med.sp. 5

FACULTATEA DE MEDICINA ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ MEDICALĂ GENERALĂ

MEDICINĂ SPORTIVĂ

Prof.dr. Carmina Liana Muşat

FIZIOLOGIA OBOSELII

Cursul 5

Oboseala patologică

1. Generalităţi

2. Oboseala patologică periferică

3. Oboseala patologică centrală

4. Oboseala patologică acută

5. Oboseala patologică cronică

6. Nevrozele la sportivi

1. GeneralităţiÎn oboseala patologică este depăşită capacitatea funcţională a

organismului. Depăşirea raportului optim dintre antrenament-refacere poate

duce la instalarea oboselii patologice la început prin aşa-zise semne de oboseală reziduală, iar apoi prin cumulare la adevărata oboseală patologică.

În trecut au existat în principal 3 teorii, care au încercat să explice etiopatogenia oboselii patologice:

1. teoria epuizării substratului energetic, după care epuizarea rezer-velor locale de ATP, CP, glicogen muscular ar sta la baza oboselii;

2. teoria autointoxicării, în special musculare, cu produse de meta-bolism intermediar, în special acid lactic, care ar bloca contracţia musculară;

3.teoria heterocronismului, care explică oboseala prin blocajul sinaptic neuromuscular (la nivelul plăcii neuromusculare), care ar bloca transmiterea influxului de la nerv la muşchi.



Cercetări neurofiziologice la care numeroşi autori români şi-au adus contribuţii notabile (Ulmeanu, 1965) au explicat etiopatogenia oboselii patologice printr-o perturbare localizată la nivelul SNC de unde pornesc răspunsuri inadecvate către periferie ca urmare a aplicării unor excitanţi supraliminari pe fond de oboseală reziduală.

Această teorie scotea în evidenţă importanţa refacerii în efortul sportiv ca mijloc profilactic de combatere a oboselii patologice şi de protejare a sănătăţii sportivului.

Cercetări riguroase efectuate în ultimele decenii au permis atât definirea oboselii patologice cât şi clasificarea clinică.

Astfel oboseala patologică exprimă o stare de disconfort fiziologic indusă de efortul sportiv, caracterizată prin tulburări comportamintale şi scăderea de randament sportiv.

Din punct de vedere clinic se deosebesc două forme: oboseala musculară (periferică) şi oboseala neuropsihică (centrală).

2. Oboseala patologică perifericăÎn oboseala musculară domină simptomatologia locală, musculară

iar din punct de vedere etiopatogenic se descriu 5 cauze:1. epuizarea rezervelor de CP muscular (prezentă în eforturile

anaerobe alactacide şi lactacide);2. epuizarea rezervelor de CP însoţite de creşterea acidului lactic

(prezentă în eforturile tip anduranţă scurtă);3. creşterea acidului lactic muscular însoţită de creşterea

amoniacului hepatic (prezentă în eforturile de anduranţă medie);4. epuizarea glicogenului muscular (prezentă în eforturile tip

anduranţă lungă I şi II);5. epuizarea glicogenului muscular la care se adaugă acumulaerea de

peroxizi lipidici (prezentă în eforturile de tip anduranţă lungă III şi IV).Este evident că profilaxia acestor forme clinice trebuie să aibă în

vedere alături de procesul de antrenament şi refacerea după efort, acei factori generatori în ultinmă instanţă de instalarea unei forme sau alteia a oboselii patologice musculare.


3. Oboseala patologică centralăÎn cadrul oboselii neuropsihice (centrale), în funcţie de mecanismul

fiziopatologic se descriu 3 forme:1. scăderea glucozei sanguine (prezentă în eforturile de anduranţă

lungă III şi IV); se ştie că în efort creierul consumă cca 5 g glucoză/oră, iar creierul este unul din organele vitale extrem de sensibil la scăderea glice-miei, se mai ştie că forma de rezervă a glucozei în organism este apreciată la cca 500 g glicogen dintre care aproximativ 400 g în muşchi (valori normale = 1 g glicogen la 100 g ţesut muscular) şi 100 g în ficat, diminuarea acestui nivel fiind extrem de serioasă pentru organism;

2. acumularea de aminoacizi esenţiali (valina, izoleucina, leucina, triptofan etc.) în creier induc perturbări funcţionale la nivel neuronal (pre-zentă în eforturile cu dominantă forţa); se ştie că la acest nivel cerebral există o enzimă, 5-hydroxitriptamina, care dezaminează aceşti aminoacizi; când funcţia acestei enzime este blocată prin exces de aminoacizi (ex. în cazul unor raţii alimentare hiperproteice neînsoţită de efortul adecvat, care să ducă la arderea acestor aminoacizi) aceştia nu mai sunt metabolizaţi şi se acumulează la nivelul creierului de unde pot induce perturbările neuronale amintite;


3. stresul neuropsihic (prezent la trăgători, scrimeri, gimnaşti-gimnaste, portarii la jocurile sportive etc.).

