Matei, 6, 33 BUCURIEI

REVISTĂ DE CREDINȚĂ, ATITUDINE, CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIA ORTODOXĂ Publicație a ASOCIAȚIEI PENTRU CIVILIZAȚIA ORTODOXĂ

ANUL I ¨ SERIA 1 ¨ NR. 2 ¨ IANUARIE - FEBRUARIE 2017

L U M I N A L U I H R I S T O S L U M I N E A Z Ă T U T U R O R

Civilizația CreștinăPr. Prof. Dr. Aurelian Damian

Sfaturi pentru mântuirePr. Ic. Stav. Radu Botiș

Interviu cu generalul Mircea Chelaruprof. Ionel Răileanu

Civilizația Ortodoxă, Planul lui Dumnezeu! Ioan Nicolae Mușat

Bucuria ortodoxieipr. prof. dr. Milea Mihail

Binecuvântarea arhiereascăPreaSfințitul Părinte Galaction

DIN SUMAR:

ORIZONTURILE

„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui...”!Matei, 6, 33

BUCUR I E IBUCUR I E IBUCUR I E IBUCUR I E IBUCUR I E IBUCUR I E I

LANSAREA REVISTEI ORIZONTURILE BUCURIEI

Foto: Daniel Sfetcu

I A N U A R I E - F E B R U A R I E 1

Orizonturile BUCURIEiEditorialUnirea nu-i desăvârşită E ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce,Unirea nu e gata, mai e un val de chinuri,Noi ştim ce lumea asta, nebună, ne aduce, Dar cum va trece bobul prin teascuri şi prin linuri?Să nu ne laşi Măicuţă să ne doboare lumea Să ne fii Doamne sprijin şi-n clipele acesteRăpuşi sunt de păcate şi omul şi mulţimeaCrezând în căi de diavoli, cărările celeste.Vin peste noi Măicuţă cu altă închinare,Zidit-au peste lume alt chip de mântuireSăgeţile mâniei se văd acum în zareApărătoare Maică stai pază la răscruceTu să ne ţii Hristoase doar pe a Ta CărareE ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce.

E ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce.Nu suntem încă liberi, nu stăm cum stă gorunulNi-i grea căderea lumii ce-n moarte ne tot duceNu sîntem toţi un cuget, nu sîntem toţi ca unulNu toţi sorbim Iubirea din una, sfântă cupăNu ne e VESTEA BUNĂ în toate, o voinţă,De-aceea ţara geme în lipsă şi în culpăŞi fără spor ni-i truda gemând în neputinţă.Nu e-ncheiată lupta, mai cere sacrificiiUnirea nu e gata în spor de mântuireNe-au potopit răzleţii cu hoţii şi caliciiCe-mpiedică poporul în cruce să se urceDar când se-arată-n zare cu săbii eunuciiE ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce. Unirea nu e gata, mai e un val de chinuri,Ne trec-ai lui Satana prin toată vrerea lumiiArdealul să-l răpească cu fel de fel de imnuriMoldova-i răstignită încă din vremea ciumiiBa toată ţara încă să meargă-n intereseClocite pe fotolii de cancelarii spam-eE trasă în războaie interne şi perverseŞi-i pus poporul moartea în chiot s-o aclameDe aceea-n rătăcire ne trag păgânii sorţiiNu-i asumată viaţa în har de mântuireŞi-aşa ne pun păgânii ajunşi stăpânii porţiiSă bem pocalul Târfei c-otrăvitoare vinuriCât nu ne e Lumina veghind viii şi morţiiUnirea nu e gata, mai e un val de chinuri,

Noi ştim ce lumea asta, nebună, ne aduce, Ora hotărâtoare ce-mparte la destineCând Calea mântuirii fărâmă căi caduceŞi sfinţi şi păcătoşii se-neacă în suspine.Ne-aduce lumea asta pieirea-n risipireFracţionarea casei, fracţionarea pâiniiFracţionarea ţării sub crâncena orbireNe-aduce luptă-n spasme cum în turbare câiniiŞi-n crunta învrăjbire să ne-nrobim pe viaţăCând nu vrem VESTEA BUNĂ a ţării mântuireŞi ţinem fiecare mereu de-o altă faţăSă ne distrugă-n toate în învârteli năuceRobi oameni şi popoare în tot mai densă ceaţă,Noi ştim ce lumea asta, nebună, ne aduce,

Binecuvântarea arhiereascăIUBIȚI CREDINCIOȘIAm primit revista Orizonturile BUCURIEI (nr. 1). Apariția ei este

o inițiativă deosebită, însă realizarea fiecărui număr presupune un efort deosebit. De aceea vă dorim sănătate și putere de muncă pentru a putea duce cât mai departe acest proiect, dar și ajutor și binecuvântare de la Dumnezeu ca, prin conținutul ei, să fie de folos spre mântuire cât mai multora.

Cu doriri de bine și arhierești binecuvântări, Părintele Galaction

PreaSfințitul Părinte GalactionEpiscopul Alexandriei și Teleormanului

Civilizația Ortodoxă, Voia și Planul lui Dumnezeu!

Aici nu pot să le spun toate, ba nici nu pot să spun răspicat ce și cum. Mă rog Bunului Dumnezeu să pot scrie cărțile pe care le am de scris, să pot susține conferințele programate pentru 2017 și celelalte, căci aici în revistă nu este nici spațiul și nici locul prielnic pentru analize profunde necesare dezbaterilor privind Civilizația Ortodoxă, deși este o revistă destinată cunoașterii și promovării credinței, atitudinii, culturii și civilizației Ortodoxe. Cum am spus însă în articolele de fond din revista nr. 1, nu putem nici să ridicăm nivelul dezbaterilor acolo unde nu ne înțeleg nici 20-30% din cititori, nu putem nici să-l coborâm la nivelul catehezei pe care trebuie s-o facă parohul în parohie, pentru a fi înțeleși de cât mai mulți credincioși ori necredincioși.

Mi s-au plâns mulți că este o revistă grea și îi cred, greutatea înțelegerii venind în primul rând de la lipsa studiului și trăirii Sfintei Scripturi și a vieților și trăirilor Sfinților Părinți. A destăinui și promova Civilizația Ortodoxă, Civilizația lui Dumnezeu, în mijlocul civilizațiilor lumii nu este un lucru ușor de înțeles și acceptat cu atât mai mult cu cât nu sunt citite cărțile mele, „Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava” și „Paștile Tău, Doamne!”, articolele din revista „Origini”, locuri unde am început a dezbate mai pe larg cele care aici sunt doar schițate privind Noua Civilizație care A VENIT.

De aproape două milenii (mai sunt doar câțiva ani până la Marele Jubileu), s-a propovăduit o ortodoxie a persoanei, adică, o învățătură de formare a persoanei, privind Traiul persoanei, o învățătură prin care persoana să aibă permanent în minte nu numai Cine a făcut-o și de ce, ci și responsabilitățile pe care le are ca persoană atât față de Dumnezeu, familie, prieteni, semeni, dușmani, cât și față de societatea umană, cât și față de toată creația Domnului. O învățătură a identității, a înțelegerii și asumării noii perspective asupra tot, asupra realității, asupra lui Dumnezeu, asupra oamenilor și societății, asupra existenței, asupra trecutului și viitorului. Așa au propovăduit Sfinții Apostoli și sfinții care au urmat de-a lungul mileniilor.

Pentru a fi cetățean al cerului, prieten cu Dumnezeu, capabil să înțeleagă dumnezeirea, viața, frumusețea, dragostea, jertfa și toate, omul a fost creat de o complexitate incredibilă, de aceea și rezidirea sa este de o complexitate incredibilă și cu atât mai mult societatea omului, societatea umană. (Filosofii spun că omul este un „animal social” și prin aceasta demonstrează ce departe sunt de înțelepciune). Unicitatea omului și prin aceasta a oricărei adunări umane, capacitățile ontologice ale omului făcut după chipul lui Dumnezeu, Chipul lui Dumnezeu, Hristos Domnul, Care este Regele regilor, Învățătorul învățătorilor și Arhiereul arhiereilor, precum și alte cauze au făcut necesară descoperirea Theoriei „AȘA”(„precum”) în mai multe rânduri: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 16), „Deci voi aşa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri,...” (Matei 6,9), „...precum în cer (aşa) și pe pământ.” (Matei6,10), „...

Orizonturile BUCURIEi

2 I A N U A R I E - F E B R U A R I E

Editorial Dar cum va trece bobul prin teascuri şi prin linuri?Cum să reziste omul, cum să reziste plaiulFără prin Evanghelii să cureţe veninuriCe-n oameni şi în glie ne fierb gândirea, traiul?Mai e vreo altă cale ieşirii din năpastăSă iasă omul, ţara şi lumea din durere?De ce luăm de bună fiece cale proastăŞi bem din cupa Târfei nectar dospit în fiere?Cum va să treacă bobul prin încercări năprasneCând nu e doar Hristosul temei de mântuire?Cum va petrece omul şi obştea aşa cazneCum va-ndulci rărunchii de tari aşa pelinuri?Zeiţa Libertăţii tot vine cu fantasmeDar cum va trece bobul prin teascuri şi prin linuri? Să nu ne laşi Măicuţă să ne doboare lumea Suntem, o ştim cu toţii, o mare de păcateZeiţa Libertăţii ne-a pregătit genuneaNe-mbie-n multe chipuri, ne-mpinge de la spateSodoma a întins-o acum pe-ntreg pămâtulŞi joacă Salomea cerând capul dreptăţiiIar Faraonii lumii şi azi îşi ţin cuvântulŞi vând în pofte totul pe tava libertăţiiE mult prea mult Măicuţă şi stăm în copleşireNoi ne-am pierdut Hristosul şi-a noastră mântuireArată-ne Măicuţă, să ne venim în fire,Arată-ne Hristosul, arată-ne minuneaCe ne zideşte iarăşi în nouă omenireSă nu ne laşi Măicuţă să ne doboare lumea

Să ne fii Doamne sprijin şi-n clipele acesteCând zeii şi zeiţe în noi şi-au făcut casăCând obştea de popoare cuprinsă-i fără vesteDe rodul rătăcirii ce toate îşi revarsă.Ne miluie Stăpâne precum tot eşti cu sfinţiiŞi fă mucenicie cu păcătoşi de moarteObştile de popoare să-şi afle mari părinţii Şi du zeii de diavoli legaţi în altă parte.Întoarce roata lumii să nu murim cu toţiiFără de Tine Doamne şi fără mântuireŞi schimbăne-n popoare după cuvântul CărţiiCa să trăim tot lucrul în Ochiul Tău cum esteSă tragem la lumină acest rău timp al nopţiiSă ne fii Doamne sprijin şi-n clipele aceste Răpuşi sunt de păcate şi omul şi mulţimea Din oameni curge răul prea înmiit în obşteŞi nu mai facem faţă, Satana cu iuţimea De fulger, cu-ale noastre ne chinuie-ndeobşte.Întoarce Doamne roata şi-mpiedică păcatulZădărniceşte planuri de oameni fără minteÎntoarce toată lumea, de-a lungul şi de-a latulŞi fă-ne iar Grădină, precum eram nainteStriviţi de-atâtea patimi ni-i viaţa o cădereNi Te-am pierdut Hristoase ca sens şi mântuireDe-aceea stăm cu case şi toate în durereÎncă zidim biserici, dar harul, cincizecimeaÎn obşte nu se-arată rodire ce nu piere,Răpuşi sunt de păcate şi omul şi mulţimea

Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan13, 34) și celelalte. Acest „așa” taie toate celelalte variante, precizează „Calea” căci de aceea Hristos Domnul a spus „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6) și nu a spus „Eu sunt Căile”!! Prin aceasta Sfânta Scriptură precizează clar că nu sunt valabile „alternativele” înțelegerii și urmării lui Hristos Domnul, că unicitatea lui Hristos, a Adevărului și a Căii dau unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, unicitate înțelegerii, asumării și lucrării mântuirii creștine.

De aceea noi nu putem vorbi despre „civilizațiile” creștine ci doar despre „Civilizația Creștină” care nu poate fi altfel nici înțeleasă, nici asumată, nici propovăduită, nici lucrată decât în, prin, întru Ortodoxia lui Dumnezeu în, prin, întru Biserica lui Dumnezeu care este Poporul lui Dumnezeu pe Calea Unică a mântuirii. Aceasta întrucât acest hotărât și intransigent „așa” nu este doar al omului pentru a deveni persoană ci și a oricărui tip de adunare umană pe Calea mântuirii în, prin, întru Biserica lui Dumnezeu, după cum s-a spus: „Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”(Matei18,20), în biserică iar nu în afara ei, (după cum spun și cred sectarii), căci nu te poți aduna în numele Mântuitorului fără să fii al Mântuitorului. Că se referă la orice tip de adunare umană ne-o arată Însuși Mântuitorul când se referă la adunările cele mai mari de oameni, neamurile și spune: „...mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei28,19), iar nu se referă la „neamuri” doar ca „oameni din neamuri” ci, clar, la Botezul Popoarelor, intrarea

neamurilor şi popoarelor în Biserica lui Dumnezeu, sub Legea Dragostei lui Dumnezeu, se referă clar la formarea Civilizației Creştine (Ortodoxe)! De aceea este porunca sublimă pe care noi ne-am pus-o pe frontispiciul Asociațiai ASCIOR și al revistei Orizonturile BUCURIEI, „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei6,33). Iată Voia și Planul lui Dumnezeu exprimate clar de Însuși Hristos Domnul acum două milenii, care centrează toată Dogmatica Ortodoxă pe așezarea oamenilor și popoarelor pe Calea mântuirii în Biserica Sa Unică, în Voia Sa Unică,

mult milostivă și atotcuprinzătoare. Care dintre noi se gândește mai întâi la Civilizația Creștină (Ortodoxă)

înainte de a se gândi la ce mănâncă el cu familia, la salariu sau pensie, la serviciu și la treburile sale de zi cu zi? La ce priveghem noi dacă nu la plinirea Voii și Planului lui Dumnezeu cu oamenii și popoarele lumii? Pentru ce ne rugăm noi dacă nu ne rugăm pentru plinirea Voii și Planului lui Dumnezeu pe pământ? Ce este pentru noi rugăciunea domnească: „precum în cer așa și pe pământ” dacă nu suntem în Una Biserica lui Dumnezeu și nu cunoaștem cum este „în cer”, iar dacă suntem ortodocși și ne opunem exact la ce ne rugăm? Voia și Planul lui Dumnezeu sunt Dogma peste care nu poate să treacă nici pământul și nici cerul, căci Însuși Hristos Domnul n-a putut să treacă peste Planul Său din veșnicie, după cum a arătat în grădina Ghetsimani. Teologia vine să descopere oamenilor și popoarelor Dogma Imuabilă, să o facă cunoscută, înțeleasă, să ajute oamenii și popoarele să și-o asume și s-o trăiască deplin încă de pe pământ, încă de aici, în credință, în nădejde, în dragoste și, pe cât și cum se poate în realitățile darurilor de zi cu zi ale vieții, repet, cât și cum se poate iar nu cât și cum ne-o dorim.

Prin teologie ne descoperim, trăim, învățăm, lăudăm, ne desăvârșim și ne minunăm de Minunata Dogmă, descoperim și explicăm și demonstrăm generațiilor, oamenilor și popoarelor Dogma Milostivirii lui Dumnezeu de noi, oamenii, descoperim și învățăm pastorația, descoperim și învățăm Sfânta

Botezul Domnului - Pictor Naste Marcel

Editorial Orizonturile BUCURIEi


Crezând în căi de diavoli cărările celesteAm dat de-o parte sfinţii şi-am mers pe mâni dibaceŞi drepturi de hârtie ne-am tot urcat pe cresteCrezând că politrucul de zice mai şi face.Am dat jos monarhia, Bastilii pentru regeŞi în partide vorbe am fracturat popoareRupând-o cu credinţa în state, se-nţelege,Să facă omul liber ce vrerea îi năzare.Aşa am rupt Porunca de sus, de la-ÎmpăratulTe-am scos din obşte Doamne ca sens şi mântuireŞi-am pus la guvernare o alta şi un altul,Trufie omenească ce duce-n iad şi pesteŞi ne-a dospit a moarte pe-ntreg pământ, aluatul,Crezând în căi de diavoli cărările celeste.

Vin peste noi Măicuţă cu altă închinare Să lege-ntreg pământul în vai şi urâciuneŞi-a noastră Românie e pusă la-ncercare,Şi plânge Mamă ţara, cum n-a plâns din vechime.Vin peste noi cu fală să le spurcăm pe toate Să stea la masă sfinţii cu hoţi şi lesbieneAşa-i acuma moda, aşa vor unitate,Focul de prin Gomora nou cântec de sirene,Vor unitatea morţii pe străzi şi-n instituţiiDin carne-i scos Hristosul cu-a lumii mântuireDin şcoli se scot icoane ca simbol al virtuţiiŞi-are Satana-n toate cuvânt şi căutareDin toate spor în şpagă şnapanii şi limbuţiiVin peste noi Măicuţă cu altă închinare,

Zidit-au peste lume alt chip de mântuireDe la Comună-ncoace stă Târfa în icoanăŞi obştile tocate în chin şi siluireN-au cum să facă faţă-n satanica prigoană.Legat-a Târfa toate, tratate, constituţiiNu vrei democraţie? Eşti trădător de ţară!Aşa-s alambicate să crape cerul frunţii,Ori să se-alinieze, ori cei ce nu, să piară.O strigă Românica şi-o vor în hora mare Hristoase vino-n grabă cu-a lumii mântuireCutremură zidirea să-Ţi dee ascultareDărâmă Turnul Babel ce-n moarte vrea unireCă oameni-s doar trupuri cu pofte planetare,Zidit-au peste lume alt chip de mântuire.

Săgeţile mâniei se văd acum în zareCum spintecă perdeaua ce le-a ţinut ascunseCa oameni şi popoare, ieşind din îngâmfareSă simtă adevăruri din slove nepătrunse.Batjocorind Lumina, dai de întunecimeSe-nchină Faraonii cu două mâini stângaceCum după nuntă vineri se duce în genuneŞi monstrul ce sta-n hulă în aşchii se preface.Săgeţile mâniei lovesc în triplă parteHristoase Dumnezee venit-ai mântuire,Uleiul şi orezul cu grijă se împarteSă aibă o cătare încearcă fiecareŞi peste gard copiii se-aruncă s-aibă parte,Săgeţile mâniei se văd acum în zare.

Liturghie, descoperim și învățăm Calea Bisericii, de aceea Dogma Milostivirii este Una și Definitivă iar teologia este afectată mereu de puterile oamenilor de a primi și de a dărui, afectată de postul (postura) și rugăciunea oamenilor. Creșterea teologică este dată de lucrarea Duhului Sfânt atât în Biserică cât și în afara ei, în Biserică pentru desăvârșirea Poporului lui Dumnezeu în viața cerească, pentru desăvârșirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, în afara Bisericii pentru aducerea oamenilor și familiilor, adunărilor, neamurilor și popoarelor în Biserica lui Dumnezeu, în Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Dar lucrul acesta se face încetul cu încetul, pas cu pas căci de aceea a fost cuvântul Domnului: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.” (Ioan16,12). Aceeași este Dogma Milostivirii dar teologia descoperirii, mărturisirii, trăirii, lucrării, împlinirii ei în om și societate diferă de la caz la caz, iar global, de la o etapă la alta a creștinismului. Nivelul teologic dă nivelul trăirii și împlinirii Sfintei Liturghii, nivelul pastorației, nivelul structural a Bisericii, nivelul trăirii Dogmei Milostivirii la nivel de persoană și la nivel social, al adunărilor, neamurilor și popoarelor. Creșterea și transformarea structurală a Bisericii lui Dumnezeu de la micul grup al Apostolilor până la Civilizația Creștină a oamenilor și popoarelor este dogmatică, arătată de Domnul prin pilda seminței de muștar, prin pilda formelor dospirii pâinii și altele. Pentru mulți, din păcate preoți grei, îmbunătățiți și arhierei puternici, Biserica trebuie să rămână și structural și functional și pastoral și liturgic așa cum a fost în secolele patru sau cinci sau zece, alții, ecumeniști ai lumii vor să tragă structural Biserica lui Dumnezeu în cârdășia intereselor mai marilor lumii, în adunările care-și zic tot „biserici”, ale oamenilor, iar alții vor să tragă Biserica într-o izolare completă de conducerea popoarelor și implicit de popoare, adică de viața de obște.

În pildă, împotrivirea lumii la formarea, existența și desăvărșirea Bisericii lui Dumnezeu, a Poporului și Împărăției lui Dumnezeu pe pământ este arătată în Vechiul Testament prin împotrivirea Faraonului la plecarea poporului evreu cu Moise, când poporul evreu preînchipuia sub formă materială, carnală, ceea ce urma să fie poporul lui Dumnezeu în Duh, (poporul creștin) prin credință (Vezi pildele credinței lui Avraam). Plăgile de atunci asupra Egiptului și casei Faraonului sunt anunțarea chinurilor de tot felul prin care lumea trebuie să treacă acum, la începutul mileniului trei, datorită împotrivirii la formarea, existența și desăvărșirea Civilizației Creștine. De aceea s-a spus că anul 2000 va trece și nu va ajunge, lucru cu totul de neînțeles în afara teologiei, în afara Theoriei Relativității că totul este relativ la Voia şi Planul lui Dumnezeu. Și iată, anul 2000 de la Sfânta Naștere a Mântuitorului a trecut lumea cu formele sale de conducere și cu civilizațiile ei, iar anul 2000 de la Sfânta Înviere a Mântuitorului, Marele Jubileu nu a trecut lumea, căci s-a descoperit oamenilor și popoarelor moartea stăpâniilor și împărățiilor ei prin Civilizația Creștină a intrării oamenilor și familiilor, neamurilor și popoarelor sub Legea Dragostei lui Dumnezeu în, prin, întru Una Biserică Ortodoxă a lui Dumnezeu.

Aici pe pământ și Acum, la început de mileniu trei este Ciocnirea Civilizațiilor în fiecare om, în fiecare familie, adunare, instituție, domeniu de activitate, în fiecare neam și popor, căci civilizațiile lumii (făcute și ținute de oamenii lumii) nu vor sub nicio formă Civilizația lui Dumnezeu (făcută și ținută de Dumnezeu prin casnicii și slujitorii Săi). Câte mii și zeci de mii de credințe și secte religioase sunt, atâția „hristoși” sunt propovăduiți, atâtea „raiuri” sunt dorite pe pământ și atâția „dumnezei” sunt considerați a fi Dumnezeu Unul al tuturor. Căci totdeauna au fost de mii și zeci de mii de ori mai mulți înșelători și înșelați decât sfinți ai Dumnezeului Cel PreaÎnalt! De aceea, Acum, la așezarea de obște în Împărăția lui Dumnezeu, primii chemați să descopere, să propovăduiască, să învețe oamenii, neamurile și popoarele tainele Civilizației Creștine (Ortodoxe) sunt arhiereii, preoții Ortodoxiei lui Dumnezeu și credincioșii îmbunătățiți prin har de sus, căci lor li s-a spus: „…Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat.” (Matei 13,11).

Astfel, Roma a venit cu o „latinitate a lumii” (Larg-Iafet), dar iată că,


Direcţionarea duhovniculuiOrizonturile BUCURIEi

din mijlocul latinității ancestrale, hyperboreene, edenice, se ridică „Largul în Domnul”, acel „larg” de care a vorbit Mântuitorul: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10,9), acel „larg” al „pășunii” (bunătăților) prin Domnul, lărgirea teologică de la om la popor și omenire, lărgirea liturgică de la Liturghia oamenilor, la Liturghia oamenilor și popoarelor, lărgirea pastorală, de la păstorirea oamenilor la păstorirea oamenilor și popoarelor, lărgirea Bisericii, de la Biserica oamenilor la Biserica oamenilor și popoarelor…. Este creșterea teologică de la Biserica: „Instituție divino-umană” la Biserica – Împărăția lui Dumnezeu care desăvărșește oamenii și popoarele pe calea mântuirii. Astfel, descoperirea teologică asupra Dogmei Milostivirii întregindu-se în Biserica lui Dumnezeu întregește în armonie și ascultare toate, de la Liturghie la pastorație și sfințire, întregind structural, canonic Biserica într-un al tip de socializare intra și interumană, într-o nouă civilizație canonică, Civilizația Creștină (Ortodoxă). Modificându-și astfel structura nu numai societatea ci și Biserica, pentru a o putea cuprinde canonic.

Neputințele și eschivările de acum ale preoților și arhiereilor sunt arătate în Pilda Samariteanului milostiv, neputințele preoților și arhiereilor în disputele cu cărturarii vremii sunt arătate în Pilda Lunaticului. Dar Dumnezeu a păstrat pentru aceste mari încercări și credincioși puternici și călugări, preoți, arhierei și cărturari care vor fi în marea putere de conducere moiseică prin Hristos Domnul, slujitori curați și adevărați care vor împlini Voia și Planul Său (lucrarea ioanică de Acum) indiferent de potrivnicia oamenilor și popoarelor. Eschivări vor fi de tot felul, după cum s-a arătat în Sfânta Scriptură, dar, Acum se vede cine-i cu lumea și pentru lume și împărățiile, desfrânările, înșelătoriile și desfătările ei și cine este cu adevărat cu Dumnezeu, cine face în mijlocul adunărilor, cu toate riscurile, porunca Domnului: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui…”! (Matei6,33)

Ioan Nicolae Mușat, Buzău (USEM)

Bucuria ortodoxieiCel mai mare dar al credinței religioase pe care mi l-a făcut mie

Dumnezeu este că m-am născut și am trăit până acum în această credință creștin-ortodoxă.

Ortodoxia nu este doar o simplă religie, ci și o stare de bucurie, de pace interioară și de har în Iisus Hristos. Ortodoxia este drumul cel mai scurt și cel mai luminos care ne duce direct la Dumnezeu, fără ocolișuri.

De-a lungul istoriei omenirii au apărut multe religii cu doctrine și manifestări cultice diferite. Nu aflăm în istorie niciun popor care să fie fără religie. Iată ce spune Plutarh, un mare istoric din vechime: „Priviți peste suprafața pământului: veți afla orașe fără întărituri, fără știință, fără împărăție și palate, fără averi și monede, fără teatre și gimnazii, dar nu veți afla nicio societate omenească fără religie, niciun oraș în care să nu fie un templu, în care locuitorii să nu aibă cunoștințe despre religie, jertfe, jurăminte etc. Ba, mai mult: mai ușor s-ar putea întemeia o cetate fără temelie, decât un stat fără credința în Dumnezeu, căci religia este cheagul care unește și consolidează societățile, credința este (n.n.) fundamentul pe care se sprijină toate religiile”.

Ion Heliade Rădulescu spunea: „Cea dintâi piatră de temelie a societății care dă trăinicia unui popor este Religia”.

Scopul religiei este de a-l înălța pe om și a-l pune în legătură cu Dumnezeu.

Am avut șansa să citesc multe cărți religioase încă de când am învățat la gimnaziu și apoi la Seminarul Teologic din Buzău, unde era o bibliotecă mare. Am studiat un curs de istoria religiilor atât la Seminar, cât și la Facultatea de Teologie din București.

Dacă m-aș naște, prin absurd, a doua oară, și aș avea puterea să-mi aleg

Apărătoare Maică stai pază la răscruceCând e femeia-n cazne chiar gata ca să nascăSe urcă România învolburat pe cruceDar chiar şi răstignirea îi fac să ne urască.Apărătoare Maică nu ne lăsa în oraCând muntele cel Athos e în împresurare,Grădină-ţi stăm cu Neamţul şi-n rugă MeteoraE ne-mplinită încă lucrarea din chemare.Dar trece valul mare cu urlete sirepe,Hristos ne este rege şi Jertfa-I mântuireŞi viaţa greu se-agaţă şi viaţa greu începeRămâne-n urmă vineri în spasme şi năluceDar sâmbăta creştină prea lungă se percepe,Apărătoare Maică stai pază la răscruce

Tu să ne ţii Hristoase doar pe a Ta CărareÎntoarce axa lumii de unde-a fost furată,Zideşte-ţi iar Grădina şi Casa de popoarePrin întorsura lumii, în Aria carpată.Uneşte-ne în sânu-Ţi iertării ce viază,Trandafirează toate-n planeta rătăcită,În învierea obştii o conştiinţă treazăTranşând Împărăţia din veci de veci dorită.Tu să ne ţii Hristoase prin Maica Ta, StăpânaCanon de Evanghelii, locaş de mântuire,Dreapta credinţă-n toate, Stăpâna numai unaÎn oameni şi în obşte, s-aducă alinare,Ca-n dragostea iertării să miluieşti cununaTu să ne ţii Hristoase doar pe a Ta Cărare.

E ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruceÎn Liturghie toate popoarele să intreVenit-a Iliaşa, Enohian-aduceCu timpuri de-nălţare cum n-au mai fost nainte.Prin cruce stă de-a pururi Ioanica rodire,Prin Maica Preacurată milostivirea iatăDe la Hristos prin Duhul obştile-n înnoireIafetiana gintă dă veste-n lumea toatăDe-aşa veste măreaţă se-agită tot pământulOmul şi omenirea trăind în mântuireSunt oameni şi popoare ce nu înghit CuvântulLuptându-se cu Domnul cad ca neghine spice Dar oaselor trădării deodat le cade-avântulE ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce

E ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce,Tu să ne ţii Hristoase doar pe a Ta Cărare,Apărătoare Maică stai pază la răscruce,Săgeţile mâniei se văd acum în zare.Zidit-au peste lume alt chip de mântuireVin peste noi Măicuţă cu altă închinare,Crezând în căi de diavoli, cărările celeste.Răpuşi sunt de păcate şi omul şi mulţimea,Să ne fii Doamne sprijin şi-n clipele acesteSă nu ne laşi Măicuţă să ne doboare lumea, Dar cum va trece bobul prin teascuri şi prin linuri?Noi ştim ce lumea asta nebună ne aduce, Unirea nu e gata, mai e un val de chinuri,E ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce.

IoanNicolaeMușat, Buzău (USEM)


Direcţionarea duhovnicului Orizonturile BUCURIEi

personal religia, cu siguranță că, fără nicio șovăială, aș opta tot pentru credința ortodoxă.Această declarație o fac acum din convingere interioară și cu argumente

și dovezi convingătoare, pe care nu mi le poate anula nimeni. Ortodoxia ca trăire religioasă mi se potrivește cel mai bine, sunt născut pentru ea, face parte din ființa mea; este inima din mine.

De mic am iubit Crucea și sfintele icoane, la care aveam mare evlavie. Ele țin de patrimoniul de credință al Ortodoxiei.

În fața unei icoane sfinte sau a unei biserici pictate mă simt ca în ceruri și rostesc în taină dintr-o dată aceste cuvinte bizantine: „În Biserica slavei Tale stând, Doamne, în ceruri mi se pare a sta”.

Ortodoxia mi-a oferit la tot pasul și oricând puterea sfințeniei prin sfintele moaște și prin aghiasma mare, care nu se alterează niciodată. În nicio religie din lume nu există aceste dovezi grăitoare despre Duhul Sfânt, Care dă bună mireasmă și dar vindecător în sfintele moaște și în aghiasma mare.

A fi ortodox înseamnă a te închina „în duh și-n adevăr”, a-ți face semnul Crucii spunând: „În numele Tatălui (la frunte) și al Fiului (la piept) și al Sfântului Duh. Amin (pe ambii umeri)”. Crucea făcută drept, cu trei degete unite și închinare de la dreapta la stânga este semnul credinței ortodoxe.

În Ortodoxie, icoanele sfinte sunt ferestre cerești ale Veșniciei lui Dumnezeu. Așa cum în stropii de rouă se reflectă lumea văzută a lui Dumnezeu, tot la fel, în icoane se arată lumea cea nevăzută din ceruri: Maica Domnului, îngerii și toți sfinții.

Nu poți fi ortodox dacă nu o cinstești pe Sfânta Fecioară Maria ca Născătoare de Dumnezeu, pentru că ea L-a născut prin lucrarea Sfântului Duh pe Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu.

Biserica Ortodoxă este condusă direct și personal de către Mântuitorul Iisus Hristos, Care este capul Bisericii (Efeseni 5, 23). Pe pământ, Biserica Ortodoxă din fiecare țară este condusă de un Sinod, care înseamnă totalitatea ierarhilor din acea țară. Ortodoxia pentru mine este „Lumină din Lumină” și ea își are izvorul în „Răsăritul cel de sus”, adică în Iisus Hristos. La noi, în Ortodoxie, toate bisericile au altarul în partea de răsărit și icoanele sunt puse în case pe peretele de la răsărit. Biserica Ortodoxă este plină de Învierea lui Iisus. Ea este izvorul bucuriei și al nădejdii.

Specificul Ortodoxiei este bucuria. Ești ortodox în măsura în care te bucuri tot timpul de darul vieții, de crucea vieții și ai nădejde de mântuire prin harul lui Dumnezeu și prin săvârșirea de fapte bune ca roade ale credinței ortodoxe. Ortodoxia

nu se rezumă doar la credință și la cunoașterea tezaurului de credință pe care-l aflăm în Biblie și în Sfânta Tradiție. Ortodoxia înseamnă viață, trăire, mărturisire cu tot sufletul, așa cum au făcut-o cu prețul vieții și cu sânge Sfinții Martiri.

Ortodoxie fără rugăciune continuă în gând nu există.

Evagrie Ponticul spunea ucenicilor săi: „Ești creștin ortodox doar atâta vreme cât te rogi”. Ortodoxie fără postire, ajunare nu există.

Ortodoxia ne îndeamnă să trăim în bună pace, înțelegere cu toți semenii din jurul nostru, indiferent de religie, sex, stare socială sau etnie. Toți oamenii de pe această planetă, Terra, au „chipul lui Dumnezeu” în ei.

Mă simt tare fericit că sunt ortodox, că pot să-i iubesc pe toți oamenii așa cum sunt ei și că pot fi solidar cu cei în suferință, dar și cu cei care se bucură în lumea aceasta.

Crezul vieții mele este să trăiesc, să mor și să înviez în credința ortodoxă, care face parte din identitatea mea spirituală și din veșnicia lui Dumnezeu.

Ortodoxia este „cheia” vieții veșnice și spațiul paradisului plin de bucurie și de sfințenie.

Ferice de cei care au gustat din frumusețile spirituale ale Ortodoxiei!Ferice de toți cei care s-au jertfit pentru Ortodoxie!Ferice de cei care trăiesc din tot sufletul Ortodoxia!Sunt foarte fericit că sunt ortodox!

Pr. prof. dr. Mihail Milea, Buzău

A noastră-i numai toată vina

Nu vi se pare că de-o vremeE viaţa searbădă, urâtă,Că omul bun mereu se temeDe ceilalţi, de prea multe semne, De tot şi toate ce se-ntâmplă.

Că mai nimic nu-l înfioară Să-i facă sufletul mai bun,Că-n loc să urce el coboară, Un zvon, o bârfă îl doboară Nu mai găseşte drumul bun.

O sărbătoare n-o mai simteAşa cum fost-a altădată, Mai bun nu-l face şi se minteCă-i iubitor, cinstit, cuminte Şi viaţa lui e... luminată.

Nepotolită-i a lui seteDe bani, de fală, de avere,Puterea-ar vrea să mi-l îmbete,Măririle să mi-l desfete Şi toţi să-i simt-a lui vrere.

