Concurenta perfecta reprezinta acel model de baza fata de care se obisnuieste a se raporta comportamentul altor structuri de piata. Desi în practica se întâlneste foarte rar, acest model concurential trebuie studiat deoarece descrie o situatie ideala care ne ajuta sa deducem specificul celorlalte structuri de p 323d37d iata.

Concurenta perfecta se defineste prin câteva trasaturi fundamentale si anume:

        omogenitatea produsului - toate firmele produc un produs asemanator, deci pentru consumatori este indiferent produsul carui producator îl aleg;

        informare perfecta - cumparatorii si vânzatorii sunt în posesia tuturor informatiilor relevante referitoare la piata, inclusiv cele privind pretul si calitatea produsului;

        acceptarea pretului - cumparatorii si vânzatorii nu sunt capabili sa influenteze individual pretul la care produsul se poate vinde sau cumpara; acest pret se formeaza pe baza mecanismului pietei libere si reprezinta ceva dat din afara pentru toti protagonistii pietei;

        lipsa costurilor tranzactionale - nici cumparatorii si nici vânzatorii nu suporta vreun cost pentru a putea fi prezenti pe piata;

        lipsa externalelor - toate firmele suporta integral toate costurile procesului de productie, deci niciuna nu provoaca costuri externe nerecompensate unui tert;

        lipsa barierelor de intrare - iesire - oricine poate intra sau iesi de pe piata când doreste fara niciun cost suplimentar;

        divizibilitatea perfecta a outputului - firmele pot produce si consumatorii pot cumpara si cea mai mica fractiune de output, cauza din care cantitatea ceruta/oferita se modifica în mod continuu odata cu pretul pietei.

Unii economisti presupun în plus existenta unui numar foarte mare de agenti pe piata. Existenta multor întreprinderi foarte mici - spun ei - ar conduce la imposibilitatea influentarii pretului. Este adevarat ca pe o piata cu concurenta perfecta sunt întotdeauna multi agenti economici, dar unele ramuri pot prezenta trasaturile concurentei perfecte chiar si în conditiile existentei unui numar restrâns de firme pe piata.

9.1. Cererea individuala a unei firme competitive

Fiecare ofertant este interesat sa determine cât din cererea totala a pietei i se adreseaza lui (Fig. 9.1.).

În fig. 9.1.a. se vede cum pretul pietei se formeaza la egalitatea cererii si ofertei totale (SS = DD), iar în fig. 9.1.b. vedem cum la pretul de echilibru (pe) fiecare protagonist îsi poate vinde întreaga oferta fara nici o problema, deoarece la acest pret se cere întreaga oferta a ramurii (cerere perfect elastica la pret).

Daca un ofertant minuscul fixeaza un pret mai mare decât acest pret de echilibru, cererea ce i se va adresa va fi nula, deoarece si ceilalti (n-1) ofertanti care vând mai ieftin pot satisface întreaga cerere a pietei. Ca urmare, la preturi superioare pretului de echilibru al pietei perfecte cererea individuala a unei firme devine perfect rigida la pret (ramâne nula la orice pret superior pretului de echilibru al pietei) - portiunea dpe.

Daca un ofertant nesemnificativ de mic al pietei fixeaza un pret inferior pretului de echilibru, cererea individuala care i se adreseaza va reactiona elastic si va creste corespunzator reducerii pretului. Ofertantul în cauza va vinde foarte rapid toata productia sa, dupa care piata revine la "normal", adica la pretul de echilibru. Ca urmare, la preturi inferioare pretului de echilibru al pietei cererea individuala a unei firme este elastica la pret - portiunea Ed'.

În concluzie, cererea individuala a unei firme competitive reprezentative este o linie frânta de forma dpe Ed', compusa dintr-un segment perpendicular, unul orizontal si altul cu panta negativa. Partea relevanta, reprezentativa, normala a acestei curbe a cererii este numai portiunea orizontala, deci cererea individuala a unei firme competitive reprezentative este o dreapta paralela cu axa OQ, care are înaltimea Ope, ceea ce înseamna ca aceasta cerere este perfect elastica, deoarece la pretul de echilibru se cere întreaga oferta a pietei (ramurii).

