mult cu el, Nea Ioane?

– Muuuuult, neică. Păi ce crezi dumneata numai uniforma depe el mʼa ținut 2000 de

lei. Daʼ gazda, daʼ cărțile, daʼ taxa...

– Ce taxă?! – se mira omul.

– Taxa la școală.

– Dar ce acolo plătești și taxă?!

– Păi dar... Credeai că e ca la noi?

– Băăă!

– Daʼ nu-mi pare rău.

– Nʼare dece să-ți pară rău... Că ai cu ce...

– Sigur că am.

– Numai să se ție băiatul de carte.

Ion Gheorghe se ʼncrunta:

– Și dece crezi tu că nu se ține de carte, mă, ai?

19

Aurel Cetăţeanu, profesor de limba română la Gimnaziul ,,Radu Greceanu” din Slatina.



– Ce te-apucă, Nea Ioane?! Am zis și eu așa? Eu mi-am dat cu părerea cʼar fi bine

să...

– Ce părere, mă, ce mă iei pe mine așa? Ție dacă-ți dă mâna, dece nu-l dai fiʼtu la

liceu? Ai? Ca să iese un boer din neamul Cârlăneștilor!...

Apăsat, după o tăcere scurtă:

– Păcătosule!

– Mă Nea Ioane, mă... căuta omul să-l ia cu binele.

– Mie să nu-mi vorbești așa! – i-o tăia scurt.

Bătându-se cu pumnul în piept:

– Am cu ce, bă! Am...

Marin îl asculta și râdea în sine, atâta timp cât cearta se mărginea la un schimb de

vorbe, care, de cele mai multe ori, rămâneau numai vorbe. Căci tată-său se potolea repede,

și-i părea rău.

– Păi de, dacă teʼncontrezi! – îi spunea omului, zâmbind.

Seʼntâmpla însă, când Ion Gheorghe întâlnea pe vreunul căruia îi purta pică, să se

certe rău de tot. În astfel de împrejurări, lui Marin îi era frică și rușine. Îi era mai ales

rușine. Și-i venea să se uite pe lângă el, la uniformă, umilit, cași când nʼar fi meritat sʼo

poarte. Nici nuʼnceca să-l potolească pe tatʼsu. O făcuse odată, mai demult, și i-a ajuns:

Ion Gheoghe l-a plesnit cu dosul palmei, de i-au scăpărat ochii.

– Tu să nu te-amesteci... Știu eu ce fac...

Cu Iordan V. Nicolae seʼntâlnea în fiecare zi. Dar nu-i venea să se joace cu el.

Dealtfel, băiatul nici nu prea avea timp de joacă: învăța mereu. Socotelile din trimestrul lui

erau cam proaste, și căuta să leʼndrepte în al doilea. Prea avea mulți 4, fir-ar-ai dracului, și

câțiva 3 care se tăvăleau, parcă, între linii, ca purecii.

– Tu ai vreunul, mă? – l-a ʼntrebat pe Marin.

– Nu, nʼam.

– Bă, fir-ar-al deavu, păi bine mă, că tu nu înveți cât învăț eu! – se mira Nicolae

încrețind fruntea, chinuit.

– Lasă mă Nicolae, că e destul timp săʼndrepți notele. Nu te speria.

Ba se speriase rău. Oʼncepuse prost al naibii. Și nʼavea nădejde să treacă nici

examenul de corijență, presupunând că nʼar rămâne de-a dreptul repetent. Știa el ce

ʼnseamnă să tocești vara. Parcă astă vară ce făcuse? Dar... degeaba. Citea și-i rămâneau

literile în ochi lipite. Nu le putea împinge mai departe și nu le putea înțelege, oricât de

deasă ar fi fost umbra Părului, și oricât de mare spaima de a cădea la examen. Și doar astă

vară nu erau cine știe ce lucruri grele de învățat...

– Mai vino pela mine, Mărine, să tocim.

– Bine, o să viu.

Sʼa dus de vreo două ori, l-a ascultat pe Nicolae, – Nicolae l-a ascultat pe el...

– Mă, numai Franceza să nu fie pe lume. Aritmetica și gramatica!

– Dar Zoologia, Nicolae?

– Pʼasta o uitasem, fir-ar-a deavu...

– Dar cu Geografia cum stai?

– Binișor... Am 5,,,

Pe gânduri:

– Dece ne-o fi dat, mă, atâtea căți?!..

– Nu știu, Nicolae...

Dela prânzul cel mic până seara târziu, chiuie satul. Au fost și câteva încăerări, și

câteva bătălii mai serioase. Ca deobicei. Prima încăerare a fost la horă, a treia zi de



Crăciun.

– Mă miram să nu se ʼncaere! – a zâmbit cineva către vecin.

– Păi se putea? Ce Crăciun mai era ăsta?!

Semnalul l-a dat unul din flăcăi, amețit de vin. A ʼnceput mai înâi să chiuie cu ʼnțeles,

apoi a oftat:

– Ooooooofff, unde ești, mamă!

Și a spart hora. Alții sʼau strâns pe lângă el, chipurile să-l potolească. Dealtfel, ei

l-au înconjurat ca să-l apere. Fiindcă, ceva mai încolo, este alt grup în jurul altui flăcău,

înfierbântat și ăsta. Înjurăturile sboară dela grup la grup, mai întâi pe ocolite, apoi direct și

apăsat ca sʼaudă omul și săʼnțeleagă. Lăutarii, care au mirosit evenimentul cam de vreun

ceas, și-au ascuns instrumentele subt paltoane și sʼau retras la margine. Rudele bătăușilor

au făcut și ele un cerc mai larg și pândesc semnalul. Între timp, frații și surorile mai mici,

au dat fuga să cheme în ajutor vreo rudă sau părinții.

– Hai repede, Neică Floreo, că-l omoară pe Radu.

Omul aʼnțeles despre ce e vorba. O ia la fugă spre răscruci, cu o bâtă în mână. Acolo,

găsește grămadă de flăcăi cu ghiarele înfipte bine în beregăți, în păr sau întrʼun crac de

pantaloni. Câteva perechi au ajuns prin șanțuri. Lumea sare și-i desparte, până la urmă, pe

toți. Câțiva sʼau ales cu nasul jupuit, cu capul scrijelat, cu hainele rupte. Flăcăii se spală

cu zăpadă, se mai amenință, apoi se prind în horă cași când nu sʼar fi ʼntâmplat nimic.

Socotelile serioase, când există, se descurcă în sat, noaptea și deadreptul, dela obraz la

obraz și fără martori. Doar se svonește a doua zi că Tudor al lui Gheorghe al Petri zace în

pat cu oasele frânte. Toată lumea știe cine l-a bătut, și pentru ce. Şi toată lumea o spune.

Dar nimeni nʼar putea să dovedească, pentrucă domnul advesar a avut ca martor doar luna,

care vorba cântecului, nu spune nimic. Și mai ales nu „declară” nimic. Rămâne să se

intereseze jandarmul de toate chestiile astea și să le descurce cum sʼo pricepe...

Alte încăerări se mai întâmplă în noaptea Sfântului Ion, când flăcăii umblă cu

„botezul” pela toți purtătorii acestui nume. Se încing în noaptea asta chefuri crâncene cu

țuică fiartă, care durează până dimineața. Niciodată nu este satul mai vesel și mai

frământat ca în noaptea Botezătorului. Se cutremură văzduhul, dârdâie geamurile de

chiote, de vaete, de lătratul câinilor. Din când în când sʼaude câte-o pușcă descărcată din

prag, în cămașe. Omul nu mai simte frigul. Iese afară în cămașe șiʼn izmene, caʼn Iulie, se

uită la vite să vadă de mai lipsește vreuna, potolește câinii care schelălăie și latră de parcă

i-a găsit dracii...

Și gata sărbătorile. Oamenii au cam isprăvit și băutura. De-acum înainte beau depe

drojdie, legumit...

– Pregătește-te de drum, Mărine, și ai grije să nu uiți fʼo carte pʼaci, cʼo mănâncă

vitele în loc de coceni...

5.

Gheorghe I. Marin, nu sʼa ʼntors prea bucuros la gazdă pe Obrocari. Nu-i plăcea

familia asta. Mai întâi pentrucă toată lumea mânca mult și aproape numai carne.

Măcelarul, veșnic cu un cuțit la brâu sau înfipt în carâmbul cizmei, mirosea a untură crudă,

cale de-o poștă. Toată casa mirosea a untură, și curtea, și brișca și câinii. De câte ori

sʼabătea prin bucătărie trebuia să vadă o fleică pe grătar, un mușchiuleț în frigare sau un

ficat în tigae. Oamenii mâncau carne și dimineața, în loc de cafea cu lapte. Până și

Marioara înfuleca disdedimineață câteun rinichi sau cine știe ce trufanda, după sezon. Lui

îi părea rău, fiindcă era atât de albă fata, avea o pieliță subțire și-o aluniță în umărul

obrazului drept.

– Cum poți să mănânci atâta carne?! – aʼntrebat-o întrʼo zi, încrețind buzele.



– Daʼ ce vrei să mănânc?! Fasole? Sau ceapă?

Se gândea la obârșia lui țărănească, sau i sʼa părut?

– Dar nici atâta carne... Nuʼnțeleg...

– Nu mă mir...

Nu-i plăcea nici casa, iar în odăița lui nu sʼa simțit niciodată bine. Avea podele

vechi de brad, care scârțâiau sub preșurile din trențe, încrucișate dela ușe la peretele din

fund, dela fereastră la pat. Deasupra patului, o icoană. Lângă fereastră o masă de brad cu

picioarele pătate de untură și acoperită cu o mușama slinoasă, peste care Gheorghe I.

Marin așternuse o coală de hârtie albastră. Patul de fier, și strâmt, fără sârme. Salteaua

umplută cu paie și gloduroasă. Parcă dormea pe bolovani. Nu știu dece-i era urât în odaia

asta, și frică. Se trezea uneori noaptea, speriat și rătăcit, nu-și da seama decât foarte târziu

unde se găsește, iar când se desmeticea, – ar fi vrut sʼo ia la fugă. Afară de toate astea -

mirosul acela de carne și de untură, care stăruia în toată casa. Îi aducea aminte de zilele

când maică-sa topea untura, așa cam după Bobotează, la țară. În ziua aceia nu mânca

aproape nimic, în orce caz nu mânca lucruri grase...

Măcelarul vorbea tare și era murdar. Uneori bătea caii sau câinii de sʼauzea în toată

mahalaua. Cu nevasta însă, și mai ales cu fata, se purta frumos, nu striga niciodată la ele,

nu înjura. Era foarte mândru de Marioara. Îi împlinea toate dorințele, oricât ar fi fost de

costisitoare. Avea o singură părere de rău: că nu o dăduse la altă școală, la lieu, de pildă,

ca sʼajungă „doamnă”. Nădăjduia însă că o va mărita cu un boer, un profesor, cevașilea,

fiindcă, vorba lui Ion Gheorghe, „avea cu ce...”.

Gheorghe I. Marin, făcea socoteala pe degete: Ianuarie, Februarie, Martie. Și gata.

Scapă de untură și de carne. Era hotărât să nu se mai întoarcă aci la toamnă. Iar in Aprilie

încolo, până la vacanța cea mare, va veni de la Izvor în fiecare dimineață pe jos. Șase

kilometri, nu e mare lucru. Mai ales că are tovarăși de drum: pe Iordan V. Nicolae, pe

Mutu I. Dumitru din Segarcea, pe Catrina M. Ilie din Dranovăț. Sunt amândoi în clasa a II-

a, e drept, dar asta nʼare aface.

Erau în clasa lui Gheorghe I. Marin și câțiva copii de boeri: băiatul prefectului,

fiul unui mare comerciant și vreo doi evrei bogați. Avea o admirație mare, mai ales pentru

cei doi dintâi: Chirescu N. Romulus și Dimulescu Z. Ion20

. Profesorii se purtau întrʼaltfel

cu ei, parcă. La lecții îi luau cu binișorul, ajutându-i pe ici, pe colo, iar când băieții făceau

o nebunie, erau dojeniți părintește. Întotdeauna cu bani la ei, cheltuiau în recreație pe

covrigi și plăcintă, împărțind și colegilor mai apropiați. Ba când voiau să sperie pe ceilalți,

cumpărau toți covrigii negustorului, în tovărășie, apoi, unul din ei îi lua în brațe și-i arunca

în sus deasupra grupurilor de elevi, care-i prijoneau din aer, sau seʼncăerau pe ei,

tăvălindu-se prin zăpadă...

Și-aveau băieții ăștia un fel de a se purta, de a vorbi, de aʼnjura! Umblau prin clasă și

prin curte natural, de pacă erau acasă la ei, de parcă era liceul lor. În prieteniile cu colegii,

erau deasemeni naturali și apropiați, de parcă se cunoșteau de când lumea.

– Salutare, șefule.

– Ce faci, mă, mocofane?

– Ia vinoʼncoace, mă, tu, dʼacolo... Nu, nu tu, bă căscatule... Ălălalt.

Speriau. Mai ales pe băieții de la țară, care, până sʼau mai deprins cu ei, le vorbeau cu

„domnule”.

– De unde ești tu, mă, urecheatule?

20

Desigur un fiu al negustorului slătinean Zaharia Diculescu după cum indică şi iniţiala tatălui



Gheorghe I. Marin și-a pipăit urechile. Sʼa gândit cʼor fi întrʼadevăr lungi, pentrucă i

leʼntinsese de destule ori taică-său... Copiii au încput să râdă pe socoteala lui. A simțit

cum i se urcă sângele în obraz de rușine și de furie. Nu-i era necaz pe Dimulescu. Îi era

necaz pe el însuși, fiindcă nu e în stare să-l puie la locul lui pe domnișorul ăsta bălan și

zâmbat. Simțea că nu are ușurința lui în vorbă, nu găsește ca el, răspunsul potrivit. Și mai

știe că el e băiatul nimănui, că, adică, taică-său e un simplu țăran pe care profesorii nu-l

stimează.

– Nu spui, mă, ăla cu urechile, de unde ești? – a râs din nou Dimulescu.

Gheorghe I. Marin sʼa ʼndreptat de spate, a ieșit din bancă încruntat și cu pumnii

strânși. Dimulescu râdea mereu și-i arăta urechile cu degetul.

– Na!

Și l-a plesnit drept peste gură. Numai odată. Sʼaʼntors apoi la locul lui, și sʼa așezat în

bancă, liniștit. Celălalt, a scos o batistă albă, și sʼa șters la gură de sânge. Lucrurile se

petrecuseră atât pe neașteptate, încât băiatului nici nu-i venea să creadă. Mâncase bătaie

pentru întâia oară, și faptul îl durea mai mult decât lovitura în sine. Se ștergea încet și cu

băgare de seamă, ca orce băiat cu educație, și se uita în ceafa lui Gheorghe I. Marin. Clasa

toată se uita la amândoi, așteptând desfășurarea faptelor. Dimulescu, nu prea era

simpatizat. Întâi pentrucă îi lua peste picior pe toți al doilea, fiindcă era bogat. Acuma

mâncase bătaie. Numai o palmă, – dar bună. Trasă cu dosul, dealungul buzelor, țărănește.

Ce va face el?

Nimic, deocamdată. Fiindcă sʼaud pașii profesorului. Nu-l va pârî?? Nu, nu l-a pârât.

A stat cu batista la gură tot timpul.

– Dar ce ai, Dimulescu? – aʼntrebat profesrul.

– Nimic, domnule profesor... Mă cam doare un dinte...

În recreație, când să iese din bancă, Gheorghe I. Marin sʼa pomenit bătut pe umăr.

– Dece ai dat, mă? – l-aʼntrebat Dimulescu.

– Ca să teʼnveți minte, să mai glumești pe socoteala mea. Ce crezi că dacă tatʼtu este

bogat, poți să-ți bați joc de toată lumea?

– Biiine! – sʼa potolit celălalt, văzându-l încruntat, gata să-i sară în beregată.

– Biiine! – a spus din nou. Mai vorbim noi...

Dar nʼa mai „vorbit”. Dimpotrivă, peste câteva zile sʼau împrietenit până acolo, încât

seʼnjurau prietenește de mamă. Nu era un băiat rău Dimulescu Z. Ion, și nici fudul nu era.

Era numai obraznic și râzgâit. Când vedea însă cu cine are de-aface, – se potolea

numaidecât.

– Hai, mă, pela mine, – l-a chemat întrʼo zi pe Gheorghe I. Marin, căruia îi aducea

aproape în fiecare zi bomboane și ciocolată din prăvălia lui taică-său, ba uneori îi

împrumuta câteun pol.

Părinții lui Dimulescu locuiau în centru o casă cu etaj, al cărui parter era locuit de trei

prăvălii: cârciumă, băcănie, fierărie. Au intrat prin curte întrʼo sală mare, din care pornea

scara din stejar sculptat, la etaj. Drept în fața ușii o oglindă cât peretele, în care Marin sʼa

văzut întreg și mititel, străin parcă în uniformă. Lângă oglindă, o floare străină întrʼun

hârdău vopsit cu verde. Alături, cuerul. Pe jos covoare moi, nu preșuri din trențe ca la

gazda lui. Iar din mijlocul tavanului atârna un candelabru uriaș, cam de două ori mai mare

decât cel bin biserica Isvorului.

– Șterge-ți bine picioarele! – i-a spus Dimulescu.

Și-a șters picioarele uitându-se în oglindă și întrebându-se cum de nu-i vin și lui

hainele așa cum îi vin lui Dimulescu?! Și dece dracu se simte atât de neînsemnat, atât de



neputincios, atât de mic? Parcă-i e rușine, și parcă e împiedicat. Uite, a luat marginea

covorului în vârful ghetii. Era să cadă ʼn genunchi.

– Hai mai repede, mă...

Au pornit pe scară. Covorul sʼașterne pe treptele lustruite, prins în vergele de aramă.

De rampa scării, atârnă scoarțe oltenești. Sʼa uitat în sus: tavanul sculptat, cu becuri

electrice de jur împrejur. Au ajuns întrʼo odaie mare, mult mai mare ca cea de jos, cu

draperii grele din catifea la ferestre, cu fotolii de piele și un covor moale, atât de moale

încât simți cum te mângâie prin talpa ghetelor. Parcă-i era milă să calce pe el. Parchetul, –

lună. Te puteai da pe el ca pe gheață. Agățate de pereții tapitați cu catifea roșie, câteva

tablouri de familie...

– Stai jos, Marine – i-a spus Dimulescu, arătându-i un fotoliu.

Se simțea umilit, topit, înfrânt.

În fotoliul ăsta să sʼașeze? În fotolliul ăsta de piele atât de adânc și atât de moale?

Cum i-ar sta?!

– Hai, mă, ce tot caști gura?

Desigur, ce tot cască gura?

Pe ușa din fața lui, o ușe masivă, de catedrală, și care nʼa scârțâit – a intrat o

cucoană.

– Bună ziua! – i-a spus zâmbind.

– Săruʼmâna.

Iar în gând: „o fi mamă-sa?”

Era sora lui Dimulescu. O domnișoară cam slăbuță, cu buzele vopsite, pudrată,

parfumată. Și zâmbea ca un înger.

– Cum te cheamă, băete? – l-a ʼntrebat.

– Gheorghe I. Marin.

– Ești prieten cu Jean?

– Da.

– Dela țară, nu?

– Da.

Dela țară, firește: se vedea de departe. Hainele îi stau pe trup cocoloșite,

seʼmpiedică-n covoare și are un cap atât de puțin frumos! Mâinile mari, palmele cam

bătătorite de coada sapei și de nuiaua învățăorului. Își dă seama că are o ținută de slugă și

nu știe ce să facă cu mâinile. I se pare că-i ajung până la genunchi. Și sunt grele.

– Ei la revedere.

Nu i-a dat mâna. A trecut pe lângă el fără zgomot, de parcă plutea.

– Hai la mineʼn odaie.

Odaia lui Dimulescu era la stânga, în partea dinspre curte. Mare, luminoasă, cu

perdele și cu draperii, un birou mic de nuc cu cristal. Patul, de aramă și larg, era acoperit

cu cuvertură înflorată. Covoare și aci, calorifer, fotolii. Și soneria atârnând la căpătâi, ca o

pară. Sus o lampă cu trei becuri, la birou alta cu căcuilă și cu un buton alb și mic înfipt la

cotor: țac! – și se face lumină...

– Frumos e la tine, mă!

Și l-aʼnjurat de mamă, în glumă. Era singura lui răzbunare: să-l înjure de mamă la el

acasă, în casa asta numai covoare și lumini...

Dimulescu l-a mai pofit de câteva ori la el. Dar nu sʼa mai dus. I-a ajuns odată. Când

sʼaʼntors în Obrocari după ce fusese în minunea aceia de casă, – mirosul de untură l-a izbit

ca un pumn în piept. Acolo nu mirosea a nimic. Era totul plăcut curat și cald. Lumea

umblă frumos, vorbește moale. Se desbracă de paltoane într-o odaie, se odihnetşe în alta,



mănâncă în alta, doarme în alta. Pe câtă vreme aci... Numai untură peste tot, și carne. Și

noroi. Degeaba te ștergi pe picioare. Lasʼcă nu ai ce murdări... Și totul întunecos, trist.

Câinii latră în curte, caii nechează, măcelarul înjură. La bucătărie sfârâie carnea în fiecare

zi.

Dece să nu se mai ducă la Dimulescu? Trebuie săʼnvețe mai întâi să seʼmbrace, să

mănânce, să umble și să vorbească. Își dă seama că sunt lucruri cu care omul se naște. Dar

se pot și învăța. Prinzi dela unul ceva, dela altul ceva...

– Ce mai faci, domnule Marine?

– Bine.

Marioara scăzuse mult în ochii lui. Abia acuma, asemuind-o, în gând, cu sora lui

Dimulescu, băgă de seamă cât de puțin domnișoară este fata asta gogoneață. Calcă pe

pământ, vorbește tare, râde tare, învață lecțiile tare...

– Mă Nicolae, – i-a spus întrʼo zi lui Iordan, – dacă ai ști ce casă are Dimulescu!

– Ce vorbeşti, mă?

