~MEMENTO MORI~

de Mihai Eminescu

Estetica romantismului se bazeaza pe mai multe norme dintre care: inlocuirea ratiunii cu sentimentele, valorificarea miturilor, a istoriei, a visului, a fantasticului si predictia pentru confesiune.

Evenimentele neobisnuite, peisajele nocturne sau fantastice constituie surse de inspiratie ale romanticilor. Stilul operelor romantice este incarcat de hiperbole, simboluri si antiteze. O tema romantica in lirica eminesciana este nasterea si prabusirea universului, aceasta viziune cosmogonica remarcandu-se prin proportiile gigantice ale spatiului si timpului universal. Considerat „Luceafarul poeziei romanesti”,Mihai Eminescu a ridicat limba romana pe culmile expresivitatii,reusind sa-i scoata in evidenta valoarea si bogatia de mijloace de exprimare si frumusetea,astfel ca poeziile sale nu se pot traduce in nici o alta limba care sa redea delicatetea trasaturilor sufletesti sau frumusetea naturii. „In opera sa, poezie si proza , codrul,marea,raul,luna,sunt idei,divinitati.nu fenomene; fenomen este doar omul”asa cum spune George Calinescu. Conceptia e adanc taraneasca. Taranul respecta natura si legile ei fara sa intervina cu brutalitate in esenta ei. Poetul nostru national a vazut lumina zilei la 15 Ianuarie 1850,in Botosani,ca fiu al caminarului Gheorghe Eminovici si al Ralucai Eminovici,fiica stolnicului din Joldesti. Mai toata poezia eminesciana de inspiratie istorica se afla in germene in amplul poem din 1872 (publicat postum) "Memento mori". Subintitulat "Panorama desertaciunilor", poemul este structurat ca o succesiune a civilizatiilor. O alta tema romantica este istoria prezentata ca devenire si ca drama. Pentru Eminescu, istoria nu constituie decat o implinire a visului initial. Inspiratia din folclor se incadreaza si ea in recuzita romantica, dar Eminescu ii confera o tenta proprie. Astfel, codrul devine mit, iar seara, marea si somnul intorc fiinta umana spre nasterea universului.In "Memento mori" evocarea epocilor se realizeaza la limita visului cu istoria si cu filosoficul. Titlu insusi reproduce un adagiu antic, drag imparatului Marcus Aurelius, "Memento mori" adica "Aminteste-ti ca vei muri". Marile epoci ale civilizatiei universale au deci rolul de a reaminti prin succedarea lor spre prabusirea in neant a tot ce este omenesc. Istoria evocata in acest poem se imbina cu mitul, viziune poetica ce conduce atat la accentuarea ideei de vis, prezenta in special la inceputul poeziei, cat si la

sublinierea faptului ca sunt chemate in amintire "orele astrale" ale omenirii, momentele de schimbare, civilizatiile de rascruce ale istoriei.In episoade diferite ca intindere sunt evidentiate succesiv Babilonul, Egiptul, biblica Palestina, Grecia si Roma Antica, Dacia mitica, si in sfarsit Franta Revolutiei si a Imperiului napoleonian.Episodul Babilonului este un prilej de a sugera motivul soartei schimbatoare ("fortuna labilis"). Eminescu dovedeste o cultura extraordinara pentru 22 de ani (mitlologie si istorie universala) si o mare capacitate de a exprima artistic, intr-o limba extrem de nuantata, aceste realitati. Din intregul poem "Memento mori" episodul egiptean este singurul publicat de Eminescu insusi ("Egipetul"). Fragmentul dedicat magiei faraonului insetat de cunoastere isi gaseste dezvoltarea in nuvela fanatstica neterminata "Avatarii faraonului Tla"Episodul Greciei cultiva o lirica peisagistica, dar contureaza si trei figuri emblematice ale culturii elene: filosoful("cugetatorul"), sculptorul orb (motivul artistului ce creaza in ciuda ifirmitatilor care ii interzic sa se bucure de receptarea propriei opere aminteste de compozitorul surd din "Scrisoarea V": "geme/ Ca un maistru ce-asurzeste in momentele supreme") si Orfeu, capabil de un cant totodata nascator de lumi si putand indruma universul spre haos. Roma apare in toata maretia ei ca un "urias popor de regi", iar incendierea ei de catre Nero este descrisa in versuri de care Eminescu isi va aminiti cand va evoca in "Imparat si proletar" Parisul, cuprins de flacarile Comunei.Succesiunea perioadelor istorice se incheie cu momentul Revolutiei franceze si la domniei si caderii lui Napoleon, expresie a unei idei ("N-a fost om acel ce cade, ce a veacului gandire/ Atrait in el(...)"), invins tot de fortele Nordului, materializate de asta data in iarna ruseasca: "Nordul m-a invins – ideea m-a lasat".