Creştin îmi e, doar când se cereSă vadă ceilalţi că-i smerit, Atunci în vorbă-i numai miere,Iertări cerşeşte a durere Dar gol îmi e al lui… jelit. *Această vreme-i mincinoasăŞi-i mult prea plină de păcat, E viaţa noastră toată-ntoarsă,Trecută prin a morţii coasă, Cu viitoru-nnegurat.

De-n suflet n-o s-avem credinţă,Smeritul cel adevărat,Curata, marea pocăinţă,Iubirea ce ne dă voinţă, Robiţi vom fi, de cel păcat.

Şi Doamne, rău o să ne meargăŞi-n viaţă n-o s-avem un rost,O să plecăm în lumea largăŞi încă ziua noastă-ntreagă O să ne meargă tot mai prost.

Aşa cum suntem noi e ţara,Cu toţi ce-o facem, împreună,Cu laşi, cu hoţi, cât lanul vara,Cu furăciuni umplem cămara Zicând că ziua ne-a fost bună.

De-o vreme ne-am stricat tot rostul,Şi ce-a fost bun am tot pierdut,Îmbucuraţi am fost ca prostul Când am furat din ce-i al nostru Cât am putut şi cât am vrut.


Teologie fundamentalăOrizonturile BUCURIEi

Acum, săraci suntem cu toţii Şi ne tot plângem că e rău,Strigăm s-audă toţi, că hoţiiŞi pe de-asupra voia sorţii Ne-au coborât în ăst hău.

Plătim acum, că fără platăNimica nu-i pe-acest pământ, De-o fi cinstită judecatăAverea toată ce-i furată Va fi întoarsă, rând pe rând.

Aduceţi cinstea şi dreptateaAcolo unde ele-au fost,Ne fie dragă demnitatea,Iubirea încă, libertatea, Doar ele-n lume aibă rost.

Mircea Dorin Istrate, Târgu Mureș (L.S.R.)

Moartea Poetului(Mihai Eminescu in memoriam)

Între foi de nuc alături,Lângă lacrima de cearăChinuit se-ntinde arculPe grumazul de vioară…Lângă foc, la căpătâi,Unde-i viața fără milăȚi-a fost dat să ardă-n casăLumânarea cea dintâi.Azi când pleci în zări mai buneÎntre foi de nuc alături,Unde norii-și țin popasulLa o masă de argint,Povesti-va atunci strunaCum se tânguie poetul,Lacrim-ar cădea-n înaltulNorilor de mărgărint.S-a întunecat pământulVremea lungă, câtă jaleScris-a-n sufletele noastreȘi pe umerii vioarei.Lângă foc, la căpătâi,Unde-i viața fără milăȚi-a fost dat să ardă-n casăLumânarea ce dintâi…

Tatiana Dabija, Chișinău (USEM)

Sunt și piron, și ciocan

Sunt și piron, și ciocan...mă bat singur în palmalui Iisus de două mii de anifără să obosesc, fără sămă-ndoi, fără să mă tocesclaolaltă cu alte piroaneși alte ciocane într-onesfîrșită horă pe crucede piroaneși ciocane...

Civilizația Creștină Civilizația akkadeiană, (asiriană, babiloniană, egipteană, greacă, romană…), iată

un termen desemnând fizionomia și fondul viețuirii civice a unor societăți umane așa cum s-au afirmat ele în istorie, în locul și în timpul cât le-a fost dat să dureze. „Civilizația”, ca termen sumativ și reprezentativ a tot ce înseamnă viața unei comunități are legătură evidentă cu „civitas-tis”, teritoriul pe care se întinde și se desfășoară viața respectivei comunități, cu „civilis-e” – ca trăsătură specifică a membrilor care o alcătuiesc, cu „civilitas-tis” – ca trăsătură substanțial legitimantă în universul spiritual pentru virtualul cetățean (flotant, pelerin…) în căutarea unui domiciliu stabil în vederea unui statut al identității. Această succintă și de suprafață referință etimologico-semantică, livrescă, mai degrabă ascunde decât revelează realitatea spirituală tainică, în care ele, cuvintele (convenții între kenoza Duhului și inteligența noastră) inițial s-au zămislit; așa încât, am simțit nevoia de mai mult, în încercarea de a ilustra, de a scurta măcar o temă atât de importantă privitoare la om și/sau comunitatea umană. Așadar, forțând rigorile dicționarelor [și ele un altfel de convenție, o reflectare peste timp asupra fenomenologiei „convențiilor inițiale”, cuvintele brute, devenite bunuri perene – proaspete, când sunt însoțite de duh (de Duhul), ofilite, sterile, osificate, „de lemn”, când sunt lipsite de prezența, de adierea lui (Lui)] dar în smerenia duhului nostru invocându-L pe Cel Sfânt (Duh) ne încredințăm a observa și afirma că: „civitas-tis” vine la rându-i din „cinum” (împreună) și „vita-ae” (viață) ceea ce înseamnă că cetatea („civitas”) este locul celor ce viețuiesc împreună, unii cu alții, unii lângă alții; și modul cum relaționează con-cetățenii respectivei cetăți. Mergând pe firul acesta și mai adânc, descoperim că, în traco-getică filonul lingvistic mai vechi decât cel latin, „cin” înseamnă „cine?” [un in(s)] (un cineva), iar „cina” înseamnă cina (masa de seară), ospățul propriu-zis, accentul căzând nu pe împărtășirea din bucate specifice mesei „de seară, nici pe timpul acestei mese, („de seară”!) ci pe adunarea mai multora, a tuturor celor ce alcătuiau o familie, pe care adunare iată, seara doar ea, ritmic, o prilejuia, o făcea posibilă, căci în restul zilei fiecare, sau pe grupuri, aveau activități personale. Cât despre celălalt termen al compozitului „civitas”, vita-ae = viață, acesta își poate avea ca „gener” pe „viatta” din aceeași traco-getică, în care sinonimia bogată și diversă a cuvântului viață (ca și înțelesurile realității tainice la care se referă, viața însăși, fenomenul ca atare) și anume „sote”, tral (trael=traiul),„vier”, „viatta”, viote”, „vios” poate de asemenea explica sursa a dat în limba greacă pe „bios”(b=v, b=...) din care ambivalență a filonului lingvistic traco-getic reflectă în cele două limbi antice, clasice europene (greaca și latina) rezultă înțelegerea pe care o dăm (și o reiterăm!) termenului „civitas-tis”=viață împreună, într-un loc anume, într-un interval de timp anume. (NB) În acest înțeles de „viață laolaltă a mai multora”, de adunare la un loc a se vedea și grecescul „...” (polis=cetate dar și mulțime, multiplicare a unei realități, a unității, a unei entități- în cazul de față omul, insul uman). Cine este acest om (ins) care populează „civitas-ul, (polisul)? Ce este el? El este parte care nu se împarte (sine, ins, individ) și, totodată, parte care nu se desparte de o alta, de altele cu care constituie o adunare, un „cin”. (NB) Aceste derivații le socotim pertinente deoarece le constatăm, mai întâi, în conformitate etimologică și semantică, mai apoi, iarăși cu traco-geticele „cin”= cine(?), pronumele interogativ și ”cina”= adunarea (la masa „de seară”- cum ziceam). Așadar „cineva”-ul, oricarele dintre inșii umani, este acea „parte” neîmpărțibilă în ea însăși, în sine (ins-individ-indivizibil) dar care vine dintr-o adunare, comunitate, comuniune- „cin”, fără de care „ins”-ul n-ar fi ceea ce este, n-ar putea exista ca atare! Această filieră (filiere, filiațiune), geneză, purcedere a „in(s)”- ului din „cin”-ul necesar, (asemănător dar nu identic), întemeietor este o evidență și fonetică și grafică „c-in” -–„in(s)”; iar prin „va”-ul desinent, care înseamnă „du-te” , relația CIN---INS devine și semantică: C-IN (e)-va-ul, este un „ins” anume proferat de „cin”, provenit (el) din „cin” ca „unicitate”, („identitate”) însă niciodată despărțibilă de „cin”, ci numai în părtășie cu el (în împărtășire de el, cu el, reciprocă împărtășire) găsindu-și, aflându-și menirea! Această derivare a oricărui „ins” uman dintr-o adunare, relaționare (duală, tată-mamă) prealabilă, este o realitate inerentă a umanului, care, conform revelației biblice este „chip și asemănare” al Lui Dumnezeu (Facerea1,26)- „asemănarea” dată fiind întru/prin devenire- subînțeleasă (Facerea1,27)


Teologie fundamentală Orizonturile BUCURIEi

Rămâi române, unde ești

Când nu poți răspunde la întrebări Să nu arunci în baltă hainaNu trece peste mări si țări Ca să servești la cină taina.Rămâi române, în bordeiul tău,Aprinde candela-n perete În lume este mult mai răuDe țara ta ți-e foame și ți-e sete.Rămâi române, unde eștiAici își săvârșesc strămoșii somnulȘi în psaltiri românești,În veci să îl slăvești pe Domnul.

Eu vânzătorul de lumină

Pe lângă spinii fără soț,De pe Golgota am trecut,Eram tâlhar, borfaș și hoț -Pe buze-aveam acel sărut!

Și bani aveam, o pungă plinăȘi mă dureau, erau fierbinți,Eu vânzătorul de Lumină,De Cer, de Rai și de Părinți!

Girel Barbu, Buzău (USEM)

Ochiul curat

Curățește-mi ochii să văd cu ei, Frumusețea verii, florile de tei, Curcubeu boltit, colorat pe zare, Răsăritul lunii, asfințit de soare. Ploaia mănoasă căzută-n zi de vară, Macii sângerii din lanul de secară, Grâul copt în holde să-l văd aurit, Unduind ca marea, când e de cosit. Să văd pâinea bună, în spicul de grâu Și sămânța vieții în apa din râu. Pe Iisus să-l văd, răstignit pe Cruce, În prescura care la altar s-aduce. Curățește-mi gândul, inima o spală,Să nu am în gură vorbe de ocară. Fă să piară, Doamne, răul tot din mine, Să rămână doar ce-i frumos și bine. Versul meu să fie apă cristalină, Zâmbetul deschis, privirea senină, Fapta înțeleaptă, trupul potolit Și câțiva duşmani să-i am de iubit.

Dorina Stoica, Bârlad (AB, AATC, USEM)

Conform aceleiași revelații, creația este o oglindă a Creatorului, o expresie, mai bine zis, a rațiunilor Lui, a trăsăturilor Lui prin care a putut realiza „din nimic”, „ceva” asemănător cu Sine și, în acelați timp deosebitor de propria-I Sine. Ceea ce a creat – Cosmosul, Lumea, Omul- este și substanțial (ca substanță) și relațional (relația dintre cele create întreolaltă pe de-o parte și a lor cu El pe de altă parte) izbitor asemănător și izbitor deosebitor cu ceea ce este firea (substanța, natura) divină în SINE și cu ceea ce este relaționarea treimică a PERSOANELOR divine întreolaltă. Ne limităm a sesiza aici (doar) diferența dintre relația ontologică divină în care Tatăl naște (generează) pe Fiul și purcede pe Duhul și relația ontologică umană, în care părinți – mea, totdeuna duală, tată-mamă, generează un fiu (fiică), o altă ipostază asemenea și, totodată, deosebită de fiecare dintre ei. Matematizând: în Dumnezeire, Unul (Tatăl) cauzează pe încă Doi (pe Fiul prin naștere, pe Duhul prin purcedere!) în timp ce în Omenire, Doi (tată și mamă) cauzează exclusiv prin naștere pe Unul, un ins sau inși care sunt totdeauna unici. Care mai este diferența? La Dumnezeu firea (ființa, onticul) și relația sunt concomitențe veșnice, acte veșnic concomitente și libere, iar la oameni necesități succesive și reversibile, adică: ființa (ființarea) mai întâi, care apoi face posibilă relaționarea cu o altă ființă asemenea; după cum, la fel de necesar este ca, mai întâi, să relaționeze două ființe pentru a apărea, pentru a exista o alta, asemenea lor și deosebită de ele. Aceste deosebiri fundamentale dintre Dumnezeu – Creatorul și Lumea – creată au fost depășite printr-o nouă lucrare a Lui Dumnezeu asupra creației Sale, și anume aceea de Întrupare a Fiului Său Care Și-a asumat în Ipostasul Său (Persoana Sa) și firea umană (și prin ea a întregului Cosmos! din moment ce omul este un „microcosmos”!) încât constatăm cu rațiune uimită și bucurie copleșită că:

• Sfânta Treime = Trei Persoane având aceeași Fire și o singură Fire!• Iar Cel Care ne-a mântuit și ne mântuiește este Unul din Treime, Fiul,

(Mântuitorul) Care este o Singură Persoană având două firi, dumnezeiască și omenească!

• Apoi: numai (doar) fiind Persoane, Dumnezeu este Iubire; și doar fiind Iubire absolută, Cei Trei sunt o singură Ființă și aceeași Ființă.

• „Unitatea” și „Personalitatea” sunt atribute esențiale ale Lui Dumnezeu; unitatea reală și absolută este numai la Dumnezeu; ea nu se multiplică și nu se împarte: 1x1x1=1; 1:1=1. De asemenea, personalitatea absolută este tot numai la El, ea nu se repetă nici ipostatic, nici numeric, adică Tatăl este veșnicul Tată și singurul Tată, Fiul este veșnicul Fiu și singurul Fiu, Duhul este veșnicul Duh și singurul Duh, pe când noi, oamenii, suntem succesiv miri, părinți, fii și numeric atâția câți numai Dumnezeu știe.

Acestea socotim a fi premisele de la care plecăm pentru a putea vorbi despre „cetatea și civilizația umană” în general și despre „cetatea și civilizația creștină”, în special! (Va urma)

Pr. Prof. Dr. Aurelian Damian, Buzău

Sfaturi pentru mântuire Lasă deșertăciunile lumești și vino după Iisus.1. „Cel ce vine după Mine nu umblă în întuneric”, zice Domnul. Sunt cuvintele prin care Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă să urmăm viața și faptele Sale, dacă dorim să ne luminăm mintea noastră și să ne scăpăm de întunecimea inimii. Necesar este să ne gîndim în permanență la viața Domnului Iisus, iată care ar trebui să fie grija noastră de căpetenie.2. Dumnezeiasca învățătură a Mântuitorului Iisus Hristos întrece toate învățăturile sfinților, iar descoperirea acestei învățături înseamnă aflarea manei celei ascunse (cerești). Adesea cei ce ascultă cuvântul Evangheliei nu se trezesc din amorțeală pentru că nu au în ei duhul lui Iisus.Dorești să pricepi întru totul și să guști cuvintele Domnului? Străduiește-te, în permanență îndreaptă viața ta după a Lui.3. Degeaba vorbești frumos despre Sfânta Treime dacă în suflet nu ai smerenie, fiindcă fără aceasta niciodată nu poți fi pe placul Sfintei Treimi. În adevăr, nu cuvintele mesteșugite îl fac pe om drept și sfânt, ci numai viața curată. Chiar dacă ai cunoaște


Teologie fundamentalăOrizonturile BUCURIEi

Aduceri aminte Ai plecat lăsând în urmă adieriZvâcnet de pleoapă, ramuri de irişiTristeţi abia reţinuteÎţi mai aduci aminte cum îmi alintai auzul?Despletiri de şoapte Peste păduri liniştea mijea linişteCărăruind necuprinderea orizontului Rămas desfrunzit, aud uneori Foşnitoare cărări pe retină-mi Licărind în zbor de visare Chemare ce-şi lasă văzută lacrima aducerilor aminte.

Vasile Luca

Duhovnicului meu

- Mi te-a cerut pământul prea devreme;Mă cert cu el şi-i spun că-i vinovat...Îmi strigi din brazdă: - Nu te teme,Copilă, pentru tine m-am rugatSă ne-ntâlnim, acolo sus, în Rai…Lucrează, nu ai vreme ca să stai!

- Părinte al meu, duhovnice şi tată,Îngenunchez, mă rog şi plâng mereu:- Tu, neputinţa mea o iartăCând mă rănește clopotul cu plânset greu!Îmi este dor de tine şi de clipe sfinte,Prin tine căpătam putere…Aş vrea sã fie totul ca-nainte;Nu mai găsesc la nimeni mângâiere!

- Mai roagă-te, părinte, încă-o datăSă-nving păcatul trupului şi eu,Să trec prin restul vieţii fără pată...- Să te-odihnească, în pace, Dumnezeu!

Mariana Bendou, Onești

pe de rost Sfânta Scriptură dimpreună cu tot ce au scris înțelepții de pe pământ, fără de har și milă nu-ți folosește la nimic.Deșertăciunea deșertăciunilor, toate nu sunt decât deșertăciune dacă nu există iubirea de Dumnezeu și slujirea Lui. Cea mai mare înțelepciune este să mergi către împărăția cerurilor neținând socoteală de ceea ce va spune lumea despre tine.4. Umblarea după bogății trecătoare și nădăjduirea în ele este deșertăciune. Deșertăciune este și căutarea de onoruri și dregătorii (funcții lumești). Deșertăciune este urmarea poftelor trupului și vânarea plăcerilor care, mai târziu, vor fi aspru pedepsite. Deșertăciune este și mulțimea anilor vieții dacă nu i-ai trăit așa cum se cuvine, la viața viitoare negândindu-te.5. Mereu să-ți aduci aminte de cuvintele Înțeleptului, care spune: „Ochiul nu se satură de ceea ce vede, nici urechea nu se umple de ce aude”. Așadar, deprinde-te în a-ți depărta inima de lucrurile pământești pentru a se împlini cu cele cerești.Cei care umblă în desfătări își pângăresc sufletul, dar pierd și mila Domnului.

Fii smerit!1. Din fire, orice om dorește să știe cât mai multe: oare de ce folos este știința fără frica de Dumnezeu?Un om fără de multă știință dar smerit și care slujește pe Domnul este cu mult mai presus decât un filozof mândru, care, nepurtând grijă de sufletul său rămâne, spre propria pierzare, departe de Cel ce l-a creat. Căci Dumnezeu va judeca pe fiecare după propriile fapte.2. Stăpânește-ți dorința înflăcărată de a ști toate câte sunt pe lumea aceasta, vei găsi doar o mare risipă de vreme, deșertăciune și neîmplinire. Mulți oameni cu știință lumească sunt mândri să se arate lumii astfel, atoateștiutori.Sunt multe lucruri în lumea aceasta a căror cunoaștere este de prea puțin folos sufletului, iar cine se îngrijește de altceva decât de mântuirea lui, acela nu știe ce face. Vorbele goale nu satură întru nimic sufletul, dar o viață curată alături de un cuget nepătat dau liniște inimii și o mare încredere în Dumnezeu.3. Cu cât știi mai mult, cu atât vei fi mai aspru judecat, dacă nu ai dus o viață curată.Nu te făli cu arta și cu știința ta, oricât de meșteșugite ar fi ele, ci teme-te mai curând de lumina lor. Dacă te socotești că știi multe, asta e puțin lucru față de ceea ce încă nu știi. Nu fi mândru, ci mărturisește mai degrabă că nu știi aproape nimic. Să nu te crezi mai presus de semenul tău.Dacă vrei să înveți să știi ce îți este de folos, obisnuiește-te să trăiești modest dar curat sufletește, căci frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii.

Adevărata învățătură1. Este cu adevărat fericit cel ce a aflat adevărul așa cum este el, iar nu în cuvinte meșteșugite. Mintea și simțurile noastre sunt slabe și greșesc de multe ori. Ce folos au certurile cu privire la lucrurile greu de înțeles, căci Dumnezeu la judecată nu va întreba de ce nu le-am luat în seamă. Este o mare nebunie să nu te gândești la ce îți este de folos și de trebuință, căci aceasta este păgubitor. Într-adevăr, avem ochi, dar foarte adesea nu vedem.2. Oare de ce ne pasă ce ne spune altul despre felul și chipul în care se judecă lucrurile? Cel căruia îi vorbește Cuvântul (Cel) Veșnic, acela cunoaște lumina.Toate vin de la acest Cuvânt atoatestăpânitor, el este începătorul tuturor, el vorbește înlăuntrul nostru, fără de el nu poate fi înțelepciune, nu poate fi judecată dreaptă.O! Adevăr al Domnului, fă-mă să fiu una cu tine, veșnic să te iubesc! Adesea mă trudesc să citesc și să înțeleg, fără de El totul este în zadar.3. Cu cât îți vei strânge mai mult puterile și te vei debarasa de poftele lumești, cu atât sufletul tău va fi mai înțelept și se va ridica tot mai mult, deoarece își primește lumina de la Cel de Sus. Un suflet curat, nevinovat, hotărât la lucruri bune nu se rătăcește niciodată, nici chiar în mijlocul celor mai grele necazuri, pentru că el pe toate le întocmește spre lauda lui Dumnezeu, și se silește să se desăvârșească tot mai mult.Ce te necăjește, ce te tulbură, dacă nu pornirile nestăpânite ale inimii tale?…4. Omul bun și cu adevărat evlavios își rânduiește înlăuntrul său mai dinainte tot ceea ce are de gând să facă. El nu merge după poftele trupului, ci toate le trece prin dreapta lui judecată. Zilnic să ne întărim și să facem tot mai multe



Crucea României

Du-ți crucea, Românie,Preafrumoasa noastră glie,Poartă-ți crucea până’n veșnicie.Și nu mai fi supărată,

Că ești vândută și prădată,Și părăsită de gloată.Că Dumnezeu de grijă-ți poartă,Și fi-vei iar ce-ai fost odată.

Și poate, mai mult de atât, Vei străluci pe ăst pământ.Căci numai tu, din lumea toată, Ai fost veșnic încercată.

Dar prin a ta suferință, Dobândit-ai biruință.Căci prin a fiilor tăi rugă,Dumnezeu i-a pus pe fugă.

Pe năvălitorii răi, Ce-au venit ca niște zmei, Să rupă din trupul tău, Să-și ia robi din neamul meu.

Ba chiar să ne cotropească,Lăcomia să-și hrănească.Că, de când ne știm pe lume,Râvnit a fost al nostru nume,

De cei lacomi și păgâni,Ce invadat-au pe români.Pentru țara noastră bogatăPentru numele ce-l poartă.

De creștini, mai toată țara,Și nu l-au părăsit niciodată.De peste 2000 de ani,Creștinii avut-au veșnic dușmani.

Și-or avea cât va fi lumea,Dar ne-o păzi Domnul totdeauna.Și-o trimite mereu sfințiiSă se roage cu părinții.

Cu episcopi și mitropoliți,Și pelerini neobosiți, Să ne scape țara noastră,De năvala satanicească.

De urgia diavoleascăCă vor să ne pecetluiască.

Floarea Dimian, BuzăuDin volumul „SFÂNTA CRUCE-POM AL

VIEȚII”, EDITGRAPH, Buzău, 2014

fapte bune. Cunoașterea de sine este o cale care te duce mult mai sigur la Dumnezeu, în comparație cu toate bogățiile științei. Nu tăgăduiesc deloc folosul științei, dar, adesea, mulți rătăcesc, truda lor lumească rămânând zadarnică.5. La aspra judecată vei fi întrebat dacă ai trăit ca un creștin adevărat. Acolo nu se va ține seama de învățații lumii acesteia și care se făleau cu multa învățătură lumească. Cândva s-a vorbit mult despre ei, au fost pe placul multora, dar despre toate acelea nu se va auzi nimic, dreapta judecată va fi cu răsplată și fericire pentru săvârșitorii binelui.6. Cât de repede zboară slava lumii acesteia!Ce mulți se pierd în lumea aceasta din pricina unei învățături mincinoase și a uitării de Dumnezeu! Vor mai degrabă să ajungă oameni mari în viața aceasta decât să fie smeriți cu sufletul, iar pierzarea le este mare în deșertăciunea lor. Mare va ajunge doar cel ce are dragoste și se crede mic pe sine, iar pentru unul ca acesta toate onorurile lumii acesteia rămân ca o nimicnicie.Cel care face voia Domnului fără să se gândească la sine cu siguranță că a aflat adevărata învățătură.

Fragmente din cartea „Sfaturi pentru mântuire”(Va continua)

Pr. Ic. Stav. Radu Botiș, Ulmeni, Maramureș (USR)

Biserica - Dinspre interpretare și contestare spre proiectul

dizolvării creștinismului Manipulare și dizolvarea spirituală

Ateismul și curentul anticreștin sunt în vigoare. Dumnezeu este, dinspre aceste perspective, doar o opțiune transferată în genul de opțional de care te poți debarasa. Or, într-un spațiu social în care nota de încredere a Bisericii este încă evidentă, faptul în sine agresează interior pe toți cei care au interese ideologice cărora Biserica li se opune prin ceea ce ea este în chip natural și prin ceea ce ea rostește dinspre această identitate. Puțini vor fi constatat că Ortodoxiei îi lipsește de manieră constitutivă agresivitatea, ceea ce o face să fie un punct constant de echilibru. Pentru că agresivitatea este arma celui care vrea să se impună având conștiința că nu are toate argumentele pentru a se valida până la capăt. Însă, în egală măsură, lipsa acestei agresivități este deficient confundată cu o atitudine de resemnare. Ceea ce este fals, de altfel, pentru că resemnarea este asociată, de către cei care nu se pot acomoda cu învățătura Bisericii despre perfecțiune, cu un fel de ”discurs plictisitor”. Accesul la perfecțiune este complex și cheamă la o analiză a vieții personale, ea însăși, extrem de complexă. Care om stă serios, concentrat, de vorbă cu sine despre sine, fără să se lase distras de propriile sale prejudecăți? Or, pentru că individul atașat patologic de materialitate preferă viteza zilei în care trăiește și nu complexitatea vieții spirituale, nu va accepta niciodată un astfel de demers legat de viața lui interioară. El crede că este bine așa cum este și își caută argumente pentru aceasta. Dacă pentru el ceva nu este „modern” – fără să poată defini ce presupune ideea de „modern” – atunci nu este valabil și este lipsit de interes. Biserica se opune, prin însăși identitatea ei, acestei viziuni simpliste despre existență, însă pentru că nu comunică adecvat celor care sunt deja formați la școala unei societăți perfect materiale (și care nu vor să asculte reflecțiile pe care le propune gândirea creștină), Biserica însăși, prin membrii ei, contribuie, fără să o vrea, la crearea unui gol la nivel de explicitare. E-adevărat, Biserica, în afară de excepții, nu știe, încă, să comunice lumii contemporane mesajul său specific despre natura și menirea omului. Să spunem, așadar, că avem nevoie de hermeneuți care, transmițând mesajul, să nu dizolve prin compromisuri lingvistice, în spiritul naturalist al timpului, ceea ce constituie esența lui.

În acest context, manipularea maselor împotriva ideii creștine, în general, este un exercițiu pervers. Dându-i oricărei persoane sentimentul că participă la o discuție pe care o înțelege, cel din spatele mesajului introduce propriul său mesaj. Drama apare în clipa în care omul crezând că intervine pertinent în legătură cu o temă, preia, de fapt, tema celui care l-a manipulat. În acest sens, credința ortodoxă este terfelită plecându-se de la subiecte care nu au efectiv nici o tangență cu ceea ce presupune credința în sine:



Iubirea a înviat

Privesc pe raze de credințăȘi dragă-mi este lumea Ta,Iertându-mă în pocăință,Ușoară sunt, de aș zbura.Renaști prin sufletele albe,Le întâlnești prin cânt și dor,Iar Mănăstirile în salbe,De strajă stau, prin Ruga lor.Ai îndurat senin, durerea,Iar noi, ca Tine, încercăm.Ai Binecuvântat… căderea,Încât, prin ea, Te căutăm.Ai revenit, legat de Cruce,Durându-ne cum sângerai,Vândut, străpuns, zâmbeai tot dulce,Căci prin Iubire, Înviai.Ai limpezit cu sensuri, viața,Lumină sub pământ ai dus,Ne-ai sărutat cu Dimineața,Să ne salvezi de la apus!Măreață este Legea noastră,Curați, creștinii Te SlăvescPrivind smeriți, Bolta Albastră,Cu lacrimi, spun că Te iubesc!

Diana-Susana Ciugureanu-Zlatan, Chișinău, (USEM)

În vers respir, ascult și tac

Trăiesc, visând un universScăldat în razele de soare,Eu respir adânc prin vers,Știu, că el, nicicând, nu moare.

Sorb din liniștea de râu,Ce-i a aștrilor zidire,Mă oglindesc într-un pârâuDe lacrimi, pentru-o amintire.

Tristă azi privesc cum anii,Se duc mereu spre un apus,Așa, cum leapadă plataniiPodoaba-n zboruri, lin, de sus,

Mă-ntreb în noapte ce-i adâncă,Cuprinsă de fior de dor,De ce, azi, luna-n zări aruncăLumini spre zborul de condor?

Se pare, el își știe drumul,Nu rătăcește, precum… eu,Nu-și pierde-n zare azi parfumulVisului dat de Dumnezeu.

Mă înfioară-n negrul nopții,Mătase grea de… așternut,Implor în gând îngerii sorții,Deschidă porți cu început,

Ca și în ierni să înfloreascăNuferii albi, plutind pe lac,Iar aștiri toți să strălucească,În vers respir, ascult și tac.

Călinescu Maria, Galați (USEM)

Teologie fundamentalăcorupție, slujitori nedemni, mitologii și istorii imaginare, etc., care sunt asociate ideii că, în sine, creștinismul este o reală stupizenie istorică, pe care o înghit doar cei a căror inteligență este problematică.

Înlocuirea profunzimilor cu nimiculÎn contextul în care statul nu oferă nimic în perspectivă spirituală, când

investițiile pe care trebuie să le facă întârzie să apară cu anii, trebuie pusă cu precizie întrebarea: „de ce este condamnată Biserica atunci când aceasta vine cu propria ei ofertă?”. Când va veni scadentul, statul va trebui să plătească pentru ce nu a făcut și, bineînțeles, nimeni nu îl va condamna, în timp ce Biserica își va continua propriul său drum prin istorie, până la capăt. Și în cazul în care va înceta construcția de Biserici, cu ce vor înlocuite? Cu spitale? Însă aceasta este o falsă temă ! Când spitalele și școlile vor fi suficiente, cu ce va fi înlocuită Biserica în această societate super sănătoasă și eficient culturalizată? Cu nimic! Și atunci, nimicul este răspunsul! Iar nimicul atrage de la sine nimic și un mare vid. Și-a pus cineva întrebarea următoare: de ce taxa de sinucidere este înspăimântătoare în modelele de societate pline de spitale, dispensare și școli la fiecare 5 km? Pentru că Bisericile sunt înspăimântător de goale! Pășești prin ele ca prin muzee iar altele s-au transformat, deja, în muzee. Ele sunt vide, oamenii le-au părăsit pentru că oamenilor li s-a oferit pe tavă materialitatea ca religie. Rupând contactul cu credința, au uitat că există, totuși, o viață interioară, chemări și stări speciale care nu se conciliază niciodată cu materialitatea care le-a intrat în viață ca un cult. Iar materialitatea a înghițit în spațiul ei devorator pe toți cei care au proiectat cu agresivitate o astfel de viață, lăudată până la saturare. O viață care se consumă, în ultima ei consecință, ori în alipirea absolută și patologică la această materialitate care deformează sentimentele umane cele mai banale – dintre care amintim nevoia de relație cu celălalt – ori în sinucidere, ori în negare totală și inconștientă de Dumnezeu. Pentru că aceste societăți, în ciuda miturilor pe care ni le-am făcut despre marea cultură pe care o poartă în ele, au devenit radical inculte din punct de vedere religios: Crăciunul este un Moș cu barbă care aduce cadouri iar Paștele un iepuraș care distribuie ouă copiilor. Într-un astfel de context devenit natural, sfârșitul oricărei vieți care și-a însușit sub toate formele materialitatea ca regulă (c-o fi educativă, cotidiană, etc.), are loc într-o angoasă înfricoșătoare. În legătură cu cele pe care le înaintez pot depune mărturie mulți medici creștini care s-au confruntat cu realitatea dramatică a sfârșitului vieții acestui tip de om.

Rădăcinile răuluiTotul, însă, începe de mult mai departe. Voința controlată de distrugere a vieții

interioare pare să țină cont de un program intens care nu dă semne să se oprească. Oamenii trăiesc în derivă și-și fac din derive programate norme de viețuire. Aceste norme devin în ele însele valori. În realitate, dinspre o necunoaștere patologică, criticii creștinismului trăiesc cu un suprem sentiment de cunoaștere a esențialului. Tendința lor, prima de altfel, întemeiată în această necunoaștere transformată într-o „cunoaștere” lipsită de orice referință reflexivă la adevăruri care au fost deja confirmate de o experiență care-i depășește, este aceea de a crede că Biserica ar vedea pretutindeni păcate reale sau imaginare. În ea însăși, afirmația este gratuită, pentru că faptul însuși de a o emite în spațiul public este imaginea lipsei unui efort minim de înțelegere a gândirii teologice. Dacă cei care emit astfel de opinii ar fi înțeles că gândirea teologică, chemând fiecare ființă umană la un exercițiu de cunoaștere de sine, de control riguros și scrupulos al conștiinței, este preocupată, chiar dinspre ființa ei, de o realitate tragică, și anume că omul este în derivă față de sine însuși, ar fi făcut cu siguranță alte remarci. Ei ar fi aflat, între timp, că ființa umană are tendința de a trăi doar dinspre norme personale transformate în absolut, și obișnuința de a-și face legi de conduită plecând dinspre ceea ce ea „consideră că este bine și valabil”, fără a se întreba dacă validitatea deciziilor sale poate fi pusă sau nu la îndoială. Dinspre experiența persoanelor excepționale care au decantat, prin sfințenie, viața interioară a omului, înțelegându-i scăderile și forța, Biserica îl cheamă la acest interogatoriu personal și constant, bine știind că mulți dintre cei chemați vor refuza să facă demersul cunoașterii de sine. Cu cât omul va spori în necunoașterea de sine, cu atât și tendințele sale de a emite judecăți de valoare în legătură cu învățătura morală a Bisericii legate de el, vor fi mai subiective. Orice observație critică a Bisericii, făcută dinspre experiența milenară pe care i-a pus-o la îndemână sfințenia membrilor



Vino

Că vii sunt ceiCe astăzi nu-sȘi-așteaptă veseli la izvorSă vii, Să te coboriDe susÎnveșmântat în alb și ne-ascuns...Să fii asemeneaÎn totȘi-n toate cele Dimprejur.Fii Tu, Doar Tu și cu Ioan,Privește-neDin nou acumCa-n alte seriCa-n alte dimineți, Când ne rugamSă ne mai ierțiDe Ți-am greșit,Te-am supărat.Te rog acumPentru noi toți.Avem nevoie De blândețea Ta.Că suntem răi,Ne-am înrăit,Dar nu știu cum,Că nu am vrutSă ne abatemDin ce-ai spus...Hai!Vino iar, Adună-ne-n Treimea TaSă fim din nou Ce-am fostCândva,O turmă blândăȘi-un Păstor!

George Tuzu, Buzău

În căutarea Luceafărului

Aseară mă plimbam tăcutăPrin parcul luminat de stele…Cu ochii-n cer te căutam,Lângă fiinţa mamei mele...

De versul tău mi-am amintitCântecul drag de păsărele,Ce-l cântă-n fiecare seară,Sub raza lunii printre stele.

La steaua ta privesc şi-acum,Mereu lucindă între stele,Iar versul tău mi-l cântă mamaLa fel, cu glas de păsărele…..........................................