De toate lucrurile se miră băiatul ăsta. Gheorghe I. Marin, nu se miră. El priveşte,

admiră și sufere. Iordan V. Nicolae se miră în gura mare, cere lămuriri și iar se miră. Și

parcă niciodată nu înțelege nimic. Capul lui este veșnic nedescurcat, uluit.

– Ia uite, bă!...

Doamne, de-ar veni odată primăvara, să scape și Marin de Obrocari. Că la toamnă

aranjează el să stea în altă stradă. A vorbit de pe acuma cu un coleg, unul Vinulescu G.

Teodor, să stea în gazdă la el. Locuește chiar peste drum de liceu întrʼo casă mare, având

grădină care urcă pe Grădiștea, cu pomi și câtva trupuri de vie, în trepte. Chiria e aceiași,

plus plocoanele, iar tatăl băiatului nu e măcelar...

Dar el așteaptă cu nerăbdare primăvara sa sʼo vadă pe câmp în fiecare dimineață, să

coboare pe șosea cu ghiozdanul la spinare, să se uite la oameni dealungul brazdelor, și să

se bucure. Nu găsea că e mare lucru să vină la oraș în fiecare zi. Și pe urmă, taică-său îi

spusesecă de trece clasa are să-i cumpere o bicicletă.

O bicicletă nouă...

Amintirile lui Varlaam Chiţescu din războiul pentru neatârnare

(1877-1878)

Comandor (r.) Nicola Tudor

Războiul pentru neatârnare din 1877-1878 consemnează prima contribuție

militară a cetățenilor din comuna Deveselu la dramaticele acțiuni de luptă la care va

participa România.

Pe străbunicii noștri din satele Deveselu și Comanca îi regăsim în componența

Regimentului 2 Linie, ocupând la început linia Dunării cu avanposturi și respingând cu foc

vasele turcești care se apropiau.

În iulie 1887 se găsesc în satele Dăbuleni, Grojdibod și Celeiu, făcând legătura

prin cavalerie ușoară cu avanposturile de la Bechet. Trec Dunărea pe pontoane la 15

august 1877 și participă la asaltul redutelor Grivița, Rahova și Plevna. În ianuarie 1878 îi

regăsim în avanposturi la Vidin. Alți luptători deveseleni, sub drapelul de luptă al

Regimentului 19 Dorobanți, Batalionul 1 Romanați, trec Dunărea la 6 decembrie pe la

Lom-Palanca, asediază Vidinul, ocupând pe rând localitățile Musulmana, Rupci, Garța.



Drumul de luptă al Batalionului 1 Romanaţi, în războiul de indepedenţă, este

amplu prezentat în documente şi jurnale oficiale ale acţiunilor de luptă. Pentru încărcătura

emoţională, viziunea integratoare asupra efortului militar românesc şi respectul acordat

luptătorului romanaţean redăm însă, doar câteva dintre relatările căpitanului Gheorghe

Varlaam Chiţescu, comandant al companiei 1 Balş:

« Numit comandant de companie în ziua de 6 Decembrie 1877, am trecut Dunărea

în acea zi, la ora 4 sara în luntri, printre sloiuri mari, lapoviţă, neguri; iar la orele 5 pe

întunecate am luat cu asalt oraşul Lom-Palanka atacându-le în flanc trupele, ce se

retăgeau de la Rahova la Vidin. Mă urmară apoi celelalte compănii, cari trecură cu mare

anevoinţă Dunărea, ameninţaţi de sloiuri şi întunecime.[...]

Din întâia zi a intrărei în lupte, am cerut să am opt oameni încălecaţi pe cai uşori,

cari să mă lege cu unităţile din urmă. Dar cine voia să asculte un copil? Da, copil, dar

comandantul unei companii alese, instruită de dânsul... De aceia, caporalul din postul

înaintat, fură înconjuraţi de patruzeci şi doi de nizami, comadaţi de un ofiţer arab. Somaţi

să se predeie, au răspuns cum i-am învăţat: „Un caporal din armata română, nu se

predă nici o dată“.

La ora 8 dimineaţa, recunoaşterea găsi în huceag douăzeci şi doi de nizami

trecuţi prin baionete, căzuţi alături de postul meu înaintat, ce nu înţelegea ca un ostaş din

armata română să poată fi luat prizonier.[…]

Peste câteva zile după asta, între Voinica şi Bucovic, având în dreapta Compania

a 7-a sub căpitanul Leca căruia i-a retezat un obuz piciorul, trecurăm în Decembrie apa

până la gât, spărgându-i gheaţa ca să nu fim văzuţi de batalioanele turceşti, ce înaintau

spre noi. Ocoliam anume calea cea mare Plevna-Vidin, spre a nu fi sfâşiaţi în bucăţi de

bateriile sistem Krupp de la Novosselo-Vidin ce încrucişau focurile pe podul cel mare de

piatră în bolţi, spre a ne tăia retragerea rupându-ne în două.

Turcii, îngroziţi, că pe nevăzutele am prins hugeacurile de pe dealurile Voinicei

ce veniau în dreapta lor, dealuri pline de păduri cari stăpâneau câmpia până la Dunăre,

pe unde căutau să înainteze. Dând pretutindeni peste noi, cari înaintam grabnic prin

troieni în tufişurile cele dese. Văzând că li-o lovim înaintarea prin flancul lor drept, gata

să-i învăluim, dădură în sunete tărăgănate una din cele mai frumoase retrageri.

Artileria lor, văzându-se înşalată în prevederi, prin ghibăcia noastră cea

cutezătoare cari trecurăm apa pe unde nici că se bănuia, muţi dintr-o dată. De fapt, nici

nu vedea unde şi în cine să tragă. Ne săturase Plevna, Rahova şi celelalte de a mai ataca

cu pieptul deschis, trupe cufundate în ţărnă ca nişte cârtiţi.

Nizamii cei străluciţi, cari înroşiseră câmpia cea albă cu fesurile lor, îmbrăcaţi ca

nişte păpuşi scumpe, uşuraţi de muniţia lăsată în forturi îngropate, se retraseră în faţa

manevrei celei iuţi a Curcanilor, îmbrăcaţi în opinci crude, căciuli rupte, iţari cu ferestri

şi mantale ajunse fracuri în cari te lingeau iepurii cei mulţi din hugeacurile pustii şi dese

pe unde înaintam cu iuţeala unei trupe de cavalerie.

Dar, aşa muraţi cum ieram în toiul unei ierni întroienite parcă pe veci,

însufleţirea Curcanilor noştri cei uriaşi şi ageri iera nespus de mare. Prin troieni, geruri

şi gloduri pe jumătate îngheţate cari ne deslipiau potcoavele la cai, toate sărbătorile

Crăciunului le petrecurăm în recunoaşteri silite, prinderi de înălţimi, patrulări grele şi

avantposturi fără schimbători. Totuşi, luptam bărbăteşte cu nebiruita Companie 1 din 3

Olt, uneori însoţită de întreg batalionul 1 şi chiar de al 2-lea.[...]

În nopţile următoare, în capul Batalionului 1, ajutat şi de al 2-lea, urcaiu pe

poziţie bateria de artilerie, sub focul căreia aveam să înaintez a doua zi la atacul redutei



Smârdan. Compania 1 fiind aleasă ca o trupă hotărâtă luptelor învierşunate, morţi sau

învingători, nici o vorbă mai mult. Trupa mă iubea, încât mergeam la izbândă sigură.

Înhămaţi câte 250 la tun, oamenii păreau nişte cârtiţi ieşite din bălţile cu glod. În

râsuri sănătoase şi glume isteţe, cinstindu-se ca fraţi, Curcanii, mucind zi şi noapte, prin

glod şi lapoviţă, puneau la 12 ianuarie, ora 6 dimineaţa, tunurile sus pe marginea viei, în

faţa redutei Smârdan, care avea în dreapta sa redutele Inova şi Capitanofţa. [...]

Degerat şi rănit, nu mi-am părăsit unitatea. Bissirof un bulgăraş mic dar vrednic,

doctor din facultatea noastră, şi-a făcut datoria cu toţi răniţii companiei, pe răspunderea

lui furându-ne ambulanţei. Nu voia să-mi ştirbească frontul, cum o spunea tuturor: „La

Companiea 1 a lui Chiţescu ţiu mai mult ca la vieaţa mea“.

În întâia jumătate a nopţei am luat satul Smârdan casă cu casă. Turcii luptători

îndârjiţi, ne ucideau adăpostiţi în creneluri. Dând unei case foc, îi arătarăm ce-i aşteaptă.

Pilda mea, domoli furia apărărei. Puţin după aceia satul întreg iera al nostru. [...]

Generalul Mihail Cerchez, acela în mâna căruia Osman Paşa şi-a depus sabiea,

sara la orele 6 în ziua de 26 Noiembrie 1877, care la 12 Ianuarie 1878 alerga pe calul lui

şarg în dosul frontului de la o unitate la alta, îmbărbătându-ne în atac, veni domol, liniştit

din poziţie în poziţie strângându-ne mâna celor degeraţi, răniţi şi plini de glod ca porcii în

tâu. Mie, în deosebi, cu care avusese vorbe aspre în timpul nopţei, după luarea satului şi

intrarea în avantposturi, acuma cu dulceaţă în cuvinte îmi poronci ca îndată ce vom intra

în garnizoană să mă prezint lui. N-am făcut-o, căci priviam cu dispreţ linguşiria şi

târâtura. Dar, ca general, comandant suprem căutându-mă, mă descoperi. Cu însuşi

mâna lui îmi puse „Crucea Trecerei Dunărei“ de oţăl pe piept, iar puţin după aceia mi-a

dat fotografiea Sa având şi dânsul numai Crucea trecerei Dunărei pe piept, lucruri sfinte

ce le păstrez şi azi.[…]

Aceasta-i în schiţă foarte redusă: 1876-1877 şi 78».

Contribuția de sânge a comunei Deveselu în Războiul pentru neatârnare 1877-

1878 este cea a soldatului erou Păun Marin.

DIN JURNALUL UNUI SIHASTRU

Paul Dogaru

Între alte manuscrise de preţ şi fotografii de familie aparţinând poetului,

prozatorului şi publicistului slătinean Paul Dogaru, ajunse în posesia noastră, se află şi

câteva pagini de caiet purtând titlul de mai sus. Prin truda prietenului devotat Nicu Petria,

ele văd astăzi lumina tiparului.

E sfârșit de săptămână și e târziu. Nici nu știu cam cât este ceasul, probabil se

apropie de miezul nopții. Dar ce importanță mai are dacă eu, acest bob de nisip în Sahara

m-am retras și-s închis în cochiia mea, în turnul de fildeș, înconjurat de-o singurătate

îngrozitoare, dar nu deprimat. Iată arma mea forte! Mă simt puternic, poate mai mult ca

altădată, din mai multe motive. Iar nucleul detonant care-mi marchază starea, are la bază

versul propriu: „Ce-i pasă lumii de calvarul meu?”

În primul rând devin un luptător de temut, sau dacă vreți, un teribil apărător care

știe ce vrea. Arma mea penetrantă și unică născătoare de fericire (o împăcare absolută cu

sufletul) este tocmai dorința nebună de a scrie, iar eu trecând în centrul acțiunii, asemeni

manierei lui Marcel Proust, mă deconectez de la durerile personajului secundar pentru



simplul motiv că eu conduc acțiunea, că

sunt EROUL, PERSONAJUL

PRINCIPAL CARE FACE CE CREDE

CĂ-I BENEFIC PENTRU SUFLETUL

SĂU. Dar nu caut timpul pierdut și mai

ales nu-l plâng, ci, fără beatitudinea

prezentului isc în meandrele sufletului

sentimentul potențial al succsului total

într-o posibilă deplină independență cu

lumea înconjurătoare

Intenționez ca aceste rânduri –

fuviu – să fie sincere, plăcute direct din

creier și inimă, fără premeditări sau

tertipuri scriitoricești. Numai prin această

sinceritate își au valoarea lor. Dar

atitudinea mea are mai multe perspective,

fiecare devenind printr-o atenție a

scriiturii, literatură. Cobor ștacheta și

vreau ca să mă apropii cât mai mult de

sufletul meu, de viață. Deci... Acum, la

această oră mă gândesc la tine. Ți-am

spus că s-ar putea să mă îndrăgostesc de

tine ca un măgar și zevzec și fără pic de

minte deși n-ai valoarea atinsă când și

când de către amantele mele; am

accentuat că era posibil să trec pe lângă tine fără să te observ deoarece în lumea mea mă

îmbăiez în parfumuri selecte; și mai cu seamă am subliniat scumpa mea copilă – păpușă că

am alte probleme mai importante de rezolvat, sfârșind lamentabil – prin a-ți sune că mă

bucură prezența ta. Vezi că sunt cretin! Trecutul triumfă și râde de decăderea mea. Dar

nu-i decădere, o umilire orgolioasă, ci un rezultat al reacției mele într-o anumită perioadă

ce-mi amintește de starea lui Goethe cu Ulrike a lui Dante cu Laura sau Petrarca...

E trecut de orele 24.

Observi că nu sunt singur.

Ești cu mine chiar dacă

naiba știe pe unde-ți

consumi viața acum. Am

trecut în ziua de duminică.

Mâine, luni, mi-ai spus că

vei pleca o săptămână la

mare. Cu cine? Ce vei face

acolo? Etc, etc. Dar nici nu

mă interesează accesoriile

ființei tale. Și nici dacă

cineva va profita (desigur e

sub nivelul unei consec-

vențe intime a iubirii) de

corpul tău. Tu rămâi intactă

pentru mine și, desigur,

Paul Dogaru adolescent

Doi prieteni: Paul Dogaru şi George Vaiman



ființa naivă care aleargă, aleargă după... habar n-ai ce! Eu, deja e clar, deocamdată – am

intuit bine acest lucru, – singurul prieten care-ți înţelege perfect împrăștierea de care dai

dovadă. Poate e un semn al destinului că eu exist în viața ta și am intrat fără ca tu să vrei

sau să gândești. Menirea-mi este clară – te voi apăra fără ca tu să-ți dai seama. Pe când vei

hoinări pe diferte coclauri, îmbătându-te cu apă de ploaie pe care o crezi cine știe ce

fericire, în compania unor capete pătrate ce-ți dau senzația binelui în preajma lor și furia

disperării după aceea, eu voi avea certitudinea, deci voi simți că ești în vraja mea, în

domeniul meu de stăpânire cu tot ce ai mai bun – pletele tale nicicând mângâiate cum

merită, ochii tăi albaștri care în preajma mea sunt senini, nicidecum abundenți în lacrimile

disperării, corpul tău care deși a fost exploatat centimetru cu centimetru, n-a cunoscut

revelația adevăratei fericiri. N-am timp prea mult de așteptare precum Rett Butler pe

Scarllet (9 ani dacă nu mă înșel), dar stările tale inconstante de la o zi la alta mă vor ajuta

să devin stăpânul inconstestabil al

ființei tale. Și nu pentru mult timp – dar

îndeajuns să te fac să înțelegi că

fericirea are dimensiunile ei de care

trebuie să ne bucurăm.

O! Dar eu nu vreau decât să te fac

să înțelegi că – cineva odată cândva, pe

când tu erai invadată ca o copilă de țară

ce-a văzut o păpușă în vitrina luminată

la oraș, te încânta cu versuri și-ți fura

mintea, precum: „Doamne, dacă-mi ești

prieten / Când o fi să-mi aflu vina / Dă

în scris poruncă morții / Să o ia și pe

Corina!” Cât de naivă puteai să fii!

Acea persoană oricine dintre noi,

indiferent de valoare, avem stările

noastre sincere, deci acea persoană era

plictisită de tine și, mai în glumă, mai

în serios, te-ar fi vrut departe. Și-atunci

în loc să fii lucidă și să-i plătești pe

măsură, în naivitatea ta (repet cuvântul

deoarece este potrivit situației), iarăși te

umileai răspunzându-i: „Doamne dacă-

mi ești prieten / Când o fi ard în chin/

Dă în scris poruncă morții / Să mi-l lase pe Florin!” Vezi, aici ai pierdut tu lupta pentru o

fărâmă de iubire! Un amant plictisit care, fie că nu ți-a apreciat nurii, fie că te-a considerat

o haltă pasageră în călătoria sa prin gările sexului, vrea, dorește să te îndepărteze cu orice

chip de pe traseul său, să te elimine definitiv, iar tu te trezești către el implorând un dram

de înțelegere. Unde-ți este orgoliul, demnitatea pe care fiecare dintre noi trebuie să le

respecte?!

Dar ce fac eu acum? Un rechizitoriu al eșecului sentimental? Nicidecum. Eu încerc să

mi te apropii, de mine, de adevăratul bărbat care-ți intuiește, chiar a început să-ți perceapă

valoarea sufletului deocamdată bolnav, plin de răni făcute de oameni fără vreun drept, și

vreau să ți le bandajez spre cicatrizare pentru a pleca mai departe senină și aptă să-ți

împlinești menirea ta de femeie cu anumite calități.

Paul Dogaru şi elevul Alin Călinescu (Şcoala

Găneasa, 1995)



Și cum în preajma ta mă simt bine mereu îmi vin în minte trei strofe dintr-un

scriitor uitat, care mă distrează dar exprimă în cazul nostru și un adevăr:

Te iubesc și sunt în stare să-ți scriu numele pe garduri,

Să te-nlățui cu privirea celui mai flămând ascet,

Te iubesc și fără rujuri, te iubesc și fără farduri,

Ca un cavaler tomnatic, da cu suflet de poet.

Te iubesc și când sunt sigur că n-am bani în buzunare,

Și când văd de nemâncare, stele verzi și cai maro,

Ca pe-o noapte travestită într-o zi de lichidare,

Te iubesc și-n blugi cu capse, te iubesc și-n chimono.

Te iubesc la nemurire, și-n aval și în amonte

Și pe unde porți inele și pe unde porți cercei

Ca un ins cu patru clase, însă cu blazon de conte

Te iubesc de la picioare până-n creștet dacă vrei.

Cred că unii oameni au avut uneori destinul tragic datorită neputinței de a se abate de

la drumul pe care-l considerau greșit și totuși pășeau pe el neconștienți, ca niște roboți

fără cap și fără sentimente precise. Ți-am dovedit oarecum scumpa mea prietenă că chiar

dacă nu am fost în centrul acțiunii, am fost spectatorul care a văzut sau a prevăzut totul.

Fac o pauză. Urmează actul al

doilea cu mai multe scene. Probabil că

și eu mai obosesc din când în când, cu

toată condiția mea de atlet, alergând

să-ți împrăștii himerele de care te-ai

înconjurat și pe care le consumi noapte

de noapte, lipsită de-o voință

lăuntrică. Adeseori și la multe femei,

dragostea mai trece printr-o rațiune,

mai cu osebire astăzi, când totul se

plătește până spre patru dimineața.

Deci, o mică pauză pentru ca ființa

ta, indiferent unde și cum se găsește,

să se odihnească. Noapte bună, zână

de catifea, cu ochii albaștri și picioare

de ciută!

* * * Continui însemnăriile la câteva

ore. Este deja dimineață și simt că fără

această îndeletnicire în care tu ești în

prim-plan, n-aș putea să merg mai

departe. Nu este o declarație de

dragoste, ci o stare pe care o simt acut.

Încep să respir prin tine, prin imaginea

ta până când, după o săptămână vei fi

reală. Se știe că o obsesie – deci ființa Paul Dogaru, tânăr



ta – nu poate fi diluată decât printr-o

asiduă invocare, ceea ce fac eu acum.

Nici nu știu dacă această atitudine a

mea va rămâne constantă, dozând-o de

la oră la oră! Mă tem că peste puțin

timp va suna telefonul sau soneria și că

cineva, cu o aură de femeie adevărată

îmi va „porunci”, deși nu sunt bărbatul

subordonării, s-o urmez în perimetrul

unei escapade ce risipește timpul și

adună bucuriile momentului. Draga

mea Corina, mă simt într-adevăr

puternic din două motve: nu sunt

ignorat, ba chia iubit de femeile

frumoase și, al doilea motiv, parcă,

parcă încep să fiu cât mai mult lângă

tine, și ca într-un basm fermecător, te

apropii de sufletul și trupul meu și mă

accepți. De aceea cred, simt că îmi

apare ca o scenă jucată fals. Și mai

înțeleg un aspect dramatic pe care tu îl

treci cu vederea: te-ai dăruit celor care

ai crezut că-i iubești. Ei te-au

exploatat, te-au folosit ca pe un obiect

al plăcerii (ia gândește-te și-mi vei da dreptate) atitudine pe care o condamn atât prin

prisma inimii tale care merita mai mult cât și prin prisma timpului, a vârstei care-și

rostogolește visele prin pulberi de stele și dorințe cât mai autentice, fără minciuna care

ucide.

În fond și la urma-urmei, care este

valoarea ta? Cine ești tu? Încotro mergi?

Iată câteva întrebări pe care ți le pui seară

de seară până spre dimineață, fără să

găseşti un răspuns credibil din cauză că

ești superficială. Nu te interesează ziua de

mâine, te captează prezentul prin ceea ce

te-a impresionat, trecutul. Această

dimensiune a simțirii tale îți va pecetlui

destinul, o nuanță tristă a soartei. Iată de

ce în acest punct al existenței tale am

apărut eu. Trebuie cu orice preț și

Dumnezeu mi-e martor că nu mă va

împiedica nimeni, să te ajut, să te fac să

înțelegi că tu ai un cu totul alt drum decât

cel de acum. Orice gest de al tău, orice

cuvânt spus care-ți controversează făptura

nu-i decât mascarada umbrei tale, a

lașității tale, a neputinței de a lupta cu

sentimentele puerile ce te invadează și

Paul Dogaru împreună cu soţia

Între alte lucruri interesante, în arhiva lui

Paul Dogaru am descoperit şi aceste

portrete reuşite ale unor actori români de

comedie, executate în 1977 de un autor

necunoscut. Lăsăm cititorilor plăcerea de

a-i descoperi...



subjugă de câțiva ani. Eu vin lângă tine să

te trezesc la realitate. Nu vreau să fii a mea

decât în măsura pe care o merit sau în

măsura menirii tale ca femeie și prietenă.

