Matsuo Basho

Matsuo Basho, nascut in anul 1644 la Ueno in provincia Iga, pe numele real Matsuo Kinsaku, apoi Matsuo Chūemon Munefusa, a fost cel mai faimos poet al perioadei Edo din Japonia. Tatal lui a fost un samurai de rang inferior si ar fi vrut ca el sa urmeze o cariera militara. A devenit servitor a lui Tōdō Yoshitada care a avut la randu-i o pasiune pentru poezie. Dupa moartea prietenului sau in 1666, se pare ca ar fi studiat in Kyoto desi in majoritatea timpului ar fi locuit in orasul sau natal.

In timpul vietii Basho a fost recunoscut pentru poemele lui sub forma haikai no renga (o forma a poeziei tratitionale colaborativa alcatuita din doua sau mai multe strofe. Prima strofa din renga, numita kokku a devenit baza poeziei moderne haiku), iar astazi este recunoscut ca cel mai mare maestru al haiku-ului. Poezia lui este recunoscuta international iar in Japonia multe din poeziile lui sunt reproduse ca si monumente. Desi Basho este faimos in vest pentru haiku-urile lui, el insusi a crezut ca munca lui cea mai buna este in genul renku spunand: „Multi dintre urmasii mei pot scrie haiku la fel de bine ca si mine. Adevaratul eu se vede cu adevarat in haikai.”

Basho a cunoscut poezia la o varsta frageda, dupa ce s-a integrat in societatea intelectuala din Edo a devenit repede cunoscut in intreaga Japonie. A fost profesor dar a renuntat la viata sociala din cercurile literare urbane si a preferat sa colinde tara indreptandu-se spre vest, est si apoi pana in nord pentru a avea inspiratie pentru poemele sale. Poemele sale sunt influentate de experienta lumii din jurul lui, el exprimand de multe ori o scene prin niste elemente simple.

Se spune ca ar fi avut o relatie cu o miko (preoteasa sau fecioara de la altarele jinja pe nume Jutei, desi nu exista nici o dovada. Chiar si referintele lui Basho despre acea vreme sunt vagi, el reamintind ca „la un moment dat a dorit un post oficial”si ca a „a fost un timp cand a fost fascinat de caile iubirii homosexuale”, dar nu este nici o indicatie daca s-a referit la obsesii reale sau doar fictionare. A fost nesigur si daca sa devina un poet cu norma intreaga sau nu, spunand ca „s-a luptat in mintea lui si acest lucru i-au facut viata grea”. Indecizia lui a fost influentata de statutul inferior pe care in avea atunci renga si haikai no renga, fiind considerata mai degraba o activitate sociala decat un serios efort artistic. Totusi poemele lui au continuat sa fie publicate in antologii in 1667, 1669 si 1671, si si-a publicat propria compilatie cu poeme scrise de el si de alti autori ai scolii Teitoku in 1672. In primavara aceluiasi an s-a mutat la Edo pentru a-si aprofunda studiul poeziei.

In cercurile literare din Nihonbashi (major centru comericial in epoca Edo) poezia lui Basho a fost rapid recunoscuta ca fiind simpla si naturala. In 1674 a fost introdus in cercurile mai intime ale poeziei haikai, primind invataturi secrete de la Kitamura Kigin. Cand Nishiyama Soin, fondatorul si liderul scolii de haikai Danrin, a venit la Edo din Osaka in 1675, Basho a fost invitat sa compuna cu el. In 1680 a fost profesorul a 20 de discipoli publicand Tōsei-montei Dokugin-Nijukasen (Cele mai bune poeme ale celor 20 de discipoli Tosei). In iarna

acelui an a luat o decizie surprinzatoare, aceea de a se muta la Fukagawa, departe de lume optand pentru o viata mai retrasa.

