Marina Mateiu

Contribu Ńii la monografia comunei Saravale în perioada

modernă, 2007

Istoricul localit ăŃii Saravale

1. Perioada veche

Din punct de vedere istoric, Banatul reprezintă o zonă locuită din cele mai

vechi timpuri datorită condiŃiilor propice de viaŃă pe care le-a oferit permanent (surse

permanente de apă, posibilităŃi variate pentru procurarea hranei, terenuri propice

agriculturii şi creşterii animalelor, climă blândă, etc.). Aşezările amplasate pe malurile

unor cursuri de apă navigabile (de exemplu, Mureşul) beneficiau de condiŃii

suplimentare de dezvoltare, reprezentând o cale naturalǎ şi uşoarǎ de acces spre alte

spaŃii 1.

Partea de câmpie din nordul şi vestul acestui teritoriu, caracterizată de o reŃea

bogată de râuri şi de numeroase mlaştini, prezintă urmele de locuire ale populaŃiei

daco-romane rămase aici după încetarea stăpânirii romane în acest spaŃiu. Salbe de

aşezări se înşiruiau de-a lungul râurilor Mureş, Aranca, Bega, Timiş, Bârzava şi

Caraş, având vetrele situate pe terase mai înalte pentru a fi ferite de pericolul

inundaŃiilor 2. Această stare de fapt este atestată în tot cursul secolului al V-lea şi de

relatările lui Priscus Panites, care precizează că personaje din anturajul lui Atilla

aveau în stăpânire sate cu populaŃie sedentară3.

Cercetările arheologice efectuate sistematic în cadrul unor situri sau

descoperirile întâmplătoare din jurul localităŃii Saravale oglindesc statornicia

populaŃiei daco-romane din aşezările rurale ale spaŃiului bănăŃean, dar surprind şi

vestigiile populaŃiilor migratoare care s-au aşezat vremelnic aici pe tot parcursul1 Mircea Mare, Banatul între secolele IV-IX, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2004, p. 28.2 Ibidem, p. 28.3 Ibidem, p. 52.

primului mileniu: sarmaŃi, huni, avari, slavi, cumani şi bulgari. Astfel, s-au descoperit

o serie de aşezări de secolele III-IV la Sânnicolau-Mare, în punctul numit „Selişte”, la

Cenad, la Nerău, la Periam şi la Pesac, însă sunt prezente şi aşezările din intervalul

secolelor VII-IX (vezi Sânnicolau-Mare, unde s-au întreprins cercetări sistemetice)4.

Chiar pe teritoriul comunei Saravale s-a găsit inventarul unui mormânt ce se

datează în secolul al IV-lea, având in componenŃǎ ceramică cenuşie lucrată la roată,

mărgele şi seminŃe de plante, artefacte păstrate în acest moment de Muzeul Banatului

din Timişoara5. Alt material arheologic descoperit la Saravale este reprezentat de un

vas sub forma unui butoi cu laturile lungi uşor strangulate pentru a permite fixarea lor

prin legare în interior. În interiorul recipientului au apǎrut la o privire mai atentǎ

seminŃe de plante6. Caracterul descoperirilor este întâmplǎtor, considerându-se cǎ

artefactele aparŃin unei aşezǎri rurale din secolele III-IV, localizate în spaŃiul

comunei. Probabil că cercetările care vor fi efectuate într-un viitor la movilele

antropice repertoriate de Florin MedeleŃ7 vor oferi date mai exacte privind locuirea în

spaŃiul comunei de-a lungul primului mileniu.

2. Perioada medievală

Cu privire la aspectul politic, la cumpăna dintre secolele IX şi X au loc în

această zonă primele contacte militare ale autohtonilor cu cetele războinice maghiare

care s-au aşezat în Câmpia Panonnică şi au început cucerirea treptată a teritoriilor din

jur. Istoricul Eugen Gluck, interpretând capitolul 44 al cronicii lui Anonymus,

consideră că expediŃia condusă de Zuard, Cadusa şi Boyta, căpeteniile maghiarilor,

împotriva voievodului Glad care stăpânea aceste Ńinuturi a avut loc în anul 9438.