Dar voi încerca să-ți dau un nou demers și

o nouă valoare chiar, dacă mi te

împotrivești şi neștiința și întunericul în

care te zbați devin, dacă vrei, în aceste

momente cel de-al doilea eu al tău, cealaltă

persoană din ființa ta de care n-ai ținut cont

până acum, pe care ai ignorat-o și este

cazul ca s-o iei în seamă mai mult decât

propria-ți afectivitate fragilă.

Așadar, acum, începând din aceste

momente, mă vei asculta cu smerenie spre

binele și pentru îndreptarea suferinței tale

care-ți traversează trupul. Devin, iată,

prietenul fără de care tu nu mai poți fi tu,

cea adevărată, devin bărbatul complex de

care aveai nevoie ca să-ți trăiești deplin și

senin viața, și pradoxal, voi deveni

îndrumătorul pe care-l vei asculta cu

evlavie întru împlinirea unui sens al

menirii tale ca femeie. De nu mă vei

asculta, înțelege și ajuta – drumul tău fi-va

presărat numai cu suspine și depresii. Vino, deci, în brațele mele de ești înțeleaptă și

lasă-mă să te ajut după cum meriți. Acesta-i singurul sens al existenței tale pentru a trece

astăzi obstacolul crezut de tine firesc, dar atât de fals și trist, spre ziua de mâine. Eu sunt

șansa ta când nici nu gândeai căci, „oricât se zbat talazurile mării / bătând în stâncă

obosind mereu / Tot mai rămâne-n legea depărtării / Puterea de-a sta drepți în ceasul

greu”, iar puterea de-a fi tu femeie adevărată, sper să ți-o dau eu.

* * *

Duminică 14 iulie. Ora 12. N-am ieșit

pe afară deși e un timp splendid. Se anunță

caniculă după amiază. Citesc „Blitz

magazin” și gândesc în paralel la tine.

Nu-mi mai aduc bine aminte ce-am scris

noaptea trecută, dar știu că am emis câteva

chestiuni importante fiindcă am avut o

„vibrație pe verticala telepatiei”. De-aș fi

avut la mine un lucru de-al tău, o batistă, o

fotografie etc. , probabil te-aș fi adus aici și

te-aș fi iubit cum numai eu știu. Mai mult ca

sigur în această situație, că destinul îmi

recomandă răbdare și iar răbdare. Cred că



voi reuși în ceea ce vreau. Important este să

nu-mi schimb dorința, să nu mă părăsească

fascinația pentru tine care ar presupune

trecerea ta subită în spațiul filosofic al

femeilor blonde. Voi fi atent să nu mă inunde

acest microb defăimător care acționează

necruțător în cazul femeilor debusolate cum

ești tu. O parte din vină o am și eu deoarece

te-am lăsat să te perpelești în sucul propriu

când aveam posibilitatea (chiar de câteva ori!)

să te scot la lumină și să-ți izbesc gândurile de

realitatea nicidecum urâtă sau tristă. Deci

prima condiție a succesului –răbdarea.

Ce citesc în „Blitz magazin”? Anca

Turcașiu așteapă să fie cerută în căsătorie de

Gheorghe Gheorghiu de nu știu câți ani, deși

stau împreună. N-o s-o ceară niciodată –

lucrurile și atmosfera între ei au intrat pe

străduța obișnuinței când dispar farmecul și

curiozitatea. Tot de-ale femeilor: Jasmine

Saint Claire (26 de ani), actriță franceză de

filme porno a făcut amor cu 300 de bărbați în 24 de ore, doborând recordul mondial de

„culcare” cu 251 de băbați. La mai mulți! Michael Douglas preferă femeile trecute de 45

de ani deoarece „sunt mai elegante în mișcări și vorbesc mai frumos despre sex decât

puștoicele. Pentru mine – a adăugat el,

aspectul fizic al femeilor nu prea contează,

ceea ce îmi place cu adevărat, e ca femeia

cu care sunt să-mi aprecieze virilitatea și,

eventual, să mă laude atunci când stă la

taclale cu prietenele sale”. Cicciolina a fost

pusă se prostitueze la 13 ani de către

propria ei mamă! Sau Samantha Fox a fost

violată de fotogrful căruia îi pozase la

insistența tatălui ei, la vârsta de 15 ani sau

că Shanon Dohorty ( Brenda din „Beverly

Hills, 20910”) a pozat goală în pagina

revistei „Plai-boy” în 1994 cu scopul de a

convinge tinerii să folosească

prezervativele și altele. Aici îmi zic, totul e

în neregulă, totul pentru o lume anormală.

Așa că-i mai corect să mă întorc la noi, în

lumea noastră, mai măruntă dar parcă mai

curată...

Primesc un telefon, două... Sunt

ademenit să evadez din claustrofobia unde

îmi plimb personajele pe care le vreau

astăzi lângă mine. Sunt de neclintit. Nu și

nu! Ești nebun- îmi reproșează o voce cu



ochi verzi: „Ratezi clipa, îți irosești momentul din viață și nu vrei să te bucuri?”

„Dimpotrivă, îi răspund. Aici mi le trăiesc integral și cu amplitudine deoarece așa cum

mi-am întrupat în închipuirea mea personajele dragi, n-au cum să mă supere sau înșele!”

Altă voce blondă cu ochii de jar îmi dă întâlnire la ștrand. „Poate acolo o să-ți revii,

dragule!”„Ei, aș, râd eu, chiar crezi că sunt deplasat? (adică tot un drac cu nebun). „După

cum te comporți așa pari...” Și-mi închide zgomotos telefonul aruncând receptorul în

furcă.

Mă-ntorc la bucătărie unde așteaptă imaginea ta, ai lacrimi pe obraji, plângi mocnit

dintr-un motiv improvizat de tine. Ba mai mult, îmi dai să înțeleg (ca acum câteva zile)

că te-ai putea îndrăgosti de mine dacă n-ar fi... Ce anume? Întreb eu în dialogul

improvizat. Datoria? „Alt bărbat?” Îmi dai un răspuns fulminant, cu substrat de

inteligență întrebare. „Cum aș putea să intru în lumea ta pe ușa principală, când în

camera-ți numită inimă nu-i loc?” „Încearcă și ai încredere în tine” – am mai reușit să zic

în secunda următoare. Soneria spulberându-mi decorul imaginar și tu trecând în lumea

himerelor de fum...

***

Este ora 22,00. Ce faci tu acum? Te mai interoghează altă persoană întrebând de tine?

Îmi pari excesiv de egoistă, sau mă înșel? Nu cumva te zbați și apelezi la un teatru ieftin

pentru a obține de la oricine ce-ți convine? Iartă-mi franchețea! Numai așa te pot ajuta să

te regăsești și să-ți revii la sentimentele frumoase pe care orice tânără le urzește în spirit și

suflet.

Deocamdată suntem într-o situație oarecum neclară. Ultima întâlnire (cea de vineri

spre sâmbătă!) a reușit să mi te definească în limitele tale sentimentale. Se pare că te

influențează și te torturează destul de acut relația reciprocă cu oameni cumsecade, iar o

anume „tentă” de grosolănie, de bravadă masculină din partea unor idivizi lipsiți de

scrupule te pedispune la atașament cel puțin bizar față de ei. Ești paradoxală, de aceea nu

prezinți prea multă încredere. Iartă-mă că-ți spun sau descopăr aceste aspecte ale

caracterului tău sucit, dar, ca să te îndulcesc cumva, se mai întâlnesc asemenea creaturi

bipede pe toate drumurile.

Intenționat te-am captat în întregime în acea seară târzie sporovăindu-ți vrute și

nevrute, diverse considerații care duceau cu bună intenție la o anumită persoană. Sincer să

fiu habar n-aveam de anumite detalii, nu mă interesau, și chiar după ce mi le-ai destăinuit

tu, am rămas același. Mă poți întreba: dar dacă te interesează persoana mea și cum acele

aspecte sunt legate de mine, normal să te interseze și ele, nu? Logic așa este. Dar ele

reprezintă un trecut care – atenție! – oricât ar fi fost de frumos sau spectaculos (mai mult

l-ai dimensionat, supralicitat, tu) nu mai prezintă prea mare interes nici pentru tine. Îți

spun că ar cam fi cazul să te limitezi la prezent și viitor. Măruntele tale „aventuri” ,

indiferent de urmarea lor, au rămas în urmă și a încerca să le prelungești în timp e ca și

cum ai scormoni fără rost în cenușa unui foc stins demult. N-ai decât să aprinzi altul dacă

vrei să te încălzești. E clar?

Astă seară mă voi culca târziu deoarece intenționez să termin două articole pentru

„Gazetă”. Cred că vor fi publicate destul de repede. O să ți le citesc când revii.

În dreptul horoscopului nostru, rac, scrie: Ironicii se feresc de ironici, iar mai departe

un banc: în înalta societate franceză un tânăr o invită la dans pe o doamnă ceva mai în

vârstă, cunoscută pentru replicile ei acide. Doamna răspunde înțepată: – Îmi pare rău. Nu

pot să dansez cu un copil. Nici tânărul nu se lasă mai prejos: – Mă scuzați, doamnă, n-am

știut că sunteți însărcinată! Dar cel mai bun dintre bancuri prin invenția plastică este

acesta: Există trei feluri de cacofonii: cea mică – Conița i-a atras atenția servitoarei că



cățelul a făcut mizerie: cacofoia mijlocie: Cilentul s-a plâns constructorului: că catul doi

este inundat: cacofonia mare: Oștenii au adus vestea că călăul l-a decapitat pe osândit.

Aș vrea să-mi mai imaginez în cumpăna nopții, când tu dormi, sau ai de gând să pleci

la drum (habar n-am când pleci și nu mă chinuie acest detaliu), deci aș vrea să impovizez

un micuț dialog cu tine cam așa: –Corina, iubești viața? Tu te-ai strâmba așa cum de altfel

te manifești când nu-ți convine ce. – Viața cui? mi-ai da replica. Urmează scena cu hazul

nebun. Depun un sărut, tot imaginar, pe buzele tale înflorite de râs sau schimonosite de

plâns și trec la articolele al căror conținut îl am deja proiectat în cap. Noapte bună, somn

ușor, oriunde te-ai afla, păpușă de catifea, cu ochi de albăstrele și corp de divă. Îmi dau

seama că unul dintre miracolele acestui secol pe sfârșite pentru sufletul omului simțit, este

acela de a crede că poate ocroti ființa la care ține. Nu știu cât țin la tine, dar îmi place la

nebunie să sper că te-aș putea cât de curând, ocroti de primejdiile care te pândesc. Sper,

cred și pot, deoarece în degringolada ta ai nevoie. Pa!

Luni 15 iulie. Transcriu, cu corectura necesară, articolele. Le bat la mașină și plec la

redacție. Toată lumea știe de tine unde ești plecată, (și de Mitică S.). Normal că le-ai spus,

altfel nu-ți aproba directorul cererea. Nu prea se simte lipsa ta. O singură persoană pare

puțin abătută, dar cu harul comicului ce-l posedă trece și el (ea) pe neobservate la starea

de dispoziție robustă. Stau de vorbă cu șefii (Dobr. şi Cazan. ) despre noile orientări ale

ziarului. Le promit un ajutor substanțial. De ce acest lucru? Poate că lucrezi tu aici! Este,

dacă vrei, încă un semn că mă gândeam la tine și atunci. În acele momente (cam 10 – 11

dimineața) tu erai pe plajă începând perioada de bronzare. Chiar că sunt curios să te văd

cum arăți bronzată. Când te voi întâlni prima dată după acest „eveniment”, te voi privi

lung și-ți voi spune, la o examinare sumară (în veșminte) cum ai reușit să te pigmentezi.

S-ar putea să-mi placi sau nu! Corina, aș vrea să te lămuresc într-o problemă. Acest detaliu

care explică în totalitate atitudinea mea și iată o poți și tu înțelege de data aceasta, este

următorul: (atenție deci!) – aș fi putut destul de repede să te cuceresc pe tine sau pe

oricare alta de-aș fi vrut. Și cu aceasta ce rezolvam? Aș fi devenit egal cu cel sau cei

dinainte care într-un interval destul de rezonabil, prin tertipurile lor au obținut ce și-au

dorit. Ei, și ce-i cu asta. Au crescut în ochii tăi? Poate, desigur, dar nu pentru mine. Nu mi

se pare o performanță deosebită mai pe departe, să cucerești o femeie, indiferent cât de

redusă, adică repetentă poate fi. Dac-ai citit „Donna Alba” de Gib Mihăescu sau de vei

asculta subiectul romanului meu „Pedeapsa destinului” te vei convinge că am dreptate.

Așadar, eu neprocedând ca ceilalți le sunt superior. Ei nu știu un lucru: o ființă păstrată și

ocrotită cât mai mult timp, reprezintă prin tainele făpturii sale un prilej prețios de

explorare voluptoasă, iar valoarea este la rang de deliciu. Din analizele mele în acest

domeniu, un bărbat este mai împlinit sufletește și, categoric, mai înălțător prin răbdare,

dacă prelugește această stare iar bucuria se intensifică benefic cu fiecare amănunt înțeles și

decorticat. Sau, dacă vrei, mai pe românește, în limbajul nostru vetust, e ca și cum ai

dezbrăca o femeie pe-ndelete, într-un ritual al dozării plăcerii până la suprema revelație a

descoperirii formelor ideale. Probabil că marile genii, în mai toate domeniile, au trăit

această fază paroxistică la începutul carierei lor când au și elaborat capodoperele.

Exemplele le cunoaștem cu toții. Vezi Eminescu, Leonardo da Vinci, Byron, Shelley,

Hemingwey ... Deci, niciodată frumusețea nu trebuie expusă în întregime, după cum nici

valoarea nu-i cazul să fie deconspirată decât pe etape pentru a obține suspansul care-i

sarea și piperul vieții noastre sentimentale, a simțurilor reale, netrucate. Ar fi o temă destul

de interesantă chiar la nivelul municipiului. Tratată ca o anchetă, pe bază de întrebări, ar

face furori la televiziunea locală, pe „Novel”. Ce naiba, doar suntem într-o țară

democratică și fără să cădem în desuetitudine sau trivialitate, ar ieși ceva pe cinste. Să



întrebi bărbații cum, în ce fel și ce părere au despre... Cu certitudine, nu-i nimic de râs,

fiecare dintre răspunsuri concretizează un mod de a gândi, de a simți și de a face dragoste.

Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi își are rezervată fărâma de fericire, sau cum zice

înțeleptul din literatura noastră populară: fiecare sac își are petecul lui, dar depinde cum

este cusut...

Marți 16 iulie – A doua zi de plajă – iată evenimentul important. Celelalte sunt

secundare. Corina – imaginează-ți să fi avut un anume rang, cu pletele acoperindu-ți o

parte din față, așa cum umbli tu pe jumătate enigmă, pe jumătate extraterestră, ce pâine ar

fi mâncat fotoreporterii din massmedia!

Draga mea copilă, îmi vine în minte un alt principiu care-i motivat, zic eu, de la o

anumită vârstă pe fiecare individ începe să-l intereseze mai mult utilul, practicul și mai

puțin frumosul. Adică devine pragmatic. Cum spunea marele actor americam Michael

Douglas, e un punct de vedere pe care-l accept. Dacă stau și mă gândesc multidimensional

la tine și pentru tine, cam ce longitudine și latitudine îți plac ție, cu siguranță că suntem

într-o situație delicată, deoarece vei răspunde scurt: Nu știu. În traducerea românească

înseamnă că te conduci după instinct. E bine și așa, dar te întreb iarăși: până când?

deoarece adeseori instinctul nu e cea mai bună inspirație și nici nu colaborează laborios cu

logica, arma rațiunii ce nu dă greș decât rareori, dar care nu poate fi luată în întregime

pentru că vom cădea în extrema cealaltă. Deci, referitor la acest aspect, tu lași inima să

aleagă după niște criterii pe care nu le poți enunța. E o chestiune de moment când reacțiile

te solicită mai mult sau mai puțin și te ... apucă răul de mare, fuga pe distanțe mici, fără

teama zilei de-apoi... Ca de altfel majoritatea tinerilor... Din când în când ar trebui să te

oprești din alergare și să-ți mai consulți și bătăile inimii. Dacă au devenit false, doar

impresia că alergarea are un sens, atunci musai să schimbi direcția. Sau, pur și simplu te

odihnești până-ți pui ordine în gânduri și simțire. O.K.? Am recurs la aceste sumare

considerente pentru a mai face un pas în cunoașterea structurii tale atât de controversate.

Și iarăși am intrat în noapte cu aceste prezumții. De altfel, în această perioadă am

transformat nopțile în zile, „și al zilei ochi închid”, cum scrie Eminescu. Până mâine

dimineață am în plan să citesc primul volum din romanul „Reîntoarcerea” de Diane

Haeger. Cineva m-a rugat să i-o povestesc deoarece n-are timp pentru așa ceva. Volumul

al doilea urmează să-l parcurg miercuri sau joi. Nu prea obișnuiesc să citesc romane

comerciale, dar o mică relaxare nu strică.

Așa că te salut și merg să zburd, degustând o poveste de iubire vaporoasă (astea cam

sunt toate la fel – vezi? nu ți-am spus eu că nu prea au chichirez! Nu e mai valoroasă a

noastră pe motiv că nu există?). Și iarăși avem parte de o porție de râs. Te privesc acum

când şi citesc și-mi dau seama că-ți vine și nu prea să râzi. În forul tău interior anumite

răni te fac circumspectă. Dar mai dă-le încolo. Adică spre ăl cu cornițe, și trăiește frumos

clipele tinereții! Te împiedici singură de exacerbarea unor situații prin care treci și ar putea

să nu-ți influențeze decât în mică măsură destinul. Apropo de destin. Într-o zi îți voi

povesti romanul meu „ Pedeapsa destinului îți va place cu siguranță. Și nu te teme, fiecare

îl avem pe-al nostru și, mai devreme sau mai târziu, vom fi pedepsiți. Eu sunt bulversat de

soartă tocmai în această perioadă. Dar cine să mă înțeleagă? Tu? Ar fi o alternativă

favorabilă pentru mine să mă ajuți. Dar ești oare în stare? Iar m-am apropiat de tine și nu

vreau până când nu sosește momentul. Până atunci – răbdare.

Încep să citesc romanul. Îți doresc somn ușor. Este ora două dimineața.

Miercuri 17 iulie

Telefonul sună îndrăcit chiar din zori de parcă n-aș fi singur în universul meu. E

totuși interesant – cine are curajul să-mi deranjeze cele mai savuroase ore ale somnului



meu. Dialog: Poliufon rusae, tu omul optimist, întreprinzător care știi să fii dur 50% din

viață, nu gândești că odată vei fi părăsit de naiadele ce-ți însoțește corabia. Ce te fei face

atunci, nedomesticule?” Mă frec la ochi semn că-mi place cum glăsuiește persoana care-i

necunoscută. Pun cea mai imbecilă întrebare: „Cine ești?” „Aș vrea să te readuc cu

picioarele și mintea pe pământ. Eu sunt spiritul tău nelavoar, fantasticul și exoticul care-ți

alimentează uneori struna, poetule, care-ți dozează aventura, scriitorule, care-ți îngrașă

viața, dramaturgule și, în sfârșit, care te va ucide cu dragostea, muritorule!” Râd și închid.

Parcă sunt un personaj shakespearean. Marile tragedii shakespear-iene au izvorât dintr-un

sentiment al depresiunii, al deznădejdii, când autorul, asemeni îndrăgostiților care-și dau

seama de surparea viselor clădite cu atâta migală și când știi că n-au putere și nu mai este

nimic de făcut, deci autorul vede limpede că o societate dragă lui, se schimbă cu alta

nedreaptă, bazată pe cultul banului, pe egoismul perfid și feroce. Dar, cu toate acestea

marele Will crede în iubirea de oameni și în virtuțile morale care nu-s altele decât o

atitudine solidară cu cei aflați în grea cumpănă. Deci, cam așa ar trebui judecați cei care

prin cugetul lor curat și atitudinea lor altruistă (ajută pe alții) trebuie să fie apreciați.

Dar până una alta mă simt singular în univers deși am părinți și frați, surori și

prieteni. Sentimentul este vertical, incolor, cu urmări imediate negative. Mă asaltează

viermii singurătății, ca-ntr-un film de groază când protagoniștii sunt târâți, rând pe rând în

interiorul pământului de niște râme enorme, pofticoase, macabre. Probabil că aici

acționează un blestem, acela de a fi fericit și dintr-o dată cataclismul, boala răutății

traversând secolul – să moară și capra vecinului. Adică cum? Nu pot fi puțin din „Faust”

– operă care a durat 60 de ani de creație, să ne încredem puțin timp sufletul diavolului

pentru a găsi fericirea. În nici un caz la femeie sau în femeie, în Margareta sau în Elena

celebra frumusețe a antichității armonia perfectă dintre spirit și materie (tu cam pe unde te

afli, draga mea Corina?). Fericirea este găsită în satisfacția pe care o ai ajutându-ți

semenii. Adică, stau eu acum și-mi revin, ar trebui să fiu fericit că te-am ajutat pe tine, că

am avut încredere în tine? De ce? Și mai ales, care a fost viziunea mea, pe ce date s-a

bazat când te-am înțeles? Euforia de a te ajuta, acel elan care, la prima vedere, pare

exagerat, n-a fost cumva o exacerbare, o naivitate omenească ce mi-a survolat pentru

câteva ore caracterul exact și în concordanță cu spiritul vremii? Să ai tu un atu față de

altele? Datorită căror trăsături? Rămâne să lămuresc această problemă în toate

dimensiunile ei.