Profilaxia formelor de oboseală patologică centrală se realizează printr-o refacere neuro-psihică şi metabolică exemplare.

Aceste două forme de oboseală (centrală sau periferică) pot apărea cuplat sau solitar, iar tratamentul va trebui bineînţeles adaptat formei clinice.

4. Oboseala patologică acutăForma acută a oboselii patologice este cunoscută sub numele de

supraîncordare şi exprimă dezacordul de moment dintre solicitările psihofizice şi capacitatea organismului de a răspunde adecvat, adaptativ.

Această stare apare mai frecvent la sportivii neantrenaţi, convalescenţi după o boală sau traumatism, la începutul perioadei de pregătire, la sportivii dopaţi.

Simptomatologia este dominantă de modificările aparatului sau sistemului la care se exprimă pregnant acest sindrom.



Astfel mai frecvent întâlnite sunt următoarele:1. clacajul muscular (în realitate o contractură musculară care cel

mai adesea exprimă o leziune fibrilară musculară) care se manifestă prin semne locale şi scoate pe sportiv din efort; există numeroşi factori favorizanţi, în special de mediu sau legaţi de echipament, alimentaţie, sănătate, grad de antrenament, antrenamentul propriu-zis etc. Profilaxia şi tratamentul acestei forme este astăzi bine codificat şi validat de traumatologia sportivă;

2. clacajul cardiac („coeur forcé”), care se poate manifesta de la o simplă tulburare de ritm şi până la stopul cardiac şi decesul pe terenul de sport;

3. dereglări neurologice, neurovegetative, senzoriale (scăderea tonusului muscular, parestezii, diminuarea reflexelor osteotendinoase, tulburări de coordonare şi echilibru, tulburări de mers, tulburări de ortostatism, tulburări senzoriale, vizuale, auditive, vestibulare, tulburări psihice cum ar fi senzaţia de epuizare, astenia psihică, tulburări de orientare în timp şi spaţiu, stare de stupoare, obnubilare).


Dacă se depăşeşte momentul de vârf al fazei acute, în special pentru ultimele două forme, tulburările descrise se amendează treptat (asistat medical sau nu) starea generală şi capacitatea de efort revin; în 3-4 săptămâni sportivul poate fi reîntregat în activitatea sportivă după o expertiză medicală minuţioasă şi sub o atentă dirijare medicală a efortului, sportivul rămânând dispensarizat pe tot restul carierei sportive.

Tratamentul de bază este cel profilactic: antrenamentul ştiinţific, regim de viaţă sportivă corect, supraveghere medicală în laborator (periodic) şi pe teren (săptămânal), iar în momentul „accidentului” se va apela la toate mijloacele medicinii moderne privind asistenţa medicală de urgenţă în teren.


5. Oboseala patologică cronicăSupraantrenamentul reprezintă forma cronică a oboselii

patologice, denumită impropriu din punct de vedere etimologic supraantrenament, care se încadrează în grupa nevrozelor la sportivi (Krestovnicov, 1950) şi exprimă o perturbare a întregului organism cu manifestări mai evidente la nivel neuropsihic, endocrinovegetativ şi comportamintal, cu scăderea progresivă a randamentului sportiv (într-o fază primară printr-o mobilizare volitivă de excepţie, sportivul poate obţine încă rezultate valoroase însă cu un mare cost biologic).

Supraantrenamentul, este un dezechilibru funcţional durabil ce se înstalează în urma suprasolicitărilor repetate în procesul de antrenament, se însoţeşte de o serie de semne subiective şi obiective caracteristice şi duce la scăderea capacităţii de lucru a organismului şi a performanţelor sportive.


În afară de suprasolicitarea produsă de efortul fizic însuşi, există şi alţi factori care se asociază de obicei în declanşarea supraantrenamentului, ca, de exemplu: repaus (mai ales somn) insuficient, alimentaţie necorespunzătoare faţă de necesităţile programului de antrenament, asocierea unor cheltuieli importante de energie în afara procesului de antrenament (de exemplu, în munca profesională), tensiunea emoţională intensă provocată de conflicte sociale îndelungate.