In interiorul conditiei sale de nemuritor, geniul este un nefericit, de aici si tentatia de a cobori in lumea comuna pentru a cauta ceea ce nu i s-a dat, iubirea. Dar, cum oamenii obisnuiti sunt incapabili sa inteleaga geniul, cum lumea nu mai poate fi schimbata, el nu are alta solutie decat contemplarea celor care se afla sub semnul norocului. Una dintre operele care au marcat puternic gândirea scriitorului a fost Lumea ca voinţă şi reprezentare de Schopenhauer.Eminescu a preluat ideile lui Schopenhauer şi în ceea ce priveşte estetica poeziei. Forma sa perfectă se datorează credinţei că: “Ritmul şi rima sunt două elemente auxiliare ale poeziei. Ele sunt un mijloc de a pune stăpânire pe atenţia noastră, căci astfel urmărim povestea cu o mai mare plăcere; în plus, creează în noi o stare de spirit eliberată de orice constrângere, anterioară oricărei judecăţi şi care ne determină să încuviinţăm ceea ce ni se recită; povestea câtigă o anumită putere emfatică şi persuasivă, independentă de principiile oricărei raţiuni. Poezia este pentru filosofie ceea ce este experienţa pentru ştiinţa empirică: poezia vrea să ne facă să sesizăm ideile platoniciene ale fiinţelor prin mijlocirea detaliului şi prin exemple, în timp ce filosofia vrea să ne înveţe să recunoaştem aici, în

ansamblul său şi în generalitatea sa, esenţa intimă a lucrurilor, aşa cum se exprimă ea în ele. Poezia are caracterul tinereţii, iar filosofia pe cel al vieţii mature.” Ideile filosofice schopenhaueriene au avut o covarşitoare importanţă pentru opera eminesciană, dar acestea nu coboară întru nimic originalitatea poetului, care trebuie căutată numai în adevărul şi energia lirismului cu care a însufleţit diverse gânduri abstracte.Deschizând poemul prin declanşarea reveriei şi închizându-l prin scufundarea în marea poeziei, Eminescu vădea o rigoare constructiva şi de viziune pe care caracterul aşa zis de proiect nefinalizat al poemului risca sa o ascunda. Vedem deci în poem o imensă proiecţie fantasmatica, la scara istoriei, a întrebărilor care-l bântuiau pe poet privitoare la posibilitatea ucroniei, adica de a privi trecerea prin iesirea din curgere. În Memento Mori visul spaţializează timpul, dând conturul civilizaţiilor – fructe ale visului demiurgiei secunde – iar memoria aduce moartea, distruge conform unei traduceri ad litteram a titlului: adu-ţi aminte că vei muri. Sau că eşti muritor? Este agonul perpetuu dintre „ lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite” şi „lumea ceaaievea, unde cu sudori muncite/Te încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci”. Imaginarul este cenzurat de moarte, marile civilizaţii visează în piatră monumente urieşeşti împotriva Timpului dar ele, ruinate de Timp, măcinate până la pulbere, sunt înfrânte de pustiu…engrama nisipului ca lentoare a pulverizării, nu moartea cataclismică impresionează, ci lucrarea infailibilă a cariului-timp. Moartea timpului este alt nume al veşniciei. Plasticitatea imaginii, dată de verb care transfigurează prin concreteţe abstracţia conceptuală, dă, în aceste opt cuvinte, cea mai concentrată definiţie lirică a morţii, a timpului Căci sfârşitul este în vis fantasmele învie, imaginalul are forţă generatoare, în măsura în care viaţa în esenţa ei este vis. E „morala” acestui lung periplu imaginal. Poem al nostalgiei (durerea întoarcerii, durerea de nu avea un acasă, căci ea mereu se dărâmă), Memento Mori este un poem al revelaţiei continue, o călătorie spre inima neştiută a lumii şi a sinelui, ascunsă în carnea morţii universale. Finalul este o regăsire, casa este şi a eternităţii. regăsită. Patria visului. Cum orice gând omenesc adânc porneşte de la cauza primă, din cer, opera lui Eminescu izvorăşte şi ea din fiorul cosmogonic. Poemele lui se învârtesc tot mai aproape sau mai departe de sâmburele de întuneric al golului primar. Fiind atent asupra procesului universal, Eminescu include viziunea lumii între doi poli, geneza şi stingerea. Materia este examinată in fierberea ei în aceste două direcţii, în mişcarea de organizare şi dezorganizare. Imaginea apocaliptică a stingerii cosmosului este grandioasă şi dramatică. Intr-o gradaţie succesivă, poetul potenţează ideea echilibrului universal, al destinului uman care, dacă se stinge, va cufunda totul în întuneric, universul devenind doar un vis al nefiinţei. Poet al înaltelor cugetări şi revolte, plecat peste urna nesăţioasă a timpului şi meditând la destinul efemer al omului, Eminescu a fost liricul propriilor sale experienţe, al propriei sale vieţi care se poate descoperi în versurile sale, venind dinspre un model sau altul al lirismului universal, sau de la unul din filosofii pe care i-a frecventat.

Bibliografie:

1.Tudor Vianu- Poezia lui Mihai Eminescu2.George Calinescu- Viata lui Mihai Eminescu3.Mihai Eminescu- Poezii postume