Ileana, vânzătoarea de la parterul blocului în care locuiesc îmi oferă două sticle de

„Miriada” pentru două vecine de-o valoare apropiată și la explicația mea că uneori femeile

sunt entuziasmate de gesturi minore dar spectaculoase, râde și apreciază. Ce? Mă întreabă

cine sunt? „Păi n-ai observat? Un vecin!”. „Sunteți foarte atent, amabil!” Mă strâmb cum

faci tu mereu. Adică, chiar așa? Eu le-am dat suc pentru a le lua bărbații la o vodkă

„Rasputin”, ceea ce și reușesc. Nu de altceva, dar simt nevoia să plonjez în imensitate,

indiferent cu cine vrea să-mi fie alături. Așa cum romanticii și-au exaltat sensibilitatea,

fantezia și celelalte limite ale cunoașterii pentru o anumită expresie a stării sufletești în

care mă aflu și vreau să mă transpun într-o situație fără accente dramatice. Cu alte cuvinte

sunt un laș, fug din sfera realului care își intensifică presiunea asupra ființei mele pentru a

mă refugia în spatele unor experiențe superficiale dar eficiente. Cei trei acompanioni

sporovăesc verzi și uscate, consultându-mă în răstimpuri cu monosilabe: Nu-i așa: Ce

zicceți? Păi nu? În microcosmosul acela găsesc de cuviință să mormăi, păstrându-mi

energia pentru momentele următoare când voi scrie în jurnalul acesta.

De-ar fi să gândesc și să simt precum o părticică din „Faust” aș catadicsi: „Scumpete

mică, mai ai jumătate din timp și te-ntorci acasă. Îți pare bine, îți pare rău? Treaba ta. Dar



eu mă bucur dacă te-ai simțit bine, dacă ai fost fericită! Mi-aduc aminte un episod

dintr-un film social. Fii foarte atentă! Eroina, după ce i-a făcut viața amară și și-a bătut joc

de cel din urmă sentiment al lui, privește stupefiată când el îi dă replica: „Te iubesc mai

mult ca oricând!” „Cum nefericitule, îl căinează ea stupefiată totuși, după ce ţi-am anulat

intelectul de om și te-am împroșcat cu noroi, ți-am făcut ferfeniță toate visele tale curate,

și tu tot mă venerezi?” Răspunsul năpraznic, inspirat, drăcesc, dumnezeiesc, inteligent,

ridicol, apocaliptic: „Interesul tău pentru univers nu are valoare în ochii mei. Nu mă

preocupă. Doar viața ta, știindu-te că trăiești are valoare!” Eroina, în asemenea situație are

două soluții: băbatul ori este un tâmpit de-a binelea ori este înțelept. Tu ce zici?

Încep la volumul al doilea, după ce astăzi am povestit persoanei la o șuită, în câteva

idei primul volum. Accentua intenționat pe meritele femeii și-mi spune: „Cam așa suntem

noi în viață. Trecem de la noi pentru a vă simți voi bine. Și, culmea cu cât dorim să vă

avem aproape, descifrăm lehamitea sentimentului și un interes crescând pentru ținuturi...

exotice. Dracu’ să vă mai înțeleagă. Stiloul începe să nu mă mai asculte. Deci e cazul să

intru serios în lectură. Observ că am pomenit foarte puțin despre tine. Nici nu era cazul.

Pe unde ești îți trăiești o parte din vise sau din calvar. Depinde cât de isteață ești. Oricum,

îți doresc, iarăși, e mijlocul nopții, deci îți doresc vise pe măsura valorii partenerului sau a

caracterului tău fixat în acest moment. Ovidiu, dragul nostru exilat la Pontul Euxin în

„Faptele”, dacă nu mă înșeală memoria ar fi spus: „Non opus est verbis credite rebus –

Nu-i nevoie de vorbe, credeți faptele”. Sau mai pe larg, pentru toată lumea: Soldații

regelui Pace. Superbe discuții la masă despre cinstea femeilor lor, ei fiind într-o

incursiune: „Oare ale noastre soții nu mai gândesc la noi?” Și tot se întindeau în a-și lăuda

soțiile. Unul dintre ei mai înțelept i-a îndemnat, deoarece mai aveau timp să încalece pe

cai și să meargă la Roma pentru ca fiecare să se convingă. Îmi vine în minte bancul cu

ardeleanul și cei aflați la șezătoare. Eu îi dau telefon din localitatea unde mă aflu și astfel

știe când voi sosi. Moldoveanul: eu îi dau de veste când ajung în localitate, tot prin telefon

sau un cunoscut. Olteanul: eu am o metodă eficientă: bat la ușă și fug la geam. Niciodată

n-am dat greș, individul îmi sare în brațe.)

Noapte bună, scumpi și vezi cine-ți sare în brațe.

Joi, 18 iulie.

Un gând răzleț (și nu prea) mă înhață discret și nu-mi dă pace. N-am încotro și-mi

jalonez în minte câteva direcții pe care trebuie să-mi orientez substanța epică a romanlui

recent scris (conturat mai mult sau mai puțin). Bătaia mare de cap o am cu narațiunea la

persoana întâi care implică o participare activă a autorului în evenimentele relatate.

Rămâne de constatat dacă persoana a treia îmi „intră” mai bine în dialoguri și evenimente.

Problema filosofică a condiției umane este tabu, mai greu cu alunecarea în psihanaliză prin

interferarea cu unele documente, scrisori, extrase din jurnale care duc la suprapunere a

genurilor literare – fapt ce-i scade din credibil, din autentic, din dramatism. Fără să mai

punem la socoteală și unele devieri spre aluatul poetic care determină o distocare a

narațiunii și o structurare a romanului. Mai multă preocupare pentru latura mitică,

alegorică și fantastică în episoadele lipsite de ironic și parodic. Gata. Am terminat. Vezi,

ce ușor se scrie un roman?! Așadar, la treabă!

Ohoo! Ai răbdre, biete! Cine te ajută, căci trebuie să muncești nu glumă, chiar dacă

te caracterizează optimismul robust? Nimeni? Hai că-mi placi! Te felicit! Deci la treabă de

săptămâna viitoare...

Și iată că am ajuns tot la tine. N-am mai fost pe la redacţie. Am săpat via zilele

acestea, după amiaza, iar dimineața am fost la școală. M-am înâlnit, cum era de așteptat cu

câțiva elevi (eleve) și, la un pahar cu cola, am închegat un dialog neîncorsetat în dogmele



din timpul școlii, a anului. Mi-am dat seama, pentru a nu știu câta oară, ce înseamnă un

suflet de copil când ți-l apropii în asemenea situații îmi simt inima bucurându-se. Iar

menirea mea pe lume devine dintr-o dată palpabilă. Asemenea stare te incendiază, iar

cuvintele nu pot reda nici a suta parte din trăire. De aceea eu sunt împotriva descrierii

iubirii dintre cei doi protagoniști. O iubire adevărată există și nu poate fi povestită. Stările

efervescente și gesturile pot fi trădate prin cuvinte.

Peste ziua de vineri fac un slt. În întregime am dedicat-o studiului (fie termeni

filosofici, citate celebre, al treilea volum al romanului „Reîntoarcerea” – ultimele pagini.

Literatuă universală clasa a XI – XII și filosofie pentru liceu și școli normale). Pentru mine

este un deliciu (chiar îmi place), pentru alții – plictis universal. Seara fug cu bicicleta până

la vie...

Sâmbătă, 20 iulie

Ce ciudată este ființa umană, cea mai complexă mașinărie inventată vreodată.

Manifestă oscilații aproape contradictorii, de la structura meritorie umană la cea

dezagreabilă profesional. Sau transferată la femei: sufletul lor îmbrăcând haina celor două

componente paradoxale: bune, savuroase, partenere de nădejde în împrejurări dramatice și

perverse, incapabile de sentimente majore în relația cuplului. Mă gândesc la tine. N-ai

scăpare nici de data aceasta. Dar mai bine te las să-ți analizezi cele două atitudini ce te

caracterizează, cele două stări care-ți dau atât de furcă. Ghici ciupercă, ce e?...

Un copil, un sat... (VII)

Ion S. Floru

ÎNAINTEA PLECĂRII

În astfel de locuri, cu așa oameni și în astfel de împrejurări am crescut până la

vârsta de 11 ani, în deplină sănătate fizică și în sănătoasă desvoltare sufletească. Nu-mi

aduc aminte să fi fost bolnav de boală grea până în ziua de azi. Nu știu ce e vărsatul, nici

tifosul, nici scarlatina, nici difteria. Prin 1874 spre sfârșitul primăverii, am bolit nițel pe

picioare. Știu că tot mă duceam la școală în Băceni, dar sufeream de dinți, desigur era o

criză în legătură cu creșterea dinților definitivi. Odată, eram chiar în pat, ca în fel de

zăcere. Și-mi aduc aminte că mʼam sculat, am ieșit pe ușe, am alergat în drum, unde

tocmai veneau de nimiez vacile la apă și am fugit printre ele gândindu-mă să mă feresc de

Galben (boul) al lui Radu Prunaru, că împungea. Această spaimă a dat de vorbă vecinelor

și, deși eu nu mă resimțeam întru nimic, se șoptea despre spaima mea. Mama, însă mʼa

sculat de câteva ori dimineața în revărsatul zorilor, mă ducea în grdină despuiat, îmi ținea

dasupra capului un ciur, mă ținea cu picioarele ca să nu fug, și-mi turna o oală de apă

neîncepută, luată atunci din fântână. Simțeam un fior prin trup, dar acțiunea apei, însoțită

de o practică adevărat magică, în niște șoptiri repetate: „dela mine vieața, dela mine

sănătatea, dela mine descântecul, dela Maica Precista leacul” mi-au asigurat sănătatea de

care mʼam bucurat toată vieața.

Încât privește sănătatea sufletească, nu pot accentua îndestul că am crescut cu

disprețul minciunii, cu ignorarea mijloacelor necinstite de ridicare, cu sobrietate, cu

credința în cinste, în învățătură, cu încrederea că ce stă scris este și adevărat. Cu cât mă

gândesc mai mult, cu atât îmi par oamenii cu care am trăit superiori multor târgoveți.

Defectele lor, cât par de condamnabile, ne desvelesc mai mult suprafața decât fundul

ființei lor. Ispir, destul de hoțoman, nu era sufletește rău, hoțiile lui erau impulsiuni



neplănuite. Odată când eram student, a venit cu mine la gară și când sʼa oprit trenul un

domn voia să cumpere ceva de pe peron și nu izbutea, Ispir, cu dorința de a-l servi, cum

fac mulți țărani, se apropie de domn și-i cere banul ca să-i procure dânsul ceeace dorea.

Acela însă îl respimge cu răceala cu care respingi pe cineva care voește să te înșele. Am

văzut pe bietul Ispir cu adevărat mâhnit de bănuiala nedreaptă, căci intenția lui fusese

curată să-l servească, nu să-l înșele.

De multe ori exprimăm noi îndoeli nedrepte despre țărani și punem intențiuni rele

acolo unde nu sunt.

Cu cât meditez mai mult, cu atât mi se pare mai solidă creșterea copiilor din sat, nu

zic decât creșterea copiilor de muncitori și de mahalagii, dar chiar decât a copiilor de

familie burgheză. Se știe oare că sunt case țărănești în care nu se pomenește să se zică

vorbe rele copilului, pentrucă vorba rea se prinde? Eu nʼam fost înjurat odată, nʼam fost

bătut decât de mama ușor și cu credința că „unde dă mama, carnea crește”. Un bătrân din

zilele actuale povestea că la un mare necaz ce i-a pricinuit noru-sa, al cărui bărbat a murit

în răsboiu, sʼa dus la ea și a înjurat-o de Paștele măsii, iar pe urmă sʼa dus la duhovnic să

ceară deslegare. De altă parte, un mare bogătaș membru al celei mai înalte curți din țară,

când a auzit că fiu-său are idei mai generoase, urmare a învățăturii lui frumoase, nu sʼa

sfiit să-i zică: „să-ți dai averea săracilor și tu să mănănci...”. Cei mai buni dintre țărani sunt

așa cum zic eu, mai nobili decât mulți din palate. Gândiți-vă la cuvintele ce li se zic

copiilor în cele mai bune case burgheze, la criticile ce se fac oamenlor dela guvern, cari ar

trebui să fie pentru copii oameni de respect, la jurnalele ce le citesc, la regretele fie când

mănâncă, fie când se culcă, fie când se scoală, că nu au profitat de cutare ocazie ca să

parvină, că nʼau cultivat pe cutare, că au pierdut ocazia să fure, sau că au pierdut ocazia

unei afaceri.

Am intrat întâia oară întrʼo familie burgheză la Craiova. Făcusem cunoștință cu un

elev din clasa VI-a dela liceu, nu prea silitor, destul de deștept, care mă pișca câteodată cu

câte puțin argint (eram profesor începător de religie) și mai făcea apel la cunoștințele mele

de limbi clasice. Tot vorbind de mine, părinții lui au vrut să mă cunoască, mʼau invitat la

masă, erau de familie bună și cu oarecare morgă de boerie, ca toți Craiovenii. Însă am

rămas înmărmurit de conversațiile în fața copiilor: „hoțul de Brătianu (I. C) hoții de

liberali, hoți, pungași...” ; eu fiu de țăran, care nu călcasem în oraș decât pragul școalei, nu

îndrăzneam să-mi arăt îngrijorarea pentru rodirea acestor vorbe semănate în sufletul acelor

copii, destul de dotați. Domnul acela a murit, fiii lui nʼau ajuns bine, au încercat chiar să

facă pungășii și sʼau pierdut.

În casele burgheze se vorbește prea mult de protecție, de protectori, copilul știe că

sunt mulți mult mai bogați, mai puternici decât tatăl său și crește în dependență cu

sentimente servile. Când urmam școala din Slatina, mă trimetea gazda să aduc apă cu

urciorul depe Sopot și deși făceam muncă servilă nu mă credeam umilit, credeam că

ceeace fac trebuie, căci trebuie să beau și eu apă, iar când mă întreba câte un ucenic dela

cismar, dela tâmplar, venit și el cu ulciorul: „tu dela ce stăpân ești?” răsundeam cu

supărare și cu mândrie: „eu nu sunt la stăpân”, nu neg că recunoașterea ierarhiei fiecărei

situații nu este o educație și că adevărata educație nu recunoaște ierarhia valorilor sociale,

dar și tot plecându-te plecat rămâi, precum și tot înțepenindu-te rămâi țeapăn, chiar acolo

unde este frumos să te pleci.

Educația mea a fost cu adevărat liberală, din cauza situațiunii mele. Tată-meu vitreg

nu era brutal, ca să mă trateze după regula tatălui vitreg clasic. Se purta cu mine rece și

politicos, fără să mă bage la inimă, fără să mă respingă. Eu fiu de țăran am crescut ca

copiii cu minte și inteligenți nobili, cari nu simțeau nici varga guvernorilor, căci erau prea



cuminte, nici mustrări pentru învățătură, căci toți

aveau prea înaltă idee de inteligența lor. Din

casă am dus cu mine un sentiment de dreptate,

de împlinirea datoriei, prin care neintenționat

eram recunoscut de conșcolarii mei. Ca să arăt

cum înțeleg aceste cuvinte, să citez un caz

decând eram în seminarul superior. Deseori se

învoiau conșcolarii mei să iasă din clasă și să nu

facă lecție. Însă mai toți eram interni, deci în

imposibilitate de a scuza lipsa dela lecție, pe

dʼasupra frecventarea regulată a fost la mine a

doua natură: în clasa III-a primară n-am lipsit

decât de trei ori într-un an; ca profesor nʼam

făcut nici 20 de ore de absențe în 30 de ani de

profesorat, de aceea eram contra absentării dela

clasă. Colegii mei nu se supărau pe mine ca pe

alții, căci înțelegeau că nu-i urmez nu de frică,

nici de lingușire, ci din pornirea caracterului

meu. Cu plăcere mi-amintesc de inteligentul,

veselul, mobilul coleg Marcu Celarian, din

Caracal, care a ajuns primar și senator, cum

zicea întrʼo împrejurare ca cea de sus:

„Anastasescu nu se învoește cu noi la lipsuri, nu

că nu ne iubește, dar că nu poate altfel”.

Colegii mei mă recunoșteau ca inteligență,

dar ca acțiune nʼam putut să mă impun, poate

pentrucă citeam prea mult și nu intram în toate jocurile și acțiunile colegilor. Aveam nota

cea mai bună la învățătură și la purtare, dar nu eram cestorul clasei. Atunci și mai târziu

mi-au zis-o unii cu expresie tare că nʼam energie. Este adevărat că elevii nʼau tremurat

niciodată la intrarea mea în clasă . Mulți ani după ce am ajuns profesor, nu mă luam singur

în serios, îmi venea să râd. Odată, când mergeam spre catedră, am auzit pe un copil (era în

clasa II-a) zicând: „Donul Floru vine totdeauna râzând”. Nu sʼau temut de mine copiii,

chiar când am pălmuit zdravăn pe câte unul, căci am făcut și asta. Ba de multe ori, elevul

râdea, bătut râdea mai tare, uneori spre desperarea mea. Nici boii, nici caii nu știau de frica

mea, deși uneori le dam lovituri destul de tari. În societate alții cu mai pține cunoștințe, cu

mai slab caracter decât mine au putut fi conducători, căci au pus toată persoana lor în

ceeace au întreprins, pe când eu mʼam rezervat, cât de puțin, pentru citirea mea favorabilă,

pentru liniștea mea prețuită, pentru plăcerea de a-mi aparține mie singur. Nu regret

urmările acestei conduite, căci singur am vrut așa. Îmi plăcea să mă stimeze conșcolarii

pentru cunoștințele mele, dar nu doream să le fiu eu monitor: în societate puțini prețuesc

ocupațiunea intelectuală, căci de conducere nu e nici vorbă. Un celebru învățat din evul

mediu, zicea contimporanilor săi: „câte cestuni mʼau preocupat pe mine, de cari voi nici

nu visați”. Deci nʼam condus oameni.

Am căutat să-mi croesc vieața după ideile și după sentimentele mele, am avut

impertinența să fac din vieața mea opera mea. Pretenție și neghiobie mare în acelaș timp!

Căci trândavul, căci leneșul napolitan tot așa își croește vieața, nu după cum trebuie, ci

după cum vrea el. Însă când partida e frumoasă, leneșii aceștia au spus omenirii ceva în

trecerea lor pe lume. În lumea acțiunii, cei ce se ridică sacrifică pe alții, cam același lucru

Marcu Celărianu, fost primar al

Caracalului şi senator



se petrece și în lumea ideilor, căci toate bogățiile mari se creiază prin ruinarea celor mici și

vrăjmășiile dintre filozofi sunt poate mai mari decât cele dintre generali inamici. Orice

croială reclamă tăiere, omitere de materie, uneori prețioasă, sculptorul înlătură marmură

prețioasă, dar idealul este un Zeus. Frumusețea vieții nu se poate armoniza cu sacrificii

străine, ci cu ciopliri din tine fără cruțare. Să cioplească din sine cine voește să facă din

vieață opera sa.

Vorbind în limbagiu metafizic, când faci vieața opera ta, creezi ceva nou, căci

sustragi din cauzalitatea curentă această ființă fragilă și efemeră, stabilești un început de

cauzalitate nouă, cum în cosmogoniile teologice se creiază lumea și se pune un început

nou. În deosebire de cosmogonia teologică, unde începutul nʼare cauză, creiarea vieții

proprii se explică prin starea societății, care permite ivirea unui contrast, o creștere de

energie sufletescă cu o direcție nouă, nu continuarea direcției vechi, încât apare ca ceva cu

totul original. Cum a răsărit mila și generozitatea din calculele interesate? De unde iubirea

fără alegere, grația fără merit, fraternitatea universală? Din firea unui om, din situația

generală. Buddha ducea vieață princiară conform împrejurărilor situației sale, într-o

societate despărțită în straturi păstrate cu mare strășnicie, însă cauze ascunse în fundul

ființei lui, aspirațiuni izolate, răspândite împrejurul său, îl sgudue pe Buddha pune un

început nou vieții sale, un început cu efecte nedeterminate peste distanțe și peste timpuri.

Prinții, conform cauzalității curente, au continuat vieața de petreceri, de măriri, de

ambițiuni, uneori și de acțiuni meritorii, Unul și-a creat vieața conform unei cauzalități

mai adânci.

În lumea neorganică, cauzalitatea este repetirea acelorași efecte după aceleași cauze.

Același grăunte de nisip, ca să fie mutat în aceleași condiții la aceeași distanță, are nevoie

de aceiași suflare de vânt. Dacă aceeași undă ar duce grăuntele mai departe, sau l-ar lăsa

mai aproape, dacă ar duce un grăunte mai mic la aceeaș distanță ca pe unul mai mare, sau

la o distanță mai mică, ori pe altul mai mare la aceeași distanță sau la una mai mare, dacă o

undă mai mică ar duce grăuntele mai departe, iar dacă alta mai mare l-ar duce mai aproape

ar fi tot așa cum sʼar prăvăli luna peste pămâmt sub ochii noștri, ca și cum stele sʼar

prăbuși în haosul din cari se scot cosmogoniile, sau ca și cum mintea omenească ar cădea

în nebunie. Aceleași cauze produc aceleași efecte și credem în identitatea cauzelor fizice,

deși rămâne încă o întrebare...

În lumea organică vieața se adaptează la circumstanțe și prezintă atâtea minuni de

respectarea cauzalității, ocolind unele împrejurări și creând altele. Câte minuni nu

realizează organismele, ca să poată trăi. Plante care se ridică din adâncul mării la suprafață

ca să se fecundeze și după ce sʼa îndeplinit actul se scufundă iar în abis! Animale din

fundul oceanelor, unde întuneric e vecinic, produc singure lumină, creându-și organe

emițătoare de raze!

Tot așa omul în virtutea cauzalității dă o direcție nouă cauzalității, își creiază vieață

proprie. Planta așteaptă vântul ca să-i aducă nori cu ploaie, așteptă pasivă ca soarele să-i

procure căldura necesară. Animalul inferior îndură variațiile climatului, așteaptă ca

întâmplarea să-i aducă pradă, superior o caută el singur, de multe ori în zadar, căci dacă

vânătorul trebuie să prinză pradă, ca să poată trăi, prada ca să poată trăi trebuie să scape.

Creiarea vieții proprii este un privilegiu chiar în societatea omenească, privilegiu de

care se împărtășesc puțini. Vieața socială e un curent care târăște pe toți, în care fiecare

aude ce aud toți, cântă cântecul tutulor, doresc dorul tutulor, dar și sunetul și cântecul și

dorul a fost opera unuia, sau a câtorva. Sute de milioane de ori se strigă zilnic din platoul

Tibetului în insulele Pacificului: Om mani padme hum, rugăciunea hindusă. Scrisă pe

temple, pe arbori, pe vârful munților a plecat dela Unicul: „da, tu, giuvaer în lotos, amin”.