Înainte de culcare,Mama îmi citeşte mie

ei în legătură cu micimile manifestate ale ființei umane, va fi devalorizată și judecată în chip subiectiv, potrivit cu normele pe care individul le va fi instaurat ca adevărate dinspre subiectivitatea propriilor sale alegeri de viață. Experiența profund spirituală a Bisericii a constatat că omul este în continuă tendință de a-și justifica actele de moralitate îndoielnică. În această perspectivă, Biserica a emis, dinspre autoritatea experienței centrată în manifestările sfințeniei, soluțiile care trebuie aplicate pentru ca omul să revină la sine, să se refacă interior. Problema ține, însă, de încăpățânarea funciară a omului care se crede și se vede pe sine drept singurul cunoscător al nevoilor propriului său sine, singurul capabil să asigure și să instaureze criterii de validitate alegerilor pe care le face. Și atunci, tendința sa de a crede că „Biserica vede păcate peste tot” îl îndepărtează de orice posibil dialog sincer cu sine și cu propriile sale mizerii trăite sub semnul normalității. El își transformă, de fapt, propria subiectivitate în normă de conduită și așază la periferia gândirii sale ceea ce experiențial Biserica a interceptat ca mizerie profundă în viața omului. Biserica nu-și exersează gândirea prin „a vâna păcatele”, ci indică ființei umane care trebuie să fie adevărata sa cale, singura care o pune în relație de pace cu sine însăși. Porunca ei profund ancorată în viața sufletească a omului, atât de interpretatul comandament „să nu faci” – pentru că știe că a-l sfătui prin poruncă este deja pasul care îl ajută să nu-și facă un rău pentru care mai târziu va regreta –, acompaniază persoana, din iubire, pe drumul perfectării ei spirituale. A îndemna cu forță ființa umană să nu comită eroarea, să se întoarcă spre sine și spre temeiurile vindecătoare prezente în propria sa interioritate (dinspre condiția ei de purtător al Chipului), știind dinainte care sunt consecințele devastatoare pe care le provoacă răul în noi, este gestul absolut de iubire pentru celălalt. De altfel, poruncile negative conțin în ele însele, de manieră implicită, iubirea, căci a nu comite un act contrar normei pusă de Dumnezeu în inimă, coincide în chip radical cu faptul de a iubi. În consecință, dinspre Biserică, așa cum s-ar descoperit ea umanității de pretutindeni, doar iubire. A o interpreta altfel decât ea se propune de la începuturile ei, înseamnă a trăi în necunoașterea deplină și, în consecință, vinovată, a învățăturilor pe care ni le-a pus la îndemână.

Prof. univ. dr. Nicușor Nacu, Lausanne - Elveția

O mamă de preot Am fost întrebată cum este o mamă de preot; cred că este o ființă care a fost aleasă de Dumnezeu pentru a aduce pe pământ un slujitor al Domnului. Eu sunt de religie ORTODOXĂ din neam în neam și cântăreți în biserică. Ca mama, spun că nu este cineva care să-și dorească și să nu fie împlinit de Dumnezeu. Eu și soțul meu am avut servicii cu răspundere mare, greu de lipsit și plimbat. Atunci, văzând că am un băiat bun și ascultător, am zis că aș vrea să fie preot, văzând viața preoților, cum îl slujesc pe Dumnezeu și pe oameni, oameni pe care, în calitate de preot îi poți ajuta foarte mult. Misiunea lor este să ajute, să iubească pe Dumnezeu și pe aproapele ca pe sine însuși. Cum este o mamă de preot? Mulțumită, fericită că a fost vrednică să-și ajute băiatul să ajungă preot. Nu știu dacă cineva, când își vede fiul în misiunea dată de Domnul, simte ce simțim noi, părinții, în special „mama”. Atunci când iese cu Sfânta Evanghelie, eu și tatăl lui plutim în aer și îl vedem ca pe un „împărat” iar atunci, fără voie, lacrimile vin…. Pentru acestea toate și pentru tot Îi mulțumim Domnului nostru Iisus Hristos!

Mamă de preot, Buzău

Pictor bisericesc iconar - Mihaela Bibi


Interviuri substanţialeOrizonturile BUCURIEi

„Făt-Frumos” din teiul tău,Ori o scurtă poezie.

Eu adorm mai liniştită,Ascultând citindu-mi mama;Mă visez sub teiul tău,De sub lună, ori o stea;

Eşti acelaşi, vechi LuceafărDe pe bolta înnoptată;Prin vis voi veni la tineCu caleaşca-naripată,Cum făceai tu altădată.

Luceafăr pe pământ, în cerSub feerica luminăDe pe bolta ta cereascăEu zăresc în depărtare Steaua care-n veci lucească

Stea pe cer, stea pe pământ,Care veşnic străluceşteEști minune între stele,EMINESCU iar lucește.

MarianaCristinaPopan, Baia Mare (USEM)

Lacrima tăcerii

Lacrima tăcerii a zidit altareSfinții rugători mai ard pentru noiPeste munți de gheață, poduri de iertareMergi spre bucurie, nu da înapoi!

Când târziul lasă umeri dezgolițiȘi rana-i expusă parcă în vitrineToarnă mir din slovă Sfinților Părinți,Harul și iubirea se întorc la tine.Fruntea obosită pune-o la icoană,Îngerii din ceruri ți-o vor mângâiaCând pe drumul tău este numai sare,

Cu toiagul rugii ai să treci prin ea.Ramul dezgolit tace și îndurăDar în primăvară are muguri noiJertfa de iubire a zidit altar eSfinții rugători mai ard pentru noi.

CameliaCristea,București (USEM)

Asta-ți cânt eu, Românie Cât voi fi, cât o să fieAsta-ţi cânt eu, RomânieCum n-am mai cântat vreodatăNici la mamă, nici la tatăNici la flori, nici la izvoareNici la brazi, şi nici la soare

Interviu cu Generalul Mircea Chelaru R: Mai întâi, vreau să vă spun că sunteți un reprezentant de seamă al armatei, foarte

apreciat, și cred că sunteți și un foarte bun analist politic și vi s-a cerut de multe ori părerea. Ei bine, în contextul actual al României, noi am rămas aici o insulă de latinitari ortodocși în mijlocul unor popoare slave care, iată, acum sunt polarizate de ruși, avem la bulgari conducere prorusă, ungurii prieteni cu rușii, Basarabia deja prorusă, avem și o problemă cu conducerea țării. Ca teolog vă spun următorul lucru, Părintele Arsenie Boca a spus cu mulți ani în urmă că într-o noapte spre ziuă ne vor ocupa trei neamuri: rușii, bulgarii și ungurii. Spunea el că nu va dura mult și peste ei va veni ploaie de foc. Credeți că în contextul actual această profeție se poateîmplini?

GMC: Ca teolog ați întrebat în general, eu nu merg pe profeții și nu merg nici pe supoziții. Ca om de știință nu-mi pot permite decât să fac afirmații pe argumente și, hai să-i spunem soluții logice plecate din cauzalități care pot fi pipăibile. Ca filozof pot să accept și disertația, pot să accept și supoziția și ipoteza superioară, ceea ce în esență înțeleg eu din întrebarea d-voastră prelungă, ce e de făcut într-un context ostil în care se află România? Ostilitatea acestui context nu vine dintr-o singură direcție și nu este produsă de o cauză să-i spunem pan-slavă. Pentru că vorbim despre Rusia, Bulgaria și cei care au achiesat la politica Moscovei, iar aceasta ar da un fel de atitudine politică sau hai să-i spunem geopolitică a unui mai vechi pan-slavism de tip medieval, care astăzi nu se mai poate translata în termeni geo strategici prin ceea ce este binecunoscut sau cu care ale cărei valori lucrează unii dogmatici ai vremii, că sunt politologi, că sunt așa ziși geopoliticieni. Pe înțelesul tuturor și pe scurt, orice națiune și orice stat își asigură securitatea existențială prin politică inteligentă. Am afirmat, am elaborat conceptul statului inteligent. Statul inteligent are nevoie de un leadership și iertați-mi expresia neromânească, în românește ar însemna liderantă, dar este un efort de limbă, în adevărata înțelegere pământeană, e o conducere loială națiunii, înțeleaptă, deșteaptă și aplicată. Înțeleaptă pentru a nu provoca, deșteaptă pentru a face un excelent management, o excelentă gospodărire a resurselor, și, pentru ultimul calificativ, sau ultimul atribut, pentru a nu se pune în folosul altcuiva. Partea a doua a intervenției la întrebarea d-voastră: fiecare își dezvoltă interesele pe spații și populații. Spațiile sunt constantele, populațiile sunt și mai constante, unde se acționează la variabilele numite guvernanțe. Nici o guvernanță pământeană creștină și loială neamului nu va trăda. Dacă apar riscuri la care d-voastră îmi făceați trimitere, este pentru că românii de astăzi sunt conduși de neromâni, de neloiali și de necredincioși. 3. Vă dau răspunsul în termeni de acțiune pe etape: trebuie, pentru a nu ne zămisli răul noi înșine, să spunem poporului acesta smerit, nu umil, dreptcredincios, nu habotnic, și supus, dar nu obedient, că se poate redescoperi pe sine alegându-și pe cei ce cresc din el. Și dacă am spus asta, stimate și distinse colega, o spun dintr-o experiență de peste 40 de ani de viață, ca om al cetății care am zis că mai presus de existența mea este datoria mea. Eu sunt al datoriei sub jurământ, iar existența mea nu poate să iasă și nu va ieși niciodată de sub această paradigmă. 4. Ce e de făcut. La acest „ce e de făcut” am răspunsul simplu – înlăturată această rânduială strâmbă, nedreaptă și foarte distorsionată de către cei care își doresc să facă o tabula rasa globală. Tabula rasa globală mie mi-a inspirat conceptul de tabularasare etnică, rasială și lingvistică, metisarea umanității, ca și cum Dumnezeu n-ar fi spus că a lăsat pe pământ neamurile cu pământurile fiecăruia în parte și fiecare din neamuri să se înmulțească după voia lui, respectând locul, limba și pământurile celuilalt.


Interviuri substanţiale Orizonturile BUCURIEi

Căpătâi din flori de muntePort un semn adânc, pe frunteSă nu-i cred la cel străinCă-s în ţara mea stăpânŞi-s adus din munţi de piatrăSă-mi iubesc pământ... şi vatră Căpătâi din flori amareMai nimica nu mă doareCum mă doare de-a mea ŢarăChiar de-or vrea vânduţi să piarăSă mi-o vadă răsturnatăŞi slăbită... şi spurcată Dar eu, capăt greu de dorDecât sclav, mai bine morŞi mănânc din brazi, cenuşăDecât sclav la orice uşă...Decât rob la mine-n ŢarăMai bine duşmanii-mi piară! Cât vrea Domnul să mă ţieAsta-ţi cânt eu, Românie,Şi mă jur că n-am să tacC-am în mine os de dacGreu la vorbă, lat în spateŞi cu brazii mei, bun frate Căpătâi ce nu ştii milăDe spurcaţi mi-e cel mai silăCă mă vând şi mă jupoaieŞi-s prea mulţi în piei de oaieCe se-nfruptă cu arginţiŞi-au uitat de neam... şi sfinţi Chiar de n-oi avea nimicaNu m-a ţine-n lanţuri fricaSă nu-mi cânt eu ce iubescNeamul meu cel românescŢara mea, mămuca, gliaŞi ce-i sfânt în România! Că-n curând, din astă ţarăToţi duşmanii au să-mi piarăSăgetaţi de-un foc, pe frunteCe coboară de pe munteSlobozit de-ai noştri geţiŞi de dacii cei măreţi... Cât voi fi, cât va să fieAsta-ţi cânt eu, Românie,Că-s român şi te iubescŞtie Dumnezeu CerescŞi n-am să te las vreodatăDe cei ce te vând, spurcată...

SanduCătinean din Bonţida„Cel care vine din brazi”

Ignorarea prezentului

O clepsidră-i viaţa ce-o trăim,La naştere, s-o-ntoarcem e momentul,Din viitor incert, trecutul îl clădimCu clipe ce străbat prezentul.

Nu citez dintr-o singură carte sfântă, ci am sintetizat din toate cărțile sfinte ale acestei lumi: Biblia, Tora, Brahma, Buda, Confucius, Ramayana, Mahabharata și pot continua. Ca om care am studiat și am acest doctorat în teosofie, mi-am permis să spun: Dumnezeu bunuțul ne-a dat minte, numai că cel ce nu folosește mintea în Legea lui Dumnezeu se numește smintit. Și suntem într-o mare sminteală a umanității. Dacă sunteți teolog, m-ați înțeles foarte bine. Cei care vor citi vor înțelege cuvintele mele. Subparagraful 2 la ce e de făcut: să ne învățam copiii să crească în dreapta credință, să priceapă ce este supunerea fără umilință, ascultarea fără trufie și dreapta învățătură urmând maestrul și fiind un discipol smerit. Să refacem instituția familiei, să generăm marea instituție a mamei, iar bărbatul să-și recupereze marea virtute a bărbăției, să readucem în vatră ruga preoților de neam, să punem în sat învățătorul buchiei adevăratei credințe și să-i chemăm pe cei ce știu să gospodărească vatra. Și când toate vetrele neamului vor fi bine gospodărite, și țara se va ridica. Și atunci, dragul meu și dragii mei, Dumnezeu, supărat de atâta hulă în lume, își va întoarce ochii cu bucurie spre noi, spunând: iată grădina Maicii Domnului, aici mă întorc și Eu.

R: Dacă ați fost în Grecia, poate ați auzit că există un sfânt, Sfântul Paisie Aghioritul. Acest sfânt, acum vreo 25 de ani înainte să moară, chiar mai demult, cu vreo 30 de ani, a spus că totul va începe cu războiul din Siria. Dar la momentul acela, când a vorbit el, Siria era o țară prosperă. Ei bine, el a dat și niște repere în timp, a spus așa ca o preînștiintare a ceea ce se va petrece după ce se întâmplă în Siria și a începerii celui de-al treilea război mondial, că Turcia va ataca Grecia, iar în apărarea Greciei va sări Rusia. Și a spus că mai înainte de asta ca o preînștiintare a fost faptul că turcii vor pune baraj pe râul Eufrat, ceeace s-a și întâmplat în urmă cu doi ani...

GMC: Cunosc și treaba asta, eu am fost atașat militar în Orient, știu, m-am bătut cu ei, am fost la turci și le-am spus să nu facă treaba asta, să oprească scandalul cu Siria și cu Irakul, le știu pe toate. Și Paisie Aghioritul și ce a zis sfântul, și îți daurăspunsul.

R: Acum, că știți aceste lucruri, care este părerea dumneavoastră?

GMC: Toate sunt acceptabile ca viziune analitică, așa-zisele prorociri nu sunt vedenii, nu suntem în cartea lui Enoh aici, prorocirile vin dintr-o adâncă reflecție care se finalizează cu etapa a 4-a dumnezeiască, numitele revelații. Până atunci, toți cei care emit asemenea enunțuri trec prin etapa acumulărilor, amestecărilor în incubații, a eliminărilor și dintr-o dată, în efortul minții conectate la marea minte cosmică, vine soluția. De aceea eu accept sub forma pe care o spuneți d-voastră ca și prorocire fundamentată și demnă de luat în considerare, ca fiind produsul unei avertizări a dezvoltării fenomenologice. Pentru că ceea ce vedem noi astăzi sunt numai efectele plecate din cauze neînțelese, dar nicidecum pricepute stările și total necunoscutele fenomene. Fenomenul se poate întinde pe un secol, stările pe decenii, cauzele pe ani sau luni, iar efectele pe zile. Oamenii ăștia au văzut fenomenele și văzându-le în dezvoltarea lor pe baza legislației sau legilor lui Dumnezeu care produc aceleași efecte în timp, au prorocit. Prorocia înseamnă cuvânt de înainte al zeului întrupat. Eu înțeleg asta, dar fiind un om de știință nu pot să amestec partea științifică cu speculația nefondată, revelația nu este speculație nefondată. Nu este speculație, în primul rând. Asta am spus, revelația este cea care se împlinește. Și atunci vă spun așa: 1. Există pericolul ca România să fie simultan ținta invaziei pentru dezmembrare a celor 3 forțe, bulgară, ungurească și rusească. Există un proiect mai vechi, de peste 30 de ani, în care în zona românească să se facă țiganierland, țara țiganilor. Nu am nimic cu țiganii, eu am cu țigăniții, vă rog să consemnați treaba asta. Țiganii au viața lor, îi respect ca atare, eu am cu cei care s-au țigănit în sensul peiorativ, eu sunt sublim admirator al jocului țigănesc tananica, al jocului vieții, al morții, al iubirii, este o ancestralitate ascunsă din rărunchii lumii pe care o îmbrățișez. Eu am trăit între corturari și îi iubesc ca atare. De aceea să nu confundăm trimiterea la țigani cu țigăneala românească. Și rog să se respecte spusa


Interviuri substanţialeOrizonturile BUCURIEi

Prea repede se scurg granulele-aurii Ce-s clipele de viaţă trăite prea grăbitAglomerând trecutul cu amintiri şi nostalgiiRegrete, doruri, remuşcări, pierdute-n infinit.

Prezentu-i invadat de prea mult viitorŞi sufocat de-ale trecutului fantomeSi nu mai este vreme din pricina lorCa să simţim ale momentelor arome

Nu-i timp să savurăm o-mbrăţişare.O strângere de mână, o blândă mângăiereŞi magice reflexe ale-apusului de soare...Când vântul ne răsfaţă cu blânda-i adiere.

Nu-i timp să ne încânte un zâmbet de copil,Sau clipa-n care pruncul a spus mamăEntuziasmul nostru, adesea e fragilŞi-adesea optimismul e-năbuşit de teamă.

Şi astfel, ignorând prezentul, constatămCă ne e plin trecutul, iar viitorul tot mai gol.Prezentu-i realitatea concretă ce-o ratămŞi-adesea fericirii noastre-i dăm ocol.

Avem momente când evadăm din timp,Nu mai avem prezent, trecut şi viitorAtemporală ceaţă ne-nghite un răstimp.O fi eternitatea care ne scoate din decor?

Voi cei ce veniţi din urmă, trăiţi-vă prezentulŞi dizolvaţi în el trecut uitat şi viitor incertCăci nu puteţi schimba ce-a fost şi-anticipa curentulCare vă poartă paşii spre oaza din deşert

Ing. Florin Zirbo, Buzău

Nu știu

Nu ştiu decât o poartă prin care să te apropiiNu ştiu decât o poartă prin care mai poţi treceCa vântul care suflă şi tremură, doar plopii,Dincolo e Poetul... nemuritor şi rece.

Nu ştiu decât fereastra unde-a mişcat perdeauaNu ştiu decât fereastra pe care a trecut-oCu ochiul treaz al minţii călătorind „La STEAUA”Ce n-o văd muritorii. El singur a văzut-o!

Nu ştiu decât o apă ce ne priveşte fixNu ştiu decât o apă cu pânze moi de ceaţăLuntraşii n-au simbrie, slujesc aici pe stixDe mii de ani, cu toţii, numai o zi din viaţă.

mea. Este posibil, pentru că Siria a fost sursa tuturor revoltelor de la începutul marilor imperii, și împotriva imperiului persan, și împotriva imperiului roman, și împotriva imperiului otoman, de acolo a plecat inclusiv revolta arabă împotriva turcilor, Siria este locul din care se pleacă ca formă de exprimare a libertății prin răzvrătire. Iar Siria este o răzvrătită care tinde să ocupe mentalul întregii lumi arabe. Or, lumea arabă nu înseamnă nici islamism, nu înseamnă numai islamism, lumea islamică nu înseamnă numai fundamentalism islamic, înseamnă și mahomedanismul de tip secular otoman, și dacă acestea nu vor avea priceperea și înțelepciunea de analiză și acceptare a civilizației liberale de tip european, ne vom întâlni cu o coliziune cum spunea marele geopolitician și analist, cineva spunea că era profetul lumii, Glass of civilization – ciocnirea civilizațiilor, știți despre ce este vorba, Toffler a admis, a administrat ideea conflictului între civilizații, iar mai departe, ciocnirea civilizațiilor ca urmare a neînțelegerilor, a fost dezvoltată ca teorie, începând cu 1991 până în 1996, de Samuel Huntington. Ei bine, noi cunoaștem treaba aceasta, știm de ce, pentru că și ei, analizând cu noi, au văzut care sunt cazuisticele zonei, fenomenologia și au și spus secolul 21 va fi un secol al loviturilor între civilizațiile spirituale. Păi, spiritualitatea evită războiul, numai grobianismul, animalismul și primitivismul generează crima și războiul. Iată de ce acea lume a fost trimisă, întreținută și dezvoltată ca o lume a primitivismului. Așa s-a spus, eu, care am trăit între ei, vă spun că este o lume a civilizației dezvoltate, este o lume a respectului față de om, în sensul înțelegerii lor, pe care o respect. Cine nu respectă modelul de viață a unei comunități înseamnă că nu este nici democrat, nu este nici credincios, pentru că Dumnezeu nu i-a făcut pe toți la fel, n-a făcut câmpul umanității cu o singură floare, a făcut mii și mii de flori, cu mii și mii de culori. Așa sunt și oamenii. Fiecare om e o floare cu culoarea lui și cu frumusețea lui. Hai să lăsăm și să respectăm modelul de viață, să învățăm, cum spunea Pitagora, regula mușuroiului de furnici, să ne facem fiecare alveola noastră fără să îl deranjăm pe celălalt. Cine va înțelege treaba aceasta va produce adevărata filozofie și civilizație mondială, nu globală, sistemică; cine nu, va strivi acest stup uman, vrând ca fiecare dintre cei ce sunt acolo să devină matcă sau regină. Din păcate, lucrul ăsta nu se poate. De aceea România poate fi țintă, dar vă atrag atenția că înțelepciunea acestui popor și ocrotirea lui de Sfânta Maica Domnului în această sfântă grădină nu vor permite acest lucru. 2. Potop de foc plecat din Siria către lume se va întâmpla cu siguranță, pentru că știu ce înseamnă implicarea marilor puteri acolo, dar, spre bucuria noastră, nu va fi potop căzut pe pământul nostru. Însă și noi vom muri de efecte colaterale. Ăsta e răspunsul meu și asta se va întâmpla până în 2020. Am atras atenția că trebuie să pregătim națiunea română pentru a supraviețui dezastrului și holocaustului războiului care urmează să vină. Dacă acești nemernici care au condus pentru ei nu sunt în stare să priceapă cum să protejeze națiunea, nu numai că le vom cere socoteală, dar îi vom și pedepsi.

R: Am citit o știre astăzi, cu Erdogan care spunea că are filmări și fotografii cu implicarea Americii, știți că s-a dat libertatea acum ca ISIS si toți rebelii să poată să fie aprovizionați cuarme...???? Războiul ăsta de fapt nu e război.

GMC: Da, există o ocultă mondială care este deasupra și a lui Obama, și a lui Trump și a lui Putin. Numai că, spre marea lor surprindere și nemulțumire, Trump nu le aparține, Putin nu le aparține, iar declarația de acum 5 ani a premierului chinez, de ce China se dezvoltă atât de bine și nu are crach financiar, răspunsul a fost simplu, noi nu avem în conducerea Chinei evrei. Asta nu înseamnă că se incriminează evreii, se incriminează acea parte a segmentului de reprezentare și pe care eu o spun cu toata franchețea, că sionismul evreiesc produce cea mai mare nenorocire și amenințare evreilor curați, cinstiți și nevinovați. Dacă Israelul va fi țintă, dacă Israelul va fi victimă și evreimea va fi la rându-i oriunde se află iarăși țintă nefericită, este pentru ca ai lor lideri îi sacrifică pentru interesele lor. Slavă lui Dumnezeu că popoare credincioase și bine trăitoare cu toate semințiile la un loc, așa cum au fost românii, îi vor apăra, dar ei să se uite în primul rând în marea gaură neagră, sufocantă, a intereselor sionismului. Eu urăsc sionismul așa cum urăsc


Despre ortodoxie Orizonturile BUCURIEi

Nu ştiu prin care poartă, de-un veac, El a plecatŞtiu că se întoarce-n STEAUA ce numele i-a dat.

GeluDragoș, Lucacești, Maramureș (USEM)

Găsirea de apoi

S-au tot uscat pe frunte-mi broboane de neclarși-n călimară, lacrimi de gânduri au ajuns.Cuvintele tivite cu ruginiul darși-au consumat tainul adâncului ascuns...Mă podidesc, prin aburi de galbene perdele,întârziate toamne, în rece de tăceriși îmi depun pe raftul cămării cu zăbreleparfum de carte nouă, al dorului de ieri.Privirea se oprește pe sensuri inedite,dar virgulele toate se cuibăresc în punct,alunecând bezmetic în cruci nedefinite,la căpătâiul aspru al gândului defunct...Doar inima-mi, strivită de ne-nțelesuri, soarbeimpulsuri arzătoare, din marea de trecut,marcând cu sânge puntea talazurilor oarbe,între dorința vie și viul ne-nceput!Și, fără să mă plâng la porțile celeste,urmez dâra de roșu a spectrului din noi,convinsă că, ÎN ALBUL ZĂPEZILOR DE CRESTE,SE COACE BUCURIA GĂSIRII DE APOI!

Maria Rugină, Piatra Neamț

Un misterios tipar

Mulţi ochi m-au urmăritMi-au dat codul pin adresaÎncât jaful lor sufletesc să nu fie declarat jafCi o transfuzie de capitalLa nivelul inimii Unde plăţile fericirii sunt considerabile Şi confidenţialeNumai telefonul fix şi mobil e publicPentru a putea comunica uşorCu autorităţile intergalacticeCu supermenii visurilor Care ofensează cu iubirile platoniceRaţiunea se simte stingheră Fără acţiuni din care să rezulte emoţia omuluiLogosul lui sufletesc

Nu am venit în lume degeabaA fost o naştere cum pocnetul unui balon de săpunA cărei rouă a rămas Un misterios tipar Pe firul de iarbă

AnaArdeleanu, Alba Iulia (USEM)

De ce ?

De ce nețărmurirea mă-nconjoarăȘi iar in jurul meu e vânt pustiu?Îmi desenez corabia pe MareȘi în lumina umbrelor eu scriu.

fascismul, așa cum detest comunismul și, mai ales, le atrag atenția, așa cum voi lupta necruțător împotriva antiromânismului. De aceea, ca ființă umană, ca umanist, ca om respect orice ființă umană, indiferent de ce forma are și ce chip a cuprins ființa lui, pentru că toate sunt făpturile lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după formă, indiferent că l-a făcut din lut negru, lut galben sau lut alb, a turnat în vasul acela același spirit și a lăsat să se dobândească pre sine prin liber arbitru. Iar noi, care am crescut sub muntele sfânt și al marii înțelepciuni a lui Dumnezeu Unul, suntem cei ce știm taina legilor coborâtoare și taina legilor învingătoare. De aceea de câte ori ne-au coborât, de atâtea ori ne-am ridicat, și de aceea prin legile noastre vrednice vom ști de câte ori ne ridicăm să știm și cum să coborâm cu smerenie în așezarea lui Dumnezeu. Iată de ce nu mi-e frică. Dar nici nu pot să fiu hedonist, nu pot să fiu așa un fel de pancreată care să spun totul va fi bine. Vine vremea și a venit vremea în care se cere ca Biserica rugătoare să devină Biserica luptătoare, pentru ca să ajungă Biserica triumfătoare și neamul nostru sub crucea Bisericii luptătoare chemându-și fii de dreaptă credință să pună sabia în mâna spiritului și să oprim această nemernică decădere la care ne-au împins cei ce nu lucrează pentru neamul românesc. Cine va ajunge să conducă această țară trebuie să se închine în limba română, să se roage în limba lui Dumnezeu, și să moară în Crucea lui Hristos. Am zis. Limbaromână, vorba lui Dumnezeu...

A consemnat, prof. Ionel Răileanu, Buzău

Ce este ortodoxia? În primul rând, Ortodoxia mai înainte de orice este o Realitate, pe care nici un om cu verticalitate morală nu o poate nega. Ortodoxia este Realitatea în care s-a născut poporul român. Noi, românii, am deschis ochii aici, în Grădina Maicii Domnului, în Ortodoxie. Pe noi nu ne-a forțat nimeni să devenim creștin-ortodocși, noi am primit Ortodoxia din pântecele mamelor noastre. Ortodoxia este Cuvîntul Lui Dumnezeu, nealterat, netradus, așa cum ni L-a lăsat prin Fiul Său: „Nu numai cu pîine trăiește omul, ci și cu tot Cuvîntul Lui Dumnezeu”. Ortodoxia este Masa unde Trupul și Sîngele Domnului ne sunt oferite gratis continuu la Cina cea de Taină. „Gustați din Domnul și vedeți că este Bun!”, este îndemnul dat de Ortodoxie. Și ce poate fi mai frumos într-o lume în care foamea face zilnic victime umane, decît să fii chemat la masă? O masă de la care te scoli îndestulat și după care nu mai poți flămînzi niciodată. Și cine poate să invite la masă decît o gazdă bună, o gazdă cu dragoste pentru aproapele flămînd și obosit? Ortodoxia este gazda care primește, așază masa, îmbracă pe cei goi, cercetează pe cei bolnavi, odihnește pe cei obosiți, fără să ceară nimic în schimb. Ortodoxia se aseamănă cu femeia din Evanghelie care spală picioarele oaspeților cu lacrimi și le șterge cu „părul” sufletului. Ortodoxia este crucea care așteaptă mereu răstignirea păcatului, a viciilor, a neiubirii, a deznădejdii, în speranța ÎNVIERII duhovnicești. Ortodoxia este temelia pe care se clădește Împărăția Cerească. Ortodoxia este începutul civilizației bazate pe respect, iubire, iertare. În afara Ortodoxiei nu există civilizație. O demonstrează cu prisosință evenimentele de-a lungul istoriei, dar, mai ales în zilele noastre, neamurile care se bălăcesc în diferite surogate religioase. Anarhia, terorismul, războaiele de toate felurile sunt dovezi clare ale respingerii învățăturilor creștin-ortodoxe. Fericit poporul care însetează după ortodoxie, că acela popor al Lui Dumnezeu se va chema!

Girel Barbu, Buzău (USEM)Pinu, 09 Ianuarie 2016


Despre ortodoxieOrizonturile BUCURIEi

De ce mă pierd când lipsa-i mă-nfioarăȘi sunt ca frunza ninsă pe-al meu val?Când noaptea se aprinde visu-mi ardeȘi rătăcit departe-s de-al meu mal.

Cea mai frumoasă clipă de ce zboarăȘi de pe sfânta vieții eu cobor?O, văd căzând oglinzile în mareȘi zilele plângând în mine mor!

De ce furtuna se agită iarăSi arde pânza vieții la catarg,Apoi, când bezna rece-n mine adoarmeSunt aruncat de soarta mea în larg?

De ce sunt picătura-n marea viețiiȘi mă dizolv ca boarea de parfum?Nemărginirea rece mă-nconjoară,Iar malul meu demult a ars în scrum.

IurieBrașoveanu, Italia (USEM)

La răscruci

matelot mângâiat de fecioarele amurguluiîmi e inima,la răscrucide drumuri şi cruci.soare dogoritor în adormitoare sahară, salahor al clipelor, strivit sub ceasul de searăîmi e sufletul,poetic delir,de râvnă şi mir.

Prof. Ioan Ivașcu

Crucea biruinței

La talpa crucii tale mi-am aplecat cuvântulȘi trupul meu de humă împovărat de vremi,Pe fruntea mea căruntă, bătută azi de brumă,Cu mirul împăcării Părinte să mă-nsemni!

Pe crucea răstignirii să moară tot păcatul,Durerile din lume să se prefacă-n scrum,Din noaptea de tăciune să se ivească zorii,În clopotul învierii să ne trezim acum!

Cu semnul crucii Tale să biruim vrășmașul,Toiagul rugăciunii ne-ndrumă pe poteci,Pe altar de flori și lacrimi să ducem fapta bună,Un semn frumos să punem pe scara către veci!

Camelia Cristea, București (USEM)

Civilizaţia ortodoxă – o cale de urmat pentru mântuirea credinciosului creştin,

dar şi pentru progresul naţiei româneOrtodoxia ca mod de viață și ca exemplu de comportament creștin

are într-însa o profundă înțelepciune, dar și o gândire pozitivă, luminoasă, care emană încredere în posibilitățile omului de a se ridica de la natura sa păcătoasă la statutul de hristofor, în care Hristos trăiește în oameni.

Există o diferență notabilă între civilizația ortodoxă și cea protestantă, bunăoară, în sensul că aceasta din urmă, deși la fel de bine intenționată și râvnitoare, poartă într-însa germenii unei reacții la abuzuri. Putem afirma, teologii protestanți recunoscând acest lucru, că teologia protestantă este o teologie născută din intoleranța la abuzuri.

Astfel, în mediul rural românesc vechile istorisiri despre ospitalitatea caracteristică românilor reflectă încrederea în oameni pe care o aveau creștinii ortodocși din România. Pentru aceștia, faptul că cel ce căuta găzduire se prezenta ca „om bun” era suficient pentru a se crea o punte interumană plină de încredere și respect. În cultura occidentală nu operează prezumția de „om bun”, ci prezumția naturii umane decăzute și dobândirea statutului de creștin prin regenerare și naștere din nou.

Observăm că în civilizația ortodoxă românească omul din popor se naște bun, plin de lumina înduhovnicirii în Hristos. Chiar și în ceea ce privește escatologia există diferențe notabile între ortodoxie și protestantism, în sensul că doctrina ortodoxă afirmă că oamenii, așa cum sunt ei, cu personalitatea lor, vor învia în trupuri spiritualizate. Spre deosebire de această concepție, teologia protestantă are o gândire expiatoare, adică omul de pe pământ, cu toată personalitatea lui mundană, va fi desființat și se va crea o nouă ființă care va rupe total continuitatea cu omul cel vechi, neexistând astfel o înviere propriu-zisă, ci o distrugere urmată de o recreare a omului.O asemenea teologie pune probleme serioase în ceea ce privește judecata finală, dar și responsabilitatea sufletelor pentru viața trăită pe pământ.

Revenind la teologia abuzului, putem concluziona că mecanismul gândirii teologiei protestante, de care se desprinde cu putere teologia ortodoxă, inclusiv prin trăire și civilizație, este un mecanism al respingerii oricăror elemente care ar putea fi purtătoarele unor denaturări sau abuzuri. Ortodoxia se bazează pe faptul că secerișul nu a sosit și că grâul nu se poate separa de neghină până ce lanul nu e copt. Dacă luăm în considerare curentul iconoclast, observăm că acesta presupune o înlăturare a icoanelor din locașurile de cult pe motiv că acestea ar fi folosite abuziv de credincioși, aceștia încălcând porunca a doua referitoare la „chipul cioplit”. Evident că în istoria Bisericii au existat abuzuri ale credincioșilor cu un grad redus de pregătire duhovnicească, care nu au putut deosebi substanța materială a icoanei de persoana căreia îi datorăm respect și care este zugrăvită de icoana respectivă.

Aceste derapaje posibile de-a lungul istoriei nu justifică îndepărtarea icoanelor ca tentație a păcatului, întrucât răul nu poate fi eliminat prin crearea artificială a unor distanțe între creștini și așa-zisul obiect al păcatului. Soluția este în mințile și sufletele noastre, printr-o educație creștină corespunzătoare. Putem lua aminte noi, ortodocșii, la soluția dată acestei probleme de către anglicani. Aceștia au păstrat icoanele în locașurile de cult, dar și-au manifestat respectul și venerația față de persoanele zugrăvite în acestea într-un mod mai sobru și evitând excesul atingerii și sărutării acestora.