Identificând râul Suatureg cu Aranca, se poate concluziona că teritoriul aferent în

prezent comunei Saravale a fost cucerit în prima fază a campaniei maghiare, urmând

apoi ocuparea teritoriului până la râul Bega şi, în final, trecerea cursului Timişului9.

La un interval de 100 de ani îl găsim prezent în scrieri pe urmaşul lui Glad, un

anume voievod Ahtum, care stăpânea teritoriul dintre Tisa, Dunăre, Mureş şi

Transilvania. Campania maghiară împotriva sa se desfăşoară undeva în partea de

4 Ibidem, p. 50.5 Doina Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Ed. De Vest, Timişoara, 1996, p. 286.6 Ibidem, p. 286.7 Florin MedeleŃ, Ioan Bugilan, loc. cit., p. 161.8 Eugen Gluck, ContribuŃii privind istoria părŃilor arădene în secolele IX-X, Studii privind istoriaAradului, Bucureşti, 1980, p. 35.9 Ioan HaŃegan, Habitat şi populaŃie în Banat (secolele XI-XX), Ed. Mirton, Timişoara, 2003, p. 33.

nord-vest a Banatului, trupele regale retrăgându-se iniŃial la vest de Aranca, pe trei

direcŃii 10. Înfrângerea şi uciderea lui Ahtum marchează istoria independentă a

voievodatului bănăŃean, prin încadrarea teritoriului bănăŃean în sistemul comitatens

impus de învingător. Stăpânirea regalităŃii maghiare asupra acestui spaŃiu va fi

exercitată pe parcursul mai multor secole, până în anul 1552, cândva fi schimbată cu

cea a Imperiulului Otoman.

Prima menŃiune documentară a localităŃii datează din perioada regalităŃii

maghiare, mai exact din anul 1333, când Saravale apare trecută în registrele de dare

ale episcopiei romano-catolice din Cenad, alături de parohiile din Sânnicolau-Mare,

Cenad, Valcani, Igriş, Periam11. Faptul că aşezarea avea la acea dată două parohii

reprezintă un argument puternic în sprijinul vechimii mult mai mari a acestei localităŃi

şi a mărimii şi însemnătăŃii la acea dată în zonă. Din perspectivă politico-

administrativă, localitatea se încadra comitatului Cenadului, atestat încă din anul

116512.

De-a lungul stăpânirii regatului feudal asupra teritoriilor bănăŃene, satul are

mai mulŃi proprietari. Primul dintre aceştia, cunoscut din documente, este Nicolae

Maczedoniai în a cărui posesie intră începând cu anul 143413. Ladislau Doczy îl

cumpără 22 de ani mai târziu şi îl lasă moştenire fiicelor sale. În perioada 1489-1508

fetele se judecă, împărŃind aşezarea în felul următor: castelul cu două părŃi din sat

revin Sofiei, măritată cu Haraszity Francisc, iar o a treia parte este luată de Elisaveta,

soŃia lui Orszag Ladislau. La terminarea procesului intentat de Dorothea, fiica

Elisavetei şi văduva lui Patocşi Bertalan, întreaga Szarazfalva ajunge în proprietatea

familiei Patocşi14. În anul 1529 satul a fost pustiit de begul Bali, fiind colonizat de

Francis Patocşi cu sârbi în locul iobagilor maghiari care s-au refugiat. Ferdinand I

confiscă averile familiei Patocşi care fusese de partea reginei Izabela şi le donează lui

Ioan Liszeti şi Andrei şi Gaşpar Mágocsi în anul 1558. Începând cu anul 1561 sunt

consemnaŃi ca şi proprietari ai satului Saravale Gaşpar Mágocsi, Ioan Liszeti, familia

Getyei şi Petru Maczedoniai care şi-a recâştigat între timp dreptul de proprietate

asupra străvechei moşii 15.