Pe piata competitiva pretul va creste numai atunci când toti ofertantii actioneaza în mod concertat. De exemplu, în urma cresterii pretului benzinei toti taximetristii reactioneaza prin sporirea tarifelor de transport. Deci, fiecare nivel de oferta corespunde acum unor preturi superioare, ceea ce înseamna ca oferta totala a pietei se deplaseaza în sus si intersecteaza curba cererii totale a pietei la un pret de echilibru superior celui initial (Fig. 9.2.).

9.2. Cifra de afaceri a unei firme concurentiale

Ca orice firma, si firma concurentiala se straduieste sa-si maximizeze profitul, egal cu diferenta dintre cifra de afaceri (încasari totale) si costurile economice (π = TR - TC -> maxim).

Sa luam exemplul fermei de lapte a familiei Pop, care produce o cantitate de lapte q = 100 litri, pe care o vinde la pretul pietei p = 6 u.m./litru, deci va avea o cifra de afaceri: TR (total revenue) = q x p = 100 x 6 = 600 u.m./luna. Ferma familiei Pop este infinit de mica în raport cu talia pietei nationale, deci pretul

laptelui este independent de cantitatea produsa si vânduta de aceasta firma. Chiar daca ferma îsi dubleaza productia, pretul laptelui va ramâne neschimbat, dar familia Pop îsi dubleaza încasarile. Deci, cifra de afaceri creste proportional cu cantitatea produsa.

Familia Pop îsi poate pune urmatoarea întrebare: ce încasari le aduce în medie vânzarea unui litru de lapte? Pentru a raspunde la o asemenea întrebare va face un calcul foarte simplu si va determina cifra de afaceri medie, adica AR (average revenue).

AR indica cât din încasarile totale ale firmei revine în medie pe unitate de produs . Deoarece pretul la care se realizeaza fiecare unitate de produs este pretul fix al pietei, rezulta în mod logic ca si încasarile medii sunt constante si egale cu pretul de echilibru al pietei:

Evolutia încasarilor medii se poate urmari în fig. 9.4.

În lumina celor prezentate mai sus rezulta concluzia ca functia cererii individuale a unei firme competitive este de fapt functia încasarilor medii, ambele fiind date de pretul de echilibru al pietei:

dd = AR = p

Dar o întrebare si mai interesanta este: ce cifra de afaceri suplimentara ar obtine familia Pop daca ar produce un litru de lapte în plus. Pentru a afla acest lucru ar trebui sa calculeze cifra de afaceri marginala, adica MR.

Încasarile marginale (MR - Marginal Revenue) exprima modificarea încasarilor totale ale firmei competitive în urma unei modificari infim de mici a volumului de output realizat:

Ca urmare, în cazul firmelor competitive care vând la un pret fix întregul volum de output, încasarea suplimentara obtinuta prin vânzarea unei unitati aditionale de output este egala cu pretul fix la care se vinde fiecare unitate de output al firmei date (Fig. 9.4.).

dd = AR = p = MR

Profitul realizat de o firma competitiva reprezinta venitul sau net. Se pot determina trei tipuri de profit, astfel:

Profitul total (π - Total Profit) - care se determina ca diferenta între încasarile totale si costurile (economice) totale ale firmei:

Profitul mediu (Aπ - Average Profit) - care arata cât din profitul total revine în medie pe o unitate de produs realizat:

Profitul marginal (Mπ - Marginal Profit) - care arata profitul suplimentar rezultat pentru firma în urma vânzarii ultimei unitati de output.

9.3. Maximizarea profitului

Fiecare producator este interesat sa-si maximizeze profitul, deci obiectivul lui prioritar se poate scrie astfel:

π = TR - TC ---> max

Pentru ca functia profitului total sa aiba un punct de maxim, este necesar ca prima derivata sa fie nula, iar derivata a doua sa fie negativa.