Icoana în sine este o structură rezonativă, așa cum am arătat în lucrarea mea Reforma lui Luther, și citez din aceasta: „Structurile rezonative nu fac apel la cunoaștere, ci la acordarea frecvenței sufletești a omului cu personalitatea revelată. Astfel, icoanele sunt structuri rezonative, ca un portal care duce în lumea de dincolo a Sfântului care este zugrăvit. Picturile din Biserică sunt desemnate structuri rezonative care pregătesc sufletul pentru a-L primi pe Dumnezeu cu pietate și credință.”


Despre ortodoxie Orizonturile BUCURIEi

Liniște în taina rugăciunii

Linişte la căpătâiul copiilor Copiilor noştri Români Privesc “Cerul senin” Privesc altarul de lumină Îmi stăpâneşte sufletul Simt iad Cruce de piatră Aici Trecutul mă păstrează Privirea timidă Mângâie lumânări Mulţimea Simt goliciune Gândesc Hiene sunt la vârf Alin în văzduh Copiii noştri Aici Eternitate Pământ Noi Inimi tăcute Ce-o dată au bătut Simt rece Plâng Cad lacrimi Voi suflete sfinte Rămâneţi eternii copii.

GeorgeȘerbănescu,Buzău (USEM)

Ce grea e crucea nepăsării

Ce grea e crucea nepăsăriiPe care mulţi în spate duc,Un ţipăt surd, în faptul seriiSe-aude sub a lor papuc.

E strigătul de disperareBucăţi de ţară şi popor,Nu carnea, sufletul ne doareAflându-ne sub jugul lor.

Nu avem bani şi nici avereDar ce ne pasă, când în noiNe bate ferm şi cu putereDoar inimi ce urăsc pe voi!

Nu vom lupta cu-a voastre arme,Cu gaze, apă şi minciuni,Vom ridica cu-a noastre palmeArmata voastră de nebuni.

Noi vom ieşi în calea voastrăNe veţi vedea, săraci dar mulţi,Şi veţi simţi durerea noastrăLua-v-ar naiba de corupţi!

Căci duceţi crucea nepăsăriiCa nişte curve cu păcat,Sosi-va ziua răzbunăriiPe un pământ eliberat!

DorinaCodreanu, Chișinău (USEM)

„Spiritualitatea răsăriteană e rezonativă, pe când cea apuseană se axează pe cunoașterea de tip comprehensiv.” Prin exagerarea structurilor comprehensive se creează o laicizare și o desacralizare a credinței, creând iluzia că Dumnezeu poate fi explicat prin cunoaștere rațională analizând un simplu studiu biblic. Pedagogia Logosului este o pedagogie rezonativă formativă și ziditoare. Acesta este sensul faptului că la început a fost Cuvântul. El nu este altceva decât o explozie primordială de natură spirituală și nicidecum cuvântul care ne explică trăsăturile creștinismului. Este singura concluzie la care se poate ajunge astfel încât Cuvântul să ne trimită atât la Dumnezeu Creatorul, cât și la Iisus Hristos care este denumit Logosul Întrupat.

Cuvântul rezonativ nu este altceva decât esența iubirii care se propagă. Astfel, iubirea în răsărit e ceva complet transfigurat și spiritualizat. Dacă fiecare dintre cei care am avut norocul să ne naștem într-o țară ortodoxă am folosi această forță spirituală spre devenirea noastră în Iisus Hristos, atunci întreaga națiune ar deveni înfloritoare. Toate neajunsurile pe care le trăim în chip de cetățeni într-o țară ortodoxă se datorează lipsei de înțelegere a civilizației ortodoxe și refuzului plin de îndărătnicie de a urma calea armoniasă și plină de duh și fericire a adevăratei ortodoxii. Acest adevăr este la fel de valabil pentru toate categoriile, indiferent dacă acestea fac parte din cler sau din rândul mirenilor.

Ca structuri rezonative se prezintă toate structurile repetitive, cum ar fi rugăciunile preformate sau rugăciunea inimii, care se repetă cu scopul deschiderii trăirii creștine. Euharistia reprezintă o structură rezonativă, chiar dacă se repetă rugăciunile și cântările acesteia, în materie de trăire religioasă Euharistia reprezintă pentru credincios de fiecare dată un moment unic și transfigurant. În răsărit viața este mai vie, mai trepidantă, cultura are un gust mai intens și existența cotidiană are un farmec aparte, datorită căruia putem să-L găsim mai ușor pe Dumnezeu.

Referindu-ne la teologia abuzului caracteristică mediului protestant, trebuie să precizăm faptul că indulgențele care abuzau iertarea divină au dus la formarea doctrinei lutherane, în care doar credința este mântuitoare, nu și faptele bune care sunt văzute ca o împăunare deșartă a omului. Față de această concepție, ortodoxia abordează echilibrat credința și faptele bune, considerându-le pe ambele ca fiind indispensabile. Epistola Sfântului Apostol Pavel este foarte sugestivă cu privire la importanța faptelor bune pentru mântuirea noastră.

Tot în cadrul teologiei abuzului se înscrie și concepția potrivit căreia sfinții sunt doar niște simpli credincioși care nu trebuie cinstiți în mod deosebit. În acest caz protestantismul încearcă să evite cultul personalității sfinților și orice tendință de idolatrie. Ortodoxia creează adevărate exemple vii din viețile sfinților, sfinți care sunt modele de urmat. Aceste vieți sunt văzute ca ortodoxie trăită. Dacă în ortodoxie eroii pe care îi admiră și venerează credincioșii sunt sfinții din calendarul creștin, în protestantism erou este cel care aduce în cultul creștin respectiv cât mai mulți aderenți.

În concluzie, deși ortodoxia este frumoasă și nobilă, neurmând excesivele precauții legate de natura umană pe care protestantismul le ridică, credincioșii ortodocși sunt datori în fața lui Dumnezeu și a oamenilor să nu comită un abuz prin comportamentul cotidian al acestora, de natură a jigni încrederea pe care cultul nostru creștin o are față de om, justificând astfel atitudinea profund defensivă a teologiei de sorginte protestantă.

Cu adâncă recunoștință să ne închinăm lui Iisus Hristos Mântuitorul nostru, iar atunci când intrăm în Bisericile noastre frumos pictate să privim înspre cer și să ne umplem, împreună cu toți frații noștri ortodocși și nu numai, de Harul Sfânt văzut ca un transcendent care coboară în sufletele noastre, un profund miracol ce ne transformă pe și din interior.10.01.2017. Cluj-Napoca

Doctorand în Teologie Ortodoxă Feurdean Cristian Octavian



Cărturarii luminiiÎntoarce-te

Când seceta usucă și ploaia nu mai cade,Când în fântână apa e tulbure și scade,Când simți că n-ai putere și visele îți mor,Întoarce-te acasă și du-te la Izvor!

Când pasul nu ți-e sigur și-ți fug de sub picioareCărările ce-odată păreau așa ușoare,Când nu mai vezi lumină, e totu-ntunecat,Întoarce-te-în Lumina din care ai plecat!

Când vorba nu se leagă și doar venin îți ieseDin gura ce odată spunea cuvinte-alese,Când gândurile rele lovesc în tine greuÎntoarce-te din cale și mergi spre Dumnezeu!

Când nu mai ai iubire de dat aproapeluiȘi plin de răutate privești la viața lui,Când mâinile la fapte urâte sunt dedate,Întoarce-te la Sursa trăirilor curate!

Când nu ai mângâiere și simți ca ești uitatCând lacrimile tale demult nu s-au uscat,Când crezi că se sfârșește și bine nu mai vineIar viața ta-i o mare adâncă de suspine,

Când teama te cuprinde și pace nu găsești,Când e prea grea povara trăirilor lumești,Când totul se dărâmă și toate merg în jos,Întoarce-te! Te-așteaptă, cu drag, Iisus Hristos!

AmarieiEmilia,Brâncovenești, Mureș

Când mi-e teamă să scriu

citește în ochii mei cumtrec anotimpurile șicuvintele se îngroapă-n toamnă, chiar dacă-mi spui că poeții sunt profețiși purtăm cu noi vina de a ne fi născutdeparte de maluri.

deși mă vezi adeseafără umbră,eu trăiescîn sâmburele de credințăși nu e verssă nu-mi aplece fruntea.

când mi-e teamă să scriu, din altar țâșneșteiubireași merg cu Tine dincolo de Iordan.

Mihaela Roxana Boboc, Buzău

Credinţa creştină„Orizonturile BUCURIEI” - o revistă ivită în Postul Nașterii Domnului

nostru Iisus Hristos ca un firicel de Lumină desprins din Stâlpul de Lumină al Stelei ce ne anunță Taina Sfintei Nașteri în peștera Bethleemului... „Orizonturile BUCURIEI”- o revistă care ne îndeamnă să uităm tot ce este rău, ce este murdar și să ne tratăm cu iubire aproapele. Aceste lucruri încearcă să ne aducă în dar „Orizonturile BUCURIEI”, un mijloc prin care „magii Buzăului” ne picură în inimi Nădejde, Credință și Dragoste pentru a primi în sufletele noastre întinate iertarea venită din partea Fiului, al Tatălui și Sfântului Duh... Amin.

„Taina omului și destinul său se situează în perspectiva Dragostei Trinitare” Oliver CLEMENT Dincolo de declinul lumii antice păgâne lumea creștină a adus cu sine re-culturalizarea sau mai bine spus transformarea antichității. Acest proces de redefinire a anticului a adus cu sine o nouă problematică și o nouă raportare a individului la problemele esențiale ale vieții: ca naștere, viețuire, moarte și în cele din urmă înviere. Dacă Vechiul Testament profesa o cultură teocratică și monotesită, Noul Testament aduce cu sine, începând de la Evanghelia lui Matei și până la Apocalispsă o nouă dimensiune a individului în creștinism. Este vorba de civilizația creștină, de nivelul de dezvoltare materială și duhovnicească a creștinului în societatea în care se încadra el. Cultura creștină formată din transformarea celei greco-romane a dat naștere la civilizația creștină. Ar fi interesantă o diagnoză dacă această cultură mai este realmente existentă astăzi. Căderea omului a fost restabilită la nivel obiectiv de învierea Domnului. Această înviere este trăită la nivel eccelsial de fiecare om în viața creștină de zi cu zi. Această viață este încorporată și exprimată mistagogic cel mai bine prin intermediul slujirii liturghiei. Astfel cultura creștină nu a evitat contactul cu restul culturilor ci mai mult le-a schimbat sensul, le-a conferit o nouă dimenisune și un nou aspect, cel al pocăinței. S-a născut o nouă cultură din pocăință și din părere de rău pentru faptele rele comise în această viață. Cultura promovată de Ortodoxie nu era o cultură centrată pe un aspect juridic sau penal ci pe nivelul și șansa de pocăință pe care o are penitentul în fața lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este iubire, El voiește ca toți să aibă șansa mântuirii și a vieții veșnice fericite de dincolo de mormânt. Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Isus Hristos, pe care-l recunosc și-l cinstesc drept Fiul lui Dumnezeu și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma „Fiul lui Dumnezeu” trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu, constituit în trei ipostaze distincte în relație, dar egale în natură, ființă plină de iubire și de grijă părintească – creator al universului și, prin urmare al omului. În acest sens Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute” Creștinismul propo-văduit de Iisus Hristos s-a prezentat încă de la început ca o religie a păcii, dezaprobând și condamnând folosirea armelor. În Evanghelia după Matei, Iisus le spune celor care îl ascultau: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema.” (Matei 5:9) Tot Iisus a contrazis unul din preceptele importante ale Vechiului Testament: „Ați auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vă spun vouă: Nu vă


Cărturarii luminii Orizonturile BUCURIEi

împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.” (Matei 5:38-39). În acest fel vechea lege a talionului este înlocuită pe un plan superior, de către legea dragostei pentru aproapele, implicând nonviolența cea mai desăvârșită Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, această religie este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere al răspândirii și numărului aderenților. Religia creștină este una din cele mai răspândite religii, fiind prezentă îndeosebi în țările Europei, Americii de Nord și Americii Latine, în Australia și Noua Zeelandă, în câteva state din Africa și Asia. Izvorul principal ai ideologiei creștine a fost iudaismul.

Credința creștină, că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului, marcând cu crize și confruntări istoria acestei religii până astăzi. Cu toate acestea majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea lor față de esența creștinismului primordial, în ciuda formei schimbate. Reprezintă interes din punctul nostru de vedere influențele specifice ale valorilor culturii și civilizației creștine asupra dezvoltării regulilor de ducere a luptei, și a codificării acestora în diferitele documente juridice specifice epocilor în care au fost elaborate. Credința și iubirea sunt inevitabil legate și nu pot fi separate. Atunci când avem această credință iubim și suntem iubiți de către Dumnezeu. De fapt Dumnezeu ne iubește întotdeauna, problema este că puțini sunt conștienți de aceasta. Dragostea despre care vorbește Biblia este una specială, una adâncă, care durează, o dragoste reală, o dragoste care întrece orice pricepere și înțelegere. Nu aceasta căutăm? Dragoste, bucurie, pace! Când suntem sătui de toate dezamăgirile, de eșecurile în atingerea planurilor, de inabilitatea de a iubi și de a fi iubit, putem găsi satisfacție totală în iubirea ce ne-o poartă Dumnezeu, căci El face ca viața să merite să fie traită! Cunoscându-L pe El, poți pune capul pe pernă în fiecare noapte fiind sigur că nu ai trăit degeaba iar dacă ar fi să nu te mai trezești dimineața, știi că El va fi alături de tine, întotdeauna și oriunde!!! Aceasta este pacea! Aceasta este bucuria, toate datorită faptului că Dumnezeu ne iubește, căci suntem

valoroși în ochii Lui. Aceasta poate face credința! Asigură-te că-L cunoști, ca El să-ți dea iubirea supremă - acest dar minunat al credinței! Credința este un dar pe care îl primim de la Dumnezeu, pe care însă îl păstrăm în “vase de pământ” – natura umană slăbită de pe urma păcatului – asemănătoare cu lămpile celor cinci fecioare înțelepte. Acest fapt implică o mare atenție, pentru ca uleiul cu care lămpile trebuie alimentate să nu se termine. Cu alte cuvinte, adevăratul creștin nu trebuie să abandoneze participarea la Sfânta Liturghie, la Sfintele Taine sau facerea de bine, manifestată prin caritatea frățească. Credința nu vine dinlăuntrul omului, ci este din harul Dumnezeu, tocmai ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea, capodopera Lui, creați pentru faptele bune rânduite mai dinainte pentru noi, ca să umblăm în ele. Să nu uităm niciodată că noi avem o poruncă să ne iubim unii pe alții. Avem poruncă să fim milostivi unii față de alții. Avem poruncă să iertăm. Avem poruncă să nu urâm pe nimeni. Toate acestea țin de învățătura lui Dumnezeu, de starea noastră de creștini. Fiecare dintre noi trebuie să fim un mântuitor al celor dimprejurul nostru. Fiecare dintre noi trebuie să ducem în jurul nostru bucurie. Fiecare dintre noi trebuie să aducem fericire în jurul nostru. Să ne silim să facem așa, și atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi și fericirea noastră va fi tot mai mare, pentru că înaintăm în iubire și înaintăm și în fericire iubind pe Dumnezeu și casa lui – Biserica. Rolul Bisericii creștine în crearea fundamentelor civilizației noastre este decisiv și acesta s-a manifestat nu numai în plan spiritual, ci și în construirea practică a vieții, a civilizației europene. Biserica creștină a propagat și răspândit ordinea, regula într-o lume dominată de haos, de dezordine. Principiile și regulile de disciplină interioară le-a extins și impus, treptat, în întreaga societate. Așa după cum afirmă François Guizot, biserica a “atacat” barbaria din toate părțile, dominând-o. A introdus în civilizația europeană deopotrivă principiile ordinii și binelui, devenind cea mai de seamă instanță morală a societății. A oferit și a propus tipuri de conduită, împărțind recompense și pedepse oamenilor. Într-o societate extrem de nesigură, credința religioasă a anulat sau cel puțin a atenuat forța hazardului din lume și din soarta individuală cu consecințe benefice, reconfortante asupra vieții și civilizației. Ideile spirituale purificatorii izvorâte din esența creștinismului au conferit oamenilor un sentiment se securitate interioară creându-le suportul necesar pentru depășirea dificultăților vieții. Biserica, prin funcțiile îndeplinite, devine o putere nu numai spirituală ci și economică și politică a lumii. Deși Biserica s-a format ca o instituție de origine divină (după dogmă, Biserica s-a născut din micul grup al apostolilor, discipoli ai lui Iisus), ea a rămas o comunitate alcătuită din oameni, supusă legilor care acționează în societatea umană, fiind mereu susceptibilă progresului și reculului, având o dublă istorie: cea a dezvoltării interioare și exterioare a omului.

George CĂLINAmbasadorul cultural al României la Convenția ONU pentru

drepturile copiilor


Tineri creştniOrizonturile BUCURIEi

Civilizația creștinăDin punct de vedere modern, să devenim o

civilizație civilizată înseamnă, pe scurt, pentru fiecare individ în parte: să îți respecți valorile, bătrânii, aproapele tău, să conduci și să te conduci după reguli, să nu dai șpagă, dar nici să iei, să fii curat atât în interior, cât și în exterior, să fii demn, respectuos, iar așa te vei trezi într-o altă lume. Din celălalt punct de vedere, moștenirea pe care ne-a lăsat-o Învățătorul este versiunea pentru care s-au scris cărți, se scriu și se vor scrie în continuare, ceea ce este un lucru bun, până când vom întelege.

Dacă ne amintim bine, Iisus a spus că nu a venit ca să schimbe legile, ci să le îndrepte, să ne ajute în a le înțelege mult mai bine, doar explicându-ne prin cuvinte mult mai simple.

Termenul civilizație putem spune că are sinonim în creștinism, altruism, umanitate etc. Așa ceva ar părea ideal și frumos în același timp, dar, din păcate, nu se întâmplă asta. Ne chinuim de aproximativ 2000 de ani, de când a venit Iisus Hristos. Poate că nu este nevoie să știm la perfecție Biblia sau alte cărți de căpătâi, doar două legi trebuie aplicate în viața fiecăruia dintre noi, și anume: din Vechiul Testament, DECALOGUL, iar din Noul Testament fraza pe care ne-a lăsat-o ca literă de lege Învățătorul: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.

Din păcate, nu le respectăm sau doar le mimăm. Există în folclorul românesc o vorbă: „Să moară și capra vecinului”. Acum, în vremurile de azi, este aceeași, suferind doar câteva ajustări de secol XXI: „ Să moară vecinul, ca să-i iau capra”...

Aplicând aceste două legi, foarte simple, vom tinde spre următoarea etapă a dezvoltării noastre, și anume comuniunea sub formă de stup. Încă o dată natura vine în ajutorul nostru, aducându-ne aminte că nu trebuie să reinventăm roata, că toate răspunsurile sunt oferite de EA, și anume prin lumea insectelor. Astăzi se cheltuiesc sume importante pentru înțelegerea modului de comuniune al coloniilor de termite, furnici etc. Strămoșii noștri, prin înșiși conducătorii lor, erau nevoiți să studieze albinele, pentru că, înțelegându-le, ei învățau cum să conducă mult mai bine masele, în ordine, bună voință, bună înțelegere și respect. Așa și Iisus, încearcă să ne explice prin cuvinte simple ceea ce natura încearcă să ne transmită prin exemple de mii de ani, de la Facere, iar noi nu avem ce să facem mai mult decât să aplicam niște algoritmi simpli. Acești algoritmi de bază sunt cele două legi.

Nu trebuie doar să muncim ca să le înțelegem, ci să ne facem și datoria, adică să le și aplicăm. Astăzi se creează doar false necesități, se investesc sume colosale în studierea comportamentelor umane. Pentru că altfel se comportă societatea română față de cea franceză, americană etc. Acestea se realizează etapizat pe categorii de vârstă, sex etc. La fel, cu scopul de a „conduce” cât mai bine masele.

Mergem cu neînțelegerea noastră atât de departe,

încât stai și te întrebi dacă Iisus ar aprecia așa ceva. Ce om este acela care nu pune o cărămidă pentru o lume mai bună? Avem nevoie să ne dezvoltăm propriul sine, propriul regat al conștiinței, pentru că atunci când vei sta în fața lui Dumnezeu, nu vei mai avea luxul de a spune că nu ai putut să faci ceea ce trebuie, iar scuzele nu vor acoperi rușinea. Pentru a săvârși binele, trebuie să acționezi, dar nu te aștepta ca El să te laude, punând în dreptul numelui tău, pe carnet, o bilă albă, ca la școală. Propovăduirea binelui (creștinismului) este o datorie ce trebuie realizată; chiar dacă este înfăptuită, tot nu este pentru noi o monedă de schimb la judecată.

De ce sunt necesare acestea? Oricum suntem datori în viață cu o moarte, iar aceasta bate la ușa săracului la fel ca la ușa bogatului. Contează cu ce realizări pleci, și de ce să nu realizezi binele? Desigur că rămâne la latitudinea fiecăruia să separe „grâul de neghină”. De exemplu: tot ce este bine tinde cumva să se concentreze, iar ce este rău tinde să se împrăștie. De aceea o minte mai concentrată, calmă, este mult mai receptivă și rapidă în realizarea de conexiuni, fața de una care este mânioasă, nervoasă, ce nu face altceva decât să se lamenteze sau, mai rău, să ajungă la răzbunare.

Toate acestea contribuie la realizarea unei societăți umane bazate pe altruism, având rădăcini în suflarea ce ne-a fost dată spre dezvoltare de însuși TATĂL. Pot fi luate ca început spre descoperirea binelui din noi.

Pentru a ajunge să ne numim o societate creștină, suntem nevoiți să ne schimbăm fiecare în parte, de la mic la mare, să ne vedem de „pătrățica” noastră, fără să ne intereseze de ce iarba vecinului este mai verde, în ciuda faptului că fac ceea ce face și el. Mulți ”proroci moderni” bat monedă pe acest lucru, cu toate că tiparele sunt aplicate de natură, iar Iisus Hristos ne și explică cum trebuie să procedăm. Așadar, nimic nou sub soare...

Stud. Flavius Tuzu, București

Îmi cânt

Îmi cânt suferința și dorul mi-l plâng, Îmi chem depărtarea și ziua mi-o duc La extreme de vise când toate se frâng, Îmi scriu poezia să nu mă usuc.De cuvinte risipă nu vreau ca să fac,Cu tainele vremii război acum duc, Când dorul mi-l știu demult cardiac Îi fac inimii din ele, să doarmă, fultuc.Să-mi doarmă și norul, treze să fie Pădurile-n rânduri, sub foșnet de lunăÎmbrăcată de versuri cu fustă și ie, Să nu m-ațipească îi dau și arvună.

Liliana Liciu, București


Tineri creştni Orizonturile BUCURIEi

Buzăul doritÎn vremurile de demult, acolo unde culmile

podișurilor au îmbrățișat nemărginita Câmpie a Bărăganului, s-a născut un orășel numit Buzău. Era un loc binecuvântat. În zilele toride și sufocante de vară, dealurile îi ofereau răcoare și, tot ele, iarna, țineau viscolul în afara orașului. Apele repezi care veneau de la munte irigau câmpia și întreg ținutul. Aflat sub deviza Omul sfințește locul, micuțul oraș a prosperat și a căpătat importanță în ținuturile învecinate.

În oraș domnea o atmosferă prietenoasă. Toată lumea părea a cunoaște pe toată lumea. În diminețile cenușii nimeni nu era posomorât. Oamenii purtau zâmbete pe chip, căldură în suflet și lumină în priviri. În zilele ploioase, ofereau adăpost, de stropii reci și grăbiți care doreau să hrănească pământul, sub propriile umbrele, celor ce nu le aveau la îndemână. Nu exista nicio zi în care fiecare persoană să nu facă o faptă bună. Fie că era vorba de a ceda locul într-un mijloc de transport unui vârstnic sau de a oferi o mână întinsă celui căzut, oamenii se aflau în slujba faptelor bune, iar acest lucru îi făcea fericiți, dar, mai mult de-atât, se pare că acest lucru îi ferea de necazuri, căci nu se știe ca acest loc să fi cunoscut vreo ceartă sau nenorocire.

Oriunde priveai, totul era desprins din povești. Oamenii munceau cu drag. Copiii își respectau părinții, bătrânii se aflau în grija celor mai tineri și se bucurau de atenția acestora. Chiar și cea mai ursuză persoană se îmbuna la văzul acestei armonii care era molipsitoare. Peisajul era paradisiac, străzile erau curate, parcurile erau pline de verdeață, iar păsările șopteau Bună dimineața odată ce primele raze ale soarelui veneau să dezmierde pământul.

Timpul se scurgea în tihnă, dar după o vreme, lumea începuse să vorbească despre un băiețel care trăia la ei în oraș. Nimeni nu știa cine era acesta sau de unde venea. Nu avea mai mult de zece anișori. Ori de câte ori venea vreun copil să îl cheme la joacă, acesta îl alunga spunând că are treburi mai importate decât să își piardă vremea la joacă. Refuza să își împartă puținii bănuți cu cei care se aflau la necaz. Astfel, i se dusese vestea că era zgârcit și răutăcios. Prefera să fie mereu singur, în compania cățelușului său, pe care nu îl lăsa niciodată din brațe. Oriunde mergea, micuțul necuvântător se afla în brațele ocrotitoare ale băiatului. Din când în când, îl puteai vedea aplecându-se spre asfalt și adunând ceva de jos. Nimeni nu înțelegea de ce copilul recurge la acest gest, chiar și atunci când afară ploua și era nevoie de umbrelă. Într-una din zilele mohorâte de toamnă, un trecător îl surprinde pe băiat mergând prin ploaie, cu amicul său în brațe. Îi adăpostește pe cei doi sub umbrela sa. Nu își poate înfrânge curiozitatea, așa că îl întreabă pe prichindel de ce își poartă mereu companionul în brațe. Enervat, nu doar de întrebarea primită, ci și de toate privirile curioase și de insistențele copiilor care îl chemau mereu la joacă, băiatul răbufnește și începe să țipe în plină stradă. O astfel de purtare nu mai fusese întâlnită până atunci și copilul era acum evitat de cei mai mulți.

După o vreme, copilul merge în parc, cum altfel

decât cu prietenul său. Însă acum, cei doi mergeau ca doi tovarăși, unul lângă celălalt. Mare le-a fost mirarea oamenilor să vadă, pentru prima oară, că băiatul nu își mai adăpostește cățelușul în brațe. Toți au început să se întrebe ce se petrecuse. După plimbarea prin parc, cei doi merg la cofetăria unde lucra cel care nu demult îi adăpostise sub umbrela sa și la care băiatul țipase. Îi datora niște scuze și o explicație. De cum îl vede, cofetarul îi oferă un scaun și ceva cald pentru a se încălzi puțin. După ce soarbe puțin din ceașca de ceai, băiatul îi vorbește. Uluit de maturitatea băiatului și de povestea pe care a auzit-o, cofetarul decide să facă publică istorisirea. A doua zi, dis de dimineață, pune afișe în tot orașul – toată lumea era așteptată, în ziua următoare, în centrul orașului pentru o mărturisire de suflet. Noaptea a trecut pe neașteptate și ziua a venit repede. Înarmat cu un reportofon și cu băiatul de mână, cei doi merg la locul de întâlnire. Mare le-a fost mirarea când au văzut mulțimea adunată. Cu glasul plin de bucurie și emoție, băiatul se prezintă și își spune povestea: „Mulți mă știți, dar niciunul nu mă cunoașteți. Am venit de niciunde. Însă, înainte să întâlnesc acest loc minunat, am călătorit mult și am văzut multe lucruri, de care voi nu aveți idee. L-am întâlnit la un colț de stradă pe micul meu amic necuvântător, care mi-a devenit și companion. Era greu chinuit de suferințe care l-au mutilat. Și m-am întristat. Am fost furios pe cei care i-au făcut asta și i-am oferit alinare și iubire. După un timp am ajuns aici. Și mulți nu au înțeles comportarea mea bizară, dar nu m-ați alungat. Mă aplecam să culeg ceva de jos, refuzam să mă joc și aveam mereu în brațe cățelușul. Adunam mărunții pierduți de voi cu speranța ca într-o zi să îi pot reda bucuria și libertatea prietenului meu. Asta s-a întâmplat. Amicul meu e bine, s-a vindecat și trupește și sufletește. Însă eu am păcătuit, m-am purtat necuviincios și am fost rău cu voi. Îmi cer iertare că am țipat, că am fost ursuz. Vreau să vă mulțumesc pentru că aici mi-am vindecat, în aceeași măsură, sufletul.”

Un oraș cu adevărat creștin este acela în care cea mai rea faptă săvârșită este tot una bună, izvorâtă din iubire, care să nu afecteze și să îngrădească drepturile celorlalți și care să aducă bucurie și fericire cuiva. Un oraș creștin este acela în care locuitorii au doar iubire în inimi și suflete deoarece astfel de oameni nu pot fi răi.

Alexandra Țicleanu, Buzău

Învierea Domnului, pictorbisericesc iconar - Mihaela Bibi


Tineri creştniOrizonturile BUCURIEi

Forța reunirii românilor, văzută de o creștină cu dreaptă credință

UNIREA… Suntem, noi, pregătiți pentru ea? Dacă suntem, înseamnă că o și vedem. Cine ne împiedică în a trăi Unirea românilor? Fie a Basarabiei cu România-Mamă, fie a românilor de pretutindeni. Personal, simt cu toată ființa că ne-am REUNIT. Și le mărturisesc tuturor, adevărata trăire frățească, adevărata iubire dintre sufletele noastre, ale celor de dincoace de Prut, mai unite ca niciodată, cu sufletele celor de dincolo de Prut. Am ajuns să trăiesc și mai profund, UNIREA, afirmând, recent, la Buzău, orașul meu de basm, că în noua mea familie, mă simt deja mai acasă decât acasă. Și dacă totul este bine și frumos, de ce aș scrie acum, după miez de noapte, despre UNIREA întru DREAPTA CREDINȚĂ, dragă lume? Oare pentru a-mi exprima mila pentru vânzătorii de neam și de Țară, care se opun REUNIRII? Aș propune să înțelegem că este doar problema lor, nivelul lor, alegerea lor de a trăi în infernul vieții inconștiente. Bine, ridicăm ochii la cer, adresându-ne ca ortodocși frumoși ce suntem: „Iartă-i, Doamne, pentru că ei nu știu ce fac!”. Ne mai și rugăm pentru cei care ne lovesc, deoarece fiecare lovitură este, de fapt, un strigăt de ajutor, un strigăt de durere… Îi va fi durând, pe semne, ceva, pe cei care amenință cu răfuiala, pe oamenii de bună credință, care văd rădăcinile sfinte și cred în triumful adevărului istoric: Basarabia e România! Acum, să deschid plăgile care ar fi o barieră în calea REUNIRII. Sunt chiar în sufletele noastre, ale celor care ignoră legile creștine, adică ordinea ca bază a Raiului din suflet, a Raiului pe pământ. Cum să vedem UNIREA fiecăruia dintre noi, cu milioane de români, dacă în însuși interiorul nostrum, admitem dezbinarea? Ați citit correct: dezbinarea. Aici ar fi cauza esențialelor noastre dureri, neîmpliniri. Doar nu ne place când o parte mai mare sau mai mică, dintre politicieni, se bălăcesc într-o viață (dacă poate fi numită viață, oricum, îi privește) plină de minciună, plină de principii malefice, cum ar fi: să gândești una, să spui altceva și să faci cu totul altceva. Dualitatea – nu, ci inexistența. Să începem de la viețile noastre personale? Credem în familie. Pentru că ar exista o inerție generală sau pentru a ne mântui pe pământ? Și atunci cum explicăm nivelul nostru de conștiință în calitate de părinți, copii, soți, etc? Aici ar fi munca noastră de REUNIRE: a sufletului cu mintea, a emoțiilor cu „mușchii” voinței, a viselor cu programările interioare… Și atunci, am ști cât de mult avem a munci întru a ne asigura pacea noastră interioară, armonia pe toate planurile, pentru lumina prestației noastre ca spirite dezrobite de sub jugul nemulțumirilor, scepticismului, reproșurilor reciproce, impunerii condițiilor în „negocierile” ca prim pas spre prietenie, parteneriat, dragoste… Doamne, de ce?, ne întrebăm, noi, când ne coasem sufletele după noi sfărâmări în lupta pentru fericire. Și revenind la jugul deznădejdei, iar aceasta este singurul

păcat neiertat, cum de ne mai permitem acest lux de a ne tăia propriile aripi sau aripile apropiaților, cu verdicte de nereușită? Cum?! Adică glasul inimii să fie înnăbușit? Oare nu este mai mare durerea aici decât eșecul exterior, dragi creștini? Multe ar fi, cred, ispitele care ne dezbină în interior. Multe sunt zidurile în chiar sufletele noastre. Multe ne sunt lacrimile de dezarmonie dintre ceea ce ne-ar aduce pâinea cea pentru ființă și ceea ce ne determină să murim sufletește, să devenim victime ale unor demoni interiori, lamentându-ne pe cei exteriori, care sunt doar manifestarea întunericului cauzat de nedorința noastră de a ne ilumina. Vorbesc la plural, privind în imediar apropiere. Or, văd și exteriorul, potrivit interiorului meu. Podurile de Dor se vor construite inițial în propria viață, dorul fiind mare și pentru divinitatea din noi. Dorul de Duhul nostrum Sfânt, dorul de imunitatea noastră la rele, dorul de primăvara vieții. Toamna și iarna curentă este una inaptă a domina prin exces de zel în a semăna dezbinare. În două luni de iarnă, ne-am REUNIT ca niciodată, găsind curaj de a învinge teama inundațiilor, a înfundării drumului, a pustiului din buzunare. Oameni buni, noi am reușit! Atâtea evenimente culturale mirifice, prin care a fost pusă baza unor platforme de salvare a ortodoxiei, a frăției românilor de pe ambele maluri de Prut și de Nistru! Miracolul REUNIRII, a atins cote colosale în inimile atâtor români, la efervescenta lansare a Revistei „Orizonturile Bucuriei”, la Muzeul Județean din orașul demnității dacice – Buzău. Lupta interioară și exterioară de dragul dreptei credințe ne-a fost binecuvântată prin REUNIREA noastră în jurul noilor evenimente culturale inclusive de nivel național. Un pas – susținerea organului de presă al Asociației pentru Civilizația Ortodoxă (ASCIOR)– a generat înviorarea vieții spiritual a orașului, efectele acoperind strategice urbe chemate a se REUNI prin RENAȘTEREA CONȘTIINȚEI de CREȘTINI, de ROMÂNI, de DACI GETICI: Chișinău și București, două vetre românești… Noi, membrii Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova (USEM), în calitate de organizație independentă, republicană, non profit, cu sediul la Chișinău, precum și tinerele talente, pe care le descoperim cu entuziasm, ne-am pomenit a sparge gheața în a publica pe pagini de reviste și încă ce minunății de reviste! Mai bine de zece autori beneficiari de spațiu în Revista „Orizonturile Bucuriei”, strălucesc diamantine, prin multitudinea de talanți, fiind promovați cu Har, de alesul suflet – poetul Nicolae Mușat, colegul nostru de la USEM, Directorul-fondator al publicației și al ASCIOR. O ediție care ne REUNEȘTE, ne tămăduiește sufletele avide de lumina Limbii Române – baza culturii mondiale, precum afirmă izvoare de o valoare științifică incontestabilă. Această nouă platformă a devenit de asemenea, casa și masa noastră, țâșnind,


Tineri creştni Orizonturile BUCURIEi

prin ea, ca o lavă, dăruirea reciprocă, la nivel divin, astfel încât, acel mai acasă decât acasă, trăit la Buzău, a devenit, la scurt timp, împreună cu sufletele înfrățite aici, un mai acasă deja la București. Să enumerăm câteva dintre evenimentele imediat următoare, cu participarea reprezentanților USEM, grație prieteniei legate cu oamenii de cultură buzoieni, întruniți la respectiva lansare de revistă:conferințe științifice săptămânale, străbătute de exaltarea REUNIRII FRĂȚEȘTI, la Fundația „Orifini Carpatice” lansarea, în cadrul unei asemenea conferințe, a Cenaclului USEM în parteneriat cu Revista „Rădăcinile Iubirii”, „Legământ : Basarabia – Pământ Românesc”, la inițiativa poetului Gheorghe Șerbănescu, vicepreședinte al ASCIOR, membru al Fundației menționate și al USEM;

• Întrunirea anuală a membrilor Fundației „Origini Carpatice” și ai ASCIOR;

• Omagierea Luceafărului poeziei române, Mihai Eminescu, la mormântul poetului, amplasat la Cimitirul Bellu din mun. București; • Sesiunea solemnă „În jurul demnității românești”, organizată de Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, cu prilejul Zilei Culturii Naționale și Zilei poetului național Mihai Eminescu;

• Conferința prilejuită de Zilele Eminescu,organizată de Fundația „Mihai Eminescu” la Biserica din curtea Spitalului Municipal București;REUNIREA Chișinău-Buzău a culminat cu plăsmuirea, la revenirea în Basarabia, a unui colind, prin care elogiez Unirea, originile noastre dodecamilenare și pe frații buzoieni, cunoscuți și îndrăgiți de mine, la întâlnirile din preajma Sfintelor Sărbători ale Nașterii Mântuitorului. În doar câteva ore, Dl Redactor-șef al Revistei „Origini”, Comandorul aviator Aurel Niță, a difuzat și a declat, la conferința Fundatiei „Origini Carpatice”, exaltanta-mi mărturisire versificată:

Colind carpatic

Cu ninsoare pe flori,Se vesteau sărbători –Ale iernii comori,Veseli colindători,Inspirați urători,Harnici semănători...