10 Ibidem, p. 42.11 Samu Borovsky, Torontal Varmegye, Budapesta, 1911, p. 111. 12Ioan HaŃegan, op. cit., p. 87.13 Samu Borowski, op. cit, p. 111.14 Ibidem, p. 356.15 Ion Lotreanu, Monografia Banatului, vol. I, Institutul de carte “łara”, Timişoara, 1935, p. 356.

Anul 1552 aduce însă modificări sub aspect politic şi administrativ în zonă,

Banatul intrând sub stăpânire otomană şi fiind organizat sub forma unui paşalâc cu

sediul la Timişoara. Încă din luna septembrie a anului 1551, trupele otomane ajung în

zona satului Saravale, cucerind cetăŃile de pe malurile Mureşului printre care şi cele

învecinate cu această localitate: Cenad, Igriş şi Nădlac16. Teritoriul a fost împărŃit

iniŃial în patru sangeacuri: Timişoara, Cenad, Lipova şi Moldova, localitatea Saravale

făcând parte din sangeacul Cenadului. Această unitate administrativ-teritorială era

subîmpărŃită, la rândul ei în două nahii: Cenad (61 de sate) şi Vasarhely (20 de sate).

În anul 1529 satul a fost pustiit de begul Bali şi, potrivit lui Ion Lotreanu,

iobagii s-au refugiat şi în locul lor Francis Patocşi ar fi colonizat sârbi. Aceştia au

rǎmas aici pânǎ dupǎ cucerirea austriacǎ, iar între 1723-1725 au pǎrǎsit aşezarea.

Dupǎ aceastǎ datǎ, istoricii unguri susŃin repopularea aşezǎrii de cǎtre români, care, la

rândul lor sunt urmaŃi mai târziu de germani veniŃi din Tomnatic şi Gotllob17. Aceste

informaŃii trebuie privite cu rezerve, deoarece în perioada modernǎ localitatea

Saravale este consideratǎ de autoritǎŃi o aşezare mixtǎ, locuitǎ de români şi sârbi,

primii fiind totuşi mai numeroşi. Aşadar sârbii nu au pǎrǎsit satul dupǎ schimbarea

sistemului politic-administrativ aşa cum afirmǎ unii istorici, dupǎ cum este puŃin

probabil ca localitatea sǎ fi fost complet abandonatǎ de cǎtre locuitori dupǎ nǎvǎlirea

turceascǎ. Nu se poate stabili cu exactitate deocamdatǎ data la care locuitorii sârbi s-

au stabilit în aşezare, însǎ este clar cǎ populaŃia româneascǎ a continuat sǎ locuiascǎ

în sat şi în timpul stǎpânirii turceşti.

ConscripŃia efectuată de otomani în 1567 în sangeacul Cenadului precizează

numărul de familii din fiecare aşezare. Saravale, cu cele 86 de familii ale sale din acel

moment, întrece în această privinŃă Cenadul (80 de familii) şi Dudeştii Vechi (76 de

familii) 18. Un defter otoman asupra numărului de locuitori şi de oi deŃinute în

sangeacul Cenadului întocmit în anul 1581 aduce noi informaŃii cu privire la mărimea

şi capacitatea economică a aşezării. Satul Saravale este amintit cu 3805 de oi, număr

relativ mare de animale în comparaŃie cu alte sate consemnate (Nerău-1200 de oi,

Sânpetru Mare-2184 de oi sau Igriş-368 de oi)19.

16 Ioan HaŃegan, Cronología Banatului-Vilayetul de Timişoara, vol II, Ed. Banatului, Timişoara, 2005,p. 26.17 Ion Lotreanu, op. cit., p. 356.18Ioan HaŃegan, op. cit., p. 67.19Ibidem, p. 79.