Prima conditie de profit maxim: π'= 0, adica:

de unde rezulta ca prima derivata a functiei profitului total este nula atunci când încasarea marginala devine egala cu costul marginal, adica:

MC = MR (=p)

A doua conditie de profit maxim: π" < 0, adica:

de unde rezulta ca a doua derivata a profitului este negativa atunci când ritmul de crestere a costului marginal depaseste ritmul de crestere a încasarii marginale, adica:

A doua conditie de profit maxim este îndeplinita numai pe portiunea crescatoare a costului marginal, atunci când MC intersecteaza de jos în sus MR. Ca urmare, daca avem în vedere numai portiunea crescatoare a curbei MC, atunci este suficient sa verificam îndeplinirea doar a primei conditii de profit maxim (MR = MC).

Sa revenim acum la ferma de lapte a familiei Pop si sa analizam cum se decide

cantitatea de lapte care se va oferi pe piata la actualul pret al pietei (p=6 u.m./litru).

Q (L) TR = Q x p TC π = TR-TCMπ =

MR-MC

0 0 3 - 3 - - -

1 6 5 1 6 2 4

2 12 8 4 6 3 3

3 18 12 6 6 4 2

4 24 17 7 6 5 1

5 30 23 7 6 6 0

6 36 30 6 6 7 -1

7 42 38 4 6 8 -2

8 48 47 1 6 9 -3

Un prim rationament ar fi pe baza profitului total, care este maxim (adica 7 u.m.) la o productie cuprinsa între 4 - 5 litri. Dar, familia Pop poate rationa si altfel, comparând pentru fiecare nou litru de lapte încasarea marginala cu costul marginal, adica pe baza profitului marginal. Pe baza acestui rationament, se observa ca familia Pop merita sa sporeasca cantitatea oferita pâna când încasarea marginala este superioara costului marginal, deoarece în acest caz fiecare noua unitate produsa aduce un profit marginal pozitiv, adica mareste profitul total. Oferta optima, cea care maximizeaza profitul total, va fi deci q = 5, deoarece aici Mπ = 0. Daca s-ar

produce si a 6-a unitatea de produs, costul marginal ar fi mai mare decât încasarea marginala si acest nou produs s-ar produce cu o pierdere de o unitate monetara (Mπ < 0).

9.4. Situatii specifice de oferta

Deoarece firmele competitive sunt acceptatoare de pret, toate vor vinde la acelasi pret, chiar daca au conditii de cost diferite. Ca urmare, firmele de pe piata vor avea grade diferite de rentabilitate, în functie de nivelul costurilor lor.

9.4.1. Pragul de rentabilitate

Daca costul mediu unitar este mai mic decât pretul pietei, firma realizeaza profit economic.

Conform fig. 9.6., profitul firmei este maxim daca produce Q0. Daca ea ar produce Q1 < Q0, atunci p0

ar fi mai mare decât MC si firma si-ar putea mari profitul daca ar produce mai mult. Daca ar produce Q2

> Q0, p0 < MC si firma si-ar putea mari profitul reducându-si outputul pâna la Q0. Exact la Q0 se realizeaza p0 = MC, deci tocmai aici s-ar realiza profitul maxim.

Daca pretul pietei ar creste la p1 > p0, atunci firma îsi mareste profitul prin sporirea outputului pâna

la Q2 unde din nou se va realiza egalitatea p1 = MC. Dimpotriva, daca pretul pietei ar scadea la p2

< p0, oferta optima a firmei ar fi Q1, deoarece aici am avea p2 = MC. În concluzie, odata cu cresterea pretului firma urca pe curba MC, iar cu scaderea pretului ea coboara pe curba MC. Daca pretul devine egal cu AC minim, asa cum se vede în fig. 9.7., firma tocmai îsi acopera din încasari costurile sale totale, dar nu obtine profit economic. Deoarece însa costul total cuprinde toate costurile de oportunitate (adica, sacrificiile întreprinderii) în conditiile în care p = AC minim si π = 0 firma îsi poate continua activitatea fara probleme, deoarece ea realizeaza totusi profitul normal. O asemenea situatie înseamna ca firma se afla la pragul sau de rentabilitate.