In 1681 un discipol i-a plantat in gradina casutei sale un basho, o varietate de bananier care nu face fructe doar niste frunze verzi si late care se rasucesc la cea mai usoara adiere de vant. Tot in acel an el a scris si un haiku despre acest basho:

„Vuieste basho-ul

Picurul apei in h rdãu:

Ascult in noapte.”

Acest poem evoca starea de singuratate a poetului in casuta de pe malul Sumidei, ascultand vantul ce da viata bananierului de afara si ritmul picaturiilor de ploaie ce cad pe acoperis intr-un vas de lemn.In ciuda succesului sau Basho a trait nemultumit si singur. A inceput sa practice meditatia Zen, dar fara succes nereusind sa isi linisteasca mintea. In iarna anului 1682 coliba in care traia a ars iar la putin timp la inceputul anului 1683 mama lui a murit. Dupa toate acestea a plecat la Yamura pentru a sta cu un prieten. In iarna aceluiasi an discipolii lui i-au daruit o coliba in Edo, dar starea lui spirituala nu s-a imbunatatit. In 1684 discipolul lui Takarai Kikaku a publicat o compilatie cu poeme de-a lui si de-a altor poeti Minashiguri (Castane Zbarcite). Mai tarziu a parasit Edo si a pornit in prima din cele patru calatorii majore ale lui.

Calatorind in Japonia medievala, fiind foarte periculos Basho s-a asteptat sa moara in pustie sau sa fie ucis de banditi. Continuand calatorie starea lui s-a imbunatatit si a inceput sa se simta mai confortabil pe drum. Si-a facut o multime de prieteni si a inceput sa se bucure de peisajele schimbatoare. Poemele lui au inceput sa aiba un ton mai putin introspectiv si mult mai extravagant pe masura ce observa natura inconjuratoare. A calatorit din Edo pana la Muntele Fuji, Ueno si Kyoto pe drum intalnind o multime de poeti care s-au autointitulat discipolii lui si care voiau sfaturi de la el. El le-a spus sa nu ia in considerare stilul din Edo si chiar si stilul din Minashiguri spunand ca „multe versuri nici nu merita discutate”. S-a intors in Edo in vara anului 1685. Dupa ce s-o intors in Edo si-a reluat slujba ca si profesor de poezie la coliba lui desi isi facea planuri pentru o a doua calatorie. Poemele pe care le-a scris in timpul calatoriei au fost publicate in Nozarashi kikō. In 1686 a compus cel mai cunoscut haiku al lui:

„Vechea baltoacaO broasca sare plonjandZgomotul apei.”

Istoricii cred ca acest poem a devenit faimos foarte repede. In Aprilie, poetii din Edo s-au adunat la coliba lui Basho pentru un concurs de haikai no renga, avand ca tema broasca. Acesta pare a fi un tribut adus poemului lui Basho care s-a plasat in top. Basho a ramas in Edo, continuand sa predea si sa tina concursuri. In toamna anului 1687 a facut o excursie la tara pentru a participa la tsukimi (privitul lunii-festivaluri de toamna care onorau luna de

toamna) iar apoi a facut o calatorie mai lunga in 1688 cand s-a intors in Ueno pentru a sarbatori Shogatsu (Anul Nou). Acasa in Edo, Basho a alternat intre a respinge toti vizitatorii si a se bucura de compania lor. In acelasi timp s-a bucurat de viata si a avut si un simt al umorului subtil, care se reflecta in acest poem:

„Si acum hai sa mergem afara Sa ne bucuram de zapada...pana candAlunec si cad!” (1688)