Continuitatea aşezării Saravale în secolul al XVII-lea sub stăpânirea otomană

este atestată de registrele mitropoliei ortodoxe din Ipek, înfiinŃatǎ în anul 1557 şi sub

a cărei jurisdicŃie se găseau toŃi ortodocşii din paşalâcurile de Buda şi Timişoara20.

Călugării acestei mitropolii au venit după milostenii în Banat şi au ajuns în Saravale

în anii 1660 şi 1666, de unde au strâns donaŃii 21. MenŃionarea unor personaje fruntaşe

din sat purtând nume specific româneşti, cum este popa Matei sau cneazul RǎdoiŃǎ,

infirmǎ teoriile conform cǎrora în aşezare nu mai exista populaŃie de etnie românǎ .

Pentru secolul al XVII-lea este comfirmatǎ de documente existenŃa unui

anume Ladislau Szarafoly, unul din principalii notabili şi nobili ai Lipovei. Acesta

este menŃionat alǎturi de alte persoane în data de 28 aprilie 1611, cu ocazia acordǎrii

unor importante privilegii acestui oraş de cǎtre principele transilvan Gabriel

Báthory22. Este posibil ca acest personaj sǎ fi avut în stǎpânire satul Saravale la acea

vreme.

3. Perioada modernǎ

Începând cu anul 1718, prin desǎvârşirea cuceririi austriece, zona Banatului se

bucurǎ de o situaŃie deosebitǎ, având statutul juridic de domeniu al Coroanei şi al

Camerei imperiale. Împǎratul devine suveran neîngrǎdit şi singur stǎpânitor de

pǎmânt, aspecte ce au permis experimentarea în regiune a unor schimbǎri preconizate

în monarhie23. Teritoriul este organizat sub o altǎ formǎ administrativǎ, impusǎ de

noua stǎpânire habsburgicǎ, şi anume districtul. IniŃial erau 13 asemenea structuri

(Cenad, Becicherecu Mare, Pancevo, Timişoara Ciacova, VârşeŃ, Palanca Nouǎ,

Lipova, Fǎget, Logoj, Caransebeş, Almǎj, Orşova, Clisura), satul Saravale fiind

încorporat districtului Cenad. Prin instituirea cercurilor ca unitǎŃi administrativ-

teritoriale inferioare districtelor, districtul Cenad cu cele 15 localitǎŃi ale sale a fost

împǎrŃit în douǎ cercuri: Mureş (8 localitǎŃi, una din ele fiind şi localitatea prezentatǎ

în lucrare) şi Tisa (7 localitǎŃi)24. ComponenŃa şi denumirea cercurilor din districtul

Cenadului se schimbǎ însǎ, fiind menŃionate în actele oficiale cercul Mureş (10 sate)

şi cercul Timiş (26 sate).

20Ioan HaŃegan, Habitat şi populaŃie în Banat (secolele XI-XX), Ed. Mirton, Timişoara, 2003, p. 106.21 Idem, Cronología Banatului-Vilayetul de Timişoara, vol II, Ed. Banatului, Timişoara, 2005, p. 208,234.22 Ibidem, p. 147.23 Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, op.cit, p. 60.24 Costin Feneşan, AdministraŃie şi fiscalitate în Banatul imperial (1716-1778), Ed. De Vest, Timişoara,1997, p. 56.

Johann Jakob Ehrler oferǎ o perspectivǎ mai exactǎ asupra aspectului

administrativ din Banat în anul 1774, specificând apartenenŃa fiecǎrei localitǎŃi din

Banat la cercul şi districtul sǎu şi oferind informaŃii asupra apartenenŃei etnice a

locuitorilor. Referitor la aşezarea studiatǎ în lucrare, autorul confirmǎ faptul cǎ

Saravale aparŃinea la acea vreme din punct de vedere administrativ de cercul

Mureşului, alǎturi de urmǎtoarele nouǎ localitǎŃi: Cenad, Comloşul Mare, Igriş,

Sânnicolau Mare, Sânpetru Mare, Pesac, Lovrin, Periam şi Dudeştii Vechi25. Acest

cerc se încadra în districtul Cenadului care însuma în total 36 de sate. Cu privire la

componenŃa etnicǎ a satului Saravale, Ehrler noteazǎ cǎ aici locuiau români şi sârbi,

singurele sate cu populaŃie strict româneascǎ fiind Igrişul şi Dudeştii Vechi26.