Pragul de rentabilitate (punctul mort) al unei firme competitive reprezinta acel nivel de output la care costul mediu unitar egaleaza pretul pietei. În acest caz, firma recupereaza integral costurile sale economice, dar nu obtine profit economic, ci numai profitul normal inclus în costurile sale economice. Deci, firma competitiva se afla la

pragul de rentabilitate daca pretul pietei este egal cu costul mediu; ceea ce nu se poate întâmpla decât la ACmin, deci p = ACmin este conditia de prag de rentabilitate în cazul firmelor competitive (Fig. 9.7.).

9.4.2. Punctul de sistare a ofertei

O firma produce numai daca aceasta decizie îi aduce un profit mai mare decât decizia de a nu produce, adica daca încasarile realizabile în urma productiei depasesc costurile parabile (avoidable cost): acele costuri pe care nu trebuie sa le suporte daca sisteaza productia. În acest caz, firma obtine o cvasi renta. Sa luam exemplul unei firme la care toate costurile fixe sunt costuri scufundate (de exemplu, costul înregistrarii firmei, care nu se poate recupera daca se sisteaza activitatea). În acest caz, costurile parabile coincid cu costurile variabile. Ca urmare, decizia de continuare a productiei se ia daca încasarile firmei îi acopera integral costurile

variabile. Deci, firma poate produce si vinde la pretul p numai daca . Daca însa p < AVC, firma trebuie sa-si sisteze productia. În cazul firmelor competitive curba pretului (orizontala) are doar un singur punct comun cu curba AVC (în forma de U) si anume: p = AVC minim. De aici rezulta ca punctul de sistare a ofertei în cazul firmelor competitive intervine atunci când p = AVC minim.

Este necesar sa distingem aici doua cazuri: întreruperea temporara si încetarea definitiva a activitatii firmei. Întreruperea activitatii corespunde deciziei de a nu produce pe termen scurt, din cauza evolutiei nefavorabile a conditiilor de piata.

Încetarea activitatii înseamna parasirea definitiva a pietei date.

Studiu de caz: Închiderea minelor de aur

Dupa acordul de la Bretton Woods, pretul aurului a fost mult timp mentinut fortat la nivelul constant de 35 USD uncia. Între timp, costurile extractiei aurului au crescut. Unele mine aveau costuri de extractie atât de mari încât pretul reglementat al pietei nu reusea sa le acopere. În aceste conditii, multe mine s-au închis, desi zacamântul nu s-a epuizat. Ulterior, când s-a renuntat la sistemul monetar international bazat pe standard aur si piata reglementata a aurului s-a liberalizat, cresterea pretului metalului pretios a permis redeschiderea multor mine temporar închise.

Cele doua decizii sunt diferite pe termen scurt si lung, deoarece costurile fixe sunt în general costuri pierdute pe termen scurt, dar nu si pe termen lung. Astfel, daca o firma decide sa-si întrerupa activitatea nu va recupera nimic din costurile fixe, în timp ce o firma care-si înceteaza definitiv activitatea nu va suporta nici costuri fixe, nici costuri variabile.

Sa luam exemplul unei ferme agricole. Costul cumpararii terenului este un cost fix pentru ferma. Daca fermierul decide sa nu produca nimic într-un an, terenul va fi neutilizat si costul sau fix nu va fi acoperit. Dimpotriva, daca fermierul decide sa abandoneze exploatarea agricola îsi poate vinde terenul. În acest caz, costul terenului este un cost pierdut pe termen scurt în cazul întreruperii activitatii, dar nu este pierdut în cazul încetarii definitive a activitatii.