Un ostaș luminat,Prutul, a înfruntat,După ce a visat,Ca de-un tanc, sfărâmat,Zidul cel blestemat,REUNIND UN REGAT.

În profeticul vis,Pod de Flori s-a deschis,Unde Dorul nestins, Într-o Horă, a prins

Frați cu sufletul nins,De-au cântat pân’ au plâns...

România chemaBasarabia sa,Dulce o mângâia,Fruntea, i-o săruta,Și la Prut, închega, Rana ce sângera.

... A Voit, Dumnezeu,Un Crăciun, la Buzău.Iar de la Chișinău,Colindat-am și eu,Casa fratelui meu,Să-nflorească mereu.

Cor de îngeri cânta,Ruga lor aprindeaSfinte lacrimi de stea,Cu petale, ningea,Gheața iernii, topea,Inimi dragi, împletea...

Suntem Daci luminați,Cu Stindard de Carpați,În legende, cântați,Cu Eroi-Împărați,Prin Origini, chemați,La UNIREA de frați! _ 11 ianuarie 2017 _ 12:00

Prin UNIRE, ne simțim puternici și viceversa: puterea REUNIRII interioare, se va materializa în MAREA UNIRE A ROMÂNIEI MARI!

Președintă-fondatoare

a USEM, vicepreședintă

pentru Diaspora, a

ASCIORDiana

Ciugureanu-Zlatan,Chișinău


Faptele dreptei credinţeOrizonturile BUCURIEi

Primii zori... Prin fereastra larg deschisă, aerul proaspăt al dimineții pătrundea ușor, înviorând plantele care abia îi așteptau răcoarea. Ca și mine, de altfel... Pe stradă domnea liniștea, nici țipenie de om, doar o pisică rătăcită prin grădină, câteva mierle și vrăbiile gureșe care-și reclamau tainul zilnic. Întâia dimineață a anului, luminoasă și senină, ce nu mai păstra nimic din exuberanța nopții de Revelion, nici măcar amintirea jocurilor de artificii ce brăzdaseră multicolor cerul cu doar câteva ore în urmă... Deși mă trezisem cu intenția fermă de a ajunge la timp la biserică, mă urneam greu... Aerul era aproape primăvăratic, razele soarelui luminau blând, iar eu îmi observam gândurile, în timp ce mă îndreptam spre biserica aflată la doar câteva sute de metri distanță: „Ai zis că te scoli devreme, nu? Ei, cum să mă trezesc devreme după Revelion?; Bine, bine, dar mai apoi de ce te mișcai atât de alene? Nici măcar nu-i frig afară, ba e chiar o vreme splendidă, așadar...? Hm... pur și simplu n-am idee «de ce»...”. În jur, aceeași liniște continua să rămână stăpână; câțiva trecători, totuși, ba chiar și vreo două-trei mașini îndrăzniseră să tulbure tăcerea dimineții, semn că foarte curând cartierul se va anima, în sfârșit. Iar eu îmi continuam dialogul interior: „Oare câți oameni vor participa azi la liturghia Sf. Ierarh Vasile cel Mare? Probabil puțini, având în vedere că au petrecut toată noaptea...”. Ajung între timp în curtea bisericii, unde, într-adevăr, doar câțiva dintre obișnuiții locului așteptau milostenia credincioșilor, și constat că nici megafoanele nu erau pornite. Dar, spre plăcuta mea surprindere, biserica era plină! Mai mult, printre cei prezenți erau și destui tineri, și nu mă refer aici la familiile tinere cu copii, care participă în fiecare duminică la slujbă... Aceeași liniște, de fapt aceeași pace continuă să stăpânească întreaga fire de-a lungul zilei, îndemnând la introspecție ori poate visare... De ce oare mi-am imaginat că oamenii, prea obosiți după noaptea de trecere dintre ani, nu vor găsi timp și dispoziție pentru a veni la prima liturghie din an? În ultimii ani, iar acest lucru l-au remarcat probabil mulți dintre noi, bisericile din orașe sunt aproape pline. Mă întreb însă cum ar fi dacă toată lumea – toți cei declarați ortodocși – ar veni, duminică de duminică, la slujbă? Am mai „constata” oare că sunt „prea multe” biserici, așa cum ni se tot sugerează, mai subtil ori mai direct, de unii, alții? Sincer, cred că, dimpotrivă, s-ar dovedi că acestea sunt prea puține, iar statisticile serioase o demonstrează! Legat de același aspect, am mai observat un... fenomen, pe care probabil mulți dintre dvs l-ați sesizat de asemenea: deși bisericile sunt pline, nu doar în orașele mari, ci și în localitățile mici, în sate chiar, s-au produs totuși și unele schimbări, nu tocmai în bine... Mă refer la creșterea laturii de ritualizare, în detrimentul trăirii ortodoxe autentice; dacă numărul credincioșilor care țin posturile a crescut în marile orașe, acesta pare să fi scăzut destul de mult la sat... Desigur, nu-i vorba despre vreo „investigație” aprofundată, ci mai degrabă rodul

unor observații punctuale; nu de puține ori mi-a fost dat să stau de vorbă cu oameni (din diferite sate, zone), care afirmau că nu țin posturile decât arareori, și fac asta nu de ieri, de azi, ci... de când se știu! Nu țin posturile, nu merg în mod regulat la slujbă, nu sunt preocupați de vreo adâncire a celor deja cunoscute. În schimb, sunt prezenți în fiece moment ce ține mai mult de obiceiuri, de rit: participă la marile sărbători – Paști, Crăciun, îndeosebi – la diferitele ocazii cum sunt hramurile, pelerinajele și, desigur, la marile evenimente din viață – botez, nuntă, înmormântare. Departe de mine gândul de a condamna ori judeca pe oricare dintre aceștia (eu însămi fiind departe de a constitui un exemplu), sunt simple constatări care, mie cel puțin, mi-au provocat uimire și... un soi de „trezire” la realitate din idealizarea în care aveam tendința să rămân. Și, dacă în mediul rural, schimbarea aceasta ține de un soi de „dat din umeri” fără vreo explicație anume, printre ortodocșii din orașe lucrurile capătă alte nuanțe: tendințele moderne de raliere la curentele existente (veganism, de exemplu, ori filozofiile Extremului Orient) și atitudinea de punere sub semnul întrebării a modului în care Biserica își îndeplinește „datoria” în momentele agreate de aceștia. „De ce te împărtășește preotul cu aceeași linguriță, este igienic acest lucru, că mie nu mi se pare?”; „De ce nu vrea Biserica să facă slujbă de înmormântare unei persoane care s-a sinucis, ce atitudine discriminantă e asta?”; „Cum să-mi boteze mie copilul după alții/ de ce să-mi boteze fetița după cei doi băieți care sunt programați înainte? Nu sunt de acord, nu e igienic, dacă are vreo boală unul dintre ceilalți... copilul meu vreau să fie botezat primul!”; „De ce nu se fac nunți în posturi?”; „Cum, ȘI copiii care au împlinit 7 ani trebuie să țină post?? Dar ei sunt în creștere, au nevoie de proteine, de carne, lapte, ouă... Hai să fim serioși!”... și multe altele. Aceste interogații, pretenții, nedumeriri sunt sporadice și inofensive, așa e; în schimb, generează poziționări din ce în ce mai apăsate, însoțite de dorința de a impune o „modernizare” a practicilor ortodoxe, ceea ce unii consideră a fi imperativ, ortodoxia fiind încă ancorată – potrivit lor – într-un arhaism vetust, nepotrivit vremurilor actuale... Cum am putea reconcilia astfel de mentalități, cum am putea contribui la creșterea numărului credincioșilor învredniciți, cum am putea ajuta la transformarea laicilor (ortodocși) în mireni?... De fapt, cum ar arăta comunitatea în care trăim, dacă ar fi formată din creștini autentici? Cum ar fi viața noastră? Poate ar semăna cu cele din zorii creștinismului... Sau ar fi aidoma vieții credinciosului Filaret, atât de frumos descrisă de Sadoveanu: „În privința râvnei pentru milostenie a domnului nostru Filaret, zicea el, s-a dus faima până în ținuturile învecinate și nu m-aș mira să fi ajuns la scaunul împărăți-ei. De patruzeci de ani viețuiește cuviosul Filaret în acest ținut și, când și-a început viața cu soția sa, era cel mai lă-udat om pentru bogăția pe care o avea, moștenită de la

continuare în pag. 29 »»

Faptele dreptei credinţe Orizonturile BUCURIEi

25

Medalion 1, prapuri - NASTE MARCEL


26

Medalion 2 pictor iconar de biserici MIHAELA BIBI


27

Medalion 3 pictor iconar de biserici MIHAELA BIBI


28

Medalion 4 pictor IURIE BRAȘOVEANU



părinții săi și primită zestre de la părinții doamnei sale. Pala-tul stă și acum, lângă grădini care unele au rămas în paragină, iar altele nu mai sunt ale sale. În acest palat umblau forfo-ta robii. Mese-le erau îmbiel-șugate și cerce-tate de oaspeți. Cai frumoși stăteau în graj-duri; turme de vite pășteau în imașuri. Toți amnienii se bucurau atunci de fala unui aseme-

nea boier. Pe urmă au început să se bucure de altceva. Căci coborând în el de la Dumnezeu o înțelegere și o bu-curie sfântă, domnul nostru Filaret și-a închinat miloste-niei viața. Râvnind să-și adune comoară în cer, a disprețu-it bunurile de aici, dându-le sărmanilor lumii. Nimene nu s-a întors nemiluit de la pragul lui. S-au înmulțit săracii, năzuind ca oștile spre Amnia, dar el i-a biruit pe toți, dân-du-le tot ce avea. Astfel, în puțini ani, a ajuns într-o stare

plăcută sufletului, văzând cu mulțămire că nu mai are în jurul său decât prea puțin. Mai are un ogor pe care îl lu-crează fiii săi și-l țin pentru hrana lor cea de toate zilele; mai avea o vacă, un cal și-un rob; se veselește când mai poate da totuși ceva de la sine și se mâhnește văzând că cerșetorii lumii nu s-au împuținat.Străinul asculta în tăcere. Ospătarul urma să laude cu viclenie pe concetățeanul său.- Un om din Terapont, zise el, dorind să se împărtășească din milostenie și har, și-a luat toiagul și a venit la poarta domnului Filaret. Neștiind că toate erau istovite acolo, s-a închinat, rugându-se să fie și el dăruit cu o junică, să prindă sămânță de vite bune și să aibă noroc la ele. Dar bătrânul nu mai avea decât vaca și vițelul. A dezlegat vaca și i-a dăruit-o, binecuvântând și urându-i spor. Pe când omul din Terapont se ducea pe poartă, vesel de câștigul lui, a ieșit din ghikeneu doamna Teosva, soția lui kirie Filaret, și, băgând de samă lipsa și auzind vițelul chemându-și din staul maica, a înălțat brațele cu supărare și a îndrăznit a mustra pe domnul său că a lăsat pe copiii cei mici fără lapte. Asta era hrana lor. Și a lăsat vițelul fără mamă, ca să tânjească și să piară. Chiamă îndărăt pe acel om! – a cerut ea. Iar kirie Filaret a chemat pe omul din Terapont, arătându-i că a rău s-a făcut despărțindu-se vițelul de maica sa, și a dăruit și vițelul, binecuvântându-i din nou turmele ce avea să dobândească din sămânța acelui dar.- Asta e o faptă mai mare decât îș pot închipui oamenii de rând, zise Breb...” (Creanga de aur – Mihail Sadoveanu)

Carmen Babia, București

Bătălia de pe Câmpul Pâinii – victorie importantă a creştinătăţii împotriva expansiunii otomane

(continuare din nr.1 nov-dec 2016)

Conform cronicii ,,Chronicum Dubnicense”, intrarea turcilor în Ardeal s-a produs cu patru zile înainte de Sf. Gallus(16 octombrie), 12 octombrie 1479. Modul de operare a oștilor turcești consta în acțiuni de jaf, concomitent cu organizarea unor grupuri care să acționeze pe un teritoriu cât mai extins. Acțiunile de jaf au fost întreprinse sub conducerea celor trei căpetenii: Isa-bei, Ali-bei și Mihaloglu Iskender, care au avut ca arie de distrugeri zona Sebeș-Orăștie. Circa 200 de localități au fost nimicite, amploarea distrugerilor întrecând pe cele produse în 1420, așezările săsești având cel mai mult de suferit. Zona Sebeșului a fost distrusă în mare parte, însuși voievodul Bathory aflându-se la fața locului a ordonat populației să se refugieze în munți, iar pasurile montane să fie închise. În următoarele zile turcii, aflându-se în zona Orăștiei, care plănuiau o retragere în Țara Românească, se pare că au stabilit ca ea să se producă pe același traseu pe

care au venit. În fața acestor evenimente, despre a căror iminentă desfășurare regele Matia de Hunedoara fusese înștiințat încă din prima jumătate a lunii august, voievodul Transilvaniei, Ștefan Bathory, își concentrează trupele în

pictor bisericesc iconar - Mihaela Bibi

»» continuare din pag. 24



cetatea de la Alba Iulia, de unde are sprijinul comitelui de Timiș, Paul Kinizsi. În timp ce turcii înaintaseră mult spre Orăștie, aceștia au fost urmăriți de Bathory până în zona Șibotului, unde își ridică tabăra, pe marginea deluroasă ce împrejmuiește Câmpul Pâinii, numită astăzi Tăbărâște. Oștile turcești, aflate în retragere spre Țara Românească, aflând de intențiile ardelenilor se opresc la Șibot și se pregătesc de confruntarea cu armata voievodului Transilvaniei. Lupta a pus față în față, pe de o parte, armata lui Bathory și aliații săi creștini, iar pe de altă parte oștile turcești, împreună cu cele ridicate de domnul Țării Românești, ce pătrunseseră în Transilvania într-o expediție de jaf devastatoare. Confruntarea a reprezentat actul final al acestei expediții, care se pare că a fost planificată inițial să aibă loc la Sibiu. Armata creștină, aflată sub comanda voievodului Ștefan Bathory, avea în componență trupele secuilor, comandate de Anton Kendy, alături de judele și primarul

Sibiului, Georg Hecht, comandantul trupelor săsești, o parte a nobilimii transilvănene, trupe sârbești comandante de sârbul Demeter Jaksic și de celebrul Vuk Brankovic. O prezență aparte o reprezenta în această alianță și oastea lui Laiotă Basarab, fost domn al Țării Românești, refugiat în Transilvania, cu soldații săi în armură.

Mare parte din izvoarele istorice dau certă prezența comitelui Paul Kinizsi pe câmpurile de luptă încă înainte de începerea confruntărilor. Voievodul Bathory avea strictă nevoie de armatele comitelui de Timiș, numit în această funcție în anul 1478, de către regele Matia de Hunedoara. Concomitent a fost numit de către rege și comandant suprem al armatei regale. Noile măsuri strategice luate de rege au condus la fragmentarea în două a armatei regale, partea sudică fiindu-i încredințată lui Paul Kinizsi pentru a putea riposta mai eficient împotriva atacurilor otomane. În data de 11 iulie 1479 comitele primește ordin din partea regelui maghiar să strângă armată potrivit potențialului de luptă turcesc. Se atașează în același timp și mercenarii curții regale, precum și cei 900 de husari conduși de sârbul Demeter Jaksic. În armata otomană, elita militară, de cavalerie ușoară, era formată din frații Mihaloglu, Ali-bei și Iskender-bei. Coordonarea directă a raidului din Transilvania a fost atribuită de sultanul Mohamed al II-lea lui Isa-bei, considerat de regele Ungariei omul numărui doi la curtea împăratului. Acest lucru demonstra importanța pe care o acorda sultanul acestei invazii, mai ales că acesta a ordonat trecerea peste Carpați și a tunurilor de război, fiind pregătiți pentru orice fel de luptă.

Armatei otomane i s-a alăturat oastea domnitorului Țării Românești, Basarab al IV-lea cel Tânăr, cu 2000 de oșteni, al cărui interes major era acela de a-i elimina pe

Laiotă Basarab și Udriște, cei doi pretendenți la tronul său, refugiați în Transilvania, și de a-și recupera Țara Făgărașului, trecută sub autoritatea coroanei ungare. Pregătirea luptei de către alianța creștină s-a derulat sub semnul unei bune organizări strategice și tactice, fiind bine evaluate avantajele oferite de configurația terenului, cât și adeziunea

tuturor păturilor sociale, a etniilor din Transilvania, la cauza comună antiotomană. Efectivele militare angajate în lupte sunt evaluate de istoriografia recentă la maximum 40000 de luptători în armata turcă și între 20000-25000 de partea oștilor creștine. Componenți ai armatei turce: infanterist, akingiu, spahiu.

Alegerea locului bătăliei, din punct de vedere strategic, a fost una foarte bună, motivele fiind multiple. În primul

rând, în zona hotarului estic al localității Șibot culoarul Mureșului se îngustează brusc, imediat ce se trece pe malul drept al Cugirului. În al doilea rând, dispunerea trupelor având spatele asigurat de apele Mureșului și Cugirului impuneau adversarului un câmp limitat de manevră. Alegerea locului de dispunere a oastei creștine a ținut cont și de caracteristicile naturale ale terenului de pe cele două maluri ale Cugirului. Pentru localizarea reală a locului de desfășurare a bătăliei trebuie luată în considerare toponomia actuală, care indică două zone ce păstrează amintirea existenței în trecut a unor suprafețe mlăștinoase. Una se numește Lacuri, aflată la hotarul dintre Șibot și Vinerea, traversată de Calea Lacurilor. Cealaltă se numește La Baltă și În Baltă, situate pe tereasa II și III a râului Mureș, aflate în vatra actuală a satului Șibot. De asemenea, cronicile descriu partea de nord a câmpului ca fiind acoperită de păduri, la adăpostul cărora Ștefan Bathory și Paul Kinizsi și-au organizat atacul împotriva turcilor. Nu există un consens între istorici privin modul de dispunere a celor două armate. Totuși, în baza informațiilor date de izvoare istorice diferite se pot defini fronturile de luptă. Prima linie a frontului creștin era dispusă între locul numit Lacuri și malul Mureșului. Aici vom găsi la flancul stâng trupele comandate de Paul Kinizsi, în număr de 10000 luptători, la flancul drept trupele săsești comandate de Georg Hecht, în număr de 5000 luptători, din care 700 constituiau cavaleria ușoară. Tot în flancul drept erau dispuse și cavaleria ușoară comandată de sârbul Demeter Jaksic.

Cavaleria grea din armata regelui Matia de Hunedoara



În zona centrală, puțin mai retras, se găsea dispus

corpul de luptători format din 7000-8000 de călăreți în cămăși de zale. Linia a doua a frontului creștin avea la flancul drept trupe ale sașilor și un grup de 2000 de români, iar flancul stâng era ocupat de trupe ungurești. Dispozitivul de luptă al turcilor era cu flancul stâng pe malurile Mureșului, iar flancul drept se întindea până la dealurile dintre Orăștie și Vinerea. Partea cen-trală a frontului turc era ocupată de trupele domni-torului Țepeluș, iar flancurile erau ocu-pate de pedestrime și cavalerie ușoară turce, comandate de Ali-bei, Isa-bei și Bali-bei. Dispunerea în teren a celor două armate combatante s-a petrecut în primele trei ore ale zilei de 13 octombrie 1479. Distanța între ele fiind estimată la 1500 m. Potrivit cronicarului turc Semseddin, lui Paul Kinizsi i-a revenit să lupte împotriva lui Ali-bei, Bathory urma să se confrunte cu experimentatul Ia-bei, iar pentru Laiotă Basarab s-a decis confruntarea cu Malkocioglu Bali-bei. În acest timp, de partea forțelor creștine a fost oficiată slujba religioasă, urmată de o cuvântare a voievodului Transilvaniei, pentru întărirea moralului supușilor săi. De partea turcă, se auzeau strigătele de îmbărbătare ale dervișilor, pe fondul cunoscutei fanfare otomane, meterhaneaua. Începerea luptelor este relatată de documentele vremii în două variante. Prima variantă descrie gestul unui soldat turc călare, care ieșind din rândurile trupelor turcești merge în fața lui Paul Kinizsi și scuipă sfidător în fața sa, gestul repetându-se și în fața lui Bathory și a despotului sârb Jaksic. Ajuns în fața sașilor, același gest a fost răsplătit de un luptător care, neîndurând umilința, l-ar

fi urmărit și i-ar fi tăiat capul, pe care l-a ridicat în sabie. Acesta fiind semnalul începerii luptelor înverșunate între cele două tabere. Conform versiunii a doua, atacul ar fi fost declanșat de trupele săsești din armata creștină, fiind profund motivate pentru distrugerile provocate lor la Sebeș și Orăștie. După prima serie de succese, turcii contraatacă și sașii bat în retragere. În ajutorul sașilor intervin în primă fază trupele de români, stabilizând pentru moment frontul. Oastea turcescă atacă susținut și determină ca flancul stâng formată din luptători sași să bată în retragere. Intervine în luptă cavaleria grea condusă de însuși Bathory. Din acest moment luptele cele mai violente se vor desfășura pe centrul liniilor de atac. Intervenția voievodului a avut ca efect scoaterea din luptă a trupelor muntene comandate de Țepeluș și înaintarea trupelor creștine până în linia a doua a turcilor. Rezistența opusă de trupele turcești comandate de iscusitul Isa-bei va da naștere unei încleștări corp la corp, moment în care Bathory rămâne fără calul său și cade la pământ. Confruntarea a devenit dramatică și extrem de sângeroasă. În aceste clipe critice, oastea transilvăneană intră în panică, iar nobilimea cere voievodului o retragere în cetatea Sebeșului. Voievodul Bathory, deși rănit, încurajează oastea creștină intrînd în luptă cu ajutorul unui soldat numit Antal. Astfel trupele creștine reușesc să învingă contingentul condus de Ali-bei, fapt ce va determina o repliere a tuturor forțelor turcești pentru anihilarea atacului transilvănenilor. Se aruncă în luptă și ultimele rezerve ale turcilor conduși de Bali-bei pe flancul drept de atac al lor, situație care are ca rezultat o modificare categorică a raportului de forțe în favoarea acestora. Se contura astfel o victorie în luptă a turcilor. În acest moment decisiv al confruntării au loc două episoade: intrarea în luptă a lui Paul Kinizsi cu trupele sale și rănirea lui Isa-bei. Acesta a fost ucis de săbiile și sulițele trupelor creștine. Dispărând din luptă cel mai important comandant, turcii au început să se împrăștie, astfel că pe zona centrală a frontului au început lupte de hărțuire și urmărire. Dar lupta urma să se decidă pe flancul sudic, acolo unde acționa Malkocioglu Bali-bei asupra fostului domn muntean, Laiotă Basarab. Acesta din urmă s-a recunoscut învis și a bătut în retragere. Acum trebuia să atace Ali-bei cu akingii săi, însă aflându-se în fața puternicei grupări conduse de Paul Kinizsi, Ali-bei se va retrage printr-un gest de lașitate, fiind

Paul Kinizsi în luptă pe Câmpul Pâinii

Armatei otomane i s-a alăturat oastea domnitorului Țării Românești, Basarab al IV-lea cel Tânăr, cu 2000 de oșteni, al cărui interes major era acela de a-i elimina pe

Laiotă Basarab și Udriște, cei doi pretendenți la tronul său, refugiați în Transilvania, și de a-și recupera Țara Făgărașului, trecută sub autoritatea coroanei ungare. Pregătirea luptei de către alianța creștină s-a derulat sub semnul unei bune organizări strategice și tactice, fiind bine evaluate avantajele oferite de configurația terenului, cât și adeziunea

tuturor păturilor sociale, a etniilor din Transilvania, la cauza comună antiotomană. Efectivele militare angajate în lupte sunt evaluate de istoriografia recentă la maximum 40000 de luptători în armata turcă și între 20000-25000 de partea oștilor creștine. Componenți ai armatei turce: infanterist, akingiu, spahiu.

Alegerea locului bătăliei, din punct de vedere strategic, a fost una foarte bună, motivele fiind multiple. În primul

rând, în zona hotarului estic al localității Șibot culoarul Mureșului se îngustează brusc, imediat ce se trece pe malul drept al Cugirului. În al doilea rând, dispunerea trupelor având spatele asigurat de apele Mureșului și Cugirului impuneau adversarului un câmp limitat de manevră. Alegerea locului de dispunere a oastei creștine a ținut cont și de caracteristicile naturale ale terenului de pe cele două maluri ale Cugirului. Pentru localizarea reală a locului de desfășurare a bătăliei trebuie luată în considerare toponomia actuală, care indică două zone ce păstrează amintirea existenței în trecut a unor suprafețe mlăștinoase. Una se numește Lacuri, aflată la hotarul dintre Șibot și Vinerea, traversată de Calea Lacurilor. Cealaltă se numește La Baltă și În Baltă, situate pe tereasa II și III a râului Mureș, aflate în vatra actuală a satului Șibot. De asemenea, cronicile descriu partea de nord a câmpului ca fiind acoperită de păduri, la adăpostul cărora Ștefan Bathory și Paul Kinizsi și-au organizat atacul împotriva turcilor. Nu există un consens între istorici privin modul de dispunere a celor două armate. Totuși, în baza informațiilor date de izvoare istorice diferite se pot defini fronturile de luptă. Prima linie a frontului creștin era dispusă între locul numit Lacuri și malul Mureșului. Aici vom găsi la flancul stâng trupele comandate de Paul Kinizsi, în număr de 10000 luptători, la flancul drept trupele săsești comandate de Georg Hecht, în număr de 5000 luptători, din care 700 constituiau cavaleria ușoară. Tot în flancul drept erau dispuse și cavaleria ușoară comandată de sârbul Demeter Jaksic.

Cavaleria grea din armata regelui Matia de Hunedoara



ajutat de unii localnici să treacă Carpații și să se refugieze în sudul Dunării. Comanda trupelor turcești a fost preluată de către Malkocioglu Bali-bei, încercând o contraofensivă. Dar Paul Kinizsi atacând din lateral obținea noi avantaje, învăluind oastea turcească care rezista cu înverșunare. Rândurile turcilor au fost fragmentate și eliminate rând pe rând, astfel Bali-bei a renunțat la luptă și a luat-o la fugă. Ultimul nucleu de rezistență l-a constituit oastea munteană, care a fost anihilată în totalitate doar la intervenția în forță a cavaleriei grele comandate de Bathory. Abia din acest moment se poate considera victoria sigură a oastei creștine. Documentele istorice ale sașilor relatează că lupta a durat între orele 1 și 5 după-amiază. Înainte de lăsarea serii tabăra turcească a fost prădată de luptătorii creștini, au fost eliberați robii și s-a trecut la urmărirea turcilor până în munți. Fuga turcilor ar fi avut loc pe văile râului Cugir, prin satul Laure (Loman?). Luptătorii munteni fiind măcelăriți pe câmpul de luptă nu au mai fost pe rol de călăuze pentru turci, asfel fiind facilitată anihilarea lor mai ușoară. Totuși, un pâlc de turci au încercat să opună rezistență la hotarul Romosului, în locul numit Făgădău, turcii uciși fiind aruncați într-o vale numită și astăzi Pârâul Turcului. De asemenea, găsim pe Râul Mare al Cugirului un loc numit Moara Turcului, deci dovezi ale trecerii turcilor în retragere, pe aceste locuri. De pe câmpul de luptă a fost recuperat voievodul Transilvaniei, rănit fiind de chiar Paul Kinizsi.

Victoria de pe Câmpul Pâinii a fost sărbătorită direct pe locul de luptelor, ostașii întrecându-se în a improviza versuri prin care să elogieze vitejia unora dintre artizanii reușitei. Sărbătorirea victoriei a durat toată noaptea. Bilanțul pierderilor a fost estimat de contemporani la peste 30000 morți de partea turcă și în jur de 10000 de creștini. Istoria îl va consemna ca principal artizan al victoriei

creștinilor pe comitele Timișoarei, Paul Kinizsi. Pe 14 octombrie 1479, a doua zi după încrâncenata confruntare de pe Câmpul Pâinii, trupele victorioase au intrat în cetatea Alba Iulia, pentru a sărbători succesul. Vestea răsunătoarei victorii, ajunsă între timp, pe 21 octombrie, la regele Matia de Hunedoara, împreună cu steagurile capturate de la turci, va fi transmisă de acesta în scurt timp papei (la 22 octombrie), iar Câmpul Pâinii (Kenyrmezo) va intra definitiv în istoria luptei creștinătății împotriva Imperiului Otoman. A fost cea mai mare victorie a creștinătății, după

răsunătoarea victorie de la Belgrad, din 1456, a lui Iancu de Hunedoara și după succesul remarcabil al lui Ștefan cel Mare din 1475 în bătălia de la Vaslui. Pe câmpul însângerat se vor ri-dica mausoleul lui Matia de Hunedoara și capela lui Ștefan Bathory, monumente despre care se cunosc astăzi foarte puține lucruri. În schimb, în gara din Șibot se află monumentul lui Paul Kinizsi (Chinezul), ridicat acum 100 de ani, care parcă vrea să transmită generațiilor viitoare ecourile aces-tei mari încleștări de forțe ce dominau epo-ca feudală în această zonă. Totodată, acest monument constituie o piedică în calea uitării istoriei populației de pe aceste meleaguri. Câmpul Pâinii se va transforma cu timpul într-un loc de pelerinaj, într-un ținut de legendă care nu doar a născut eroi, ci și i-a întreținut. Trubadurii le-au cântat vitejia în strune, cronicarii le-au eternizat numele pe piedestalul istoriei, oamenii de rând ai locului i-au dat copiilor ca exemplu de luptă, de dârzenie, de neînfricare. Istoriografia română și maghiară i-au recuperat, dar i-au și revendicat, rând pe rând.

Col.(r) dr. ing. AVĂDANEI CONSTANTIN, Alba-Iulia

Vicepreşedinte Filiala Alba ,,GEMINA” a ANCMRR ,,Al.I.Cuza”

3. ...Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? 4. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. 5. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe

mulţi îi vor amăgi. 6. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie

să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. 7. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. 8. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. 9. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. 10. Atunci mulţi se vor

sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. 11. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. 12. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea

multora se va răci. Matei 24 3-12

Monumentul Paul Chinezul (Kinizsi), din gara Şibot



Familia Eminovici şi credinţa(continuare din nr.1 nov-dec 2016)

După cum se observă, Matei văzuse această Psaltire în casa părintească, ținând minte și pagina unde erau consemnate nașterile copiilor lui Gh. Eminovici. Faptul că ea nu se mai găsește astăzi, nu trebuie să ne facă să ignorăm cele scrise în ea, mai ales că aceste cărți de rugăciuni se găseau, în mediul sătesc, la mai toți țăranii, ținând loc și de mijloc de protejare a omului față de diferite primejdii și pentru rugăciune la vreme de nevoie.

De Paști și de Sf. Gheorghe, când își sărbătorea onomastica, invita rudele și prietenii la el acasă și îi trata cu mare plăcere. Doctorul Hyneck, prieten cu Gh. Eminovici, scrie într-o scrisoare către Corneliu Botez, în 24 martie 1909: ,,Era ceremonios, trăia bine sub toate raporturile și obișnuia să-și invite rudele și prietenii la Ipotești, unde-i primea și ospăta bine mai ales la sărbători mari, cum e la Paști ori la Sf. Gheorghe, când își sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul, cât și mama poetului erau religioși, nu lipseau Duminica și în zi de sărbătoare de la biserică și se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. (Omagiu lui Mihail Eminescu - Ed. Socec București,1909)

Zoe Dumitrescu-Bușulenga, referindu-se la obiceiurile lui Gh. Eminovici, spune: ,,Erau petreceri ca pe vremuri, zgomotoase, cu cântece și lăutari, cu of-uri și ah-uri, cu mâncare bună, cu grămezi de pui în frigare, cu miel fript tâlhărește, cu purcei la tavă, după anotimp, cu vin mult și vechi, la prilejuri obișnuite, de Crăciun, de Paști și mai ales de Sf. Gheorghe, patronul gospodarului, când ochii căminarului luceau și limba i se dezlega în snoave plăcute”, (Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Mihai Eminescu, Editura Tineretului, 1963)

Lui Gheorghe Eminovici și soției sale, Raluca, le plăcea muzica, după cum spune M. Eminescu într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle: ,,Regret amarnic că n-am învățat muzica, căci din copilărie mama, care avea glas fermecător, întrecându-se cu tata, care cânta ca un adevărat artist din flaut, descoperise în mine și o ureche remarcabilă de muzician”.

Gh. Eminovici dădea o mare importanță religiei, motiv pentru care numele copiilor săi nu sunt întâmplătoare. Ele sunt puse în relație cu marile sărbători religioase: Nicu - Sf. Nicolae, Iorgu - Sf. Gheorghe, Mihai - Sf. Mihail și Gavriil, Ilie - Sf. Ilie, Maria - Sf. Maria etc.

Din spusele celor care l-au cunoscut, nu se cunoaște ca Gh. Eminovici să fi înjurat, să fi lucrat de sărbători sau să fi făcut rău oamenilor. Deși era iute la mânie, era foarte bun la suflet.