Încorporarea Banatului în Ungaria începând cu anul 1779, ca urmare a

presiunilor permanente exercitate de nobilimea maghiarǎ, are ca efect încadrarea

satelor şi oraşelor bǎnǎŃene într-un sistem administrativ mai vechi: comitatul. Cele trei

unitǎŃi care cuprindeau teritoriul Banatului erau comitatele Timiş, Caraş şi Torontal,

subdivizate la rândul lor în plase. Localitatea Saravale este inclusǎ alǎturi de alte 22

de localitǎŃi şi 3 predii în plasa Sânnicolau Mare, comitatul Torontal27. În anul 1801,

localitatea a fost cumpǎratǎ de baronul Iosif Alvinczy, de la care a trecut la 1810 în

proprietatea familiilor Marosnémeti şi Gyulai, aceasta din urmǎ zidind şi biserica

romano-catolicǎ din comunǎ28.

Prin ConstituŃia din 4 martie 1849, elaboratǎ în Imperiul habsburgic ca urmare

a evenimentelor revoluŃionare desfǎşurate în zonǎ, se realizeazǎ desprinderea

Banatului de Ungaria şi înfiinŃarea unei provincii dintincte alǎturi de Voievodina

sârbesascǎ, sub directa administrare a CurŃii vieneze29. 11 ani mai târziu, prin

Rǎspunsul CurŃii imperiale dat la 27 decembrie 1860, Banatul este reîncorporat

Ungariei pânǎ în toamna anului 1918. Sunt reînfiinŃate vechile comitate, localitatea

Saravale regǎsindu-se în comitatul Torontal, plasa Periam. Este o perioadǎ

caracterizatǎ de o intensǎ activitate a românilor din comunǎ pentru recunoaşterea

drepturilor politice şi naŃionale în conformitate cu dreptul istoric şi numǎrul lor în

raport cu alte naŃionalitǎŃi.

25 Johann Jakob Erler, Banatul de la origini pânǎ acum, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 122.26 Ibidem, p. 122.27 Costin Feneşan, op. cit., p. 79.28 Ion Lotreanu, op. cit., p. 356.29 Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, op.cit, p. 63.

Primul rǎzboi mondial tulburǎ liniştea comunei prin rechiziŃionǎrile fǎcute de

armata austro-ungarǎ30 (în toamna anului 1918, notarul a confiscat de la Ńǎranii români

cea mai mare parte a producŃiei), dar mai ales prin tributul în vieŃi omeneşti pe care îl

plǎteşte. Pe câmpul de luptǎ cad 66 de români şi 48 de sârbi. (vezi ANEXA NR. 2) În

28 octombrie 1918, Ńinându-se Adunarea naŃionalǎ a românilor din Sarafalva, se

hotǎrǎşte organizarea în Consiliu NaŃional şi înfiinŃarea Gǎrzii naŃionale române31.

Aceste evenimente deranjeazǎ pe sârbi, ale cǎror armate au ocupat Banatul în speranŃa

unei anexǎri ulterioare. De aceea, preotul român de la ora respectivǎ din comunǎ, Ioan

Stana, a fost escortat pe jos pânǎ la Timişoara, de unde numai în urma intervenŃiei

românilor din localitate a fost eliberat cu multǎ greutate32. ÎnvǎŃǎtorul român Simeon

Andron a fost prins şi reŃinut de armata sârbilor, dus la Timişoara, şi mai apoi la

Belgrad, pentru a fi împuşcat33. Aici stǎ internat toatǎ iarna alǎturi de alŃi români în

condiŃii mizere (în camere reci şi murdare erau plasaŃi câte 40 de oameni). Dupǎ 3

luni şi jumǎtate e eliberat alǎturi de alte persoane aflate în aceeaşi situaŃie în urma

intervenŃiei lui I.I.C. Brǎtianu şi a generalului francez Berthlot34. Sosirea

avanposturilor armatei române în localitate în vara anului 1919 trezeşte un mare

entuziasm, soldaŃii fiind primi Ńi cu mare paradǎ.