ADAUS LA OBICEIURILE SATULUI

Numele boilor și vacilor: Duman-a, Lunaia, Mărțan-a, Miercan-a, Joian-a,

Sâmbotin-a, Galben-a, Medelean-a, Bălan-a, Viorean-a, Bălțat-a, Alunel, Alunica,

Mândrilă...

Numele cailor: Negrul, Vânătul, Dereșul, Roibul, Albul, Pintenogul, Murgul, Corbul,

Șoimul...

Numele oilor: Oacheșa, Bârsana, Stogoșa.

Numele câinilor: Griveiu, Cionteiu, Bălan, Lupeiu, Griva, Cioban.

Numele găinilor: Moțata, Pestrița, Bearca, Galbena.

Când chemi găinile la mâncare le strigi: piri, piri, piri, sau pui, pui, pui:

Piri, piri, Galbena,

Dʼei mânca, de nʼei mânca,

Eu să-mi fac datoria21

.

Mi se pare foarte sonoră chemarea noastră și foarte înăbușită chemarea

Muntenilor: uti, uti, uti.

Rațele le chemi: mani, mani, mani; gâștele: Gusiu, gusiu, gusiu, (diftong, două

silabe). Curcile le chemi: tiucu, tiucu, tiucu (diftong 2 slabe). Porcii: ciuc-cea, ciuc-ceo

(iu, eo diftongi) sau cic-cea, cic-cea, cic-cea. Câinii: u-u-na, g...na! Caii: Ni-i-i. Oile se

mână: Bâr-r-r! Caii se mână: diii! iii. Păsările se alungă: uș. ș. ș. ș. Caii înhămați se

îndeamnă: art! Boii se abat dela dreapta spre stânga: ăis, ăis! Dela stânga spre dreapta: cea,

cea (diftong). Căruța se conduce dela boul din stânga și fiindcă ocolurile se fac de boul

din ais, acest bou se alege să fie mai mare și mai puternic decât cel din cea. Când se dă

îndărăt căruța cu boi, li se zice: o, că, â – galbenul! În București se zice zuruck, îndărăt!

Nici în satul nostru, nici în satele apropiate nu se face târg, însă se fac târguri mari la

Șerbănești (Olt) și la Urlueni (Teleorman) de mai multe ori pe an în fiecare din ele. Atât

unul cât și altul, sunt departe de Ursoaia cam 12 chilometri, primul spre apus, secundul

spre răsărit. La Șerbănești cel mai mare târg se ține la Sfântu Ilie (20 iulie) la Urlueni la

cele două sântămării. Câte trele aceste târguri țin șase zile. Întâia și a doua zi e târg de vite

(obor). Pe câmp lat cât vezi cu ochii se adună cai din trei județe, boi, vaci, viței, căci mulți

duc la târg vite în scop de a le face preț și le vând numai în cazul când li se oferă preț de

chilipir. În cele trei zile, ce urmează se fac târgueli, dar nu cu temeiu, căci lumea e ocupată

cu munca și rar se duce cineva să cumpere vreun lucru de mare lipsă.

În ziua de sărbătoare (20 iulie, 15 august, 8 septemvrie) se golesc satele de flăcăi, de

fete, de mai toți bărbații și femeile. Căruțe cu boi se țin șir, poștalioane cu cai fac

numeroase abateri din drumul mare, în graba de a o lua înainte. Femei cu legătura cu

premenele în cap și cu pantofii în mână, flăcăi cu chimire țintuite cu nasturi galbeni și cu

cămăși numai în flori, se întrec la drum cu fete cari nʼau avut norc să găsească o căruță cu

boi, sau un poștalion cu cai. Când sosești în târg, tot câmpul este acoperit de căruțe și de

poștalioane, lângă cari femeile dau pe ochi cu cel din urmă suliman, își alunecă iia cea mai

frumoasă peste cămașa în care a venit, își încalță pantofii cam cu greu, căci nʼau mai fost

puși de multă vreme și picioarele au bătături, ciorapii sunt prea groși, mai șchioapătă, mai

rabdă, necaz și iar necaz. Însă la doi pași peste două minute necazul se sfârșește, căci

târgul e mai frumos decât orașul, un oraș în corturi, imaginea unui oraș în mijlocul verii.

Sub foi de cort, potrivite ca niște barăci de lemn, la linie, pe mai multe rânduri, formând

străzi, stau negustorii despărțiți pe mărfuri: unii lipscani, alții fierari, altii lemnari, alții cu

21

Versuri preluate într-un cântec popular al Ioanei Cornea



băuturi, mai spre coadă olari, pielari, stau față în față, despărțiți printrʼun fel de stradă

mare. Dealungul stradei, pedinaintea prăvăliilor trece valul de lume, din care unii se abat și

se târguesc, alții pleacă tocmindu-se și așteaptă să-i cheme negustorul înapoi, toți privesc,

toți petrec. Pe mijlocul stradei și-au scos unii pepeni de vânzare, alții struguri, alții turtă

dulce, câte un simigiu prăjește gogoși în uleiu și face un fum de te îneacă, pe când câte o

jupâneasă grasă și groasă prăjește întrʼo tigaie enormă cheftele presărate cu făină, în

untura care sfârâie pe foc: un ban bucata, numai un ban cu feliuța de pâine. Băiat pofticios,

te oprești, ții felia, pe ea îți pune chefteaua și pleci măreț mușcând din ea: „odată e sfântu

Ilie!”. Sʼau mai bine intri, sub cort, în boltă. Acolo însă găsești cunoscuți și rude, cu care

nu te-ai mai văzut de ani, de cel puțin un an. „Frumosul gaichii, cum a crescut decând nu

l-am mai văzut” exclamă câte o mătușă, și te sărută și te strânge în brațe cu atâta dragoste,

de simți că și tu ai rădăcini pe lume. Și te așeză lângă ea și te pune să te săruți cu veri, cu

verișoare, cu cunoscuți și începe o masă, care ține 2-3 ceasuri, căci au adus de acasă pui

fripți, brânză, pâine albă coaptă în țest, spoită pe dʼasupra cu ou și ornată cu trăsături de

furculiță, iar negustorul se mulțumește să treacă vreo vadră de vin la o masă. Însemnătatea

târgurilor e tot atât de mare din cauza acestor întâlniri cât pentru înlesnirile comerciale.

La târguri se văd flăcăi și fete, se plănuesc nunți, sau se desfac căsătorii vechi și

numai ce auzi că în beția bucuriei cutare femeie și-a lăsat bărbatul și și-a găsit pe primul

pretendent. Astfel și dureri, nu numai bucurii rămân în urma acestor petreceri.

Pela ora 5 târgul începe să se spargă. Pleacă pâlcuri, pâlcuri flăcăi și fete, mai grăbiți,

pleacă gospodarii cu carele încărcate de marfă vie de nu se sfărâmă dacă se răstoarnă

carul, mai puțin grăbiți pleacă poștalioanele, iar în calea tutulor ies copiii, cari au rămas

acasă și cari se așteaptă să li se aducă unuia un chimiraș că a văzut de boboci sau de viței,

altuia o pereche de pantofi că a văzut de oi în vreme ce ciobanul era luat la munci agricole,

uneia o fustă de mătase sau, cel puțin de lânărie, că a dus greul rariței, secerei, ariei, în

cazul cel mai rău turtă dulce și o țivloae, cu care copilul cel mic are să spargă urechile

tutulor.

Toată această desfășurare presupune, cum este natural în acest anotimp, o vreme,

călduroasă și fără ploaie. Se întâmplă însă să vie și câte o ploaie repede tocmai în toiul

târgului, și atunci să mai vezi, cum se întorc toți leoarcă de apă, desculți ca să nu strice

pantofii, cu capul gol ca să apere basmalele de mătase, cu poalele ridicate ca să apere

fustele. Cei din căruțe sunt și mai ticăiți, căci în căruță sʼa strâns apa ca întrʼun vas,

hainele li sʼau udat și li sʼau mototolit. Ziua aceasta o însemnează cu un răboj negru, o țin

minte și zic după mulți ani: „atunci în Sântămărie, când ne-a apucat ploaia aia reaua de

mi-a stricat fusta de mireasă și mi-a ieșit iia dela mama!” Dar orce neplăcere se uită și anul

următor omul va face ce a făcut și anul acesta.

Prin 1872-73 sʼa construit pe valea noastră linia ferată. Pleacă din gara Corbu, iese

din pădurea Dulfului, trece pelângă biserica Sineștilor din deal, străbate prin sat, trece râul

Plapcea, o ia sub coasta din Valea Merilor, făcând o pantă foarte lungă până în dreptul

Potcoavei, apoi urcă în deal la gara Potcoava, așezată într-un câmp întins. Lucrătorii cei

mai mulți la construirea liniei erau Italieni, care stau în Sinești, unde au pricinuit o mare

stricăciune de moravuri. Femeile, fetele din Sinești procurau multe subiecte de vorbă

satelor mai depărtate. Italienii nu țineau posturile, mâncau broaște, beau, se băteau, dar se

și jucau, oameni mari, sărbătoarea, cu niște gogoși mari de lemn pe care le dau dʼa dura,

cătând să lovească niște retevee de lemn așezate drept în picioare la distanță de vreo 20 de

metri. Când eram de vreo opt ani, cu mare frică am trecut prin apropierea acelor oameni,

tocmai când se jucau așa și mʼam speriat de chiotele lor, când răsturnau la pământ acele

retevee.



Construcția sʼa terminat greu, podul peste apă construit din fier cu niște pereți de fier

în sus și a ținut mult timp, trenuri nu începeau să umble, numai vagoane cărau pietriș

mereu, umpleau lunca de fum și de fluerături fioroase. Nu-mi puteam imagina deloc cum

o să meargă lumea cu trenul. Aci credeam că trenul are să fie ca vaporul dela treer, numai

mai mare, cu scaune pe butoiul ăla de fier, aci că poate fi mai mare, aci că poate fi locuri

în înlăuntrul lui, cu ferestre. Când mergeau vagoanele cu pietriș, fiindcă le vedeam dela

distanță (1-2 chilometri) mi se păreau că roatele sunt fixe, chiar că nu sunt roate ci două

picioroange de fier pe care mașina le trage cu vagoanele. Tocmai când le-am privit

dʼaproape, am văzut că roatele se învârtesc.

Se credea că trenul e lucru diavolesc. Se numiau nume de preoți cucernici, cari au

făgăduit lui Dumnezeu să nu se urce în el. Se mirau cum poate merge înainte și înapoi.

Odată la masă tată-meu povestea că o ceată de hoți au oprit un trin, ca să-l jefuiască.

Întrʼo pădure au scos șinele și se găteau să sară asupra trenului când se apropia. Dar cei

dela trin au băgat de seamă, nʼau mers ca să se potmolească, ci au oprit trinul un moment,

a fluerat, și-a luat-o, nene, îndărăt ca uciga-l-toaca, dau început bieții oameni să se închine.

Aropierea de gară, mai ales de gara Slatina mi-era neplăcută, din pricina

străinilor, cari vorbiau nemțește și se purtau ca niște stăpâni. Mă simțeam ca un rob antic,

față de stăpânul lui. Am și fost atunci întrʼo adevărată servitute germană. În școală

învățam că am scăpat de robia Fanarioților, dar când așteptam ceasuri întregi pe peron ca

să ne dea bilete și până să sosească trenul și împrejurul nostru numai hanța, hanța, hanța,

hanța, ne simțeam străini.

Din colecţia de Stare Civilă

Marin Petran Vlădila

Dintre cele patru sate ale comunei Vlădila, Vlădila Veche se numără al doilea.

Acesta a fost aşezat pe moşia comunei Redea după migraţia din secolul III, desprins de

satul Frăsinet. Spre sfârşitul secolului XVI, satul Vlădila apare în documentele de arhivă

aşezat pe Valea Ungureanului. Satul Vlădila Veche alcătuit din puţinele familii s-a aşezat

la S-V de actuala vatră a comunei. Aici şi-au făcut locuinţe-bordei, biserică, cimitir,

aşezate la voia întâmplării dar sub ocupaţia Habsburgică satul a fost aliniat prin

,,sistematizarea satelor’’. Cine nu-şi făcea bordeiul după noul plan i se considera ,,casă

tăiată’’ adică i se tăia grinda la bordei. În a doua jumătate a secolului XVIII, în satul

Vlădila Veche, au poposit numeroase familii venite din satele din vecinătate şi din întreg

cuprinsul Romanaţi. Studiind Colecţia de Stare Civilă-Vlădila, găsim numele Popescu,

Fotescu, Apostolescu, Păsculescu, Mutu, Dobre, Jerpelea, Sadoveanu, Strecheanu,

Parnescu, Oprea, Rădulescu, Badea, Stoica, Cujbă, Radu, Pătraşcu, Ozunu, Ştefan, Barbu,

Giulea, Jitianu, Catrina, Stan, Georgescu, Encescu, Bece, Ungureanu, Crăciun......etc.

Una dintre aceste familii, numită Popescu, a fost găsită spre sfârşitul secolului

XVIII reprezentată de Popescu Barbu. Barbu a avut probabil mai mulţi copii dar îl găsim

pe fiul acestuia Popescu Stan – preot, care slujeşte la Biserica din sat împreună cu fiul său

Pătru. Preotul Popescu Pătru, la rândul său a avut copii pe Floarea 1830-1872, Păun

(Pavel) 1833-1876, Voicu 1834- ?. Păun Popescu a fost preot, căsătorit cu Băla a avut doi

băieţi, Ion şi Nicolae. Popescu Ion 1866-1936, căsătorit cu Voica au format o familie

împreună cu Popescu Andrei 1893-1917, mort în război, Popescu Oprea 1896-1916, mort

în război, Popescu Ileana 1897- ? şi Popescu Ştefan născut în 1901. Copii lui Popescu

Oprea au fost Popescu Leana 1909-1935, Popescu Alecu 1912-1945. Popescu



Constantin,1915-1941, erou. Popescu Alecu a avut copii pe Dumitru 1931, Leana 1932 şi

Maria 1934. Celălalt frate, Nicolae Popescu, 1868-1942, notar şi primar în comună, a fost

căsătorit cu Ioana şi au avut şase băieţi dintre care trei au murit de copii iar trei au fost

învăţători în comuna Vlădila. Fiul Nicolae Popescu 1891-1947, a fost căsătorit cu Floarea

şi a fost învăţător. Al doilea dintre cei şase a fost tot învăţător în sat, Ştefan 1893-1918.

Ultimul dintre copii lui Nicolae Popescu, notar şi primar, care au trăit, s-a născut în 1902

şi a fost botezat Haralambie, a murit în 1975, la fel ca şi ceilalţi doi fraţi, învăţător.

Haralambie Popescu a fost căsătorit cu Ioana şi a avut cinci copii : Demetrina 1929-1997,

Vintilă 1930, Nicolae – Emanoil 1931-1936, Elena şi Nicolina, gemene, Nicolina 1934-

1936, Elena 1934- 1981 . În anul 1949, unul dintre aceştia, Popescu Haralambie a fost

expropriat şi s-a mutat la Câmpina la unul dintre copii, unde a decedat.

Altă familie de oameni înstăriţi, aşezaţi în Vlădila Veche a fost fam. Encescu.

Această familie ar fi venit din Caracal. Şi-au construit casă pe strada Cozia de azi. Encescu

Constantin 1871-1910, a fost căsătorit cu Maria 1872-1924 şi au avut şapte copii, Ioana

1889, Gheorghe 1893-1917, Ion 1894-1917, Maria 1896, Nicolae 1899, Leana 1900 şi

Nicolina 1905-1993. Din această familie au fost doi eroii în primul Război Mondial, Ion şi

Gheorghe. Encescu Gheorghe mort în luptele de la Mărăşeşti, a fost căsătorit cu Lina

1886-1921 şi a avut un fiu, Dincă; în anii şcolari 1923 – 1925 a fost primul la învăţătură

din 30 elevi din clasă, ajuns mai târziu inginer în cadrul Ministerul Industriei Grele. Fiica

lui Constantin, numită Maria 1896, a fost căsătorită cu Ion Udrescu la 8 mai 1921, venit

din com. Iginoasa jud. Mehedinţi, repartizat ca jandarm în Vlădila. Nicolina, ultima

născută în fam. Encescu a fost învăţătoare care a absolvit prima din serie, Şcoala Medie de

la Turnu Severin în 1924. Encescu Nicolina a fost repartizată ca învăţătoare la Doanca,

Jieni şi Redea. La Redea l-a cunoscut pe învăţătorul Toma Dumitrescu Băjenescu 1896-

1943, cu care s-a căsătorit în 1928. Domnu’ Toma a fost învăţător şi primar în Vlădila.

Petrache şi Vasile sunt fii lui Tudor şi Leanca Ulmamei din com. Beuca-

Teleorman. Tudor Ulmamei a fost Prefect de Teleorman. Vasile Ulmamei 1882-1932, s-a

căsătorit la Vlădila în 1903 cu Stoica Dumitra şi recăsătorit în 1918, cu Maria Bancu din

Stoeneşti. A fost factor poştal în Vlădila. Petrache Ulmamei s-a căsătorit cu Ecaterina

(Tincuţa) Russan la 12 noiembrie 1898. Ecaterina 1875-1953, fusese măritată cu

învăţătorul Marin Oprescu din Dăbuleni 1872-1897. Împreună au avut doi copii, Ilie 1896-

1897 şi Vasile 1897- mort în al doilea Război Mondial. Petrache şi Ecaterina Ulmamei au

avut mulţi copii : Ion 1899, Tudor 1901, Leana 1903, Maria 1905, Traian 1908, Tiberie

1911, Petre 1913, profesor universitar, Mircea 1917 şi Stela. Petrache a fost primar în

Vlădila. Soţia sa, Ecaterina, a fost fata lui Cârstea Russan, primar la Vlădila în timpul lui

Cuza. Despre Ecaterina Ulmamei bătrânii satului povesteau că într-una din zile, în

perioada interbelică, coana Tincuţa a ,,trecut calea’’ unui ţăran care mergea la câmp cu

carul cu boi. Ţăranul furios, a înjurat-o. Între cei doi a început cearta, - te dau în judecată.

Şi l-a dat. La judecată coana Tincuţa a fost întrebată – de ce i-ai trecut calea bărbatului şi

a boilor? Păi ma înjurat ! Ştiai de Legea nescrisă? Da, a răspuns femeia. Atunci

judecătorul i-a dat dreptate ţăranului.

Urmaş al lui Apostolescu Costache, mare proprietar de pământ în a doua jumătate

a secolului XIX, a fost Apostolescu Vasile născut la 1872, a fost premiant în anul şcolar

1879/1880. Costache Apostolescu a avut doi băieţi: Vasile şi Ion. Ion a avut două fete,

Anica, 1895 şi Ileana 1897. Vasile , a avut două căsătorii, cu Ioana (Ivana) şi Anica. Din

cele două căsătorii au rezultat copii, Petrache 1891-1898, Marin 1893-1917, erou, Ilie



1896-1917, erou, Gheoerghe 1899-1918, Maria 1901, Ion 1909-1940, căsătorit cu

Andreeana Ştirbu şi Tudor 1910.

Despre familia Păsculescu se cunosc puţine date. Păsculescu Matei născut la 1780,

avea 86 de ani la moartea soţiei Paniţa în 1866 mai 14. Nepotul acestuia, Păsculescu

Marin, a fost învăţător şi primar în comuna Vlădila. Născut în 1859 şi decedat în 1904, P.

Marin a fost căsătorit cu Floarea (Evigeniţa) 1859-1919. Copiii lor au fost, Apostol 1881,

Elisabeta 1887, Lina 1910, născută din a doua căsătorie.

Aşezată în Vlădila Veche, familia Fotescu a fost foarte numeroasă. Au avut locuri

de casă pe strada Cozia, de la Ilie Candoi şi pănă la Vulpe Petre. Din această familie au

fost notari, primari şi eroi în cele două războaie. Putem aminti pe Fotache Fotescu 1829-

1871, căsătorit cu Stana 1831, primar în sat şi chiriaşul locuinţei pentru învăţământ.

Fotescu M. Ilie, 1852-1912 preot. Fotescu Ilie 1875-1917, erou, Fotescu Constantin 1887-

1916, erou, Fotache Călin 1850-1902, Fotescu C.Andrei 1882-1935, notar, Fotescu V.

Andrei, 1897-1977, notar, Fotescu Iv.Ilie, 1872-1917, erou, Fotescu Constantin 1854,

primar etc.

Tot în VlădilaVeche au mai locuit familiile Dobre- primari şi notari în sat,

Rădulescu - notar, Ozunu - notari, Mutu - primar, Georgescu - primar, Radu – primar,

Jitianu – preot, Jerpelea – vătăşel.

ANUL 1887, REGELE CAROL I ŞI MANEVRELE MILITARE

DE LA SLATINA

Ioan Smedescu

1887 este anul în care, Luni, 19/31 Ianuarie, Regele Carol I, nota în jurnalul său:

Vreme minunată, cald. Cumpărat tablou de la Aivasovsky cu 8.000 franci.

Așa începea anul pentru Carol, un an care va sta sub semnul marilor manevre care

vor avea loc în toamnă, la Slatina și Focșani.

Dar până la vremera manevrelor, după cum citim în Jurnalul său, Vineri, 6/18

martie, pe o vreme frumoasă, foarte vântos, în Germania zăpadă, ora 6 cina, ora 7 plecarea

la gară, cu enorm de multă lume, de asemenea minișrtii german și austriac. Cerc. Ora 7 ¼

plecăm din București cu trenul special, R. Mihai cu noi, își începea călătoria în Germania,

unde mergea la sărbătorirea zilei de naștere a Împăratului Wilhelm I.

A trecut și prin Slatina, în jurul orelor 11 noaptea, dar ora fiind târzie, nu a avut

parte de întâmpinare; de altfel, și la Pitești, unde a ajuns la ora 9 ¼ ... a fost ceva lume și

deloc frig.