O singură dată a trecut peste canoanele bisericești, atunci când a botezat pe catolicul Ioan Frank, punându-l pe preotul bisericii din Ipotești, Vasile, să-l boteze în cultul creștin-ortodox, ceea ce i-a adus o condamnare de trei luni, cu detenție la mănăstirea de călugări Vorona, unde a stat închis șase săptămâni.

Raluca Eminovici era o femeie foarte evlavioasă, înțeleaptă, harnică și bună la suflet. Tot moș Costache

Crețu spune că Raluca purta la ea o carte mică, tipărită în rusește („Viața și patimile lui Hristos”), pe care o avea de la străbuni și pe care a dorit să-i fie pusă în sicriu la moartea sa: „Era nedespărțită de o carte mică, tipărită în rusește, pe care a rugat să i-o punem în sicriu când va muri, căci o are de la străbuni. Conașul Mihai îmi zicea că din cartea aceea, cucoana îi tălmăcea viața și patimile Domnului și deseori plângea… era o femeie care avea în făptura ei ceva sfânt”. (Octav Minar - Eminescu. Din viața și opera poetului)

Căpitanul Matei Eminovici spune despre mama sa: „Avea pretenții de nobleță față de tata, zicând că Iurăsceștii, străbunii ei, au fost boieri de întâia ordine. Tata n-o contrazicea, decât îi obiecta că, la drept vorbind, mai nobil a fost Donțu decât Iurăsceștii”.

Obârșia răzășească era adânc întipărită în conștiința poetului și, în vara anului 1883, apare un proiect de epitaf pentru Raluca: „ În acest morment odihnesc/ remeșițele repausatei/ Șerbei lui Dumnezeu/ Ralu Iura / fiica Stolnicului/ Vasile Iura/ Boier de neam din Moldova/ din timpul lui/ Alexandru Mușat/ cel bun/ soția lui/ George cavaler de Eminovici/ castelan ereditar/ al regnului Poloniei”.

Raluca Eminovici va cumpăra de la Teodor Murguleț, cu suma de 250 de galbeni, bisericuța ce se învecina cu gospodăria ei, având grijă de întreținerea și reparația bisericii, de salarizarea preotului și a dascălului, cărora trebuia să le asigure și câte o bucată de pământ. A înzestrat biserica cu icoane, sfeșnice, veșminte și cărți bisericești cumpărate de Gh. Eminovici de la Cernăuți sau de la Iași. Intra deseori în biserică și se ruga pentru sănătatea și reușita copiilor săi și pentru spor în familie.

Portretul ei din tinerețe, făcut de Anton Zigri, ne-o înfățișează ca pe o madonă din evul mediu, având în făptura ei ceva sfânt, cu ochii triști care te înduioșau.

Se purta cu mare respect față de soțul său și cu multă bunătate față de copiii săi, în conformitate cu preceptele creștine și cu bunul simț ce caracteriza femeia crescută în credință și supunere față de bărbat.

Atât Gh. Eminovici, cât și Raluca, crescuți în familiile lor în spiritul credinței străbune, erau oameni cu frică de Dumnezeu care știau că, fără ajutorul divin, nu puteau trece peste greutățile vieții, nu reușeau să-și realizeze copiii și nu puteau obține cele necesare traiului și bunăstării familiei lor. Din acest motiv, soții Eminovici respectau cu strictețe sărbătorile, mergeau regulat la biserică și se rugau, făceau praznice și pomeniri, respectau zilele de odihnă și țineau posturile rânduite de biserică. Raluca era prezentă la slujbă împreună cu soțul și copiii săi, pe care i-a educat în spiritul credinței strămoșești, lucru ce se va observa și în creațiile lui Mihai Eminescu, care va scrie frumoase poezii de inspirație religioasă. E de mirare că niciunul dintre fiii lui Gh. Eminovici nu s-a făcut preot, cunoscând religiozitatea familiei și respectul pentru biserică.

Ei au avut împreună 11 copii, doriți de amândoi,



și la nașterea lor Gh. Eminovici făcea mare petrecere, iar dacă era băiat spunea că a căzut în lotul lui, iar dacă era fată spunea că a căzut în lotul soției, având multă încredere în viitorul lor și sperând ca aceștia să nu-l dezamăgească și să-l facă fericit.

Copiii lor se nasc în anumite perioade ale anului: 5 copii se nasc în perioada primăvară-vară (16 aprilie, 5, 7 și ?

mai, 1 iulie); 5 copii se nasc în perioada toamnă-iarnă (2 în noiembrie, 1 în decembrie, 1 în ianuarie, 1 în februarie), în timp ce ultimului născut nu i se cunoaște cu exactitate luna nașterii. Observăm că lunile de naștere sunt grupate în lunile de primăvară și în ultimele luni ale anului, așa cum se observă la familiile de la țară, unde muncile de sezon (de exemplu, lucratul câmpului),

nu permite oamenilor alte preocupări lumești, ci numai grija de a-și lucra bine și la timp ogorul.

Dacă analizăm data de naștere a lui Mihai Eminescu și din punct de vedere al calendarului creștin-ortodox, observăm că data de naștere de 20 decembrie 1849 este mai plauzibilă decât 15 ianuarie 1850. Această afirmație se bazează pe ideea conform căreia pruncul ar fi

fost conceput în postul Paștelui, lucru de neacceptat pentru o familie de creștini, cum era familia lui Gh. Eminovici. Ar fi intrat și în gura lumii, lucru de neconceput pentru niște buni creștini. Se întărește, încă o dată, ipoteza că data de naștere a poetului a fost de 20 decembrie 1849 și nu 15 ianuarie 1850.

Mihai Eminescu era un creștin convins, cu deprinderi și obiceiuri cultivate de mic copil, chiar dacă mai târziu, la maturitate, el nu frecventa biserica. Dar avea o cultură religioasă sănătoasă, aprecia în mod deosebit rolul bisericii ortodoxe în viața poporului român, ceea ce îl face pe Slavici să spună: ,,Eu crescusem în biserică, iar el (Eminescu) cunoștea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învățăturile cuprinse în Evanghelii, ci și pe cele ale lui Platon, Confucius, Zoroastru și Buda și punea religiozitatea, ori și care ar fi ea, mai presus de toate”.

Viața de familie, cu respectarea tradițiilor creștine, l-au influențat puternic pe Mihai Eminescu, care a crescut și a rămas un om cu o puternică credință în Dumnezeu, a prețuit și respectat biserica și credință strămoșească, afirmând că: ,,Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.

BIBLIOGRAFIE:1. Augustin Z.N. Pop - Contribuții documentare la

biografia lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei R.P.R., 19622. Gheorghe Ungureanu - Eminescu în documente de

familie, Editura Minerva, București, 19773. Octav Minar - Eminescu. Aspecte din viața și opera

poetului - Editura Clasic și Modern, București, 19264. Ioan Slavici- Amintiri, București, 1924.

Nicolae Iosub- Botoșani

Eminescu și străvechea noastră dreaptă credință monoteistă creștină


Încă n-am putut stabili când, în 1879, Titu Maiorescu i-a „administrat” lui Eminescu șocul trădării din partea femeii pe care o divinizase, pentru el devenită „sfântă prin iubire”. Dar un set de poeme din cursul acestui an, prin conținut și datare, ne ajută să-i surprindem starea de spirit din apropierea momentului în care a elaborat „Rugăciunea unui dac”. Mai întâi, poemul „Pe aceeaș ulicioară” (1 febr.) redă dezechilibrul sufletesc în care se afla după șocul primit, când, trecând „pe aceeaș ulicioară”, convins – după cele aflate – că sufletul ei, pentru el, este altul, iar ochii la fel; și își reproșa lipsa de experiență „în materie”: că „în farmecul vieții / Nu știam că-i tot aceea / De te razimi de o umbră / Sau de crezi ce-a zis femeea”, care acum nu se mai arată la fereastră, ca de obicei. Știa – după simțirea lui – că pierduse tot, că după ce ea se

dăruise altuia, și încă, „bunului prieten”, poate și altceva, cum adăugase Maiorescu, el nu se mai putea apropia de ființa care l-a batjocorit astfel. Îl vedem ajungând acasă, în camera singurătății lui, într-o stare care îl copleșea. Și, așezându-se la „masa lui de brad”, începea să-i vorbească, precum în poemul: „De câte ori iubito…” (1 sept. 1879):„De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,Oceanul cel de ghiață mi-apare înainte.”

Începuse noaptea. Dar pe bolta alburie încă nu se arăta nicio stea. Luna, care întotdeauna îl fermecase, acum i se părea: „galbenă – o pată”. Iar pe cer, singură, se zărea o pasăre „ostenită”, ce se străduia să-și ajungă din urmă perechea, care însă „’nainte tot s-a dus” cu cârdul de păsări. Ei, în singurătate, nu-i rămânea decât să arunce în urmă, „priviri suferitoare”. Nu-i părea rău păsării ostenite,



singură și tristă, dar nici bine. Pur și simplu, „visându-se-ntr-o clipă cu anii, înapoi”, ca și el, ea, pasărea… moare.

După o pauză, el revine la ce li s-a-ntâmplat și lor doi, precum celor două păsări.

Trecând și noaptea, în singurătate și tristețe, constată starea de fapt în care se afla: „Suntem tot mai departe deodată amândoi,Din ce în ce mai sigur mă-ntunec și înghețCând tu te pierzi în zarea eternei dimineți”…

Într-un astfel de moment, îl vedem pe Eminescu în postura unui dac care, deși lovit crunt, dar netemător de moarte, vine în fața Demiurgului Creator cu ultima speranță și cu sinceritate absolută. Dar nu pentru a i se dărui ceva – putere, viață, să poată rezista – ci dorind să dispună „fără de urmă”, după o cumplită flagelare pe care el însuși i-o propune.

Anticipând, să reținem că în al doilea moment dramatic al existenței sale, la ieșirea din prima internare de la „Caritas”, înțelegând ce i se pusese la cale, „învățase” să… moară, cum ne spune în „Odă (în metru antic)”. Iar între poemele create atunci, pe cel intitulat, în final, „Mai am un singur dor” (3 dec. 1883) *, îl intitulase inițial: „Dorința unui dac”. Iată-l, deci, pe Eminescu, nu oricum, ci scrutând spectrul morții – dar în liniște, fără teamă, în spiritul învățăturii pe care și-o însușise – revine, ca un dac, în fața Demiurgului, cu o nouă Rugăciune sau, știind că se află din nou pe ultimul drum, cu o „Dorință”, pentru a-și obține intrarea „în vecinicul repaus”, în uitare totală.

„Rugăciunea unui dac” (1 sept. 1879) începe cu un elogiu, un alt „Tedeum laudamus” pentru Creatorul unic al lumii pământene:

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,Nici sâmburul luminii de viață dătător,Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,Căci unul erau toate și toate era una,Pe când Pământul, Cerul, Văzduhul, lumea toatăErau din rândul celor ce n-au fost niciodată,Pe-atunci erai tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii Și din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet și lumii fericire, El este-al omenimei izvor de mântuire: Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i, El este moartea morții și învierea vieții! Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei, Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei, În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers, Și tot pe lângă-acestea cerșesc înc-un adaos: Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”

Apoi, încă puternic afectat lăuntric de drama sa intimă (v. „Tulburătorul caz Eminescu. Drama sa intimă), îi „cerșește” Demiurgului o flagelare nimicitoare pentru a putea intra în „vecinicul repaus”. Este, de fapt, o cumplită autoflagelare. După care încheie către Creator:„Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc,

Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec, Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec, Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”

… Era singur și trist, trist și singur, dezechilibrat. După șocul pe care-l primise, încă îl obseda

gândul morții, cum reiese și din alte poeme, precum „Foaie veștedă” N. Lenau (1 oct. 1879), care se încheie cu o cugetare liniștitoare oarecum: „Moartea vindec-orice rană / Dând la patime repaus”.

Dar, poate, cel mai reprezentativ poem în acest sens, după o lună de trăire încrâncenată, rememorând și reflectând, este cel intitulat ca un verdict: „Despărțire” (1 oct. 1879).

În singurătate absolută, tristețea lui era profundă, iar poemul o reflectă în profunzimea și totalitatea ei. „Căci o femee normală, care iubește bărbatul, i se dăruiește total, trup și suflet” – adecvată expresie populară! Iar acest bărbat avusese șansa să fie el. Dar când Veronica a avut acea gravă cădere morală de a se dărui altuia sau și altora (cum adăugase Maiorescu) – cu atât mai grav! –, nu mai era a lui, era a acelui sau a acelora; deci nu mai era nici a ei! Floarea din părul ei bălai se veștejise. S-o ceară pe ea însăși – la despărțire – , spre neuitare, nu mai avea niciun sens, căci nici a ei nu mai era….

Și, deja,în liniștea nopții nedormite, poemul începe cu cea mai adâncă tristețe:„Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălai, Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? Tot alte unde-i sună aceluiași pârău: La ce statornicia părerilor de rău, Când prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre și umbra unui vis? La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porți? La ce să măsuri anii ce zboară peste morți?”

… Și tot așa, „pârăul” / poemul curge în cea mai adâncă tristețe. Trist și singur. Singur și trist. Jumătatea lui întregitoare, echilibrul său sufletesc dispăruse . După acea despărțire, în singurătatea nopții și a creației, în sufletul lui de capricorn romantic, nu apare însă pământeanul ranchiunos care îl urăște pe cel ce l-a lovit, ci apare unul superior, OMUL-OM din învățăturile străvechii credințe strămoșești. Și singura rugăminte este ca iubita de care se despărțea să-l dea uitării, să-l considere deja mort și să-l ierte că a iubit-o așa de mult!

Îi dorea, în schimb, să rămână „în floare, ca-n luna lui aprilie / Cu ochii mari și umezi, cu zâmbet de copil / Din cât ești de copilă, să-ntinerești mereu / Și nu mai ști de mine, cum n-oi mai ști nici eu.”Nostalgic, în amintirea acelei iubiri totale pe care i-a dăruit-o, își exprima o ultimă dorință. Anume, atunci când el va fi în sicriu, pe catafalc, dorea ca unul din asistență,



„Venind de mine-aproape / Să-mi spună al tău nume pe-nchisele-mi pleoape / Apoi – de vor – m-arunce în margine de drum / Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum”.

Și, surprinzător!, această dorință i s-a împlinit. Cineva – poate, un frate, ofițer –, cunoscându-i dorința, constituise o formație de trei elevi de la Școala de Infanterie, la sfârșitul ceremoniei apărând lângă scriu, la căpătâi, și rostindu-i numele dorit – desigur, Veronica! – „peste închisele-i pleoape…”.

Veronica își va fi mărturisit – după mentalitatea ei! – „greșeala” făptuită, gândind că o mărturisire sinceră îi va aduce iertarea. Iar Eminescu, „omenește”, va fi iertat-o.

Veronica fusese pentru Eminescu femeia vieții lui, echilibrul său sufletesc, jumătatea lui întregitoare. Și el o asimilase naturii sale. Fusese „prototipul îngerilor din senin” și devenise „sfântă prin iubire”, cum se fixase în mintea lui, la vârsta de 20 de ani, imaginea femeii (v. „Venere și Madonă”). Prin dubla ei trădare însă, el pierduse tot! Visul „misterios și blând din cale-afară” se spulberase! Și gândul morții persista.

Lucrând la poemul „Luceafărul”, Eminescu își retrăia chemarea sa intimă, căutând, poate, și o soluție pentru trăinicia unei iubiri cu o ființă din „cercul strâmt” al lumii pământene. Urmând firul marelui poem, spre final, „magul călător prin stele” reflectă și la cele acumulate din studiul vedelor strămoșești. Și astfel, mai resemnat, mai detașat, a găsit momentul să intercaleze în „Scrisoarea I-a” (1881) „Imnul Creației”, în traducerea / recrearea proprie. Dar să gândească și la un răspuns mai adecvat, ultimul, către acea ființă. Reținem că Hyperion, după o „spovedanie” liniștitoare, în fața Tatălui Ceresc, înțelegând, în final, ce se poate și ce nu se poate, în relația cu o asemenea ființă, la ultima chemare a Cătălinei – „Cobori în jos, luceafăr blând…” – Hyperion „Nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul. / - Ce-ți pasă ție chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul! / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.

Era răspunsul ultim – dacă și Veronica îl va fi înțeles astfel!

***Desigur, în discuția cu Maiorescu, I. Al. Brătescu-

Voinești intervenise și cu părerea lui: că „Luceafărul” răsărise dintr-o mare durere. La care Maiorescu, care putea să cunoască mai multe, a adeverit: „Da, ai dreptate. Dintr-o mare durere a răsărit «Luceafărul»”.

Din poemele create mai înainte, dar mai ales după prima internare la „Caritas” – s-a înțeles – se degajă o detașare, a lui Eminescu, pentru intrarea în „vecinicul repaus”, cum rugase el pe Demiurg în „Rugăciunea unui dac” (după ce se declanșase drama sa intimă). Reamintim că aceeași detașare reiese și în acel al doilea moment dramatic, final, al existenței sale, când a elaborat frământatul poem: „Mai am un singur dor” (dec. 1883), inițial intitulat „Dorința unui dac”.

Până la internarea la „Caritas” Eminescu și-a dat clarificări la drama sa intimă. „Sărmanul Dionis”, încheindu-și socotelile cu lumea pământeană, concluzionase că în viața lui singura femeie care l-a iubit cu adevărat a fost mama lui – cu iubire de mamă. Referindu-se la drama pe care o trăia acum, se retrăgea din această

lume. Dar ținea încă să spună ce mai avea de spus, ca ultim cuvânt.

Astfel, din poemul „S-a dus amorul” (24 apr./6 mai 1883) reținem: „Prea mult un înger mi-ai părut / Și prea puțin femeie / Ca fericirea ce-am avut / Să fi putut să steie”. În psalmul „Adio” (5/17 iunie 1883) se arată încă mai decis: „De-acum nu te-oi mai vedea, / Rămâi, rămâi cu bine, / Mă voi feri în calea mea / De tine”. Iar în „Ce e amorul” (7/19 iulie 1883) se întreabă și răspunde singur: „Ce e amorul? / E un lung prilej pentru durere.” În „Pe lângă plopii fără soț (29aug./9sept. A883), la iubirea totală ce i-a dăruit iubitei, îi dezvăluie ființei pământene esența divină a sentimentului: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, / Și noaptea candela s-aprinzi / Iubirii pe pământ. Este previzibil să ne gândim – și în acest caz – tot (nu și) la Veronica.

Față de lumea pământeană, în excepționala „Glossă” (dec. 1883), Eminescu se despărțea cu aceeași detașare, precum Hyperion de Cătălina: „Treacă-n lume cine-o trece, / Ca să nu-ndrăgești nimică, / Tu rămâi la toate rece”.

Regândind oarecum drama sa intimă, în poemul „Și dacă” (13/25 nov. 1883), Eminescu lasă „poarta deschisă pentru o revenire…. Căci el era, totuși, un pământean, nu Hyperion: „Și dacă ramuri bat în geam / Și se cutremur plopii / E ca în minte să te am / Și-ncet să te apropii. / Și dacă stele bat în lac / Adâncul luminându-l / E ca durerea mea s-o-mpac, / Înseninându-mi gândul. / Și dacă norii deși se duc / De iese-n luciu luna / E ca aminte să-mi aduc / De tine-ntotdeauna”.

Astfel, pe această „poartă deschisă” - ba, redeschisă chiar la 1 oct. 1879, în trei sonete nostalgice, apoi în poemul „O, mamă” (1 apr. 1880), când și unul, și celălalt își mai reveniseră, în anii 1887-1888 au încercat să retrăiască împreună ce rămăsese netrăit, Veronica arătându-i o totală și sinceră prețuire în volumul propriu de poezii (1887), din care, firește, i-a dăruit un exemplar – bine ar fi să fie reeditat! –, dar mai ales lucrând împreună la traducerea/recrearea piesei „Cântărețul din flaut” de Emil Augier – nu întâmplător aleasă! – reintitulată „Lais”, de Eminescu (după numele eroinei), operă adecvată stării lor sufletești de atunci și în care vorbește mai mult iubitul eroinei «adică, Eminescu!», adresându-i-se… Veronicăi, insistând asupra iubirii totale față de femeia vieții, piesa fiind o veritabilă nouă creație eminesciană – după reflecția, plauzibilă, a poetului Ovidiu Vuia care, în cartea sa, deja citată, consacră un întreg capitol, emoționant (p. 97-107), acestei retrăiri; pledând și pentru o „reabilitare” a Veronicăi, față de indiferența sau tratamentul considerat nedrept al altor exegeți, în frunte cu George Călinescu. Eminescu își revenea. Prezentase piesa și la „Junimea”. Dar a intervenit ultima încarcerare la sanatoriul, special, „Caritas”, unde a fost reluat distrugătorul tratament cu mercur. Poate chiar s-a pus la cale asasinarea lui Eminescu, care… nu se „hotăra” să moară, după planul celor interesați și implicați în acest sadic asasinat. Această retrăire a sentimentului major al ființei pământene – iubirea, adică – se putea încheia cu un final fericit. N-a fost să fie! Cu o uriașă pierdere însă pentru națiunea română și nu numai.


Ştinţa n sluuba ieţii Orizonturile BUCURIEi

O exegeză excepțională privind iubirea – poate unicat, ca reciprocitate, cât a fost! – între Eminescu și Veronica, dacă ar fi lipsit „slăbiciunea” acesteia! – rămâne monografia scriitorului George Sandală: Veronica Micle, Ed. Cartea Românească, București, 1972, cu ilustrații excelente și bibliografie – operă de cercetare și de reflecții atente, profunde, fără a epuiza subiectul.

*** În opera lui Eminescu – poetică, jurnalistică – dar corelată cu viața lui ca Om în lumea înconjurătoare, se reflectă valențele Neamului, cristalizată prin învățăturile izvorând din legile divine ale străvechii noastre drepte credințe monoteiste creștine, între care prima și cea mai importantă este legea iubirii în toate capitolele sale. Pe lângă toate celelalte calități, recunoscute ca atare de oricine se apropie cu competență, sensibilitate și bună credință de opera sa, nepereche în toate, această dovedită apartenența a geniului nostru național la străvechea dreaptă credință strămoşească, a poporului istoric din care el însuși s-a revendicat.

În ce ne privește, ca istoric, am constatat însă, în timp, efortul consecvent și tot mai încrâncenat a unor elite neautentice, cu inteligență malefică – da, există și o astfel de inteligență nefirească! – de a anula această religie care se adresează benefic întregii lumi pământene, fără discriminare. Nu întâmplător, ori planul himeric – ajuns însă primejdios! – al „înalților prelați ai globalizării” (???? Alexe, ziarist) ni s-a „oferit” deja (2005) perspectiva unei „Europe post-creștine”. Este datoria și dreptul națiunilor lumii să-și apere civilizația, dreapta credință și viața însăși, pe planeta Pământ. Națiunile au și forța necesară pentru a-și impune voința. Răspunderea ne aparține tuturor!29.09.2016

Conf. univ. dr. G.D. Iscru, București

* În patru variante

Recoltarea plantelor medicinalePentru a avea produse vegetale necesare cerințelor

farmaceutice și industriale în orice perioadă a anului, pentru a nu ne limita la utilizarea lor numai atunci când pot fi găsite în natură în mod spontan, este necesar ca acestea să fie recoltate și uscate în vederea conservării.

Recoltarea plantelor medicinale trebuie realizată atunci când concentrația în principii active este maximă. Termenul optim de recoltare a plantelor medicinale se obișnuiește a fi indicat într-un calendar de recoltare. Datele calendaristice nu coincid însă întotdeauna cu stadiul de dezvoltare în care un organ sau altul al plantei este apt pentru recoltare. Deci, momentul în care trebuie recoltată o plantă este indicat de stadiul ei de dezvoltare. Prin cercetări s-a stabilit perioada de vegetație, când anumite plante sau organele lor sunt mai bogate în principii active. Conținutul în principii active al plantelor variază pe parcursul unei zile.

Recoltarea diferitelor organe vegetale se realizează după cum urmează:

a) Mugurii Recoltarea mugurilor trebuie făcută atunci când ei sunt complet dezvoltați, înainte de deschidere.

De obicei, se recoltează numai mugurii foliari, care sunt mai lungi și au formă conică. În schimb, nu se recoltează mugurii florali, care sunt ovoizi sau sferici. Recoltarea se realizează manual. Uneori, se taie ramurile, se usucă, iar mugurii se separă prin tăiere.

b) Scoarțele se recoltează primăvara, după începerea circulației sevei (martie-mai). Scoarțele se recoltează prin incizii circulare, practicate la distanțe de 20-30cm. Apoi, se fac incizii longitudinale între cele două inele și scoarța se desprinde cu ajutorul unui cuțit.

c) Frunzele se recoltează numai pe timp uscat. Momentul optim pentru recoltarea frunzelor este perioada de dinaintea și din timpul înfloririi. În general, se recoltează numai frunzele care au atins mărimea normală, frunzele sănătoase și neîngălbenite. Recoltarea se realizează manual cu sau fără pețiol.

d) Florile. La unele specii de plante se recoltează numai corola (la lumânărică), în timp ce la altele se recoltează petalele (la mac) sau floarea întreagă (nalba de pădure). Inflorescențele (la tei) se recoltează atunci când 50% din flori sunt deschise, iar după uscare florile se separă. Florile se recoltează manual, floare cu floare (la lumânărică) sau cu ajutorul unor piepteni (la mușețel). Florile se adună în coșuri de nuiele, căptușite eventual cu hârtie, după care se supun de urgență uscării.

e) Partea supraterestră (herba) se recoltează în perioada de înflorire. De la plantele anuale se recoltează toată partea supraterestră, în timp ce de la plantele perene, la care partea inferioară a tulpinii este lignificată, se recoltează

Flori de portocal

Muguri de pin


Tinerii vor n BisericăOrizonturile BUCURIEi

numai vârfurile înflorite. La recoltare, se va avea în vedere că produsul să conțină cât mai multe frunze și flori. Recoltarea se va face numai pe vreme uscată.

f) Fructele se recoltează, de obicei, la completa maturitate, care se recunoaște după forma și culoarea specifică. Unele fructe se recoltează însă înainte de maturitate (mac, fenicul, coriandru) pentru a preveni pierderile prin scuturare. Fructele suculente (murul) se recoltează manual, în timp ce alte fructe (afin) se recoltează cu ajutorul unor piepteni.

g) Semințele se recoltează la completa maturitate.

h) Organele subterane (rădăcini, rizomi, bulbi, tuberculi) se recoltează, în general, toamna, la sfârșitul perioadei de vegetație, deoarece sunt mai bogate în substanțe active, iar uscarea se realizează mai ușor. Recoltarea poate fi continuată și iarna, dacă pământul nu este înghețat, precum și primăvara până la apariția frunzelor. La toate produsele, după ce au fost scoase din pământ, se îndepărtează vârfurile vegetative, radicelele și părțile alterate, după care, pentru îndepărtarea pământului, organele subterane pot fi spălate în curent de apă. Bucățile mai groase, pentru a se usca mai ușor, se secționează longitudinal sau se fragmentează transversal, obținându-se rondele.

Prof. dr. biolog Livia-Irina Olaru, București

PĂRINTELE JUSTIN PARVU - PĂRINTELE MÂNGÂIERII

ȘI AL IUBIRIIDatorită Părintelui am început să scriu. Aveam

ascultare să îi aduc mereu ceva de citit. De fiecare dată când mergeam la chilie, mă întreba: ce mi-ai mai adus de citit? Eu îi aduceam mereu articole, scrisori ș�i icoane făcute de mine. Citea, recitea rândurile mele, de multe ori suspina ș�i mă privea cu ochii plini de lacrimi. Se ruga ș�i vedea dincolo de rândurile mele…. dorurile pe care le aveam ș�i nu le înț�elegeam deplin la acea vreme. Deseori îmi ț�inea mâinile între ale sale în timp ce îmi vorbea sau îmi îmbrăț�iș�a capul sub epitrahil, vrând să ia asupra sa povara durerilor mele. Vedea Părintele că nu eram pregătită să primesc o cruce precum cea a monahismului, de aceea mă liniș�tea spunându-mi: Poţi face foarte multe pentru aproapele atât în lume cât şi în mănăstire. Scrisul şi copiii. Scrie, scrie că aşa îţi vei ajuta aproapele şi te vei mântui!

Nu pot să uit când, într-o dimineaț�ă am plecat spre Iaș�i, cu binecuvântarea sa. Părintele mi-a zis poruncitor: ACUM PLECI! Atunci am plecat…. Era încă întuneric afară. Mi-am luat de la pangar câteva lumânări ș�i un chibrit, zicându-mi că o să merg astfel cale de 5 kilometri până la ș�osea. La câteva sute de metri, lumânările mele se stingeau. Atunci mi-am zis: am binecuvântarea ș�i rugăciunile Părintelui, voi merge fără lumânări ș�i teamă în suflet! Întuneric, zgomotele pădurii, pârâul ce curgea repede la vale….un tablou care ar fi înfricoș�at pe oricine. M-am rugat ș�i am mers mai departe, cu nădejdea tare că Părintele îmi va purta de grijă. De la Paltin, un dulău mare, alb, cu niș�te ochi pătrunzători, a început să meargă lângă mine. La un moment dat, am întâlnit o haita de câini, care lătrau ameninț�ători pe lângă grajdurile mănăstirii. Câinele m-a apărat, nepermiț�ând niciunuia să mă muș�te, iar la intrarea în sat, s-a oprit lângă mine preț� de câteva clipe, apoi a lătrat scurt si a plecat înapoi. De pe coama dealului vecin se vedea venind încet… autobuzul meu spre Iaș�i. Câteva minute dacă mai întârziam, nu-l mai apucam….Roadele ascultării s-au arătat din plin.

Anii au trecut, multe primejdii am avut pe cale, însă Părintele era mereu acolo, aș�teptându-mă să mă cureț�e, să mă vindece, să mă trimită în arena luptelor mai puternică… de fiecare dată. Am trecut printr-o boală foarte grea, care a lăsat sechele dureroase asupra trupului meu. În starea aceea fiind, mă rugam mult. Într-o seară, fiind istovită de boală ș�i de intensitatea rugăciunii, am auzit vocea Părintelui, care îmi spunea: doar cu deasa Împărtășanie vei ieși din durerea aceasta! Ca urmare a celor spuse de Sfinț�ia Sa, am început să mă spovedesc ș�i împărtăș�esc aproape săptămânal, iar după câteva luni, manifestările acestei boli au început să se estompeze, culminând cu vindecarea. În tot acest timp, am ț�inut legătura cu Părintele prin scrisori ș�i prin intermediul Ieroschimonahului Xenofont. Totodată, în ceasurile când

Rizom de obligeană

Fructe de mur

Herba de Trei fraţi pătaţi


Tinerii vor n Biserică Orizonturile BUCURIEi

la Petru Vodă se slujea Sfânta Liturghie, eu mă trezeam ș�i mă rugam. Îl simț�eam pe Părinte aproape de mine. L-am întrebat odată dacă nu cumva este înș�elare ceea ce simt ș�i mi-a spus că nu. Cei ce se iubesc întru Hristos sunt împreună, se cheamă în rugăciune, se ajută în toată clipa.

Lângă Părintele Justin am trăit momente de groază, când un psihopat a încercat să-l înjunghie pentru că nu-l primea în mănăstire. Un alt monah, Părintele Paisie Fuică, a plătit cu viaț�a, fiind confundat cu Pr. Justin. Am trecut prin multe momente de durere, căci Părintele se îmbolnăvea des, cădea, datorită surmenării, a posturilor aspre pe care le ț�inea. Am trecut prin momente de mare bucurie duhovnicească, văzându-l lângă Pr. Ioanichie Bălan, Pr. Hariton ș�i alț�ii, care erau în acelaș�i duh cu Sfinț�ia Sa. L-am văzut slujind la praznicele mari, nespus de frumos, desprins de lume ș�i grijile ei, afundat în rugăciune. L-am văzut alinând atâtea suflete chinuite, binecuvântând atâț�ia oropsiț�i, dăruind neîncetat din cele materiale, dar mai presus de toate, dăruindu-se pe sine.

Din nefericire, nu am putut fi alături de Părintele meu drag în ultimii săi ani de viaț�ă, deoarece fetiț�a mea era mica si nu puteam ajunge în munț�i cu ea. Am rămas în aceeaș�i comuniune a iubirii ș�i rugăciunii, iar Pr. Xenofont ne-a fost mesager până la trecerea Părintelui la cele veș�nice. La un an după trecerea Părintelui la Domnul, am reuș�it să ajung la mormântul sau pentru prima oara. Nu pot spune ce a fost in inima mea atunci, văzând cum i-au transformat

chilia ostenelilor sale. Lume, lume înș�elătoare….duhul Părintelui departe de ale tale. M-am rugat ș�i am plâns de dor, de neputinț�ă, de durere. Apoi m-am liniș�tit ș�i sufletul mi-a fost cuprins de o pace nepământeană…aceeaș�i stare pe care o aveam ș�i când veneam la Părintele în alț�i ani, când mă întărea cu rugăciunile, iubirea, mângâierea sa.

Multe taine mi s-au făcut descoperite astfel, în apropierea Părintelui ș�i prin lucrarea rugăciunii, dar despre acestea nu am binecuvântare să pot vorbi. Ș� tiu că roadele acestora sunt vizibile prin ceea ce fac, spun, lucrez în lume, spre slava lui Dumnezeu ș�i folosul aproapelui meu. Încerc ș�i eu, nevrednica, să-i seamăn celui ce m-a

născut în cele ale duhului, celui ce m-a crescut întru iubirea, jertfirea, mângâierea ș�i rugăciunea sa.

Preacuvioase Părinte Justine, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

O, Sfinte Preacuvioase Părinte Justine, ne închinăm cinstitelor tale nevoinț�e, prin care pe Hristos fără tăcere L-ai mărturisit ș�i până la sfârș�it cu preț�ul vieț�ii tale L-ai iubit. Părinte al inimilor noastre, primind acest dar acum, fii mijlocitor către Înduratul Dumnezeu pentru noi, cei ce alegăm la a ta alinare ș�i încălzeș�te inimile noastre cele răcite de patimi, ca nedespărț�iț�i de tine, cu dorire să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acatistul Cuviosului Părinte Justin de la Petru Vodă).

(Va urma)Livia Norina Zezeanu

Iubire(continuare din nr.1 nov-dec 2016)

- Ați mâncat ceva astăzi ? mă întreabă cel care turuia până adineaori. Mergeți în colț, este un bufet.

< I-auzi la el, îmi duce grija. Asta-mi lipsește, să mă întrebe de mâncare, dar nu s-a întrebat ce simt când îmi vorbește... Moartea acasă ne dă târcoale... precum și aici, după spusele lui... >

Noroc că a venit asistenta șefă. Puteam să mor. - Este băiețel, are două kilograme nouă sute de

grame. Sunt sănătoși amândoi. Acum mergeți la medicul pediatru și stați de vorbă cu el.

Merg. Cum să nu merg. Am plic și pentru aici. Cât s-au chinuit copiii în străinătate să muncească pentru aceste plicuri. Eu nu am avut cum să îi ajut. Aveam cheltuieli cu boala. Încercam tot felul de medicamente și alte tratamente complementare pentru soț. Copilul meu pe care nu l-am pus să facă nimic, nici în facultate. A plecat să muncească prin alte țări, fiind asemenea unui lup singuratic. Își pregătise lucrușoarele pentru ziua

aceasta cu migală din timp. Nu cumpărase nimic. Toate erau lucrușoare primite. Priveam sacoșica ei și plângeam. O ajutaseră străinii. Eu nu mai aveam cum. De fapt nici timp nu mai aveam. Eram condiționată să stau mereu lângă soțul meu.