Sa vedem ce va obliga firmele sa-si întrerupa activitatea. În acest caz firma pierde TR, dar economiseste VC (si continua sa suporte FC). Deci, firma îsi întrerupe activitatea daca cifra de afaceri la care renunta este inferioara costurilor variabile pe care le economiseste, deci daca:

TR < VC sau , adica AR = p < AVC (pretul este inferior costului variabil mediu). Deoarece si curba AVC are forma de U, AVC nu poate fi egal cu pretul decât în punctul sau minim. Deci, conditia de întrerupere a productiei este p = AVC minim.

Daca pretul încasat nu acopera costul variabil suportat, firma trebuie sa-si întrerupa activitatea, dar va putea reveni oricând pe piata daca pretul va creste si va deveni superior costului variabil mediu.

Acum cunoastem comportamentul firmei concurentiale care îsi maximizeaza profitul:

        daca ea decida sa produca, va produce o cantitate Q*, la care MC devine egal

cu pretul pietei;

        daca pretul este inferior costului variabil mediu (AVC) corespunzator cantitatii Q*, firma decide sa-si întrerupa activitatea.

Studiu de caz: Restaurantele goale

Cu certitudine ati remarcat ca multe restaurante sunt aproape goale înainte de masa si v-ati întrebat probabil de ce ramân ele deschise în conditiile în care cifra de afaceri realizata nu acopera costurile restaurantului. Pentru a decide daca restaurantul sa ramâna deschis înainte de masa, patronul trebuie sa distinga costurile fixe de cele variabile. O mare parte din costurile unui restaurant sunt costurile fixe: chiria, echipamentul din bucatarie, mobilierul etc. Închiderea restaurantului pâna la prânz nu ar permite reducerea acestor costuri. Numai costurile variabile (costul alimentelor servite si salariile suplimentare ale personalului) ar putea fi economisite. Patronul va închide restaurantul înainte de prânz numai daca cifra de afaceri realizabila cu cei câtiva clienti va fi insuficienta pentru acoperirea costurilor variabile.

9.4.3. Conportamentul firmei pe termen lung

În toate situatiile speciale analizate mai sus, am vazut ca oferta optima a firmei competitive era de fapt câte un punct de pe curba MC, ceea ce înseamna ca functia ofertei firmei se confunda cu aceea portiune

a curbei costului marginal care se afla dincolo de cantitatea de output la care se sisteaza oferta firmei. (Fig. 9.9.).

Între 0 si Q1 nu se ofera; între Q1 si Q2 se ofera cu pierdere; la Q2 se ofera cu profit normal; iar peste Q2 se ofera cu profit economic.

În concluzie, curba ofertei unei firme concurentiale este portiunea curbei MC situata deasupra costului variabil mediu minim.

În ce conditii merita ca un întreprinzator sa intre pe o piata? Pe baza celor de mai sus putem sa raspundem la aceasta întrebare. Daca nu intra pe piata, nu realizeaza încasari, dar economiseste costurile fixe si variabile. Cu alte cuvinte, merita sa intre pe o piata numai daca cifra de afaceri realizabila este mai mare sau cel putin egala cu costurile totale, adica:

sau , adica .

În concluzie, strategia pe termen lung a unei firme competitive este urmatoarea:

        daca firma este deja pe piata, produce o cantitate la care costul marginal egaleaza pretul produsului;

        daca pretul este inferior costului unitar mediu, firma va realiza pierderi si pe termen lung nu merita sa ramâna pe piata.

Curba ofertei pe termen lung a întreprinderii concurentiale este portiunea curbei MC situata deasupra curbei AC. Deci, pe termen lung, firmele competitive lucreaza la pragul de rentabilitate. Daca realizeaza pierderi, se retrag de pe piata.

9.5. Curba ofertei pietei concurentiale

Dupa ce am vazut comportamentul unei firme competitive reprezentative, sa vedem acum cum evolueaza oferta totala a pietei. Trebuie sa avem în vedere doua situatii: cea în care numarul de firme de pe piata ramâne constant, respectiv cea în care acest numar varieaza datorita intrarii de noi firme, respectiv iesirii unor firme de pe piata.

Cele doua situatii se refera la orizonturi decizionale diferite: prima la termen scurt, iar a doua la termen lung.