Și drumul de întoarcere, a avut drept punct de traseu, Slatina, de data aceasta, la o

oră la care slătinenii s-au putut bucura de posibilitatea de a-și întâmpina cu mare

entuziasm, Regele lor.

Astfel, Joi, 19/31 Martie, a plecat din gara Viena la ora 8 ½, unde sosise cu

trăsura, însoțit de împărat și curtea acestuia, pentru rămas-bun, și (unde) era întâmpinat

de Mavrogheni cu soția și delegați români, care nu se pot pune de acord în privința

convenției comerciale, din cauza vitelor, și după un afectuos rămas-bun de la împărat, pe

o vreme rece și neprietenoasă, se îndreaptă spre țară.



La ora 1 trenul sosea în Vârciorova, iar Regele nota în jurnalul său: dormit,

călătorit toată noaptea.

Și tot conform propriilor însemnări, la Ora 6 Slatina, gardă de onoare.

Sigur, gestul slătinenilor noștri de a-l întâmpina cu o gardă de onoare, l-a încântat

și măgulit, pe Rege care nota, în caracteristicu-i stil, lapidar, atent la cel mai mic amănunt,

a doua zi, în Jurnal, când a ajuns în București, pe 1 Aprilie/20 Martie: Ora 8 Pitești,

mare întâmpinare, la fel în SLATINA VECHE.

Frumos epitetul de noblețe dat orașului nostru, a cărui vechime și istorie, Regele,

se pare, le cunoștea, și atribuindui-l, denota prețuirea și respectul său regal.

*

Și tot în această primăvară, a anului 1887, Regele Carol mai trece o dată prin

Slatina, cu ocazia unei călătorii dus-întors, până la Mehadia, pentru a se întâlni cu

împărăteasa Elisabeta la băi, trăgând la Băile Franz Josef.

La ora 12 a sosit în Pitești, unde a avut parte de întâmpinare, iar la Slatina, la ora

1 ½ , unde a avut parte de asemenea întâmpinare. Enorm de cald, vreme complet seninã.

A fost întâmpinat în gara din Băile Herculane, la ora 5 ½, de împărăteasa Elisabeta și

domnișoara von Maylat. Regina Elisabeta a mers în trăsură cu împărăteasa Elisabeta, iar

Regele Carol cu generalul Greceanu, la orele 6, luând împreună cina.

Întoarcerea a fost mai grăbită, fără multe opriri și întâmpinări. S-ar putea, din

cauza stării de sănătate a Reginei, care, conform Jurnalului, Elisabeta este foarte obositã

și rãcitã, începutul menopauzei.

La Severin a avut întâmpinare, iar la Craiova, Stãtescu, Perticari, militari,

funcționari, eu mã întrețin cu lumea. Elisabeta rãmâne în vagon.

Prin Slatina a trecut în jur de orele 3 ½ - 4, fără să existe vreo consemnare de

primire, întâmpinare.

A ajuns la București la 7 ½, iar în gară a fost întâmpinat de miniștri, militari și dr.

Kremnitz, care a constatat menopauza Reginei, care, după spusele lui, poate să dureze

destul de mult.

*

Dar anul 1887 rămâne anul marilor manevre militare de la Slatina și Focșani,

manevre prin care se urmărea, prin desfășurarea lor, să se testeze gradul de pregătire al

armatei române precum și capacitatea de apărare a țării în două puncte de importanță

strategică.

De altfel, nu întâmplător, au fost alese cele două orașe și zonele respective, ca

teatru de desfășurare al manevrelor.

Despre alegerea Slatinei, istoricul Laurențiu Guțică-Florescu, directorul Muzeului

Județean Olt, spunea: „Poziţia geostrategică a Slatinei, racordată magistralei feroviare

Bucureşti-Vârciorova, dar şi aşezarea sa într-o zonă dominantă a văii Oltului, l-au

determinat pe rege să aleagă această locaţie pentru desfăşurarea pregătirilor tactice ale

Armatei Române. Slatina avea atuuri incontestabile şi de aceea, în viziunea lui Carol I, era

un oraş cu un potenţial geostrategic ce trebuia pus în valoare”.

Faptul că Regele era preocupat de aceste manevre cărora le dădea o importanță

deosebită reiese și din faptul că încă, din mai, nota în Jurnalul său: „ Marți, 19/31 mai.

Ministrul de Rãzboi, discutat fortificațiile de la Focșani și manevrele de la Slatina și

Focșani de la sfârșitul lui august stil vechi. Fortificațiile de la Focșani costã 45 milioane,

inclusiv Galați, Buzãu etc”.

Și tot în Jurnalul său, nota în august :



Sâmbătă, 15/27 August. Vreme minunatã, rãcoare. Sf. Maria. Ora 9 la bisericã,

enorm de plin, cor, pânã la ora 10. Sinaia este ticsitã, peste 4.000 de oameni. Mama și

Elisabeta fac o plimbare cu trãsura.

Orele 11-1 Anghelescu și Fãlcoianu pentru manevrele de la Slatina. La lunch mulţi

ofiţeri.

Iar în data de Miercuri, 9/21 septembrie : Mohorât și rece, puținã ploaie. Baie,

promenadã. Mama rãcitã.

Ora 12 ambii generali Anghelescu pentru manevrele de la Slatina.

*

Manevrele de toamnă se vor desfășura în perioada 1-10 Octombrie, la Slatina și

Focșani, sub directa coordonare a Regelui Carol.

Iată programul acestor manevre, și itinerariul călătoriei Regelui, așa cum e descris

în ziarul Telegraf, din 30 Septembrie:

Itinerariul Călătoriei Regelui cu ocasia manevrelor

Regele va porni din Sinaia în ziua de 30 Septembrie, la 10 ore dimineața, la Slatina,

pentru a urma manevrele trupelor teritoriale ale corpului I de armată.

În zilele de 1, 2 și 3 Octombrie, vor avea loc manevrele între Balș și Slatina.

În ziua de 4 Octombrie, Majestatea Sa va trece revista trupelor la Slatina, și în sera

aceleeași zile va sosi la Bucureșci.

În zilele de 5 și 6 Oct., Regele va lua reședința la Palatul din Capitală.

La 7 Oct. Dimineață, Majestatea Sa va porni la Focșani, unde va urma manevrele în zilele

de 8 și 9 Oct.

La 10 Octombre Va avea loc revista și defilarea trupelor și în aceeași zi, M. S. va porni la

Sinaia.

*

Manevre la Olt, din Jurnalul Regelui

Miercuri, Sinaia-Slatina.

După notele Jurnalului, miercuri, 30 septembrie / 12 octombrie, era Vreme

frumoasă, cald, iar Carol a stat cu Regina până la 9 jumătate, dimineața.

A plecat către gară la ora 10 însoțit fiind de Elisabeta, Alecsandri și toți ofițerii

Batalionului 3 de Vânători.

A dejunat pe drum, și era foarte cald.

La Chitila, ora 1, îl aștepta Brătianu, care a călătorit cu Regele până la Piteşti,

unde a fost întâmpinat de autorități și multă lume; de asemenea, la Titu şi la Leordeni,

unde a stat 10 minute.

Sosirea în Slatina, a fost la ora 5, și a fost întâmpinat de ministrul de Război,

generali etc., ofiţeri străini, generalul Fraser, colonelul Cerutti, marchizul de

Banque, Schneider, colonelul Sabovici, autorităţi.

A mers apoi la Biserica Ionaşcu, acolo unde episcopul de Argeş, Gherasim, a

oficiat un Te Deum. Era o vreme călduroasă, enorm de cald, cum nota Regele în Jurnal.

A descins și s-a cazat la casa farmacistului Pfitner, în orașul vechi, unde a chemat

generalii pentru discutarea manevrelor.

S-a cinat la ora 6 și un sfert, și au participat 40 de persoane. Scria Regele:

Bucătăria mea, la fel personalul şi trăsura. Până la ora 8 1/4.

Nu a fost posibil să facem cerc, stat mult în sufragerie.

Seara citit. Barometrul destul de coborât.

Toate trupele sunt în Balş, 19.000 de oameni din Corpul 1 de Armată.

*



Amintiri...

Merită consemnată amintirea lui V. Alimăneșteanu, legată de venirea și locuirea

Regelui Carol la farmacistul Pfigner, vecin cu sora acestuia, la care locuia în perioada

aceea, ca elev: ,,Cine a văzut mai bine ca mine pe Regele Carol când a venit la manevre?

Am avut și norocul să fi tras la farmacistul Pfigner, vecin cu noi. Tot atunci am zărit

pentru prima oară un general, un ministru în carne și oase și ... un bucătar regesc! Pe

bucătar l-am văzut mai des, fiindcă fereastra mea dedea tocmai pe bucătăria farmacistului

și mă uitam mereu la el. Cât de frumos mi se părea în tichia și șorțul lui albe și mă

întrebam:

-Ce-o fi mâncând un rege? Fără să mi-o pot lămuri de așa departe” (Pia

Alimănieșteanu, Trecutul viu, schițe și amintiri, Ed. Cartea Românească, București. -V.

Alimăneșteanu)

*

La Slatina regele va sta 5 zile, începând cu ziua de 30 Septembrie, când la orele

10 dimineață, M. S. Regele, însoțit de d. general Barozzi, șeful Casei militare, și de

adjutantul de serviciu, a pornit din Sinaia spre a asista la manevrele corpului I de armată.

M. S. Regina a însoțit pe Augustul Seu soț până la gara Sinaia, unde un public numeros se

adunase spre a ura drum bun Regelui.

Trenul regal, în tot parcursul lui până la Slatina, a fost salutat de subprefecții

plășilor, de primarii și delegații comunelor, precum și de un mare numer de proprietari cu

doamnele și o numeroasă populațiune rurală, bărbați și femei, din împrejurul stațiunilor.

Afară de aceasta, Majestatea Sa fu primit:

La Buda, de prefectul județului Prahova, de președintele consiliului permanent al

județului, de d. prim-procuror al tribunalului din Ploesci și de comandantul brigadei din

același oraș;

La Chitila, de prim-ministru Brătianu, care-l însoți până la Pitești, și de prefectul

județului Ilfov;

La Titu, de prefectul și comitetul permanent al județului Dâmbovița;

La Leurdeni, de prefectul jud. Muscel, de consiliul județean, de președintele

tribunalului și de d. Niculae Kruțescu, fost ministru:

La Pitești, de dnii senatori și deputați ai jud. Argeș, de d. prefect Chirculescu, de

consiliul permanent, de profesori și de elevi și elevele școalelor orașului, precum și de un

numeros public din toate clasele societății. O secție de artilerie și un pluton de de călărași

dau pe peronul gărei onorurile militare;

La stațiunea Costești, Majestatea Sa fu întâmpinat de d. C. Deleanu, prefectul

județului Olt.

La 4 ore și 50 minute, trenul regal intră în gara Slatina.

Pe peronul gărei adăstau: d. ministru de resbel, general Angelescu; dnii deputați

ai jud. Olt; d. prefect de Vâlcea, Simulescu; d. general G. Angelescu, comandantul

corpului I de armată; dnii comandanți de diviziuni cu stat-majoarele lor; dnii oficeri

streini atașați pe lângă Curtea României.

D. general Keith Fraser din armata engleză, d. colonel Subotich, din armata rusă,

d. colonel cavaler Cerutti, din armata italiană, d. maior marchis de Pange, din armata

franceză și d. căpitan Schneider, din armata austro-ungară, primarul și consiliul

comunal, comitetul permanent, consiliul județean, membrii tribunalului, profesorii

gimnasiului și școalelor primare, notabilitățile orașului și un foarte numeros public.



După ce Măria Sa se întreținu cu persoanele care veniseră spre a-L întâmpina,

porni spre oraș, frumos împodobit (n.n. orașul), și merse la Catedrală, unde P. S. S.

Episcopul de Argeș, înconjurat de tot clerul orașului, sluji un Te Deum.

La orele 6 ½, avu loc la cartierul regal, prânzul, la care Majestatea Sa bine-voi a

întruni pe d. ministru de resbel, pe d. prefect, pe dnii oficeri atașați militari străini, pe d.

general G. Angelescu, pe dnii comandanți de divizie general Vlădescu și colonel

Sachelarie, cu statele majoare ale lor, pe d. general Fălcoianu, capul statului-major al

armatei, pe d. general Crețeanu, inspector general al cavaleriei, pe d. inspector general al

serviciului sanitar, dr. Fotino, pe președinții comitetului permanent și consiliului

județean, pe dnii deputați, pe președintele și procurorul tribunalului și pe mai multe alte

notabilități ale județului și ale orașului.

(Este descrierea drumului către Slatina, și a primei după-amiezi petrecute în orașul

nostru, după ce trenul regal la 4 ore și 50 de minute, intra în gara Slatina, în Voința

Națională, din 4 Octombrie, 1887, care cita Monitorul Oficial).

Despre cele 4 zile de manevre, desfășurarea lor și activitățile pe care Regele le va

întreține în orașul nostru, vom da citire articolelor din ziarul Voința Națională (bibl.

Digitală a Bucureștilor, digitool. ro), deși, materialele în mare parte, sunt preluate din

Monitorul Oficial, și însemnărilor din Jurnalul Regelui, Vol. I, 1881-1887, ed. Polirom, în

care stabilirea textului, traducerea din limba germană, cuvântul introductiv și notele,

aparțin lui Vasile Docea.

Manevre la Olt 1 Octombrie, prima zi de manevre,

Jurnalul

Joi, 1/13 octombrie. Slatina

Ora 7 sculat, dejunat.

Ora 8 vizitat noul palat administrativ. Vreme frumoasă, foarte cald.

Ora 9 la gară, cu trenul special la Balş, acolo încălecat.

Au început îndată manevrele Diviziilor 1 şi 2. Sakelarie atacă poziţia puternică de la Teiş,

Vlădescu o apără şi se retrage.

La Mirila, acolo vorbit cu Chiţu. Câteva atacuri de cavalerie.

Ora 2 ¼ încheierea. Plecat călare la Balş, de acolo cu trenul special, la ora 4 în Slatina.

Vizitat şcoala. Seara dineu, 30 de persoane, ofiţerii străini, episcopul de Argeş,

funcţionari.

Seara scris. Ceva ploaie, barometrul coborât.

Noaptea ploaie puternică.

(Jurnalul Regelui, Vol. I, ed. Polirom, în care stabilirea textului, traducerea din limba

germană, cuvântul introductiv și notele, aparțin lui Vasile Docea).

*

Voința Națională

Majestatea Sa Regele la manevre.

Citim în Monitorul Oficial:

În ziua de 1 Octombrie, la orele 8, M. S. Regele, însoțit de d. prefect Deleanu, și

de stat-majorul Seu, a vizitat în detaliu, palatul administrativ ce este în construcție și

penitenciarul județului, unde bine-voi a gracia mai mulți deținuți și a reduce pedeapsa la

unii din acei a căror conduită merita clemența Majestății Sale.

La orele 9 și jumătate, M. S. Regele, însoțit de d. ministru de resbel, de d. general

Fălcoianu, șeful marelui stat major, de d. general Crețeanu, inspector general al cavaleriei,



de suita Sa militară și de toți dnii ofițeri streini și atașați militari, porni din Slatina cu un

tren special și se coborî la cantonul dinaintea gărei Balș.

Aici fu întâmpinat de d. general G. Anghelescu, comandantul întâiului corp de

armată și directorul manevrei, care înmână raportul de efectivele trupelor care se ridicau la

19.000 oameni.

După ce Majestatea Sa dete ordinile Sale dlui general Anghelescu, trupele

destinate a manevra, se puseră în mișcare și executară următoarea ideie în această primă

zi:

Corpul de armată fiind împărțit în doue divizii, una compusă din doue brigăzi de

infanterie, 1 regiment de cavalerie și 4 baterii de artilerie, figura arier-garda unui corp ce

se retrage pe calea națională Craiova-Slatina, căutând să întârzie înaintarea unei alte

armate ce o urmăresce și să apere zona înaintea Oltului până la înălțimile dealului Sarului.

Cealaltă divizie, figurând avant-garda unui alt corp de atac și compusă din 2 brigăzi

infanterie, 1 brigadă cavalerie, 5 baterii artilerie și 1 companie de geniu, urmărea de

aproape arier-garda corpului de apărare, pe care o respingea silind-o să se retragă spre

înălțimea Sarului.

Măria Sa Regele, trecând prin satul Mirila, a fost salutat de d. Gheorghe Chițu,

fost ministru, vice-președinte al Camerei, și de familia sa.

La orele 3 manevra zilei terminându-se, Majestatea Sa se îndreptă călare, urmat

de suita Sa, spre gara Balș, de unde se reîntoarse la Slatina.

Aici visită îndată gimnasiul real al orașului, școala comunală în construcție din

fondurile lăsate de repausatul Ștefan Protopopescu, și biserica Sfânta Treime ce se repară

actualmente.

La orele 6 și ½, M. SA. Regele, bine-voi să întrunească la prânz, pe: d. ministru

de resbel; pe P. S. S. episcopul Ghenadie Argeșeanu; dnii general Fălcoianu, șeful marelui

stat major, și generalul Crețeanu, inspectorul general al cavaleriei; pe toți dnii oficeri

streini atașați militari; dnii C. Deleanu, prefect de Olt; C. Fontâneanu, deputat; Toma

Demetrescu, primarul orașului; Ștefănescu, casier general al județului; Condeescu,

președintele tribunalului; Periețeanu, administratorul creditului agricol; Cartianu,

directorul școalei de la Strihăreț, și alte notabilități ale orașului și ale județului.

(Voința Națională, Marți, 6 Octombrie 1887).

2 Octombrie, ziua a doua.

Jurnalul

Vineri, 2/14 octombrie. Slatina

Vreme rece şi neprietenoasă, vânt din est.

Ora 9 vizitat spitalul, apoi plecat cu trăsura la staţia Piatra, acolo încălecat (armăsarul).

Continuarea manevrelor, majoritatea pe teren plat. Se termină la ora 1, în Corniş22

. întors

călare la Slatina, 8 km. Vânt foarte rece.

Peste Olt pe un pod din pontoane.

Ora 3 la Şcoala de Agricultură din Strehaviţa, acolo o oră.

Ora 4 acasă. Citit, scris.

Ora 6 1/2 dineu de 60 de persoane.

Seara scris. Noaptea ploaie puternică.

(Jurnalul Regelui, Vol. I, ed. Polirom, în care stabilirea textului, traducerea din

limba germană, cuvântul introductiv și notele, aparțin lui Vasile Docea).

*

22

Corneş, azi o stradă a comunei Găneasa



Voința Națională Citim în Monitorul Oficial:

În ziua de 2 Octombrie, la orele 9 dimineața, M. S. Regele, însoțit de de d.

ministru de resbbel, de d. prefect Deleanu și de suita Sa militară, merse de inspectă în

detaliu, spitalul județului, trecând prin toate sălile de bolnavi și interesându-se cu

solicitudine de suferințele lor. D. dr. Stăncescu, medicul șef al spitalului, dr. Pastia,

medicul primar al orașului, însoțeau pe Majestatea Sa în această vizită.

La orele 9 și 35 min., un tren special duse pe M. S. Regele și pe toată suita Sa

regală, precum și pe domnii ofițeri străini atașați militari, la gara Piatra, unde încălecă și

dete ordin să se înceapă manevra, al cărui obiect era, în această zi, urmarea manevrei zilei

precedente, cu teza specială următoare:

Divizia de arier-gardă a corpului ce se retăgea spre Slatina, și care în timpul nopței

trecuse înpoi înălțimile Sarului, ocupa punctele Cornișu, Spurcați, Atârnați și Găneasa,

având în avan-gardă cavaleria pe șoseaua națională lângă valea Jugălia.

Cavaleria diviziei de avant-gardă a corpului de atac respingând aceste avant-

posturi, divizia de arier-gardă ese din punctele ce ocupa și se desfășoară pe platoul

dinaintea acestor puncte cu dreapta rezemată pe valea Vaslui și stânga pe gara Piatra,

ocupate de cele trei arme și mai având în dreapta, un corp detașat, compus din un batalion

și o baterie, spre Fleștenoage, pentru a împiedica o mișcare de flanc ce ar veni pe

trecătoarea dealului Sarului din acel punct. Artilerie d-a dreapta și d-a stânga șoselei

naționale.

Avant-garda corpului de atac, debușând din pădurile Sarului în 3 coloane, atacă cu

aripa sa dreaptă, compusă din o brigadă de cavalerie și o baterie de artilerie, gara din

Piatra și respinge aripa stângă a apărărei, care se retrage până la Ienușeșci de-alungul calei

ferate Craiova-Slatina. Centrul atacă centrul apărărei. Stânga atacă pe la Fleștenoage

dreapta apărărei, care se retrage spre Cornișu și este iarăși amenințată în flanc.

Atunci centrul apărărei, ne mai fiind bine susținut în dreapta, se retrage și dânsul

spre Cornișu, Atârnați și Găneasa, unde rezistă câtva timp și apoi se retrage spre Olt, unde

construește un cap de pod ca ultim mijloc de apărare al acestui râu.

La ora 1 și ½ manevra terminându-se, M. S.Regele, urmat de tot stat-majorul Seu,

se întoarce tot călare la Slatina, trecând pe podul de vase făcut de geniu pe Olt, de unde

imediat merse să viziteze, însoțit de d. prefect Deleanu, școala de agricultură de la

Strihareț, unde fu primit de directorul ei, dl. Cartianu.

Majestatea Sa examină în detaliu pe elevi, toate culturile școalei, localurile,

biserica, instrumentele agricole, etc., și la orele 5 ¼, Se reîntoarse la cartierul regal.

La orele 6 ½, avu loc prânzul, la care M. S. Regele bine-voi a invita pe d. ministru

de resbel, pe d. general G. Anghelescu, comandantul corpului I de armată, pe dnii generali

Fălcoianu, șeful marelui stat-major, și generalul Crețeanu, inspectorul general al

cavaleriei, pe toți dnii ofițeri străini; atașați militari, pe dnul inspector general dr. Fotino,

pe judecătorul tribunalului, pe prefectul județului, pe dnii profesori ai gimnasiului, pe d.

medic al spitalului județean, pe d. deputat Fontâneanu și pe alte notabilități ale comerciului

orașului.