Încheierea tratatelor de pace consfinŃesc pe plan internaŃional dorinŃa clar

exprimatǎ a populaŃiei româneşti din teritoriile aflate sub dominaŃie strǎinǎ de a se uni

cu Ńara. Pe harta Europei apare România Mare prin revenirea Basarabiei, Bucovinei şi

Transilvaniei la trupul Ńǎrii. Prin integrarea spaŃiului bǎnǎŃean la circuitul românesc,

localitatea Saravale ajunge în componenŃa statului român, fiind inclusǎ judeŃului

Timiş-Torontal, ca urmare a preponderenŃei româneşti din comunǎ.

4. Denumirea comunei

De-a lungul vremii, numele localităŃii apare în diverse variante în documentele

oficiale păstrate. Astfel, în anul 1333, localitatea se numea Zaravalva sau Zaravolua

(1335), iar în anii 1434, 1454, 1564 purta denumirea de Zarafalwa35. În cursul

veacului al XVI-lea sunt consemnate în acte diferite forme ale numelui acestui sat:

30 Ioan Munteanu, Noi date privind mişcarea socialǎ şi naŃionalǎ a Ńǎrǎnimii bǎnǎŃene în toamnaanului 1918, Studii de istorie a Banatului, VI-VII, 1978-1979, p. 114.31Arhiva Mitropoliei Banatului, fond ColecŃia documentarǎ “Cronici parohiale” , dosar Saravale.32 Înscrisurile de la Nerǎu-o istorie a locului, Timişoara, 2005, p. 155.33 Ibidem, p. 155.34 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond ColecŃia documentarǎ “Cronici parohiale” , dosar Saravale.35 Coriolan Suciu, DicŃionar istoric al localităŃilor din Transilvania, vol II, Ed. Academiei Române,Bucureşti, 1968, p. 96.

Zarafalva (1546), Zarafalua (1559), Zaraffalva (1564), Saravola (1582). În 1647

cunoaşte forma de Saravalva, iar apoi de Szarafalu sau Saraffalu (1655)36. Numele

evoluează spre Szaravolla înspre anul 1723 şi apoi Szaravola în 1851, ultimele două

denumiri fiind sârbizate37. Numele în forma Csaranola apare la un recensământ pentru

distribuirea pământului din anii 1557-1558, în timpul stăpânirii turceşti, iar denumirea

de Neii Saravola apare pe harta lui Francesco Grisellini din 1776. Actala denumire

oficială se păstrează de la data de 11 septembrie 1926, când Consiliul Comunal al

localităŃii hotărăşte în unanimitate schimbarea denumirii din Sarafola în Saravale38.

Asupra numelui neobişnuit al aşezării s-au emis diverse teorii. TradiŃia

românească spune că bazele aşezării au fost puse de coloniştii romani care au ajuns în

această zonă la apusul soarelui, „într-o sară”, şi s-au aşezat aici încântaŃi de

frumuseŃea şi fertilitatea solului, în valea fostului braŃ al Mureşului (Aranca actuală),

de unde şi numele localităŃii Saravale („sara în vale”). În varianta locuitorilor sârbi,

numele de „Sara” este al unei văduve care a venit în părŃile acestea împreună

împreună cu fiii ei şi cu boii deŃinuŃi, „volovi”, de aici provenind şi denumirea

aşezării Sara-vola (Boii-Sarei). Ungurii i-au zis Szaravalva însemnând „satul Sarei”

sau Saravalva, care poate fi înŃeles ca „satul noroios”.39

Ion Lotreanu precizează că aşezarea avea iniŃial o altă vatră, plasată undeva în

teritoriul actual al comunei, mult mai aproape de malul Mureşului, necunoscându-se

data la care s-a mutat pe vatra actuală40. O opinie asupra plasării fostei vetre este cea

în partea hotarului numit “Maiorişte”, la o distanŃă de aproximativ 2 km de vatra

actuală.