Pe termen scurt este valabila ipoteza unui numar constant de firme, deoarece nu se poate intra-iesi de la o zi la alta. Dimpotriva, pe termen lung numarul de firme se va adapta la conditiile de pe piata dinamice.

Sa presupunem ca exista pe piata 1000 de firme identice si fiecare ofera o cantitate la care p = MC. Aceasta înseamna ca atâta timp cât pretul este superior AVC, curba MC a fiecarei firme reprezinta si curba

ofertei acestora. Cantitatea totala ce se ofera pe piata va fi deci suma ofertelor individuale ale celor 1000 de firme.

Acum sa presupunem ca toate firmele folosesc aceeasi tehnologie si aceiasi factori de productie. Au deci aceleasi curbe de cost, indiferent ca sunt deja pe piata sau doresc sa intre în

viitor. Daca firmele de pe piata sunt profitabile ( ), piata atrage firme noi. Intrarea acestora pe piata mareste oferta totala si pretul scade, la fel si profitul. Invers, daca firmele existente sunt perdante, unele întreprinderi îsi sisteaza activitatea si parasesc piata. Oferta totala scade, pretul creste, la fel si profitul. Din cauza acestor miscari de intrare si iesire, în final, firmele de pe

piata vor realiza pe termen lung un profit nul ( , deci au doar profit normal, adica lucreaza la pragul de rentabilitate).

Deoarece: , înseamna ca daca p = AC. Daca p > AC, întreprinderile câstiga bani, ceea ce atrage noi concurenti, iar daca p < AC, firmele pierd bani, ceea ce conduce la închiderea de firme. Procesul intrare - iesire înceteaza doar în momentul în care p = AC. În acest caz, piata va fi în echilibru pe termen lung.

Cele de mai sus ne conduc la o concluzie interesanta. stim ca o firma concurentiala produce o cantitate la care p = MC. Acum am vazut ca intrarea - iesirea de firme forteaza pretul sa devina egal cu AC. Daca pretul trebuie sa fie egal concomitent cu MC si cu

AC, trebuie în mod necesar ca cele doua costuri sa fie identice, ceea ce se întâmpla doar la AC minim.

În fig. 9.12. avem cazul unei firme în situatie de echilibru pe termen lung. Pretul este egal cu MC, deci este maxim. Pretul este egal si cu AC minim, deci este zero. Nimeni nu mai este atras pe piata si nimeni nu mai are interesul sa iasa de pe piata.

Pe o piata pe care numarul de firme este variabil nu exista doar un singur pret care garanteaza profitul nul: cel egal cu AC minim. Deci, curba ofertei pe termen lung trebuie sa fie orizontala la acest nivel de pret, asa cum se vede în fig. 9.12 - b.

Orice pret mai mare decât AC minim va genera , deci vor intra si iesi firme pe piata si oferta va creste. Orice pret mai mic decât AC minim va genera pierderi deci iesiri de pe piata si oferta va scadea. Astfel, numarul firmelor de pe piata se adapteaza în asa fel încât pretul sa ramâna egal cu AC minim si în acest caz exista suficiente firme pe piata pentru a satisface întreaga cerere la nivelul dat al pretului.

Ce se întâmpla însa daca cererea pietei se modifica? Sa ne imaginam piata laptelui în echilibru pe termen lung (fig. 9.13) si sa presupunem ca oamenii de stiinta descopera virtutile terapeutice ale laptelui. Cererea de lapte creste de la DD1 la DD2 (Fig. 9.14). Pe termen scurt, punctul de echilibru trece din A în B si pretul creste de la p1 la p2.

Toate firmele de pe piata îsi maresc productia (de la q1 la q2) si cum p > AC, obtinut profit economic. Aceasta situatie atrage noi firme pe piata. Numarul firmelor creste, oferta pietei pe termen scurt se deplaseaza spre dreapta (de la SRS1 la SRS2) si pretul scade la nivelul initia (p1),

devenind din nou egal cu AC minim. La fel, profitul scade la zero (Fig.9.15).