Intru cu teamă în sala bebelușilor. Îl caut cu privirea să văd dacă îl recunosc. Uite-l. Îl găsesc. Un gândăcel, mișcă ușor din guriță. Este cel mai frumos. Este al nostru. Este al meu. Scăpasem de-o grijă. L-am văzut întreg, sănătos. Avea de toate, mâini, picioare, degete, ochi, gură, urechi... Nu cum spusese acel nebun care-i turuia gura. Avea și puțulică. Nu mi-au dat voie să-l iau în brațe. Doar i-am vorbit.

După două-trei zile l-am adus acasă. I-am pregătit camera, leagănul. Același leagăn bulgăresc pe care l-a avut mama lui. Este roșu cu alb, ca pentru fetițe, dar îmbrăcat cu pânză albă nu se mai vede.

Eu l-am luat în brațe de la maternitate. I-am șoptit

pictor bisericesc iconar - Mihaela Bibi



încetișor că sunt... maia, și să nu-i fie teamă pentru că este cu mine. Ce degețele calde, pufoase! Stau lipite de mine, de inima mea! Ce senzație, ce sentiment minunat să auzi suflul unui copil! Stau cu urechea și-i ascult inimioara. Mă recunoaște.

Știe că-l iubesc. Adoarme profund în brațele mele, este la loc sigur. Pentru prima dată îi spun Iubire.

Da, așa îi voi spune de-acum... Iubire. Un înger mi l-a trimis, știind că o altă iubire se va sfârși.

Acasă îi fac cunoștință cu taia. Îl așez puțin în brațele lui. Nu poate să-l țină, doar ajutat. Plânge taia. I se preling firicele de lacrimi pe față. Eu mă abțin să nu plâng. Aș urla ca o fiară. În curînd va veni clipa... Știm că moartea bate la ușă.

Este băiatul pe care și l-a dorit și nu l-a avut...Taia are două fete. Pe mami și pe tăntata, pe Pache.

Privesc la bărbatul care nu mai poate să țină în mâini nici un ghemotoc. A trebuit să-l ajutăm. Mâinile acestea au avut grijă de noi altădată... de mine, de copiii mei. Nu făceam nimic fără el.

Îmi amintesc de concedii... Mă afund tot mai mult în timp, în visare... Avem bagaje. Suntem patru.

Ne urcăm în tren. E noapte. Trenul mă leagănă și îmi cântă ceva. Mă îmbie la somn. Eu dorm, dorm liniștită până ajungem în ultima haltă... De bagaje și de copii are el grijă...

Acum eu am grijă de el. Este ca un copil. Mă doare să-l văd suferind. Nu vreau să mă vadă că plâng. Nu vreau să mă vadă că sufăr. Mă închid în baie și plâng. Dar cel mai mult plâng când nu sunt acasă.

După o lună, Iubire începe să capete voce. Lăsat în leagănul lui, nu vrea să fie singur. Vrea să fie cu mami, cu taia, cu noi. Dar taia este bolnav și vrem să fie liniște. Și țipă mai tare, vrea să se facă auzit. Taia o trimite pe mami la el, spunându-i:

- Du-te la el. Nu-l lăsa singur. Atunci când plângeați, săream gardul dacă era nevoie, nu vă lăsam...

Cum să-i explice mami că și ea are un tati al ei... pe care nu vrea să-l lase singur... Se bucură de fiecare clipă ce mai au de trăit împreună. Pentru ea tati fusese totul. O proteja. Îi pregătea pentru școală ghiozdanul. Îi ascuțea creioanele, culorile. Îi desena. Făceau lecțiile la matematică. Doar la abecedar o ajutam eu. Tatuțu’ îi

pregătea micul dejun...Tătuțu’ îi făcea toate poftele. Iubire are o viață de stat împreună cu mami. Taia

oricând poate să plece...Și a plecat. Iubire avea aproape două luni...

Mă gândesc... uneori îl lăsam lângă taia și plecam din cameră. Voiam să vedem dacă plânge. Nu zicea nimic. Stătea lângă el, îl privea sau dormea... Ce ciudat, de ce în leagăn plângea? De multe ori m-am gândit că o parte din taia a intrat în sufletul acestui copil. Sau poate o legătură puternică s-a format între ei. Sunt taine pe care nu le putem descifra. Nu vom ști niciodată ce legături pune Dumnezeu între două suflete, între ele este tăcere. Tăcerea înseamnă mai mult decât cuvintele.

Taia a plecat luând cu el secretul acestei tăceri, iar Iubire nu-și amintește nimic... Nimic din ce ei au vorbit. Numele lui este de la taia. Are două nume. Poate și acest fapt a păstrat legătura, dar ea este mult mai puternică, este invizibilă. Ea vine din interior.

Iubire are câteva luni. De multe ori îl văd cum fixează poza lui taia din tablou, dă din mâini și zâmbește. Cred că îl cunoaște pe bărbatul acesta cu mustață și ochelari...

Ciudat, foarte ciudat, până la vârsta de trei ani, ne spunea că-l vede prin casă pe taia. Prima dată când ne-a spus nu am dat atenție. Gânduri de copil, am zis. Poate își dorește un bunic lângă el. Apoi l-am întrebat cum arată taia și ce face. Ne spune nu cum arătă el în fotografia mare. Ne arată o poză din tinerețe pitită de noi în sertar. Și zice că merge prin casă... <Și unde pleacă>, îl întrebăm. Dă din mânuțe și arătă fereastra...

Odată ne-a desenat o pară. A spus că taia l-a învățat în somn. I-a pus creionul în mână și i-a arătat cum s-o contureze... Pe mami lui tot taia a învățat-o să deseneze o pară... Din același punct să înceapă desenul. Ciudat...

Mistere pe care numai Dumnezeu le cunoaște...Un an mi-am petrecut zilele alături de el și de

mami lui. A fost liant, a fost iubire, a fost visare. A fost zbor și dorință. Oare sunt pregătită să merg mai departe singură?! Voi vedea. Până atunci trăiesc doar vacanțe. Iarnă și vară... În rest, fum, amintiri, așteptare... durere.

Paulina Georgescu, Buzău

Jurnal de bord!(continuare din nr.1 nov-dec 2016)

Urmează vizita la magazinul de icoane si binemeritată odihnă. În sfârşit ne cazăm! Destul de mulţi au căzut pradă oboselii şi s-au baricadat în cameră, nu şi eu şi încă câţiva. Am vrut să profit de fiecare clipă, de fiecare moment, de tot ce mi se oferea. Îmi erau date ca dar, iar darul nu se refuză. Adorm mulţumind şi mă trezesc fericită si odihnită. O noua zi ni se oferă.

În autocar încerc să împărtăşesc bucuria, însă nimeni nu e dispus să primească. Oare cei de lângă mine

sunt obosiţi sau sunt cufundaţi în gânduri? Atunci mi-am amintit cuvintele multor învăţaţi, că în singurătate, în linişte îl regăsim pe Dumnezeu, ne regăsim pe noi. Privesc pe geam , văd frumuseţile dăruite nouă de Dumnezeu şi rememorez câteva pasaje din acatistul Slavă Lui Dumnezeu pentru toate.

,,Doamne, ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale: vântul bine-înmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul


Tinerii vor n Biserică Orizonturile BUCURIEi

razelor şi curgerea uşoară a norilor, întreaga fire şopteşte tainic, toată e plină de mângâiere, păsările şi dobitoacele poartă pecetea iubirii Tale.... Ce bine e la Tine pe pământ, şi câtă bucurie să fii oaspetele Tău!... Cu câtă dulceaţă îi îndestulezi pe cei ce se gândesc la Tine, ce Făcător de viaţă este Cuvântul Tău cel Sfânt! Mai plăcută decât untdelemnul şi mai dulce decât fagurii este împreună-grăirea cu Tine. Rugăciunea adusă Ţie prinde viaţă şi se înaripează: cu ce cutremur se umple atunci sufletul şi cât de măreţe şi pline de tâlc apar atunci viaţa şi făptura toată! Unde nu eşti Tu - acolo e pustiu. Unde eşti Tu - acolo e bogăţia sufletului...’’

Îmi ascund faţa să nu se vadă lacrimile care curg fără încetare. Aş vrea să mă întorc şi să mulţumesc fiecăruia in parte, pentru că tăcerea lor a făcut posibilă trezirea mea la firesc. Atmosfera se destinde şi intrăm din nou în cotidian. Suntem în Patra, orașul mandarinilor si al lămâilor. Papilele noastre gustative au fost răsfăţate din plin. Următoarea oprire este la Catedrala ce adăposteşte Capul Sfântului Apostol Andrei ( Ocrotitorul României).

O catedrală impozantă, un loc parcă destinat pentru a cuprinde întreaga ortodoxie. Mă simţeam acasă, simţeam ca acel loc îmi aparține. Poate pentru că acolo odihneşte Cel întâi chemat, Apostolul Românilor. Mă încercă un sentiment de mândrie, că ne aparţine, că îi aparţinem. Câte sentimente am strâns! A treia zi dis de dimineaţă pornim la drum, pentru că, aşa cum am mai spus, pelerinului îi stă bine cu drumul. În drumul nostru spre mănăstirea Cuviosului Patapie, unde sunt moaştele Sfântului Patapie şi ale sfintei Ipomoni (sfânta răbdare), poposim la Canalul din Corint. Suntem privilegiaţi. La momentul acela străbătea acel imens canal, un vas de croazieră. Am avut ce admira.

Ne ,,înarmăm’’ cu ceva suveniruri şi purcedem la drum. Ajungem la poalele muntelui pe care se afla mănăstirea. Doamne, câtâ frumuseţe, cât de minunate sunt lucrurile Tale! Avem de urcat aproape 200 de trepte, pe o temperatură destul de mare. A, am uitat să spun... Pe toată perioada pelerinajului nostru în Grecia, o singură zi a fost rece si ploioasă, aceia în care am plecat de la Sfântul Nectarie, semn că şi natura plângea odată cu sufletele noastre. Dar despre asta o să vorbesc mai târziu.

Ajungem sus la mănăstire, ne închinăm cu respect aducem mulţumiri dar formulăm şi câteva cereri şi ne oferim răgaz să admirăm peisajul atât de mirific. De la acea înălţime am putut vedea cel mai frumos tablou.

Cu greu ne-am despărţit de acele locuri, dar nerăbdarea de a ajunge la Sfântul Nectarie ne-a dat impuls. Prin urmare, iată-ne porniţi către portul Pireu, de unde

urmează să ne îmbarcăm pe ferryboat cu destinaţia... insula Eghina. Ajungem seara la mănăstire, luăm pulsul şi ne îndreptăm spre cazare.

Nu facem cunoștinţa cu patul, chiar dacă era îmbietor, ci ne pregătim de întoarcere, urmează o seară de priveghere. Şi ce seară! Nimic nu poate înlocui acele trăiri. O seară de rugaciune. Nimeni nu știa limba, nu întelegeam, dar simţeam.

Cred că Sfântul ne-a simţit dragostea, ne-a văzut dorinţa şi ne-a mângâiat!

Când nici nu ne aşteptam, după ce grecii au rostit Crezul în limba lor, ca într-un vis am auzit rostindu-se Crezul în limba noastră. La momentul acela, nu ne-a trebuit nici dirijor, nici îndrumător, toţi românii au fost un glas, şi nu eram puţini. Biserica răsuna de limba noastră atât de frumoasă. Curgeau lacrimi pe feţele noastre, dar si pe feţele grecilor, ne priveau cu admiraţie. Eram frumoşi. Barbaţii, chiar dacă e greu de crezut, erau emoţionaţi, iar femeile sfioase, toate cu capul acoperit. S-a repetat bucuria și la Tatăl nostru.

,,De ce zâmbeşte tainic toată făptura în zilele de praznic? De ce atunci se revarsă în inimă o minunată uşurare, fără asemănare cu cele pământeşti şi însuşi văzduhul devine altar şi biserică purtătoare de lumină? E adierea harului Tău, e strălucirea Taborului, cerul şi pământul cântă atunci lauda: Aliluia!’’ Curios, o femeie grecoaică mă intreabă în limba ei, daca vreau să mă împărtășesc. Nu am înţeles-o, dar am intuit întrebarea şi i-am răspuns că , da. M-a ghidat prin acea mare de lume. Atunci trăiam clipa, acum rememorez, dar sentimentele sunt aceleaşi. Trăiesc cu aceiaşi intensitate fiecare amintire. De aceia spuneam că natura plângea odată cu sufletele noastre. Orice loc acolo este unic. După reculegere ne-am întors în port şi ne-am îmbarcat pe ferryboat, cu destinţia Atena- Nea Makri, moaştele

Sfântului Efrem cel Nou.Marea un pic cam

agitată, se înnorase şi bătea vântul. Deja îmi era rău de mare. Ajungem cu bine în port, îmi revin complet. Pornim la drum şi ne oprim să luăm masa la o tavernă. Natura se deslănțuie. Plouă în rafale, bate puternic vântul, valurile capată dimensiuni destul de mari. Apoi am aflat că cei ce s-au îmbarcat în urma noastră, au trăit clipe de groază. Valuri înalte loveau cu putere vasul, reuşind să instaleze panică în rândul călătorilor.

Slavă Domnului că nu s-a întamplat nimic rău! Ajungem târziu la Sfântul Efrem cel nou, dar nu atât de târziu încât să nu facem acatistul lângă racla cu sfintele sale moaşte. A fost prima data când s-a lăsat vazut, de mine, de grupul nostru. Spun asta pentru că este a treia oară când merg, şi deabia acum mi-a fost dat să-l văd.



Pornim către o nouă cazare. De data asta rămân în cameră. Este frig şi oboseala şi-a pus amprenta. Este și foarte târziu, aproape de miezul nopţii. Adorm cu gândul la ziua următoare, la o întalnire mult aşteptată cu Sfântul Ioan Rusul. Noaptea trece atât de repede. Ne grăbim să ajungem la Sfântul nostru drag. Ca şi pe ceilalţi, îl simţim atât de aproape, face parte din noi, este prietenul nostru. Între prieteni nu trebuiesc multe cuvinte, este suficientă prezenţa. Ajungem, ne închinăm şi ne asezăm în jurul raclei făcând fiecare în parte acatistul sfântului.

Comuniunea s-a instalat. Ce spuneam? Nu trebuiesc cuvinte multe. Dar, orice lucru minunat ţine puţin. Lăsăm în urmă un prieten drag. De fapt, ni se pare nouă că l-am lăsat, el este cu noi, ei sunt cu noi permanent.

Plecăm catre Cuviosul David (bătrânul David) cum i se mai zice. Şi aici avem o bucurie. La rugămintea preoţilor, este scos capul Sfântului David spre închinare. Ne pregătim pentru ultima călătorie cu ferryboat-ul. Destinaţia este Mănăstirea Kato Xenia care adăposteşte o parte din Brâul Maicii Domnului. Aici din nou simţim românește, pentru că la acestă mănăstire slujesc două maicuţe românce. Ajungem pe lumina, dar plecăm pe înserate. Iar ne cazăm tarziu! Dar ce mai contează?

Ne trezim şi ne dăm seama cu regret că este ultima zi. Prima oprire este la Mănăstirea Sfântului Dionisie. Ajungem. Este la poalele muntelui Olimp. Vizităm şi muzeul ce cuprinde un bogat tezaur de sfinte moaşte şi obiecte bisericeşti. Este locul de unde nu ai mai pleca. Este plin de sfinţenie, iar faptul că Ştefan cel Mare şi Sfânt a făcut o danie acestei mănăstiri, ne dă un sentiment de apartenenţă, cu trecutul, cu prezentul. Un disc mare din argint a fost dăruit acelui loc. Câtă încărcătură!

Plecăm spre ultima mănăstire, mănăstire la care am ţinut să merg din nou, cea a Sfântului Efrem Sirul. Un loc de basm, o adevarată feerie. Aici se află spre închinare mâna Sfântului. Ne închinăm, luăm cu noi şi câteva amintiri sub forma unor fotografii, iconiţe, cărţi, şi... plecăm spre casă. De aici totul ia forma unor amintiri dragi.

Ne hrănim din ele un timp, mai scurt sau mai lung.... cine stie! ...

Elena Vişan, Buzău

Călugărul Evlampie din București Mulți dintre cei care vor citi aceste rânduri îl ştiu, dar şi mai mulţi nu îl cunosc şi de aceea va trebui să vă spun câteva cuvinte despre el pentru ca să-l cunoaşteți mai bine. În decursul anilor am întâlnit un bătrânel cu barbă purtând o haină ponosită de culoare neagră și încins cu un şnur de sfoară la brâu.

Tot timpul striga în gura mare: Întoarceţi-vă la Dumnezeu, Pocăiţi-vă, Credeţi în Iisus, Se apropie vremea plăţilor, Nu vă depărtaţi de Dumnezeu, Trăim Vremea Apocalipsei, Nu vă întristaţi că aici se va face Ţara Sfântă Ortodoxă România! Mai striga, tot aşa în gura mare: Neam de Apostoli , Treziţi-vă! Măicuţa Domnului vă apără şi vă păzeşte copiii!

Cam aşa striga acum 20 de ani „tânărul” Evlampie, la cei peste 74 de ani pe care îi purta atunci; nu cerşea, nu dorea de la nimeni nimic, singura lui mare plăcere era să strige în gura mare cele de mai sus şi multe poveţe mobilizatoare duhovniceşti. O dată l-am văzut pe Dealul Mitropoliei în zilele Sf. Dumitru, se ţineau femeile după el cu cârdul şi îi cereau să le mai spună: „Şi cum va fi părinte? Ce va fi de noi, părinte? Cum să luptăm cu diavolul, că ne copleşeşte?

Altă dată l-am văzut la Sf. Mina şi atunci într-o zi l-am urmărit să văd unde se duce şi a luat coada de la Sf Moaşte şi a mers strigând şi propovăduind până la capătul cozii pe câteva străzi şi înapoi, și asta de câteva

ori, să audă toată lumea, şi cei nou-veniţi, şi cei care au mai auzit Cuvintele lui.

Mulţime de bărbaţi şi femei se ţineau după el pe stradă cu întrebări, dar marea lor majoritate spuneau cu voce tare: Este nebun săracul, Sărmanul de el nu mai ştie ce vorbeşte, şi tot felul de păreri urâte despre un om care îşi striga Dragostea faţă de Dumnezeu cât putea de tare, în gura mare. De câteva ori ne-am întâlnit, în sensul că mă privea de la distanţă şi când se apropia de mine îmi adresa nişte cuvinte „ciudate” (spuneam eu atunci) dar timpul le-a confirmat.

Îmi zicea aşa, arătând cu mâna către mine la doar câţiva paşi, dar cu voce tare, strigată: TU... mergi înainte că eşti fratele meu, iar pe mine ca pe un naiv și un păcătos, mă cuprindea ruşinea faţă de ceilalţi şi zâmbeam tâmp, neînţelegând nimic. Altădată striga: TE ştiu, eşti de-al meu (eu mă gândeam – ce o să zică lumea din preajma mea, cum să fiu eu frate cu un bătrânel de care râde lumea?...), dar acum stau si mă îngrozesc cât de puțină minte aveam...

Pe Evlampie nu l-a interesat niciodată părerea lumii, nu l-au atins vorbele urâte, jignirile şi chiar afuriseniile în unele cazuri, înjurăturile şi în general murdăria lumii nu l-au atins.

El ştia una şi bună: Iubiţii-L pe Iisus până la moarte, Iisus este Unica noastră speranţă, românii mei dragi!

Spunea tuturor: veniţi la mine acasă să vorbim


Calea Dreaptă şi lumea Orizonturile BUCURIEi

despre Dumnezeu şi să ne rugăm pentru România şi români.

De multe ori mi-am propus să trec pe la el, dar am amânat tot timpul.

Astăzi, de ziua Eroilor, de Sfânta zi a Înălţării Domnului, m-am întâlnit cu un domn care dorea niște cărți şi care mi-a comunicat ca Evlampie dorește să vorbească cu cel care va veni cu cărțile.

Undeva pe o străduță din spatele unui magazin Kaufland din Bucureşti am ajuns acasă la EVLAMPIE şi am rămas ŞOCAT de ceea ce am văzut cu ochii mei în mijlocul Bucureştiului în secolul XXI. Este ceva ceea ce nu vă puteţi imagina! În mod sigur am trăit această experienţă doar citind Strada Mântuleasa a lui Eliade, dar să o văd şi să păşesc în această „zonă crepusculară” nu m-aş fi gândit niciodată că am să trăiesc. Nu puteţi admite că astăzi un om de 94 (nouăzeci şi patru) de ani poate trăi în asemenea condiţii. Este inimaginabil… este cutremurător.

O casa mică, făcută din... (nici nu ştiu din ce poate fi făcută o asemenea casă), cu scânduri mari pe jos, în mod sigur pentru a se feri de apă, pe un hol aplecându-mă intru într-o cămăruţă unde singura lumină venea din partea dreaptă de la un geam pe lângă tocul căruia se vedea afară. Mă așez pe un scaun lângă un fel de masă

pe care era aşezat un coşciug acoperit cu o pânză. Îl vezi, frate (nu ştiu de ce tot aşa mi s-a adresat) iată, omul acesta care te-a condus la mine mi l-a cumpărat acum 3 ani, când zicea ca am să mor, dar Voia Domnului nimeni nu o ştie.

”Ăsta (coşciugul, mi-l arată) mai are de aşteptat 8 ani, după aceea mă pun în el şi gata, mă duc la Întâlnirea cea Mare”. Nu doresc să vă descriu în ce cruntă sărăcie trăieşte în fiecare zi acest MUCENIC (da, spun cu toată tăria: MUCENIC), întrucât acest om trăieşte precum cel mai sărman om din acest oraş, Bucureşti.

Nu a avut şi nu are lumină electrică, apă curentă, de apă caldă ce să vorbim, încălzire? Nu am văzut nicio sobă, nimic, trăieşte şi supravieţuieşte în FRIG.

În cameră, în partea stângă se află un pat, iar pe peretele dinspre răsărit Sfinte Icoane, tot peretele plin de icoane.Spune Călugărul Evlampie: „Toţi trebuie să aveţi în casele voastre cel puţin 40 de Sf. Icoane, ale Sfinţilor şi Sfintelor lui Dumnezeu, pentru că în acea casă în care sunt aceste Icoane ele devin VII, puteţi vorbi cu ele, că vă aud aşa cum vă aud Sf voştri Îngeri, în orice moment. În orice casă de român trebuie să fie o mică Biserică a Lui Christos”. (Va urma)

Dan Zamisnicu, BucureștiDe ziua Înălţării Domnului 13 Iunie 2013 Bucureşti.

Petru Cercel “ambasador cultural al Ţării Românești” (Voievod al Valahiei- 23 iunie 1583-17(18?) Martie 1585)

Petru Dimitrie Cercel, ”frumosul ce fermeca lumea cu darul cuvântului”după cum afirmă Alexandru Vlahuţă, este frate vitreg cu Mihai Viteazul şi descendent, pe linie paternă, al dinastiei Basarabilor fiind fiul legitim al lui Pătraṣcu cel Bun iar pe linie maternă se trage din marea familie de boieri Slătioara , mama lui numindu-se Voica.

Comparativ cu ceilalalţi voievozi, Petru Cercel, nu s-a limitat ȋn a unelti politic, săpându-și adversarii, ci a avut preocupări cu totul deosebite ajungând a-ṣi ȋnsuṣi o cultură vastă fiind unic ȋn acest sens ȋn rândul domnilor munteni. Spre deosebire de ceilalţi principi români are meritul de a fi cel dintâi ce face cunoscut neamul său ȋn rândul străinilor. Calitatea cea mai mare a lui Cercel este acea că ştie a dărui din cunoṣtințele sale, făcându-i pe cei cu care intra ȋn contact a face acelaṣi lucru, iar el reușeṣte să ȋnsuṣească cu uṣurinţă cunoṣtinţe din domenii diferite, ȋncât ajunge a fi considerat drept model de principe chiar ṣi ȋn Italia, unde exista vărful culturii europenie ȋn acea perioadă. Ȋn

Constantinopol se pregăteṣte cu profesori de seama, ȋn Rodos ȋnvaţă limba greacă ṣi turcă, ajungând ȋn Transilvania ȋnvaţă ungureṣte , ȋn Germania ȋnvaţă nemţeṣte, la curtea regelui Franţei ȋsi perfecţionează limba franceză ṣi așa mai departe, ȋnvaţă limba fiecărei ţări pe unde merge, ajungând la performanţa de a cunoaṣte 12 limbi străine.

Activitatea ṣi creaţia literară ṣi-o ȋncepe ȋn timpul primei ṣederi ȋn Italia, creându-ṣi ȋntr-un timp foarte scurt faima de “ȋnvăţat mărinimos ṣi valoros” (Franco Sivori, Memoriul), ȋn cercurile de intelectuali genovezi unde se afla. Ajungând apoi ȋn Franţa se ȋnvârte printre multe persoane literare cu care discuta ore

ȋntregi “pentru a ȋnvăţa ṣi alte lucruri ṣtiinţifice”(ibidem). Tot ȋn Franţa compune ṣi singura lui creaţie ce se mai cunoaṣte astăzi, “Imn închinat lui Dumnezeu” din care reiese vasta sa cultură literară ce ȋṣi pune amprenta asupra conţinutului versurilor. Petru Cercel cunoṣtea foarte bine poezia marilor poeţi contemporani cum ar fi Ariosto ṣi Pierre de Ronsard, pe care l-a cunoscut ṣi care a avut rolul


Calea Dreaptă şi lumeaOrizonturile BUCURIEi

de a-i deschide alte orizonturi literare. Totuṣi cel care l-a influnţat cel mai mult a fost scritorul Desportes, favorit al regelui Henric al III-lea.(G. Larson, Gistoire de la literature francaise, p.29).

Odată ce ajunge pe țărmul Ţării Româneṣti, Petru Cercel nu se debarasează de preocupările artistice. Cea mai bună dovadă este dată de realizările sale: biserica, palatul, grădinile, fântânile ṣi portretele comandate de la artiṣti. Deasemenea ṣi ȋn timpul domniei ȋṣi desăvârṣește o operă poetică despre care din păcate nu mai ṣtim nimic astăzi. Aflat ȋn închisoarea din Hust “studiază ȋntr-o carte de istoriile ȋntregii lumi ce i-a fost trimisă ȋn fortăreaţa din Chioar de către părinţii iezuiţi de la Cluj (…)” ṣi “compune versuri, o oarecare istorie ṣi se delectează mult cu poezie ”(mărturie a servitorului din timpul ȋntemniţării reprodusă de Franco Sivori ȋn Memoriu). Din păcate nici una din aceste scrieri nu se mai păstrează, iar acest lucru reprezintă o adevărată pierdere pentru literatura noastră, scrierile lui ar fi putut reprezenta un punct de plecare ȋn poezia românească ȋn paralel cu apariţia limbii literare române scrise ce se iveṣte ȋn aceeași epocă.

Toți contemporanii lui europeni ce ȋl cunosc rămân profund impresionaţi de calităţile sale intelectuale. Francesco Puggiella (legiuitor ṣi poet toscan) ne spune despre el că are “o anume abilitate plină de graţie ṣi de dragoste, la care se adaugă o ȋnfăţiṣare binevoitoare că nu poţi judeca de unde primeṣti mai multă satisfacţie: din vorbirea sau din privirea lui cu care subjugă, ca ṣi cu niṣte lanţuri îṣi strânge ȋn veṣnica supunere inima altora…El poartă imprimată, pe suverana sa frunte , imaginea vie a mărinimiei, din pieptul căruia ies comori ” (St. Guazzo, dialoghi piacevoli, p.22).

Despre impresia pe care o lasă Petru Cercel papei Sixtus al V-lea, Sivorii spune următoarele “Printre altele, avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atât de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valahiei”(Franco Sivorii, memorial, p. CCIII)

Ȋn cronica Fuchsia-Lupio-Oltarodium se arată cum “toţi se miră de ȋnfăţiṣarea lui cea maiestuoasă, de vorbirea lui cea curată aproape ȋn toate limbile europene ṣi de ȋnalta lui ȋnţelepciune “. (Chronicon Fuchsia -Lupio –Oltarodium-p.77).

Datorită ajutorului acordat de regale Franţei, Dogele Veneţiei ṣi papa Grigore al XIII-a, Petru Cercel a trebuit să ȋṣi ȋndrepte privirea ȋntr-un mod foarte serios către Birerica Catolică. Fiind un bun diplomat, el reușeṣte să amâne trecerea spre Biserica Apostolică Apuseană fără a supăra pe cei sus-menţionaţi. Unul din demersurile de bunăvoinţă spre catolici este reprezentat de construirea bisericii “alla romana”, pentru călugării Franciscani din Târgoviṣte. Pe de altă parte cunoscând că ortodoxia ṣi autocefalia biserici româneṣti sunt semnele garanţiei independenţei politice se concentrează asupra lor iar acest aspect se reflectă prin ctitoriile pe care le face. Petru Cercel este cel care reconstruieṣte vechia curte domnească

a străbunilor săi Mircea cel Bătrân ṣi Vlad Ţepeṣ de la Târgoviṣte, care devine o a doua capitală a Ţării Româneṣti. Acest oraṣ duce o viaţă foarte activă din punct de vedere politic ṣi economic, iar acestea se ȋntâmplă pe fondul deciziilor luate de către voievodul muntean (el duce ȋn, acest sens, mai departe planurile ȋnaintaṣului său Radu de la Afumaţi). Tot din timpul lui Petru datează ṣi biserica ortodoxă construită ȋn Târgoviṣte ȋn interiorul curţii domneṣti. După descrierea lui Sivorii “opera constă ȋn edificarea din nou a altei frumoase biserici lipită de palatul său din Târgoviṣte, ȋncât pe o punte acoperită se putea intra din camera domnului ȋn biserică fără a fi văzut”. Palatul este ȋnconjurat cu grădini spendide construite ȋn stil renascentist Italian, ce conțin multitudine de plante exotice (puse ȋn sere), amintind de cele din Genova, Florenţa, ṣi Roma, iar decorul ambiental este completat de fântâni arteziene. De aici rezultă că opera lui Petru Cercel este una foarte complexă, operă care ȋnsă nu se limitează doar la reṣedinţă, ci este un ȋntreg ansambul pe tot ȋntinsul oraṣului Târgoviṣte. Procesul de urbanizare este unul accelerat, iar rezultatele se văd repede. Spre ȋntărirea acestor afirmaţii putem aminti că “alimentează Târgoviṣtea cu apă adusă pe olane de la depărtare de 4-5mile” (Petru Demetru Popescu-Basarabii). Preocupările culturale ale lui Cercel rezultă din activităţile diversificate pe care le ȋntreprinde: comandă portretele unor artiṣti străini aflaţi la curtea sa, se ȋngrijeṣte de tipărirea unor Evanghelii ce apar ȋn Braṣov la scurt timp după ce el urcă pe tron (demers realizat cu ajutorul diaconilor Coresi ṣi Mănăilă), formează prima “curte literară” unde chiar el se ȋntrece ȋn desăvârṣirea de creaţii cu artiṣti francezi ṣi italieni. Prin ȋnsemnările pe care le face despre evenimentele trăite atât ȋn ţară cât ṣi ȋn străinătate, arată că este ṣi un bun cronicar iar ȋn direcţia aceasta a fost stimulat de secretarul personal Franco Sivorii. Ȋn timp ce “Memorialul” secretarului său s-a păstrat, ȋnsemnările voievodului nu s-au găsit, ceea ce este o mare pierdere pentru cultura ţării noastre. “Analiza acestui virtuos al spiritului, ne dezvăluie un scriitor, un adevărat poet ṣi un filosof ȋn gândire”(Petru Demetru Popescu-Basarabii). Un aspect al culturii sale ȋl constituie cunoaṣterea a 12 limbi străine: franceza, greaca, germana, italiana, maghiara, polona, turca precum ṣi alte limbi orientale.

Opera sa literară a scris-o ȋn perioada când se afla ȋn Italia, fiind infuenţat de Renaṣtere ṣi Umanism, dar ṣi de spiritul cultural francez. Din păcate singura lui operă poetică ce se mai păstrează astăzi este “ Imn ȋnchinat lui Dumnezeu”(Sau Imn-rugăciune către Hristos Dumnezeu):Imn-rugăciune către Hristos Dumnezeu

“Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,

Pe om din lut şi nevăzute duhuri;Tu, care din Fecioară întrupare

Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;


Calea Dreaptă şi lumea Orizonturile BUCURIEi

Tu, ce vărsându-Ţi sângele cucernicAi sfărâmat a iadului tărie

Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;Tu, ce-ai deschis a Ta împărăţie

Şi blând Te-arăţi şi milostiv cu mine,Spre-a-mi face Raiul veşnică moşie;

Ascultă, Tată, ruga mea ce vineLa Tine arzătoare şi plecată,

Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la Tine.Cum voi plăti, Stăpânul meu, vreodată

Atâtea bunuri mie hărăzite,Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?Mă-mbelşugaşi cu daruri nesfârşite,

Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare

M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.Tu nu pui preţ pe-averi sau pe odoare,

Pe perle, nici pe pietre nestemate,

Căci tot ce e, e-al Tău, Stăpâne mare(…)”

Imnul lui Petru este scris ȋn terţete, având rimă obiṣnuită ṣi foarte simplă, versuri care au foarte puţine retorisme, ceea ce denotă faptul că scrierea lui este plină de substanţă, neavând nevoie de alt lucru pentru a comenta lipsa de talent, așa cum se ȋntâmplă ȋn cazul poeţilor mai puţin talentaţi. Despre această poezie, diplomatul ṣi eruditul Stefano Guazzo (fondator al “Accademia degli Illustrati in Casale Monferrat”) spunea “Cu adevărat capitolul acesta slăveṣte pe pământ ṣi ȋn cer pe autorul lui, căci e plin de suflare, pe cât de evlavioasă, pe atât de poetică ṣi mă gândesc că lungile ṣi tristele rătăciri i-au câṣtigat acestui principe, pe lângă alte daruri ṣi această mare cinste de a fi numărați printre poeţii toscani, care fericire abia de se găseṣte la vreun principe italian din ziua de azi ” (St Guazzo, dialoghi piacevoli, p.27).

Ploieşti, 4 ianuarie 2016Istoric, Cristian Moşneanu, București

Tinerii și Biserica zilelor noastreAm identificat următoarele posibile motive pentru

care tinerii nu mai văd în biserică ceea ce reprezintă aceasta cu adevărat, un stâlp de credinţă pentru când le este mai greu:

1. Biserica Ortodoxă are o teologie profundă, înţeleasă pe deplin de foarte puţini creștini, fiind greu de pătruns ṣi acceptat de către tineri care preferă altceva, mai facil ṣi mai superficial, aflat la îndemână. Faptul că în familiile lor nu se pune suficient sau deloc accent pe aspectul spiritual, esenţial în devenirea lor, este prea dificil ca învăţătura creștin-ortodoxă să fie receptată de către aceṣti.