5. Alte aşezǎri din hotarul comunei

În hotarul acestei comune au existat în perioada evului mediu şi alte aşezări

care au dispărut de-a lungul timpului. Una dintre aceste localităŃi dispărute este şi

satul Oszkola care a fost în jurul anului 1466 proprietatea lui Nic Dancs şi a lui Janos

Maczedoniai, fiind vândut apoi lui Ladislau Doczy41. Ultimele informaŃii despre

această aşezare sunt dintr-un document din anul 1480, în care se specifică faptul că

fratele mai mic al lui Ladislau, Irimie, a ridicat pretenŃii asupra ei.

36 Ibidem, p. 96. 37 Ibidem, p. 96. 38 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond ColecŃia documentară „Cronici parohiale” , dosar Saravale.39 Ibidem.40 Ion Lotreanu, op. cit, p. 355.41 Ibidem, p. 356.

O altă localitate de sine stătătoare amintită este Telek-ul, intrată mai apoi sub

administraŃia cetăŃii Cenad. A fost proprietatea lui Nicolae Csák, căruia i-a fost

retrocedată în 1232 de către regele Andrei al II-lea, după ce acesta o pierduse pe o

perioadă de 2 ani, în timpul regelui Bela42. Prin secolul al XV-lea este în stăpânirea

familiei Cyarmati Varjas. La începutul secolului al XVI-lea a fost pustiită de turci

fiind apoi locuită de sârbi43. În 1559 o parte din aceste meleaguri au fost dobândite de

Jaksich Janos. Începând cu anul 1655, proprietari sunt Lessenyei Nagy Ferencs,

Milojkovics Miklos şi Dienes Gyorgy, ca urmare a donaŃiei făcute de Wesselenyi

Ferénz. După cea de-a doua pustiire, întâmplată în secolul al XVIII-lea, este

considerat un sat distrus. Denumirea localităŃii cunoaşte pe parcursul perioadei în care

este atestată de documente diverse aspecte: Teluki/Teluky (1230-1232),

Theleek/Thelek (1444-1446), Theleki (1456), Telegd (1647), Kis Telek/Telek (1655-

1658) sau Telleck (1723)44.

O a treia aşezare este reprezentată de Veresegyház, prezentă în evidenŃele

papale din 1333-1335, dar menŃionată până la 152945. În secolul al XV-lea era în

proprietatea familiei Veresegyház. Pustiirile turceşti au dus, probabil, la dispariŃia

acestui sat.

Samu Borowsky aminteşte de existenŃa, în perioada 1256-1488, a unei aşezări

situată în nordul localităŃii Saravale, între Igriş şi Cenad, aparŃinând localităŃii din

urmă. A fost cunoscută sub numele Chemeche, fiind şi mănăstire pe parcursul

secolului al XIII-lea46. Totodată, trebuie amintit şi satul Patateleke care era situat între

Telek şi Saravale. Pathatelke sau Pathatheleke a fost dat de Miklos Dancs şi Janos

Maczedoniai lui Ladislau Doczy în anul 146647. Ultima atestare este din anul 1480,

după această dată considerându-se că a fost contopit în aşezarea Saravale care era mai

mare48.

42 Samu Borovsky, op. cit, p. 111.43 Ion Lotreanu, op. cit, p. 356.44 Suciu Coriolan, op. cit., p. 409. 45 Ion Lotreanu, op. cit., p. 356.46 Samu Borovsky, op. cit, p. 111.47 Ibidem, p. 112.48 Suciu Coriolan, op. cit., p. 409.