Piata a atins un nou punct de echilibru pe termen lung (punctul C). Pretul a revenit la p 1,

dar cantitatea vânduta a crescut la Q3. Fiecare firma produce din nou la punctul de optim (p = MC), dar cum numarul firmelor este mai mare si cantitatea vânduta este superioara (Q3 > Q1).

Este oare posibil ca pe termen lung curba ofertei pietei sa aiba panta pozitiva? Pâna acum am presupun ca noile firme care intra pe piata au aceleasi costuri ca cele de pe piata. De aceea, curba ofertei era orizontala pe termen lung. Când cererea a crescut, a crescut si cantitatea oferita, dar pretul nu s-a modificat. Dar exista cel putin doua ratiuni pentru care LRS poate avea o panta pozitiva.

stim ca factorii de productie, în general, ne stau la dispozitie într-o cantitate limitata. Firmele noi care intra pe piata maresc cererea factorilor de productie si pretul acestora creste. Productia devine mai costisitoare. Firmele ofera mai mult numai la un pret mai mare si astfel LRS are panta pozitiva.

Cea de-a doua ratiune tine de faptul ca firmele pot avea costuri diferite. Sa luam piata serviciilor de zugravit. Oricine poate intra pe piata, dar suporta costuri diferite în functie de îndemânare, viteza de lucru etc. Pentru un nivel de pret dat, este foarte probabil ca firmele de pe piata sa aiba costuri mai mici decât noii intrati pe piata.

Când cererea creste, trebuie atrase noi firme pe piata. Daca cei ce intra au costuri mai mari decât cei de pe piata, trebuie ca pretul sa creasca (altfel nu vor intra si cererea ar ramâne nesatisfacuta). În felul acesta, LRS va avea o panta pozitiva, dupa ce pâna atunci a fost orizontala.

Faptul ca firmele au costuri diferite determina ca firmele cu costuri mai mici sa obtina profit economic pe termen lung. Intrarea noilor firme nu elimina acest profit, deoarece noii veniti au costuri mai mari.

În concluzie, panta pozitiva a LRS se explica prin faptul ca este necesar un pret superior pentru a incita noile firme sa intre pe piata ca sa poata creste oferta totala. Dar, elasticitatea LRS va fi întotdeauna mult mai mare decât a curbei ofertei pe termen scurt.

În fig. 9.16 exista n1 firme cu costuri mici (AC1). Firmele produc q1 cantitate optima, iar outputul pietei va fi Q1 = n1 x q1, cantitate pe care cele n1 firme o por produce la AC1 minim, deci LRS este orizontal (portiunea p1A). Daca cererea scade sub Q1, unele din cele n1 firme ies de pe piata.

Daca cererea pietei creste peste Q1, costul mediu trebuie sa creasca deoarece cele n1 firme urca pe MC si la p1 ele obtin profit economic. Oferta firmelor creste la q2 si oferta totala o putem

deduce: . Panta LRS devine pozitiva (portiunea AB).

Acum sa presupunem ca exista n2 firme, care au costuri medii mai mari (AC2). Ele pot

intra pe piata la p2 = AC2 minim si ofera si ele q2. Daca cererea va creste peste ,

aceste firme intra pe piata la p2 si cele firme împreuna vor putea satisface cererea mai mare Q2 la pretul p2 (portiunea orizontala LRS între B si C). Daca cererea va creste peste

, panta LRS va începe din nou sa devina pozitiva etc.

În toate cazurile când oferta unor factori de productie (de exemplu, pamânt arabil) este limitata, pretul acestora va creste odata cu cresterea outputului total al pietei.

Uneori, este probabil ca pretul unor factori de productie sa scada, daca apar economii de scara în productie. În acest caz, LRS poate avea panta negativa. Cu toate acestea, de obicei LRS este orizontala, atâta timp cât utilizarea factorilor de productie nu este deplina.

UNIVERSITATEA

ALEXANDRU IOAN CUZA

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Eseu:

Pe tema: Maximizarea profitului firmei pe piața cu concurență perfectă

Cebotari Alexandru