In 16 mai 1689 a plecat cu studenta lui Kawai Sora intr-o calatorie spre provinciile nordice din Honshu. Au mers spre nord pana la Hiraizumi unde au ajuns in 29 iunie. Apoi au plecat spre partea vestica a insulei ajungand la Kisakata in 30 iulie iar apoi au pornit de-a lungul coastei. In timpul acestei calatorii de 150 de zile Basho a parcurs 2.400 km intorcandu-se in Edo la sfarsitul anului 1691.A editat si redactat timp de trei ani antologia lui, Oku no Hosomichi, scriind versiunea finala in 1694. A fost publicata postum in 1702. A avut un succes comercial imediat si multi poeti calatori au urmat calea pe care a parcurs-o si Basho. Este considerata cea mai buna realizare a lui. Dupa ce s-a intors in Edo in iarna anului 1961 Basho a locuit in alta coliba daruita de discipolii lui. De data asta nu a mai fost singur, luand cu el un nepot si pe prietena lui Jutei. A continuat sa se simta incomod, scriindu-i unui prieten ca „deranjat de ceilalti, nu are pace”. A trait in continuare predand si aparand la petreceri de haikai pana la sfarsitul lui August 1693 cand a inchis poarta colibei si a refuzat sa vada pe cineva timp de o luna. A cedat intr-un sfarsit dupa ce a adoptat principiul karumi sau „luminare”, o filosofie semi-budista care spunea ca mai bine sa intampini lumea decat a te indeparta de ea. A parasit Edo in vara anului 1694, petrecand ceva timp in Ueno si Kyoto inainte sa ajunga in Osaka. S-a imbolnavit de stomac si a murit in pace inconjurat de discipolii sai. Chiar daca nu a compus nici un poem oficial pe patul de moarte acest poem compus in timpul in care a fost bolnav poate fi considerat poemul de adio:

„Ora plecariiIau o tulpina de grauSa ma sustina.”

Firul subtire de grau si-l inchipuia ca un toiag de batranete sau poate si al sperantei.

Basho va da expresia a ceea ce un compatriot al sau numea mono no aware, nostalgie si melancolie fata de trecerea timpului, pasiune pentru natura, sentimentul naturii pe care poetul il transfigureaza in haiku-urile sale:

„Inca o ninsoareSi plapanda narcisaSe incovoaie”

Aceasi viziune extinsa si la dimensiuni geografice largi, exemplificata in urmatorul haiku:

„Marea-n furtuna.Pe cer calea lacteeIn drum spre Sado.”

Dupa cum poate fi simtamantul tragic de care este stapanit si la mormantul prietenului sau:

„Cutremura-te pamantGlasul meu tanguitorE vantul toamnei.”

Sau asa cum transpare din aceste versuri zamlisite din ecoul interior pe care il provoaca un „concert” auzit intr-o seara de vara:

„Asa cum ţârâie greieriiNu dau vreun semnCa vor muri curand.”

Traind intens fenomenalitatea naturii pana la a i se integra, poetului nu-i raman ascunse tainele si nici straine relatiile manifestate ale acesteia, dezanonimizandu-le pana la transparenta toatala, ca in haiku-ul urmator:

„Cum simt ca soimii adormIncep vacarmulPotarnichiile.”

Penetrarea poetului in cutele fine ale firii cu trairile ei dramatice, rezultat al acutizarii disponibilitatilor sale senzorio-mentale, ii permit sa nu dezvaluie o viata de langa noi, ce vibreaza pe o lungime de unda din zona „semiamortita” a spectrului nostru:

„Cade o castana.Brusc gazele din tufisAu inmarmurit.”

Poemele lui Basho au continuat sa fie interpretate pana in secolul XX. Pozitia lui in ochii celor din vest, ca un poet haiku prin excelenta i-a dat o mare influenta, iar prin faptul ca cei din vest prefera haiku mai mult decat formele traditionale tanka sau renga au facut din poemele lui arhetipul poeziei si poetiilor japonezi, cativa occidentali crezand chiar ca el a inventat haiku.