(Voința Națională, Miercuri, 7 Octombrie 1887).

3 Octombrie, ziua a treia a manevrelor.

Jurnalul

Sâmbătă, 3/15 octombrie. Slatina

Ploaie până la ora 10, apoi mai senin, mai târziu cald şi frumos.

Ora 10 1/2 pe înălţimile Slatinei dincolo de Olt, privelişte minunată a întregii văi.



Manevrele jos în câmpie. Acolo trei sferturi de oră, apoi mers călare pe înălţimea de la

Strehaviţa, de unde observat atacul coloanei din aripa dreaptă, care a trecut peste Olt la

Colibaşi şi a ocupat toate tranşeele infanteriei şi artileriei, foc puternic.

Manevra se încheie la ora 1 1/2. Ora 2 1/2 înapoi. Trupele trec în bivuacuri, mărşăluiesc

în parte prin Slatina.

Scris până la ora 6 1/4.

Dineu militar pentru 60 de persoane, toast. Seara retragere cu torţe şi ovaţii ale populaţiei.

Ploaie, frig. Oraşul iluminat.


limba germană, cuvântul introductiv și notele, aparțin lui Vasile Docea).

*

Voința Națională

Citim în Monitorul Oficial:

În ziua de 3 ale curentei, la orele 11 dimineața, M. S. Regele, încălecând la cuartierul regal

și însoțit de d. general A. Anghelescu, ministru de resbel, de d. general Fălcoianu, șeful

marelui stat major al armatei, de d. general Crețeanu, inspectorul general al cavaleriei, de

d. general G. Anghelescu, comandantul corpului I de armată, de toți dnii ofițeri străini,

atașați militari, de d. prefect al județului și de suita Sa militară, merse de se așeză pe un

pisc din vestul Slatinei, de unde putea priveghea manevra zilei, care se urmă astfel:

Divizia de avant-gardă a corpului de atac, constatând că nu poate forța de front,

trecerea Olotului, se decide a face un atac falș, în direcția capului de pod, cu 2 regimente

infanterie, 4 baterii artilerie, și 2 escadroane cavalerie, pe când un detașament compus din

3 batalioane infanterie, 2 baterii artilerie și 6 escadroane cavalerie, execută în realitate,

trecerea Oltului pe la Strejeșci, la vreo 14 kilometri în spre Nord de Slatina.

Arier-garda corpului de apărare ocupă cu duoe regimente Salcia, Slătioara și capul

de pod al Oltului, având 2 baterii d-a dreapta și d-a stânga căei naționale Balș-Slatina, cu

o a treia baterie pe un pisc spre Vest de Slatina, de pe care domina poziția înainte și o

flanchează, în același timp; 3 batalioane infanterie în rezervă călare pe calea națională; un

regiment de cavalerie spre Vest de Strihareț.

Invazia de atac deschide acțiunea asupra Slătioarei și Salciei.

Cavaleria detașamentului destinat a face mișcarea de flanc pe la Strejeșci, după ce

a efectuat trecerea Oltului prin vad, urmată de celelalte trupe ce trec pe un pod de vase

aruncat de geniu, întâlnesce cavaleria apărărei de pe linia din vale și o respinge. Aceasta

face cunoscut apărărei iveală de trupe pe flancul ei drept.

Apărarea atunci cheamă reservele, cari, susținute de bateria de pe piscul Vest, se

desfășoară pe dealurile Striharețului. Ele nu întârzie a fi atacate, dar rezistă mult și bine,

mișcărei de flanc.

M. S. Regele Se îndreptează în acest moment, pe înălțimile din fața Striharețului

pentru a urma lupta din flancul drept.

Apărarea pierzând însă satele Slătioara și Salcea, văzându-și capul de pod atacat,

precum și flancul drept, își retrage frontul încet, pe malul stâng al Oltului, pe podul de

vase construit de geniu și apoi, îl rupe.

Manevra ajungând în acest moment, pe la ora 1, M. S. Regele ordonă încetarea și

Se reîntoarce la cuartierul regal.

La orele 6 și jumătate seara, avu loc prânzul, la care Majestatea Sa bine-voi a

invita pe d. ministru de resbel, pe d. general G. Anghelescu, comandantul corpului I de

armată, pe d. general Fălcoianu, șeful marelui stat major al armatei, pe d. general

Crețeanu, inspector general al cavaleriei, pe d. general Vlădescu, comandantul divisiei de



apărare, pe d. colonel Sachelarie, comandantul divisiei de atac, pe d. colonel Lahovari,

șeful de stat-major al corpului de armată, pe toți dnii șefi de brigăzi, de corpuri și de

servicii, în total, 54 de persoane.

În timpul mesei, M. S. Regele pronunță următoarea cuvântare:

„Manevrele Ne dau totdeauna prilegiul așa de dorit de a Ne găsi în mijlocul iubitei

Noastre oștiri.

Cu bucurie am constatat, și astă-dată, aventul puternic și desvoltarea mare ce

instrucțiunea noastră militară a luat.

Mândru de aceste progrese, și mulțumind de munca lor, acelor cari au fost chemați

a da instrucțiunea trupelor și a le conduce, rădic acest pahar în sănătatea corpului I de

armată, care și-a atras Înalta Noastră mulțumire.”

D. general G. Anghelescu, comandantul corpului I de armată, răspunse:

Sire,

Corpul I de armată ca și întreaga armată, se simte mândru de câte ori Ve vede în

capul seu.

Ne aducem tot d-auna aminte de stăruința nestrămutată ce ați pus ca să ne ridicați

la treapta în care ne găsim.

Nu uităm că Voi, cei întâiu, Sire, dupe secoli de umilință, ați dat Țerei neatîrnarea,

și că în ora pericolului, prin bărbăția și curagiul Vostru, în fruntea noastră, ne-ați deschis

calea care ne duce la isbândă.

Sire, avend tot d-auna în inimile noastre adânc săpată, devisa înscrisă pe drapel,

Onoare și patrie, și ca oșteni neavând alt crez decât credința nestrămutată către Tron și

Suveranul nostru, Ve urăm să trăiți, Sire, să trăiască M. S. regina, imaginea virtuței și cel

mai precios mărgăritar al Coroanei României.

Dupe masă, musicile trupelor, aflate în Slatina, executară o retragere cu torțe, dupe

care o populație enormă, făcu o manifestație cu musici și facle pe dinaintea Cuartierului

regal.

Un om din popor ținu un discurs Majestăței Sale, care bine-voi a Se arăta la

fereastră și a mulțumi numeroșilor manifestanți pentru semnele de iubire și de devotament

ce i se-arată.

(Voința Națională, Miercuri, 7 Octombrie 1887).

*

4 Octombrie, ziua a patra a manevrelor. Trecerea în revistă

Jurnalul Duminică, 4/16 octombrie. Slatina-Bucureşti

Vreme minunată.

Ora 9 la Biserica Ionaşcu, liturghie. Ora 10 1/4 înapoi. Primit pe Radu Mihai.

Ora 11 la gară, acolo încălecat.

Revista celor 19.000 de militari, pe trei linii, trupa aliniată în coloane. Descălecat, foarte

cald, vânt răcoros.

Defilarea a durat peste o oră. Enorm de multă lume. Făcut critica manevrelor, care a durat

o jumătate de oră.

Ora 1 şi 20 de minute plecarea din Slatina, toată lumea la gară.

Ora 3 în Piteşti, întâmpinare, la fel în Titu.

Ora 5 1/4 sosirea în Bucureşti, miniştrii, şefii de corpuri, gardă de onoare etc., vorbit cu

toţi.

Ora 6 la palatul din oraş.

Ora 7 cinat singur. Seara citit. Ceva mai rece.




limba germană, cuvântul introductiv și notele, aparțin lui Vasile Docea)

*

Voința Națională

În ziua de Duminică, 4 ale curentei, la orele 9 dimineața, M. S. Regele, însoțit de

d. Ministru de resbel, de d. prefect și de suita Sa militară, merse la biserica catedrală, de

asistă la serviciul dvin. Reîntorcându-Se la Cuartier la orele 10 ¼, Majestatea Sa primi pe

d. ministru Radu Mihaiu

La orele 11 ¼, Majestatea Sa porni spre gară, unde încălică, și, urmat de d.

Ministru de resbel, de dnii generali Fălcoianu, Crețeanu, Barozii, de toți dnii oficeri

străini, atașați militari, de adjutanții regali și escortat de un pluton de gendarmi călări,

merse pe platoul din fața gărei spre a trece în revistă trupele ce luaseră parte la manevre.

Nu numai toată populația orașului, dar și multă lume din pregiur, se transportase în trăsuri

și pe jos, pentru a vedea frumosul spectacol al revistei.

Infanteria era așezată pe duoe linii în coloane dese de batalioane; geniu, artileria,

cavaleria și ambulanțele, formau o a treia linie.

Când Majestatea Sa Se apropia de flancul drept al trupelor și după ce d. general G.

Anghelescu, comandantul corpului I de armată, înmână Majestăței Sale situațiunea

efectivelor, muzicile intonară Imnul Național, trompetele sunară, și, când Regele ură ziua

bună, iubiților Sei ostași, din duozeci de mii de piepturi isbucni salutul de : „Să trăiți,

Sire”!, urmat de urale prelungite, cari ținură tot timpul cât Majestatea Sa trecu pe dinaintea

linielor.

Apoi începu defilarea infanteriei pe fronturi lungi de plutoane cu efectivele de

resbel, care urmă în ordinea următoare:

Divizia I, brigada I, Turnu-Severin

Regimentul 17 dorobanți, Mehedinți.

Regimentul 18 dorobanți, Gorj.

Brigada II, Craiova

Regimentul 1 dorobanți, Dolj.

Regimentul 31, dorobanți, Calafat.

Divisia II, brigada III, Pitești

Regimentul 2 dorobanți, Râmnicu-Vâlcea.

Regimentul 4 dorobanți, Argeș.

Brigada IV. Slatina

Regimentul 3 dorobanţi, Olt.

Regimentul 19, dorobanți, Romanați.

Dupe infanterie defilă o companie de pionieri din regimentul 1 de geniu, apoi

regimentul 1 de artilerie, Craiova, regimentul 5 artilerie, Pitesci, pe baterii.

Urmă apoi, brigada de cavalerie Craiova, compusă din regimentele de Călărași

No. 1 Craiova, 2 Pitești și 9 Turnu-Severin, cari defilară pe escadroane, iar după acestea,

ambulanțele.

După defilare, M. S. Regele adună în giurul Seu pe comandanții marilor unități cu

stat-majoarele lor, pe șefii de corpuri și pe toți superiorii, și făcu critica manevrelor

executate în zilele de 1, 2 și 3 Octombrie, mulțumi încă o dată tutulor pentru progresele

realisate, și luându-și ziua bună, se îndreptă spre gara Slatina, unde autoritățile județului,



un public numeros și multe dame, cari oferiră Majestăței Sale buchete de flori, adăstau

spre a ura călătorie bună Regelui.

La orele 1 și 40 de minute, după amiazi, Majestatea Sa porni spre București,

însoțit de d. ministru Radu Mihaiu, de d. ministru de resbel, de dnii generali Fălcoianu,

Crețeanu și Barozii, de dnii oficeri streini și de suita Sa militară.

(Voința Națională, Mercuri, 7 Octombrie 1887).

*

Rezumat al manevrelor de la Slatina

Manevra corpului I de armată

Voința Națională

Iată resumatul luptelor ce au avut loc în zilele de 1, 2 și 3 Octombre, anul curent:

Lupta de la 1 Octombre

Cavaleria divisiei de Vest eclerând această divisie, a descoperit patrulele iamice,

luând contactul cu ele în dreptul încrucișerei calei naționale Balș- Slatina cu șoseaua ce

din acea cale conduce la gara Balșu.

Dupe ce s-au schimbat focuri și dupe ce s-a recunoscut situația inamicului ce

ocupa satele Mirila, Teișiu și terenul dintre aceste doue sate, s-a avisat coloana al cărei

comandant a dat ordinul de luptă, care consta în a ataca poziția de front la Teișiu și de

flanc pe la Mirila.

I-iul moment

Infanteria ambelor părți s-a desfășurat pentru a începe lupta, fiind protegiată de artileria ce

se afla pe înălțimile de la Chilia și de la sud de Balș.

La 10 și 53 min., infanteria ambelor părți începe lupta cu focuri, pronunțând partea Vest

atacul asupra Teișului și dumbravelor (păduri mici), din fața Mirilei ce erau apărate de

adversar.

În același moment, aripa stângă a părței Est începe retragerea de la Teiuș și, la 11 și 34

min., ocupă creasta platoului viilor.

al II-lea moment

Partea de Vest ocupând Teiușul, s-a dispus pentru a urma lupta, înaintarea spre dealul

viilor.

În același timp, detașamentul însărcinat a executa mișcarea ocolitoare asupra

aripei drepte a părței adverse, ese din pădurea Belgun și înaintează protegiată de artilerie.

Infanteria părței Vest însărcinată a ataca de front, ajunsă la distanța cuvenită, începe lupta

cu focuri, dupe ce artileria bătuse artileria aperărei și o silise să tacă.

La aceeași oră, detașamentul însărcinat a face mișcarea ocolitoare, suit pe platoul

spre Sud de Belgum, înaintează spre Leotești și se pregătește a ataca Mirila.

al III-lea moment

La 12 ore partea Esr începe mișcarea de retragere în eșaloane, refuzând aripa dreaptă și

ocupând poziţiile aflate la jumătate distanța între3 Mirila și Bârluiu.

Infanteria părței Vest însărcinată a ataca de front, pronunță atacul și la 12 și 20, ocupă

platoul viilor.

Infanteria aripei stângi a părței Est, care s-a retras, ocupă creasta platoului d-asupra viilor.

La aceeași oră, infanteria părței Vest, începe lupta cu focuri și aripa dreaptă, înaintează.

La 12 și 32 min., aripa dreaptă a infanteriei părței Est sub protecția artileriei, începe

retragerea, și la 12 și 55, ocupă marginea pădurei Sarului, dincolo de Bârluiu, călare pe

calea națională. O baterie protegia dupe malul pădurei Sarului retragerea.



La orele 1 seara, aripa stângă a infanteriei părței Est, începe retragerea, artileria părței Vest

urmărește prin focuri trupele în retragere, care ocupă marginea pădurei Sarului dincolo de

Bârlui spre Sud de calea națională.

Pe timpul când trupele de Est se retăgeau, cavaleria a șargeat cavaleria adversă care s-a

opus la timp, acestui atac.

Manevra din această zi terminându-se la ora 1 ½, trupele au intrat în cantonamente și în

bivuacuri și anume: Divizia de Vest a ocupat satele Leotești, Mirila, Gorganu și

împrejmuirile lor, iar divizia de Est, Cornișul și satele din prejur.

Cartierul general al diviziei de Est, a fost la Cornișu, iar acela al diviziei de Vest, la Mirila,

unde secțiile de telegrafiști își înfiinșaseră stațiunile lor.

În timpul nopței de 1 spre 2 Octombre, aflându-se că inamicul s-a retras și că a organizat

pozițiune ca să resiste, divizia de Vest a dat ordin de luptă pentru a doua zi.

Lupta de la 2 Octombre.

Trebuind ca divizia de Vest să treacă un defileu atât de mare ca acela al pădurei Sarului, a

cărei eșire era bătută de inamic, comandantul acestei divizii a hotărât că trupele să

debușeze din pădure în 3 coloane în scop de a înlesni desfășurarea.

Coloana din centru și care era cea mai mare, urma calea națională Balș- Slatina, coloana

din stânga, drumul prin Belgun al Bechetului de Jos și Fleștenoage, coloana din dreapta,

drumul ce dă la Gorgani, lungește drumul de fer și se dirige spre gara Piatra.

La 10 ore, capul coloanei din centru ce urmase calea națională, ese din pădurea Sarului.

La 10 și 15, batalionul din cap a ocupat marginea pădurii.

Avant-garda coloanei din dreapta, la 10 ore, e ajunsă la încrucișarea liniei ferate cu drumul

ce de la Piatra, conduce la pădurea Sarului, unde este respinsă de cavaleria părței adverse.

Bateria călăreață aflată cu această coloană din dreapta, ia poziție și începe focul asupra

gărei Piatra.

2-lea moment

La 10 și 20, capul coloanei din stânga a părței Vest, ese din pădurea Bistrița și prin

focurile ei, silește bateria de la Fleștenoage ca și companiile de susținere ale părței adverse

a se retrage.

La aceiași oră, cavaleria părței Vest șargează cavaleria părței adverse, de la gara Piatra, o

respinge și înaintează să ocupe gara, obligând cavaleria părței adverse și companiile ce

ocupă gara a se retrage.

La 10 și 25, artileria coloanei din centru începe foc, iar infanteria înaintează desfășurându-

se spre valea Jugălia, și la 11 ore e asediată în poziție pe creasta acestei văi.

La aceiași oră, infanteria din aripa stângă, înaintează ca să atace aripa dreaptă adversă, și

ajunge în dreptul văiei Jugălia.

3-lea moment

La 11 și 5 min., infanteria părței Vest din valea Jugălia înaintează spre a ataca de front

posițiile adverse, dupe ce aripa stângă a părței Vest pronunță atacul asupra aripei drepte a

părței adverse și o respinge. Infanteria părței Est se retrage spre Corneșiu, fiind urmărită

de trupele divisiei de Vest.

4-lea moment

La 11 și 45, aripa dreaptă a părței Vest pronunță atacul, respingând aripa stângă a părței

adverse care se retrage spre Atârnați.

Toată infanteria părței Vest, urmărește infanteria părței adverse care se retrăgea; artileria

luând poziția pe platoul de la Vest de Cornișiu, bătea coloana în retragere.

Cu această mișcare, se termină manevra din acea zi.



Trupele au cantonat în această zi, astfel: o parte din divisia de Vest, în Corniș și

satele din prejur, iar cealaltă, în Strejeșci din vale, divisia de Est, cu satele Salcia și

Slătioara.

Cavaleria menținând contactul cu inamicul, și aflându-i posițiunile ce ocupa

divisia de Vest, a hotărât să-l atace în ziua de 3.

Lupta de la 3 Octombre

Divisia de Est ocupa Salcia și Slătioara și capul de pod în scop de a apăra trecerea

Oltului la Slatina.

Divisia de Vest pentru a înlesni trecerea Oltului, face un atac demonstrativ nu

pentru a atrage pe inamic în această parte, iar atacul decisiv s-a dat cu un detașament în

partea de Nord a Slatinei, trecând Oltul prin surprindere, în dreptul Strejeșcilor din vale. În

aceste condițiiuni, iată cxum s-a desfășurat lupta.

1-iul moment

La 7 și 13 dimineața, s-a trecut prin surprindere Oltul, pe bărci cu doue companii de

infanterie, cavaleria ce trebuia să treacă prin vad cu șase escadroane, a trecut Oltul pe

podul întins de pontonieri, de oare ce apa din causa ploii devenise prea mare.

2-lea moment

La ora 8 și 13, podul peste Olt este stabilit.

La 9 și 33, artileria a terminat trecerea.

La 9 și 38, toată coloana a efectuat trecerea.

La 10 ore, capul coloanei a ajuns în dreptul dealului Dobrotinet, unde cavaleria ce se afla

înainte, întâlnind cavaleria inamică spre linia de la vale, o șarjează protegiată de o baterie

și o respinge spre Prospeți.

3-lea moment

La 10 și 17, capul coloanei ese din satul Dobrotinet, înaintând pe platou cu același nume,

protegiată pe flancuri și îninte, de cavalerie.

La 10 și 50, infanteria însărcinată cu atacul Slătioarei, a înaintat și începe lupta cu focuri

asupra pozițiilor adverse.

4-lea moment

La 11 ore și 7 min., artileria deschide focul de pe dealul Dobrotinetului, îndreptând

focurile asupra artileriei inamice de la Sud de Strehareț, pentru a protege desfășurarea

detașamentului. În același timp, infanteria atacului, pronunță atacul decisiv, asupra Salciei

și Slătioarei, ce se afla înaintea capului de pod.

5-lea moment

La 11 și 37, infanteria părței Vest, pronunță atacul asupra capului de pod.

La 12,22, infanteria părței Est fiind respinsă, părăsește capul de pod retrăgându-se sub

protecția trupelor cari părăsind Salcia și Slătioara, se găsesc pe malul stâng al Oltului.

Podul de pe Olt fu distrus îndată ce infanteria a trecut.

La 12,40 min., infanteria părței Vest urmărind pe inamic, restabilește podul trecând Oltul

pentru a urmări pe adversar care se găsea în același timp atacat de detașamentul ocolitor.

Teatru de luptă fiind astfel strămutat la Nord de Slatina, se continuă lupta până la ora 1,45,

când s-a dat semnalul încetării focurilor.

Astfel terminându-se manevra de toamnă a corpului I de armată, credem de datoria

noastră care purtăm atâta interes bravei noastre armate, ca înainte de a încheia acest

subiect, să felicităm pe comandantul corpului I de armată, pe comandanții divisiilor de

Vest și de Est, dimpreună cu staturile lor majore, precum și pe toți cei lalți comandanți de

unități, de modul demn și elogios cu care au știut să se achite de o misiune, pe atât de grea

pe cât de frumoasă și instructivă.



În ziua de 4 Octombre la ora 11 și jumătate, Majestatea Sa Regele a trecut pe

platoul gărei Slatina, revista și defilarea trupelor ce bivuacase pe acel platou. În urmă,

Măria Sa a chemat pe oficerii superiori și le-a comunicat oare-cari mici observațiuni și

reflexiuni asupra manevrelor însoțite de mulțumirea ce a simțit vezând că manevra a

reușit. Aceasta probează că instrucția în armată înaintează din zi în zi.

Miles

(Voința Națională, Duminică, 18/30 Octombrie 1887).