Din punct de vedere etiopatogenic tulburarea majoră este localizată la nivelul SNC unde se pot întâlni mai multe situaţii:

1. supraîncordarea proceselor de excitaţie datorită volumului, intensităţii sau complexităţii efortului;

2. supraîncordarea proceselor de inhibiţie prin elaborarea unor diferenţieri fine, de detaliu sau prin acţiunea excitantului de diferenţiere;

3. supraîncordarea mobilităţii proceselor nervoase şi schimbarea stereotipului dinamic sau a tehnicii; valoarea scăzută funcţională a scoarţei cerebrale etc.


Georgescu M. (1982) sesizează 3 situaţii în care poate apărea supra antrenamentul:

1. după obţinerea formei sportive;2. ca urmare a unor greşeli de ordin metodic în antrenament prin

surmenaj, înainte ca sportivul să fi obţinut un grad superior de antrenament;

3. în condiţiile unor eforturi reduse ca volum – intensitate sau în perioada pregătitoare, dar pe fondul unor greşeli în regimul de viaţă sportivă sau a unei stări de stres apărută brusc ca urmare a unor stări conflictuale personale.

Într-un cuvânt avem de-a face cu o boală cu punct de plecare cortical (supraîncordarea proceselor de bază corticale, excitaţie-inhibiţie) cu manifestări polimorfe, complexe pe toate planurile.

Din punct de vedere clinic se descriu două forme: 1) tiroidiană (reactivă); 2) suprarenaliană (astenică)


Manifestările principale constau în: stare de oboseală marcată, tulburări comportamintale, scădere de randament motric şi psihic, refacere perturbată, reactivitate nefiziologică, neeconomică, uneori paradoxală, labilitate endocrinovegetativă şi psihică, accese de depresie sau euforie, anxietate etc.

Astenie fizică şi psihică marcată, dificultăţi de concentrare, scădere de randament fizic şi psihic, tulburări de somn, scădere în greutate (o scădere în greutate nejustificată la sportivi, mai mare de 3% din greutatea corporală, trebuie suspectată de supraantrenament), scădere de apetit, creşterea catabolismului.


Din punct de vedere psihic sportivul este: - anxios, descurajat, irascibil, emotiv, apatic sau din contra

agresiv, hiperreactiv, acuză cefalee ce se accentuează la efort scăderea memoriei motrice;

- parestezii cu senzaţie de amorţeală în extremităţi; - senzaţie de „constricţie cardiacă”; - palpitaţii, senzaţie de „nod în gât”; - dispnee;- tahipnee; - tulburări vizuale şi auditive; - ameţeli, senzaţie de rotire sau leşin;- picioare moi şi calde;- tulburări de dinamică sexuală (astenie sexuală, tulburări de

erecţie, ejaculare) iar la sportive tulburări sexuale sub formă de frigiditate, repulsie faţă de actul sexual, deseori manifestări întreţinute şi amplificate de teama insuccesului.


Tulburările obiective se pot manifesta prin: - hiperreflectivitate osteotendinoasă; - tremor rapid şi neregulat al degetelor sau pleoapelor; - contractilitatea idiomusculară crescută; - creşterea metabolismului bazal; - dispnee de efort, scăderea apneei şi a capacităţii vitale;- tahicardie de repaus şi efort cu dereglare vegetativă la proba

clinoortostatică;- reacţie hipotonă la efort (practic patognomonică pentru

supraantrenament) ; - aritmii de tip extrasistolic;- tulburări ECG (de repolarizare, ischemie miocardică etc.) ; - modificări ale testelor hepatorenale (pozitivări) ; - proteinurii sau/şi microhematurii, care pretează la erori de diagnostic;- diskinezii duodenobiliare;- modificări de excitabilitate neuromusculară evidenţiate la testul EMG;- modificări de excitabilitate corticală evidenţiate de EEG; - eliminări crescute de Ca şi K prin urină etc.


Toate aceste manifestări apar în strânsă corelaţie cu forma clinică.

Nu trebuie niciodată ajuns la acest tablou şi printr-o supraveghere medicosportivă atentă trebuie depistată această boală în faza preclinică (suprasolicitare) când intervenţia medicului sportiv este mult mai eficientă.

Cel mai important mijloc terapeutic îl reprezintă profilaxia, care se realizează prin controale medicosportive în laborator şi teren, prin evitarea stărilor de stres şi a stărilor conflictuale, printr-o psihoterapie adecvată.

De altfel datorită acestor măsuri supraantrenamentul a devenit o raritate în ultimele decenii, totul oprindu-se la faza de suprasolicitare cu manifestări la nivelul unui aparat sau sistem şi care se corectează relativ rapid.