„Vechea baltoaca „Furu ike yaO broasca sare plonjand kawazu tobi komuZgomotul apei.” Mizu no oto”

Acest haiku se pare ca a fost scris cand maestrul lui Basho de zen l-a vizitat. Potrivit legendei maestrul i-a pus o intrebare greu de raspuns iar Basho, in loc sa caute un raspuns, i-a zis: „o broasca sare plonjand, sunetul apei”. Acest lucru ar fi fost posibil pentru ca Basho locuia in coliba daruita de discipolii lui, intr-un loc mlastinos, unde un alt rau se varsa in Sumida. Deci locuia intr-un loc cu multe broaste. Totusi exista dovezi ca, la sase luni de la acest eveniment Basho a scris un poem folosind fraza „zgomotul apei”. Acest lucru arata ca el deja avea aceasta idee. De asemenea, in 1692 unul din studentii lui a scris ca Basho voia la inceput sa transforme aceste randuri intr-un haiku si cauta un prim vers care sa se potriveasca. Kikaku a sugerat „trandafirii galbeni” dar Basho a respins ideea. Doar dupa ceva timp a avut ideea cu „vechea baltoaca”. Chiar daca multi credeau ca cel mai bun haiku a fost compus intr-un moment de inspiratie, defapt acest haiku a venit din putina inspiratie si foarte multa pricepere in arta scrisului.

O traducere cuvant cu cuvant a celor 17 silabe ar fi:

furu = vechi, batran ike = iaz, helesteu,ya = cuvant care indica punctuatia, ca si cum am zice „ah” , expirand.kawazu = cuvantul vechi pentru broasca. Amandoua cuvintele pentru broasca sunt compuse din 3 silabe (ka-wa-zu si ka-e-ru) deci faptul ca era cuvantul vechi nu a fost motivul pentru care Basho l-a ales. Inca de la inceputurile scrierii poeziei broasca a fost observata pentru cantecul si vocea ei. A fost pentru prima data cand cineva a scris despre alt aspect al broastei fara a mentiona orãcãitul ei.tobi = a sari,komu = in, intr-o, intr-unmizu = apano = posesiaoto = sunet, zgomot

Basho a ales „vechea baltoaca” ca inceputul haiku-ului pentru ca este o imagine familiara, o imagine a ceva frumos despre care se poate vorbi cu usurinta. Il face sa creada pe cititor ca este un haiku usor. Folosteste chiar si cuvantul vechi pentru broasca pentru a se potrivi cu „vechea baltoaca”. Folosind „sare in” sau „plonjeaza”, se joaca cu mintea cititorului, facandu-l sa creada ca ceva se intampla. La sfarsitul versului, cand cititorul se intreaba ce urmeaza, basho vine cu noua lui idee „sunetul apei” care este un lucru comun, totusi neobisnuit in acesta relatie. Cititorul trebuie sa revina sa inceput, la saritul broastei sa inteleaga ca nu se aude sunetut oracaitului broastei ci doar sunetul apei. Putem crede ca broasca nu sare efectiv

in apa ci in sunetul care se creaza cand atinge apa. Poate sari intr-una fara cealalta? Aceste ecouri sunt ceea ce fac acest haiku atat de interesant si totodata atat de faimos.

Basho incepe cu o imagine care stabileste scena acestui poem. Daca inversam primul si ultimul vers vedem cat de intelept si-a pastrat versul cel mai important la sfarsit si cat de necesara este. Atunci si chiar si acuma, broastele erau considerate „creaturi inferioare”, dar dezvoltarea spirituala si intelectuala a lui Basho de a concepe ideea ca apa si sunetul sunt la fel, i-au permis sa foloseasca aceasta imagine. Ar fi fost mai elegant sa scrie despre pitulicea de tufis, dar haiku i-a permis sa vorbeasca despre simplitatea lucrurilor obisnuite si totusi sa exprime idei elegante.

Se poate observa cum primul si al treilea vers sunt conectate. Vechea baltoaca si sunetul apei sunt una, foarte asemanatoare si cand te gandesti la ele impreuna ajungi la un nou sens al fiecarei imagini.

De-a lungul secolelor acesta a fost primul haiku tradus in engleza.