Pictorul Marius Bunescu în corespondenţă cu profesorul Pătru Crăciun (IV)

Floriana Tîlvănoiu

Parcurgând corespondenţa dintre Marius Bunescu şi Pătru Crăciun (păstrată la

S.J.A.N. Olt, fond personal Pătru Crăciun) ne dăm seama de meritele pictorului caracalean

în întemeierea pinacotecii de la liceul Ioniţă Asan şi de implicarea sa în organizarea

secţiilor Muzeului Romanaţilor. Totodată, aflăm şi care erau preocupările pictorului în

primii ani de după instaurarea comunismului.

[1] Bucureşti, 11 iunie 1949

Scumpe domnule Pătru,

Mă bucur din adâncul sufletului că pinacoteca noastră a început să reclame spaţiu.

Este cum nu se poate mai bine şi sunt sigur că vei avea bucuria s-o vezi mare şi

strălucitoare.

Fireşte, era necesară preparaţia pe care o faci şi oricare din istoriile artelor este

bună pentru început. Vei vedea singur cum vor veni mai apoi pretenţiile de mai mult şi

mai bine.

Împărţirea sălii cu cele două paravane este bine socotită. Ele sunt puse la locul

potrivit şi vor avea lumină egală pe ambele feţe. Cred că stampele să fie aşezate pe feţele

interioare iar pe cele exterioare să fie puse picturi.

Ar fi bine să le îmbrăcaţi în pânză de sac şi să nu fie prea înguste.

Paravanele ar fi bine dacă s-ar putea face drepte până jos. Adică să nu apară nişte

stinghii pe dedesubt, ci să fie ca şi cum ar ieşi din duşumea nişte ziduri, ziduri înguste,

lipite de perete şi fixate jos în duşumea cu şuruburi şi în zid, la fel în partea de sus.

Grosimea lor va trebui să fie de 10-12 cm. iar înălţimea de vreo 2-2,20 m. spre a

putea expune pe două rânduri picturile.

Eu voi putea, în situaţia nouă pe care o am, să vă fac rost de o îmbogăţire

substanţială a instituţiei. Credeam că lucrul acesta să se poată realiza până la toamnă dar

sunt oarecare greutăţi care întârziază totul. Până nu se termină o parte, nu se poate începe

cealaltă.

Am o sarcină mai mare ca cea veche, căreia pot să-i fac foarte bine faţă şi sunt

totuşi ţinut în loc de împrejurări independente de voinţa mea. După ce voi fi însă gata, nu

va mai fi departe ziua când voi putea spune: iată darul.

În privinţa catalogului aveţi gânduri bune; trebuie să vă bizuiţi însă numai pe

mijloace proprii. Ministerul nu poate face faţă la o mulţime de cerinţe centrale obligatorii,

mai ales într-o vreme ca aceasta de mari economii.

Dealtfel, chiar de la 1 aprilie, muzeele trec în patrimoniul sfaturilor populare din

punct de vedere administrativ, astfel că Ministerul Artelor nu le va mai susţine cu bani.



Ar fi cazul deci ca sfatul popular local să prevadă în bugetul său o sumă pentru

pinacoteca liceului, care face cinste oraşului şi va fi un prilej de mândrie pentru

conducătorii locali.

Cornescu este născut la 1885 în Botoşani.

Ghiaţă- la 1888 în Colibaşi, Mehedinţi.

Cernescu- la 1895 în Hereşti, Ilfov.

Ţipoia- la 1914 în Fierbinţi, Ilfov.

Cu tabloul despre care aţi auzit, este adevărat. Şi este aşa precum aţi bănuit, unul

dintre cele expuse la expoziţia de stat care s-a închis mai demult şi în locul căreia se

organizează acum Muzeul R.P.R. ca şi în tot palatul.

Eu am sarcina organizării Pinacotecii Naţionale din acest muzeu.

Şi acum, dorindu-vă rezultat bun în tot ce faceţi, sunt al dumneavoastră cu

salutările cele mai cordiale,

M. Bunescu.

[2] 10 iulie 1949, Caracal

Mult stimate domnule Bunescu,

Vă scriu ca să vă anunţ că Pinacoteca noastră şi-a îmbrăcat noua ei haină.

Paravanele, ale căror planuri vi le-am trimis mai înainte, le-am montat în sală, le-am vopsit

în culoarea pereţilor şi am aşezat pe ele tablourile: în interior stampele iar pe părţile

exterioare câteva picturi. În treacăt vă spun că jumătate din suma de care a fost nevoie

reprezintă donaţiile celor 43 de elevi ai clasei a VIII-a care s-au oferit bucuroşi să ajute

instituţia noastră de artă.

Aspectul sălii acum este altul, şi este mult mai frumos. În prezent fac cursurile

I.C.D. la liceul nostru peste 400 de profesori şi învăţători din tot judeţul. Pentru aceşti

cursişti pinacoteca este deschisă zilnic şi eu stau la dispoziţia lor cu explicaţiile care mi se

cer.

Acum, pentru că spaţiul s-a mărit prin construirea celor două paravane, trebuie să

mai aducem lucrări noi. Am trimis un raport la Ministerul Artelor prin care am cerut

pictură progresistă. Sper că îmi va da ceva aşa cum mi-a dat şi altădată. În scrisoarea de la

21 februarie 1949, dvs. m-aţi întrebat dacă mai am nevoie de stampe. Acuma am. Mi-ar

mai trebui 10 bucăţi ca să completez interiorul paravanelor. Dacă mi le puteţi dărui, vă rog

să-mi scrieţi ca să trimit un delegat să le aducă.

Mi-aţi dat anul trecut textul unei prelegeri pe care aţi ţinut-o la şcoala de

conservatori de muzee, organizată de Min. Artelor. Mi-a fost de mare folos. Îmi permit să

vă întreb dacă aţi mai ţinut şi alte prelegeri şi dacă puteţi să-mi împrumutaţi şi mie textele.

Le-aş citi, mi-aş lua notiţe şi vi le-aş înapoia. În fiecare zi constat că în artele plastice sunt

aşa de multe lucruri pe care nu le cunosc şi cu cât citesc tratatele de istoria artelor, cu atât

întâlnesc mai des chestiuni de ordin tehnic care mă nedumeresc.

Sper că în august voi trece prin Bucureşti. Am tot amânat această venire dar va

trebui să aibă loc înainte de începerea anului şcolar.

Rămân al dumneavoastră cu cele mai alese sentimente de preţuire.

Cr. Pătru

[3] Muzeul Simu Bucureşti [Antet] Bucureşti 16 iulie 1949




Entuziasmul cu care îmi descrieţi noul aspect al Pinacotecii mă emoţionează,

însemnează aceasta că sămânţa pe care aţi pus-o lângă vechiul drum bătrânesc a dat rod

frumos, şi eu nu pot decât să fiu alături de dvs. în cruciada aceasta pentru frumos şi bine.

Este îmbucurător şi faptul că elevii înţeleg rostul instituţiei lor şi prin aceasta vor bine

merita de la oraşul lor de reşedinţă.

Stampele ce vă mai trebuiesc le am pregătite, astfel că dacă vine cineva de la dvs.

le voi încredinţa. Vă dau cinci stampe duble (în lăţime), ceea ce echivalează cu zece

simple, precum şi trei triple, ceea ce echivalează cu nouă obicinuite.

Aceste foi cu paspartourile lor şi cu camerele ce urmează să le faceţi aci, acopăr

perfect de bine două rânduri din panouri iar dacă mai aveţi nevoie vă rog să mă înştiinţaţi.

Foile duble şi triple însemnează că subiectul era mai vast decât îl putea cuprinde o

stampă obişnuită. Şi atunci artistul, pentru că nu putea să aibă o planşă atât de lată, grava

subiectul pe două ori trei plăci alăturate, le colora apoi ca şi cum ar fi fost un singur tablou

şi le punea la

presa de mână.

Acestea

sunt stampele

originale făcute pe

hârtie specială

care câteodată era

greu de găsit. Mai

târziu s-au făcut şi

stampe mecanice

dintr-o singură

bucată, dar aces-

tea nu au valoarea

stampelor origi-

nale trase de artist

la presa de mână

şi nici nu

constituie prin

urmare piese de

muzeu. În privinţa

cursului făcut de

mine la Şcoala Superioară de Muzeografie, în afară de lecţia de deschidere nu am mai

scris alta. Am vorbit totdeauna liber, studenţii şi-au luat note câteodată stenografice, pe

care însă nu le-am strâns în nici un fel.

Când veţi veni prin Bucureşti vom vedea însă ce vă lipseşte şi pe măsura

posibilităţilor voi căuta să strângeţi cunoştinţele ce vă lipsesc.

Ministerul nostru este în vremea aceasta extrem de ocupat cu organizarea

expoziţiei de la Moscova şi noi toţi la fel.

După ce se va termina treaba, în câteva zile cred că se va avea în vedere şi cererea

pe care i-aţi înaintat-o şi pe care o va satisface de bună seamă.

Şi acum, odată cu exprimarea sentimentelor mele foarte călduroase, vă trimit

salutări deosebite.

Al dvs. M. Bunescu



[4] Bucureşti III, Bulev. G-ral Magheru, 9, 3 octombrie 1949

Scumpe Domnule Pătru,

De-abia azi am primit scrisoarea d-tale după un mare ocol din cauza adresei care

nu era bună şi ţinea de alt sector. Am fost foarte surprins şi imediat m-am dus unde

credeam că aş putea face ceva. Cu părere de rău trebuie să îţi spun însă că lucrul e foarte

greu, pentru că ar fi o imixtiune care se evită programatic peste tot pe aici.

Chiar în acelaşi resort secţiunile îşi păstrează consideraţiunile proprii din care nu

clintesc, pe lângă că sunt mai

mulţi stăpâni într-un resort.

Iar dincolo eu nu mai

cunosc pe nimeni, încât voi

mai vedea ce este de făcut pe

altă cale.

Este desigur o

nedreptate pe care n-o

meritai, şi cred că are substrat

politic local. Poate tocmai

meritul deosebit de a scoate

din somnolenţă lumea şi a

trece d-ta însuţi pe un plan

prim a fost cauza răului ce ţi

se face, în care caz vei avea

de suferit ceva, dar meritul

d-tale va creşte şi mai mult,

viitorul fiind cu d-ta.

Eu vă doresc curaj şi

vă sfătuiesc a primi cu

seninătate loviturile ce vi se

dau.

Cu cele mai căldu-

roase salutări,

M. Bunescu.

Alătur ciorna

contestaţiei şi trebuie să

aşteptaţi rezultatul ei.

[5] Bucureşti, 4 octombrie 1949


Cineva mi-a spus azi că ar fi bine să te adresezi la Comitetul Provizoriu

local, mai cu seamă în urma sarcinei celei noi de a organiza Muzeul Judeţean. Se poate

lucra şi la centru, fireşte, dar chestia se poate arnja şi în localitate. În orice caz trebuie

obţinută delegaţia de a te ocupa tot d-ta de pinacotecă, mai înainte de a se rezolva întreaga

chestie.



Nu ştiu dacă comitetul provizoriu

bucureştean ar putea interveni cu ceva, în

care caz m-aş putea eu adresa aici.

Chestia cu sobele şi lumina în

muzeu trebuie avută în vedere căci iarna e

lungă şi ziua scurtă pe curând.

Dacă aţi putea avea cristale, v-aşi

putea da schiţe precise pentru vitrine, în

care lemnul să joace numai un rol secundar.

Ori-cum, cred că mai bine ar fi să

faceţi vitrine-mese, spre a evita etajele într-

una înaltă. Pentru variaţie, unele pot fi ceva

mai înalte, dar obiectele trebuie a fi aşezate

pe un singur plan, mai jos ori mai sus,

exemplu: [urmează o schiţă].

Salutări cordiale,

M. Bunescu.

[6] Muzeul Simu, Bucureşti

[Antet], Bucureşti 24 noiembrie 1949


Am întârziat puţin răspunsul meu

în credinţa că voi putea să vă trimit un cuvânt de bucurie care să satisfacă aşa cum se

cuvine efortul d-tale pentru înfrumuseţarea sufletului omenesc.

Deocamdată însă nu vă pot trimite decât încurajarea mea prietenească, lăsând pe

mai târziu urmarea logică ce va veni cu toată preciziunea atunci când aici lucrurile vor fi

gata.

Trebuie să ştiţi că expoziţia cea mare care pleacă în străinătate de-abia acum a fost

reluată şi e mare activitate pentru reuşita ei. Sperăm ca peste câteva zile să poată pleca,

căci de ea sunt atârnate o mulţime de alte activităţi ce nu se pot încăleca, ci fiecare va

trebui împlinită la timpul ei.

Se va mai amâna deci şi

trimiterea celor cerute de dvs.,

ele vor veni însă cu toată

certitudinea. Până atunci

îmbogăţiţi cu ce mai puteţi

muzeul, căci a început-o bine.

Treizeci picturi şi etnografie

cred că înseamnă ceva şi lumea

locală trebuie să fie arhi

mulţumită. Apoi cred că veţi

putea înjgheba binişor secţia

arheologică şi numismatică.

Inventarul este unul iar

secţiile se înscriu la rând, însă

distincte. Mai târziu, obiectele



intrate vor fi înregistrate cronologic, dacă se va putea, tot pe grupe.

Cataloagele se pot face şi separat când este material suficient.

Salutări cordiale,

M. Bunescu.

[7] Bucureşti, 15 iunie 1950

Dragă domnule Pătru,

Am predat la minister cele două rapoarte care au sosit ieri şi trebuie aşteptat

rezultatul. Nu s-au terminat încă socotelile cincinale căci sunt mari şi multe.

A fost o confuzie cu întârzierea de care te-ai sesizat d-ta. Sumele s-au înscris

regulat căci şi comunicarea venise la timp. Totuşi memoriul e bine trimis şi era necesar

după comunicarea telefonică pentru susţinerea ei. Răspunsul nu va veni curând din cauza

marilor socoteli ce urmează a fi încheiate. E vorba de organizări noi care vor cuprinde

întreaga viaţă muzeală. Şi nu trebuie să fii îngrijat. Este bunăvoinţă peste tot.

Ceea ce trebuie urgentat este subvenţia pentru repararea acoperişului. De aceea,

cum eu plec mâine dimineaţă în concediu, e bine ca după vreo două săptămâni să scrii

câteva rânduri, amintindu-i tov. Cullnei, inspector şef Ministerul Artelor, Bulevardul

Magheru, 10, care are această sarcină. Te referi la mine când îi scrii.

Eu voi lipsi o lună din capitală. Vreo două săptămâni cred că voi rămâne la

Olăneşti-Vâlcea, apoi mă voi mai mişca prin părţile acelea, până la Sibiu şi Făgăraş.

Te rog să primeşti salutări cordiale şi felicitări pentru completarea secţiunilor

romanaţene. Despre Ilie C.[onstantinescu]23

am avut impresia pe care mi-o confirmi, chiar

atunci când l-am cunoscut. Şi este curios că un om ca el trăieşte încă în trecut, când

trecutul nu mai este prezent prin oamenii de azi ci numai prin obiectele care în adevăr îi

aparţin şi îl ilustrează. Noi nu suntem decât gardienii acestui trecut pe care trebuie să-l

păstrăm intact, dacă mintea noastră ne ajută. Dacă, însă, căutăm să ne integrăm în el, ei

bine, viaţa noastră este mult mai scurtă şi suntem depăşiţi de cel din urmă şi cel mai mic

obiect din alte vremuri.

Al d-tale,

M. Bunescu

[8] Muzeul Simu Bucureşti [Antet] Bucureşti, 13 august 1950


Nu v-am scris mai demult în speranţa că voi putea să vă dau veşti care să vă

bucure. În privinţa ajutorului cerut pentru acoperiş, până la sfârşit nu s-a putut face nimic.

Sunt multe greutăţi pe la minister, care dealtfel s-a schimbat în ,,Comitetul Pentru Artă” şi

s-a mutat în Bulev. Ana Ipătescu, colţ cu str. General Manu, din care cauză nici nu mai are

posibilităţi de ajutorare în acest an.

Va trebui deci să apelaţi tot la resursele locale, ceea ce cred că aţi şi făcut, după

cum vă ştiu de prevăzător.

Partea din planul cincinal se menţine însă ferm, astfel că pentru anul viitor veţi

avea subvenţia cuvenită.

23

Profesor şi colecţionar caracalean.



Sunt sigur că aţi lucrat mai departe pentru îmbunătăţirea şi completarea organizării

muzeului, astfel ca la vreo vizită

oficială, el să îşi dovedească cu

prisosinţă utilitatea, şi mă bucur

că aţi pornit la o activitate atât de

mare şi complexă pentru

înfrumuseţarea oraşului nostru.

Cu salutările cele mai

cordiale,

Al dvs. M. Bunescu.

[9] Muzeul Simu

Bucureşti [Antet], Bucureşti 24

august 1950


Am luat contact cu

aşezămintele şi mi s-a spus că

v-au scris şi ei comunicându-vă situaţia. Adică: au dat acolo unde erau datori să dea, la

unităţi ce le aparţin. D-ta ţii de Minister, deci de acolo trebuie să primeşti totul. Cu prilejul

acela v-au trimis şi schema (ca să vă trimită şi ei ceva), lucru care la Minister nu se

cunoaşte.

Am pus chestia din nou la Comitet şi ei mi-au spus că suma dată de 320 000 lei

era pentru toate muzeele din judeţ, ori de cine ar fi aparţinut. Deci?

În aceea ce priveşte schema, nu v-am trimis-o încă, pentru motive tactice,

netrimiţând-o încă nicăieri. Dar totul este în perfectă ordine şi în curând vei avea bucuriile

la care ai dreptul.

Convorbirea a fost foarte serioasă, şi cred că aşa se va întâmpla. Să mai aşteptăm

deci cu toată nădejdea, căci nu

voi lăsa chestia baltă.

Munca d-tale este prea

frumoasă şi rodnică, şi nu se

poate să nu-i dea satisfacţia

cuvenită, mai ales că munca

aceasta este bine cunoscută

unde trebuie.

Aş fi dorit mult să trec

prin Caracal spre a vedea noile

d-tale realizări. La plecare însă

eram prea obosit, iar la

înapoiere am venit prin altă

parte. Altfel te-ai fi întâlnit cu

mine prin Muzeul Romana-

ţului vara aceasta.

Cu cele mai frumoase salutări,

Al dv. M. Bunescu.



[10] Bucureşti, 13 mai 1951

Dragă Domnule Pătru,

Mi-a făcut mare plăcere scrisoarea d-tale şi faptul că 1000 de cetăţeni de ai noştri

vizitează lunar muzeul, este un semn excelent care arată că dorinţa de cultură a acestora nu

este o vorbă goală. Să fii atent însă că în felul acesta orăşenii vor termina curând cu

cercetarea muzeului, aşa că vor trebui mereu găsite mijloace noi de a-i readuce şi de a-i

obişnui cu vizitele repetate pe cei vechi, precum şi de a antrena vizitatori noi, printre care

cei de la ţară nu trebuiesc deloc neglijaţi. Cred că ar trebui găsită forma ca la plecarea

lor din sat, după treburi la oraş, chiar de acolo să fie îndreptaţi oamenii a trece şi pe la

muzeul lor central. Dealtfel, aducerea Pinacotecii va constitui desigur o noutate, o

completare a muzeului, şi destui vor fi aceia care vor veni s-o vadă sau s-o revadă în

cadrul cel nou.

Mă întrebi dacă sunt de acord cu această schimbare, şi vă răspund că tot ceea ce

poate contribui la mărirea şi strălucirea instituţiei mă bucură şi pe mine, în aceeaşi măsură

ca şi pe dvs. Este bine ca muzeul să centralizeze toate secţiile, pentru ca omul să nu îşi

fărâmiţeze timpul pe care şi aşa îl are destul de puţin, când este vorba să şi-l petreacă

într-o instituţie de cultură. Sălile destinate picturii sunt destul de frumoase precum văd în

plan. Dar încotro sunt orientate? Şi unde? Sus ori jos? După treptele indicate reiese că sunt

la parter şi că s-ar intra direct în sala mijlocie a picturii, putându-se trece în acelaşi timp

într-o sală de istorie naturală şi în alta de etnografie. Trecerea de la etnografie la pictură

este bună, dar nu invers. Şi nu este potrivită nici comunicarea directă cu istoria naturală.

Dacă aş fi avut un plan mic, general, v-aş fi putut da vreun sfat şi unele indicaţiuni mai

ample, ţinând seama de uşile şi ferestrele clădirii, precum şi de circuitul muzeului. Pentru

că mare ori mic, din moment ce muzeul împlineşte un rol educativ, el trebuie să aibă, mai

ales pentru grupe, un traseu logic, dacă se poate chiar cronologic, în care să fie atraşi chiar

vizitatori izolaţi. În cazul dvs. de complexitate se impune să nu se poată părăsi o secţie

decât după ce a fost în întregime cercetată. Dacă însă de la etnografie la plastică de ex. se

poate trece prin două uşi deodată, sau se poate intra după voie în orice altă secţie, aceasta

înseamnă că vizitatorul vede amestecat, şi el nu mai poate avea o privire de ansamblu a

întregului.

Ar mai fi de asemenea bine ca la sfârşit să fie pictura, dacă bineînţeles condiţiile

locale o permit.

La Minster am vorbit cu tov. Iacob arătându-i dorinţele dvs. pe care dealtfel dânsa

le cunoaşte mai demult. Sunt şi ei de acord şi când vor veni actele vor căuta să le dea

drumul mai curând. Îşi amintea bine de d-ta şi mi-a mai spus că într-o bună zi, când i-ar fi

mai uşor, va veni să facă o vizită muzeului caracalean spre a vedea şi dânsa ostenelile pe

care le-aţi depus petru realizarea lui. Cu prilejul acesta i-am atras atenţia că tematica

realist-socialistă în pictură nu poate fi încă aplicată aci, aşa că pinacoteca să îşi păstreze

materialul actual deocamdată.

Cu toată prietenia,

Al. d-tale, M. Bunescu

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, cont

RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.

96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

mailto:[email protected]

MEMORIA OLTULUI I ROMANA ILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_111.pdf · An. VIII, nr. 7 (89)...

Documents

Transcript of MEMORIA OLTULUI I ROMANA ILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_111.pdf · An. VIII, nr. 7 (89)...