6. Nevrozele la sportiviLuând în considerare tipul de SNC (flegmatic, slab, apatic,

puternic, neechilibrat, puternic echilibrat), terenul genetic şi ereditar au fost descrise următoarele forme clinice de supraantrenament numite nevrozele sportivilor.

Nevrozele sportivilor sunt afecţiuni cu determinare psihogenă, reversibilă, caracterizate printr-un polimorfism simpatologic, în mare măsură subiectiv, fără semne de organicitate sau modificări evidente umorale.

Deşi nu sunt specifice sportului, sunt întotdeauna legate indirect de activitatea competiţională, de acea trebuie considerate ca entităţi psihopatologice deosebite.

Factorul principal care le declanşează este stresul psihic grefat aproape întotdeauna pe un fond de suprasolicitare a SNC al sportivului.

Un rol deosebit îl joacă factorii predispozanţi, particularităţile constituţionale şi cele ereditar-genetice, pe care acţionează trauma psihică.


a) Psihonevroza anxioasă, forma cel mai frecvent întâlnită la sportivi care se caracterizează prin:

- stare de nelinişte, nesiguranţă, tulburări de somn, de apetit şi de digestie;

- sportivul este preocupat, copleşit de răspundere faţă de rezultatul sportiv, acuză din plin adversităţile publicului, arbitrajului, adversarului, comentariile negative ale radioului, televiziunii si/sau presei;

- problemele personale de ordin socioprofesional sau de la club îl marchează profund favorizând astfel apariţia crizelor de anxietate.

Uneori unele momente negative (ex. accidentări) sunt retrăite din plin cu ocazia unor situaţii similare.

O variantă a acestei nevroze o reprezintă „nikefobia” sau teama de succes.

Ea se manifestă prin inhibiţie, teama de succes deşi valoarea sa sau rezultatele primei zile de concurs îi dau dreptul să aspire la succes;


b) Nevroza hipertensivă (hipertensiune psihosomatică) se manifestă prin:

- hipertensiune arterială (psihogenă) şi modificări de comportament;

- tendinţa la dominare, agresivitate faţă de colegi şi adversari; - lipsa de control etc; această formă poate fi reversibilă fără un

tratament specific.c) Nevrozele de coordonare (profesionale) constau în

imposibilitatea sportivului de a executa unele acte motorii complexe, pe care le cunoaşte bine, cu toată integritatea funcţională şi anatomică neuromusculară.

Prin analogie cu „crampa scriitorului” (care poate să facă alte alte gesturi motrice: să cânte la pian, vioară etc.), la sportivi (gimnaşti, ciclişti, jucători de tenis de masă, canotori, trăghători etc.), pot apărea spasme digitale involuntare, acestea fiind legate de activitatea voluntară;


d) Nevroza isterică (pitiatică) se poate întâlni şi la sportivi, ceva mai frecvent la sportive, manifestându-se prin:

- stări de plâns sau de leşin în caz de insucces;- preţiozitate;- pozare în victimă;- crize de plâns patetic;- manifestări hipocondrice etc. e) Nevroza obsesivofobică, manifestată prin frică obsedantă şi

manifestări obsesive; deşi este mai rară la sportivi totuşi se descriu cazuri de:

- claustrofobie (fobia spaţiilor închise);- agorafobie (fobia spaţiilor deschise) ; - nosofobia (fobia de boală) ; - fobia pentru înălţimi; - nikefobia (frica de succese) etc.


Aceste stări pot fi uneori însoţite de manifestări superstiţioase, gesturi, formule, ritualuri, care să prevină sau să combată eventualele eşecuri, „ghinioane” (Eremia, 2000).

Pentru diagnosticul acestor forme s-a acordat o atenţie deosebită examenelor EEG (trasee subvoltate la 50% din cazurile de nevroze, unde cu amplitudine mică, sub 25 microvolţi, cu dispariţia ritmului de bază alfa, cu „traseu plat, desincronizat”).

Profilaxia constă într-o igienă mintală adecvată, refacere neuropsihică după efort, supraveghere medicosportivă atentă, cooperare între sportiv-antrenor-medic-psiholog.

La nevoie se poate interveni şi terapeutic la recomandarea medicului psihiatru în colaborare cu psihologul.

EEG în nevroze, prezintă, în peste 50% din cazuri, traseu subdezvoltat, ceea ce este explicabil printr-un metabolism neuronal deficitar, prin sincronizarea unui număr mai mic de neuroni.

med.sp. 5

Documents

Transcript of med.sp. 5