Întâlnirea tinerilor cu Dumnezeu se face de timpuriu, încă de la botez dar câţi dintre ei cunosc ṣi înţeleg, din copilărie rolul credinţei? Atunci când ei vin în Sfânta Biserică și nu fac ceea ce trebuie, ori se manifestă stângaci ṣi/sau contradictoriu, sunt mustraţi de către ceilalţi credincioși, chiar și de preot, ceea ce îi face să abandoneze cultul ori să evite instituţia bisericească. Fraza “Dumnezeu este în inima mea”, frecventă în societatea contemporană, le devine scuză ṣi călăuză. Se închid în ei eschivându-se din calea părinţilor ṣi al educatorilor . Dacă au anumite nelămuriri ṣi nu li se oferă imediat ṣi la îndemână răspunsurile dorite de ei, preferă să aleagă alte forme de manifestare ale crezului personal. Ori preferă să nu mai creadă în Dumnezeu, afiṣând un fals ateism, ori aleg alte culte religioase, unde li se răspunde răbdător, mieros ṣi “profesionist” întrebărilor. Aceasta deṣi există ore oficiale de predare a religiei în ṣcoli… Renunţarea la actul pedagogic al preotului în ṣcoală” numit odinioară “dascăl” ṣi întroducerea conceptului de “profesor de religie” lipseṣte clasa respectivă ṣi tânărul învăţăcel de binecuvântare ṣi har divin, de coborârea Duhului Sfânt prin rugăciune ṣi punerea mâinii… Discutabil poate fi ṣi

gradul de implicare al preotul în predică, formalismul ṣi, uneori, fariseismul acestuia în comunitate, modelul personal, răbdarea, dragostea ṣi deschiderea către tineri, flexibilitatea sa, dorinţa de a nu le pierde sufletele. Există ṣi o tendinţă actuală a preoţilor ortodocṣi de a organiza ṣi a se implica în activităţi cultural - educative cu tinerii dar ṣi aici există pericolul alunecării situaţiei … locul preoţilor rămâne în biserici ṣi în mănăstiri! Dacă preoţii organizează excursii (pardon “pelerinaje”!), mese rotunde ṣi nu mai ṣtiu ce alte manifestări, profesorii atunci ce mai fac? Ori un profesor, un psiholog sau un medic nu pot “spovedi” în sensul duhovnicesc al cuvântului ṣi, din nefericire, din cauza “activităţilor” mai sus pomenite, fiind prea “ocupaţi“, tocmai preoţii au ajuns ca să spovedească enoriaṣii conform unui program…

2. Există un curent al schimbării, readaptării religiilor, tot mai prezent în societate, cerându-li-se mai multă flexibilitate, toleranţă ṣi deschidere, chiar o radicală schimbare, ceea ce nu este posibil în orice situaţie. Biserica Ortodoxă ( orto + doxein = dreapta credinţă) are o istorie bimilenară care îl mărturisește pe Dumnezeu în Treime ṣi îṣi păstrează tradiţia de la venirea în trup al lui Hristos. Aceasta nu poate fi actualizată conform timpurilor, ci să se găsească o modalitate cât mai simplă să își transmită mesajul. Trăim în epoca durului neocapitalism, a consumismului și comercializării imaginii ṣi imaginarului (“pielea ursului din pădure”?!) în care o religie precum ortodoxismul nu se poate nicidecum plia ori supune compromisurilor. Aṣa cum îi arată ṣi numele, ea trebuie să rămână un reper prin care fiecare îṣi regăsește drumul ṣi identitea (vezi “Eu sunt Calea, Adevărul ṣi Viaţa” hristic!).

Vasile Ruseți, Onești(Va urma)


Şcoala aziOrizonturile BUCURIEi

Rolul şcolii în formarea viitorilor cetăţeni În fiecare om distingem ființa individuală, iar scopul educației este de a cizela ființa socială a omului. Școala pune copilul în contact cu o societate determinată și utilizează un ansamblu de practici educative în relație cu cele ale familiei. Școala este extrem de importantă, dar ea nu este totul, ci numai o componentă a educației.

Ea are nevoie de familie, de comunitate, de întreaga societate, pentru a sprijini și îndruma adecvat copilul. Ca o constantă a evoluției sale, școala a trebuit să învețe să înțeleagă lumea în care există și să își stabilească cea mai eficientă modalitate de funcționare pentru a face față concurenței de mai multe tipuri. Am remarcat, adesea, că în cele mai multe cazuri schimbarea într-o organizație nu este acceptată cu ușurință, deoarece pe cei mai mulți dintre noi ne scoate din rutina confortabilă și dintr-un ritm al muncii. Consider că schimbarea cel puțin în școala unde predau trebuie să fie ancorată în prezentul respectiv, unde fiecare dascăl trebuie să își pună amprenta și să construiască alături de elevi, părinți și comunitate. De exemplu, o comunitate școlară se poate bucura de prestigiu dacă fiecare membru își îndeplinește cel puțin mulțumitor sarcinile care îi revin. Școala ne reprezintă pe fiecare din noi, prin felul în care este percepută de cei din exterior, dar mai ales de elevi și părinți. Prestigiul nostru crește odată cu prestigiul școlii. Important este să ne dăm mâna și să mergem toți în aceeași direcție. Am convingerea că, dincolo de problemele personale și de frământările zilnice, oricare dintre cadrele didactice păstrează vocația care ne-a determinat să ne înțelegem profesia de dascăl. Asist și asistăm zilnic la o degradare a statutului profesorului, la ironizări vizavi de proasta calitate a învățământului și de cei care o realizează... dar oare schimbarea nu se poate produce începând cu noi, încercând să găsim soluții eficiente și de calitate, care să ne motiveze și să formeze atitudini pozitive în rândul elevilor noștri, atitudini bazate pe competențe civice, sociale și de dezvoltare personală? Există întotdeauna un sâmbure de adevăr atunci când se emit ipoteze, de aceea e bine să ne analizăm fiecare activitate, să ne identificăm punctele slabe, să valorizăm ceea ce avem mai bun în noi și să ne încăpățânăm să scoatem din mâinile noastre niște oameni. Nu informația este cea care cântărește mai mult, ci felul în care o oferim și cum este asimilată de elevi. Idealurile mari nasc mari dezamăgiri, de aceea e recomandat să nu ne propunem prea mult deodată. Trebuie făcuți pași mici, să încurajăm micile progrese care se văd la elevii noștri și, pe cât posibil, să evităm să le scoatem în evidență părțile rele. Elevii, ca și părinții, trebuie asigurați de încrederea noastră, și astfel vor căpăta curaj, fără să se teamă că greșesc. Pot afirma că din ezitările lor învață și unii, și ceilalți. Peste ani și ani își vor aminti nu cum îi ironizam când greșeau, ci cum îi încurajam să meargă mai departe și să continuie drumul. Pentru asta ne vor rămâne recunoscători. Sunt sigură că putem găsi soluții optime

pentru schimbare, dacă ne dorim să fim cu toții mai buni. În acest context, consider că este nevoie ca șco-lile, inclusiv școala mea, să promoveze valorile unei socie-tăți diverse, punând accent pe valoriza-rea diversității. La dezvoltarea de-prinderilor de coo-perare, participarea la luarea deciziilor, toleranță și gândi-re critică. De ase-menea, să practice tipurile de învățare fundamentale pen-tru sec. XXI: a învăța să știi, a învăța împreună cu ceilalți, a învăța să fii. Totodată, mă gândesc și la câteva norme culturale care pot influența schimbarea și anume:

1. scopuri împărtășite – știm către ce să ne îndreptăm;2. responsabilitate pentru reușită – trebuie să reușim;3. ameliorare continuă – se poate și mai bine;4. colegialitate – lucrăm împreună pentru reușită,

învățăm cu toții;5. asumarea riscurilor – învățăm încercând să facem

ceva nou;6. sprijin – există întotdeauna cineva care să ne ajute;7. respect reciproc – fiecare are ceva de oferit;8. deschidere – putem discuta despre diferențele

dintre noi; și lista poate continua... Mai concret, aș dori să inițiez un proiect care printre altele să poată fi o campanie de informare în legătură cu drepturile copilului / omului și, pornind de la aceasta, un forum de dezbatere a problemelor tinerei generații. Doresc să pun în aplicare un spectacol care să prezinte cazuri de intoleranță și încălcare a drepturilor copilului / omului, dar și a formării prin informare, legat de rolul școlii în conduita cetățenilor. Dezbaterile să poată avea un moderator care va urmări să obțină o listă de probleme ridicate de tineri și o listă de soluții propuse de aceștia. Pe baza informației rezultate se va edita în final o hartă a problemelor tinerei generații și a soluțiilor văzute de unii dintre membrii ei. Spectacolul să fie creat de elevi și tineri din școli, licee, având 2 funcții: de informare și de inițiere a dezbaterii la care vor participa. Spectacolul la care m-am gândit trebuie să facă legătura între textul arid al drepturilor copilului / omului pe care adulții îl resping, interpretându-l distorsionat în defavoarea lor: am să ajung să-mi cer scuze de la un copil că îl pun să facă ceea ce e mai bine pentru el, și realitatea suferințelor pe care copiii le suportă pentru că în România educația tradițională se bazează pe autoritate fără respect,


Tradiţia şi Dreapta credinţă Orizonturile BUCURIEi

pe bătaie și pe dezvoltarea de valori ale competiției violente si necinstite. Metoda aleasă folosește teatrul / spectacolul ca instrument de formare și de informare a oricărei categorii de persoane, indiferent de vârstă, nivel de pregătire si talent. Obiectivul principal în demararea acestui proiect îl prezintă informarea unui număr cât mai mare de tineri despre drepturile lor, prin distribuirea unei broșuri despre drepturile lor, respectiv a unor ghiduri tematice cu rolul individului în societate. Îmi consider școala ca pe o corabie care dorește să navigheze pe drumul schimbării și care are nevoie de resurse viabile pentru a se întrece cu valurile necunoașterii, drept care am conceput câteva idei ale schimbării pornind de la:

- Elevi care ar trebui să aibă inițiativă în proiectarea, organizarea și evaluarea diferitelor activități, să participe mai responsabil, să comunice cu familia și cu diferite entități din comunitate;

- Managerii ar trebui să fie mai deschiși la propunerile și inițiativele discipolilor, să dea feedback cu privire la realizarea lor, să pună la dispoziție toate resursele necesare, să fie buni comunicatori în cadrul școlii, să mediatizeze mai mult bunele practici care se desfășoară în școală, să respecte angajamentele și promisiunile.

- Familiile elevilor ar trebui să își exprime clar așteptările, să contribuie cu resurse de timp, să își respecte angajamentele față de școală, să răspundă solicitărilor școlii legate de copii lor;

- Profesorii ar trebui să: evalueze periodic nevoile de cunoaștere, să se implice cu dăruire în activitățile nonformale, nu doar formal, să utilizeze mai des metode centrate pe elev, să utilizeze strategii adecvate de comunicare pentru a forma o echipă cu elevul și familia, să identifice parteneri în comunitate pentru diverse proiecte și evenimente, să mediatizeze cu simț de răspundere exemplele de bune practici etc. În concluzie, fiecare dascăl poate avea menirea să dezvolte și să contureze creativitatea și libera inițiativă, să formeze valori și atitudini necesare unui bun cetățean, să dezvolte capacități de comunicare interumană și interculturală, care să faciliteze viața și educația școlii. Sper ca prin dăruirea minții și a sufletului dascălilor, elevii noștri să fie pregătiți să se bucure de unitate în diversitate, de o școală și o educație interculturale, care să contribuie efectiv la construirea unei lumi mai umane, mai corecte și mai unite.

Prof. Constantin Malancă Veronica, Buzău consilier şcolar C.J.R.A.E.

Plugușorul tras de boi sau de buhai – un colind de Anul Nou

După sărbătorile Crăciunului, mai ales în ultimele două zile din an, pe 30 și 31 decembrie, colindătorii revin cu obiceiuri tradiționale din pitorescul național, specifice pentru fiecare zonă geografică, majoritatea purtând denumirea de „Plugușor”.

În Moldova, copiii mai mici merg cu „Plugul mic” de lemn, pe care-l trag prin zăpada din curte, ca și cum ar ara, în timp ce alți membri din ceată se adună lângă fereastră, sună din clopoței și pocnesc din bice, urându-le gazdelor belșug și sănătate.

Altă ceată, formată din copii mai mari și flăcăi, merg cu „Plugul mare”. Ei duc un buhai, format dintr-o doniță din lemn, fără fund, care este acoperită cu o piele argăsită, în mijlocul căreia se află un smoc lung din păr de cal, ce imită mugetul buhaiului, când e tras prin mâini.

Alții, din același grup, poartă clopote și bice, uneori și un fluieraș sau o zongoră, în sunetul cărora rostesc urături lungi despre bădica Traian: „Dimineață s-a sculat, / Pe ochi negri s-a spălat, / La icoană s-a închinat, / Pe cal alb a-ncălecat / Și cu plugul a plecat / La arat și semănat. / A plecat într-o zi de joi / Cu-n plug cu doisprezece boi, / Boi bourei, / În coadă, codălbei;/ În frunte, țintăței..., / Ia mai mânați măi, flăcăi! / Hăi! Hăi!...”. În continuare, se vorbește despre arat și semănatul „grâului de vară”, secerat cu: „Seceri mari/

Pentru secerători tari / Și altele mai mititele / Pentru fete ocheșele…”.

Prin alte localități, unii gospodari umblă cu „Plugul mare” tras de patru boi, împodobiți cu colaci în coarne și acompaniați de buhaiuri și clopote mari.

Cei mai buni urători din sat rostesc cu strigături urarea agrară, desprinsă din cea mai cunoscută versiune populară a „Plugușorului”, după textul clasic prelucrat de Vasile Alecsandri.

Urăturile au denumiri variate: „Plug”, „Plugușoare”, „Bicișoare”, sau chiar „Fierărie” și se desfășoară într-o atmosferă ritualică, în care gesturile au semnificație simbolică.

Urătorii sunt costumați în ținută populară, specifică zonei din care provin.

În prezent, „Plugușorul” este mai mult un obicei de felicitare a prietenilor, rudelor și autorităților, când este intens mediatizat, ca majoritatea obiceiurilor din colinde.

Astăzi, obiceiul este perpetuat mai mult la sat și mai puțin la oraș, de cete mici de copii, până în dimineața Anului Nou.

În unele locuri se mai practică „Plugul mare”, cu plug tras de boi sau purtat de flăcăi, iar în Moldova, Muntenia și Nordul Dobrogei acesta a fost înlocuit de buhai.


Întrebările Dreptei credinţeOrizonturile BUCURIEi

PLUGUȘOR CU PATRU BOI

Aho, aho, copii și frați, Ia poftiți de ne-ascultați!C-am pornit încă din zori, Să urăm de sărbători!

Patru boi am pus la jug Și de coarne ținem plug. În frunte e un buhai, Ce-i mânat cu bici, de-un crai.

Vrem să vă arăm ogorul Și să cântăm Plugușorul! Cine, azi, ne este gazdă, Le semănăm grâu-n brazdă.

Ia deschideți porțile, Ca să tragem brazdele! Că-i vremea de semănat Și colindu-i de urat!

Trageți brazdă, măi flăcăi, Și sunați din zurgălăi, Să răsune peste văi! Mânați, măi: Hăi! Hăi!

Grâu mărunt și grâu de vară, Să răsară-n primăvară! Dumnezeu să îi dea ploi, Că e semănat de noi!

Grâul în brazdă să creascăȘi-n spic să se aurească! S-aveți în anul ce vine, Hambarul plin, pentru pâine.

Ogor cu spice bogatePentru mese-mbelșugate, Pâinea să o rumenească Doar pe vatră strămoșească!

Să vă intre în hambare, Grâul pentru bunăstare! De noi să vă amintiți Întru mulți ani fericiți!

Iar la Anul, când venim, Fericiți să vă găsim! Cu pâine caldă pe masă Și vin de viță aleasă.

Trageți brazdă măi flăcăi, Și sunați din zurgălăi! Mai pocniți din bice, măi, Să răsune peste văi!

Aho, aho de Anul Nou, Cu Plugușoru-n ecou,Plugușor cu patru boi, Ia mai mânați, măi: Hăi! Hăi!

Revelion să vă fie, În belșug și bucurie! În conturi să aveți bani, La Anul și la mulți ani!

Ia opriți, nu mai mânați! Pe buhai îl deshămați, Să-i dați grâușor din brazdă,Cât timp vă cinstește gazdă.

De-o avea fată frumoasă, Să-i puneți un semn la casă! Noroc, unuia să-i fie, Când o cere de soție!

Dacă vă poftește-n casă Și vă invită la masă, Ori vă seamănă cu bani, Să-i urați: Mulți ani! Mulți ani!

Maria Filipoiu, Buzău (USEM)

Sunt mândră, profund mândră!Astăzi, după ce am venit de la biserică, după masa de duminică în familie,

mi-am oferit răgazul celor câteva ore de interacțiune cu lumea virtuală, pentru a răspunde mesajelor de la prieteni si rude, iar apoi pentru a citi câte ceva, urmând să postez pe spațiile mele. Este modalitatea pe care am ales-o de a dărui celor care mă citesc și a-i citi pe cei care la rândul lor oferă public creațiile lor. Având în minte proaspăta predică de astăzi, prima duminică a Triodului, perioadă de îndreptare a sufletului spre cele spirituale în vederea pregătirii pentru Marele Post al Paștelui, accesând pagina unei vechi și dragi prietene, am dat peste un link ce m-a îndreptat spre cartea „Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din Sfaturile Sfinților Părinți”. Și dacă predica din biserică rostită de preot în fața Sfântului Altar m-a convins că sunt asemenea fariseului, textul de mai jos, din cartea amintită, m-a făcut să roșesc!

„Ca să pricepi mândria, ca să o simți, bagă de seamă cum te vei simți atunci când cei din jurul tău fac ceva așa cum nu-ți place ție, împotriva voii tale. Dacă în tine ia naștere în primul rând nu gândul de a îndrepta cu blândețe greșeala, ci nemulțumirea și mânia, să știi că ești mândru, și încă profund mândru. Dacă până și cele mai mici nereușite te întristează și te apasă, încât nu te mai înveselește nici gândul la Purtarea de grijă dumnezeiască, ce ia parte la treburile noastre, să știi că ești mândru, și încă profund mândru. Dacă ești fierbinte față de nevoile proprii și rece față de nevoile celorlalți, să știi că ești mândru, și încă profund mândru.

Dacă te jignesc chiar și observațiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calități pe care de fapt nu le ai îți fac plăcere, te încântă, să știi că ești mândru, și încă profund mândru.”

Câinoase vremi

Cu fiecare zi ce mi-e trecută,Cu fiecare noapte de nesomn,Se-adună-n noi durere veche, mută,Ce-mpovărează lumea şi pe om.

Şi nu-s poveri de lungă fericireŞi nu-s poveri de bucurii şi dorÎmi sunt poveri de griji şi pătimire,De frică ce va fi în viitor.

Că prea e lumea toată în mişcare,Că prea se schimbă totul în spre rău,Că ce-o să vină nu ştim fiecare,Că mai degrabă ne va soarbe-un hău.

Că nu sunt semne că-n această ţarăMai sunt conducători adevăraţi,Că vâna strămoşească stă să moară,Că mi-s duşmani de moarte fraţi cu fraţi. *E iarnă grea în suflete şi-afarăCu frig, tristeţe puse în simţiri,Câinoase vremi ce-s pline de-amăreală,Noi le-am făcut, atunci, de ce te miri?

28.01.2017MirceaDorinIstrate,Târgu-Mureș (USR)


Întrebările Dreptei credinţe Orizonturile BUCURIEi

După ce am citit de mai multe ori textul, mi-am făcut mea culpa! Da, mă tulbură, mă nemulțumește tot ce cred că e bine și observ că e altfel, am tendința de a face imediat observații și de cele mai multe ori iau atitudine. Așadar, sunt mândră, profund mândră!Mă întristează eșecurile, refuzurile, acțiunile nefinalizate, abandonate. Mă întristez atunci când ajung la biserică și am în vecinătate câte două, trei „cucernice” enoriașe instalate comod în strane (păstrând câte una, două și pentru vecina sau cumătra mai puțin matinală), vorbind vrute și nevrute de-mi vine să trag cu urechea la spusele lor și nu la slujba pentru care m-am trezit de dimineață.

Așadar, sunt mândră, profund mândră!Mă întristează și căldările cu apă (ori cu aghiasmă, nu știu sigur) de sub masă ce sunt mereu neacoperite. Și încă mult mă întristează nenea X, cu vechime mare în biserică, ce plimbă un prosop de la ușă la analogul pe care este scoasă Sfânta Evanghelie (spre sărutare și închinare), pentru ca în cele din urmă să-l pună sub analog pentru motive doar de el știute…Așadar, sunt mândră, profund mândră! Mă întristează creștina cu părul încărunțit de lângă mine, care o tot îndeamnă pe o tânără mai neumblată pe la biserici să meargă să dea prescura și lumânarea la Sfântul Altar exact când preoții se pregătesc să iasă cu Sfintele Daruri. Și mă mai întristează propria mea neputință de a mă detașa de toate acestea și a-mi ridica inima la Iisus Hristos și la Maica Domnului ce privește de sus, din cupola bisericii răbdătoare, îngăduitoare cu noi toți.

Așadar, sunt mândră, profund mândră! Ce să mai spun de tristeția provocată de cerșetorii ce-mi ies în față, duminică de duminică, când vreau să intru în biserică (și nu am întodeauna sau nu vreau să le dau de pomană bani, căci bani vor), judecând (în gând) autoritățile că nu au grijă de săraci (ca și cum aș cunoaște cât sunt de săraci ori ce nu fac autoritățile pentru ei?!?!). Mult mă întristez când în fiecare duminică se cer bani. Tristețea nu este că s-ar cere, ci că nu am de unde să dau din pensia mica, prea mică, de subzistență și supraviețuire până la următoarea. Deci, sunt fierbinte față de nevoile proprii și rece la nevoile celorlalți și chiar la ale bisericii… Așadar, sunt mândră, profund mândră! Mă tulbură cele câteva femei ce stau mereu doar în față și care se apropie foarte tare de ușile diaconești când se citește Sfânta Evanghelie, întrebându-mă în sinea-mi: „Oare vor să intre în Sfântul Altar, sau o fi vreo nouă regulă de comportament „smerit” în biserică despre care nu am aflat încă spre rușinea mea?”. Și, uite așa, cad în judecarea aproapelui, despre care iar nu știu nimic!

Așadar, sunt mândră, profund mândră!Ce să mai spun de suferința pe care mi-o pricinuesc jignirile, acuzațiile pe nedrept pentru lucruri pe care nici nu le-am gândit, ori când sunt privită cu suspiciune dacă mă ofer să ajut sau vin cu vreo idee de mai bine. Iar dacă am disponibilitatea de a mă implica în activitatea gospodărească a bisericii devin suspectă de aspiranță la vreo „funcție” de lumânăreasă!Așadar, sunt mândră, profund mândră! Mă umplu de bucurie și mă „umflu în pene” când mi se mulțumește pentru te miri ce trebușoară pe care de drag am făcut-o, ori când primesc un zâmbet sincer, o binecuvântare la sfârșitul slujirii Liturghiei. Atunci ajung acasă plină de lumină și cu zâmbetul pe față și sunt foarte mulțumită de mine.Așadar, sunt mândră, profund mândră.

Dorina Stoica, Bârlad (AB, AATC, USEM)

Doamne….

Plânge, Doamne, ceru-n pumni, S-a-nmulţit prin curte vântul, Şi-a strivit floarea de ulmi Sub răcoarea ei, pământul.

Trece, Doamne, prin retine Sângele când corpul geme, Câteodată se abţine. Trece, tace şi se teme.

S-au sfădit iarăşi copacii, S-au oprit din floarea lor, Căci de-atâta timp săracii În genunchi dorm pe ogor.

Îndrăznesc acum să-ntreb Doamne, cât o să mai ducă Vremea nostră-n spate gheb? Drumul rău o mai usucă!

Nişte iarbă în ogradă Vrem, de-ar fi ea şi uscată, Fără sfadă, doar baladă, Dă-ne, Doamne şi ne iartă.

Şi împacă toţi duşmanii Că de-o viaţă-i tărăboi, Prin străini se duc sărmanii, După averi, dar vin tot goi…

Scoate gardul cel ghimpat,Pod de doruri şi alei Nopţilor să dai, prin satNişte zori să laşi de vrei.

Două mâini, dă-ne, nu trei….Liliana Liciu, București

Până la miez

Coboară din mine tăcute, dar vii,Gânduri- lumină - plete de vis -Și cale-și deschid către tine,Când mâna stăpână s-apucă de scris...

Și sufletu-mi cântă și coala tresaltă,Distanța-ncercând s-o înfrunte.Curg stele perlate din ochii Tăcerii,Pe-al albului senzor și-a inimii punte.

Dispar în neant și „stâncă” și „vultur”,M-absoarbe în tine Lumina meree,Cuvintele-abur se-nalță supuse,SUNT TOATĂ UN DANS DE NUCLEE!

MariaRugină, Piatra Neamț


Întrebările Dreptei credinţeOrizonturile BUCURIEi

Cuvânt despre o pledoarie pentru încreştinarea ortodoxă a lumii


După problema reformării ortodoxiei, ce se poate face prin Cinstirea Sfințiților şi Sfinților lui Dumnezeu, este înfățișat Creştinismul primar contextual de la noi, prin lucrările unor personalități din domeniul teologic (dr. Sebastian D. Cârstea, Părintele Ioanichie Bălan, Pr. Prof. dr. M. Păcurariu și Prof. dr. Marius Constantinescu).

Pe baza referirilor la spațiul Dac-Șa (ca Havila raiului până la creștinism) și la necesitatea ca la Buzău să fie construită Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava, iar la București Catedrala Neamurilor, cercetătorul prezintă în următoarele capitole Numele Sfântului Sava, Sarcina Șa-Va, desfăşurarea martiriului și Minunile proroceşti ale Sfântului Sava, ca apoi să se facă unele comentarii, interesante și necesare, în stabilirea individualității martirului, privind asemănări și deosebiri între Sfinții Sava (Sfinții Sava şi Sf. Mare mucenic Sava) și între Sfinții Mari Mucenici (Sfinții Mari Mucenici şi Sf. Mare Mucenic Sava).

În penultimul capitol (În loc de concluzii) găsim o serie de concluzii teologice, filosofice și politice despre venerarea Sf. Mare Mucenic Sava, iar în ultimul (Încheiere), problema care este, de fapt, și obiectivul cercetării: importanța mondială a Sf. Mare Mucenic Sava, din perspectiva creștinismului ortodox.

Catedra Sfântului Mare Mucenic SAVA este o amplă carte-eseu, căci îmbină viziunea științifică și coordonata atitudinal-retorică. Numeroasele citate și trimiteri din textele biblice, din lucrări canonice ori științifice ale cercetătorilor, ca și conceptele teoretice aduse în discuție, precum și frecventa structură argumentativă a demersului auctorial susțin latura științifică a textului.

Prin argumentare logică se explică necesitatea înțelegerii trecutului: „fără cunoașterea adevăratei istorii a României și Europei, nu se poate înțelege nici ce-a fost, nici ce este, nici ce va fi, nici în România și nici în Europa.” Se evidențiază, astfel, un deziderat practic: „Iar dacă nu cunoaștem de unde s-a plecat și unde s-a ajuns, cu siguranță nu se va putea cunoaște nici ce trebuie făcut pentru a ieși din acest Cataclism Energetic Global.”

Se aduc în discuție probleme multiple, de natură diversă, ale lumii contemporane: teologice, sociale, politice, economice, morale, artistice etc. Spre exemplu, pare inexplicabilă logic îndatorarea omenirii, într-un timp relativ scurt, la marile finanțe mondiale, ideea fiind enunțată interogativ: „Cum s-a întâmplat oare ca în doar 150-200 de ani popoarele lumii să fie datoare vândute?” Din perspectiva autorului, inevitabil, democrațiile europene, în viitorii zeci de ani sau poate mai curând, vor aluneca politic în diferite forme de totalitarism, așa cum s-a petrecut după ce Lenin a început Revoluția bolșevică. Sau, din punct de vedere moral, lumea, în loc să încetățenească Raiul pe pământ, a parcurs un drum invers, ducându-se către străfundurile iadului. Potrivit autorului, în aceste condiții, există o singură soluție: Hristos Domnul este Salvarea Unică, deoarece El este „calea, adevărul și viața”. Domnul Însuși spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!”

Situația este complexă, însă au apărut și semne benefice clar-grăitoare: arătarea Sfintei Cruci pe cerul pământului, perspectiva Civilizației Creștine, Civilizației MAXIMA.

Recenzie la cartea:Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava – Ioan Nicolae Mușat -

Prof. Gheorghe Bucur, Tulcea

Așa nu se mai poate

Suntem un neam cu-ndestulat trecutCe are-n el mărire, demnitate,Ce moşii şi strămoşii l-au făcutÎnsemne pentru zile înstelate.

E plină glia ţării de Columne,De însfinţite locuri jertfitoare,Altare-s pentru neam de-nchinăciuneŞi lung pomelnic fie neuitare.

Dar astăzi vâna ţării-mbătrânită-iŞi neamul îndemnat în spre păcate,Tristeţi ne umplu inima mâhnităSătulă de nevoi şi răutate.

E vremea asta preţul şi răsplataLa ce-am făcut cu-a noastre toate fapte ,Mai e un singur pas şi-apoi e gata,Pieri-vom toţi în iadul cu păcate.

Iertare nici n-avem de ce mai cereCă prea de multe ori am fost iertaţi,Dar tot de-atâtea ori, parcă-n plăcereDe dulci păcate iar suntem legaţi.

Aşa că dă-ne Doamne cât se poate Şi chin şi amăreală cât cuprinde, Ne fă viaţa clipe lăcrimateŞi-n vântul disperării Tu ne-o prinde.

Poate aşa vom şti că-n astă luneCinstita muncă-i plata fericiriiŞi doar iubirea face fapte buneCe-nchegă neamu-n matca nemuririi.

MirceaDorinIstrate, Târgu Mureș, (L.S.R.)


Cuprins Orizonturile BUCURIEi

Binecuvântarea arhierească PreaSfinţitul Galaction 1Civilizația ortodoxă- Planul Ioan Nicolae Muşat 1Unirea nu-i desăvârșită Ioan Nicolae Muşat 1Bucuria Ortodoxiei Pr. prof. dr. Mihail Milea 4A noastră-i numai toată vina Prof. Mircea Dorin Istrate 5Civilizația creștină Pr. prof. dr. Aurelian Damian 6Moartea poetului Lect. Univ. Dr. Tatiana Dabija 6Sunt și piron și ciocan Girel Barbu 6Sfaturi pentru mântuire Pr. Icon. Stav. Radu Botiş 7Rămâi române, unde ești Girel Barbu 7Eu vânzătorul de lumină Girel Barbu 7Ochiul curat Dorina Stoica 7Aduceri aminte Vasile Luca 8Duhovnicului meu Mariana Bendou 8Biserica- Dinspre interpretare... Prof. Univ Dr. Nicuşor Nacu 9Crucea României Floarea Dimian 9Iubirea a înviat Diana Ciugureanu Zlatan 10În vers respir, ascult și tac Călinescu Maria 10O mamă de preot Mamă de preot 11Vino Ing. George Tuzu 11În căutarea Luceafărului Mariana Cristina Popan 11Interviu cu generalul Mircea Chelaru Prof. Ionel Răileanu 12Lacrima tăcerii Camelia Cristea 12Asta-ți cânt eu, Românie Sandu Cătinean 12Ignorarea prezentului Ing Florin Zirbo 13Nu știu Gelu Dragoş 14Ce este ortodoxia ? Girel Barbu 15Găsirea de apoi Maria Rugină 15Un misterios tipar Ana Ardeleanu 15De ce? Iurie Braşoveanu 15Civilizația Ortodoxă- o cale... Dd. Feurdean Cristian Octavian 16La răscruci Prof. Ioan ivaşcu 16Crucea biruinței Camelia Cristea 16Liniște în taina rugăciunii Prof. Univ. George Şerbănescu 17Ce grea e crucea nepăsării Dorina Codreanu 17Credința creștină Ambasador George Călin 18Întoarce-te Amariei Emilia 18Când mi-e teamă să scriu Mihaela Roxana Boboc 18Civilizația creștină Stud. Flavius Tuzu 20Îmi cânt Liliana Liciu 20Buzăul dorit Alexandra Țicleanu 21Forța reunirii românilor... Prof. Diana Ciugureanu Zlatan 22Colind carpatic Prof. Diana Ciugureanu Zlatan 23Primii zori... Carmen Babia 24Medalion 1 Prapori Pictor Naste Marcel 25Medalion 1 Icoane Pictor Mihaela Bibi 26Medalion 1 Icoane Pictor Mihaela Bibi 27Medalion 1 Icoane Pictor Iurie Braşoveanu 28Bătălia de la Câmpul Păinii Col (r) Dr. Ing. Avădanei Constantin 29Familia Eminovici și credința Ing. Nicolae Iosub, Botoşani 33Eminescu și străvechea noastră... Conf. Univ. Dr. G.D. Iscru 34Recoltarea plantelor medicinale Prof. Dr. Livia Irina Olaru 37Părintele Justin Pârvu-Părintele.. Livia Norina Zezeanu 38Iubire Paulina Georgescu 39Jurnal de bord Elena Vişan 40Călugărul Evlampie Dan Zamisnicu 42Petru Cercel „ambasador cultural...” Istoric Cristian Moşneanu 44Tinerii și biserica Vasile Ruseţi 45Rolul școlii în formarea viitorilor ... Prof. Constantin Mal. Veronica 46Plugușorul tras de boi... Maria Filipoiu 47Sunt mândră, profund mândră Dorina Stoica 48Doamne.... Liliana Liciu 49

Până la miez Maria rugină 49... despre încreștinarea lumii... prof. Gheorghe Bucur 50Un Înger înveșmântat... Prof. George Călin 50Așa nu se mai poate Prof. Mircea Dorin Istrate 50Cuprins Ioan Nicolae Muşat 51Nota redacției Ioan Nicolae Muşat 51Lansarea rev. Orizonturile Bucuriei Ioan Nicolae Muşat 52Sponsorizări și donații Ioan Nicolae Muşat 52Colaboratori ai revistei O.B. Ioan Nicolae Muşat 52Momente de la lansare rev. O. B. Ioan Nicolae Muşat Coperta 2-3

Colectivul de redacție:

Director fondator publicație: Ioan Nicolae MușatColaborator și Consultant editare: Cornel StanciuConsultant economic: Ec. Georgeta GrigorașConsultant juridic: Av. Ion SăndulescuRedactor - șef: Ioan Nicolae MușatRedactor - șef on line: Prof. George ȘerbănescuSecretar redacție: Prof. Alexandra ȚicleanuSenior redactor: Floarea DimianTehnoredactor: Tiberiu CîmpanRedactor: Paula GeorgescuRedactor: Elena VișanRedactor corespondent: Carmen Babia, BucureștiRedactor corespondent: Livia Norina Zezeanu, GalațiRedactor distribuitor: Cristian ȘomoiagRedactor distribuitor: Constantin Boiangiu

Vă rugăm să iertați și să semnalați orice greșeală de redactare! Așteptăm sugestiile și propunerile dumneavoastră pentru îmbunătățirea tuturor aspectelor redactării.

E-mail: [email protected]: 0774.456.800; 0749.202.413Adresă redacție: Mușat NicolaeStr. Pietroasele Bloc B11, Sc. A Ap3, Cart. Micro 3, CP 120049 Buzău, Județul Buzău

Toate drepturile rezervate: „Asociația pentru Civilizație Ortodoxă” ASCIOR


SPONSORIZĂRI,DONAȚII:

Nicolae Ioanițescu,Cătălin Cîmpeanu,Ing. George Tuzu,Cornel StanciuCol. Dr. Ing. Constantin Avădanei,Pr. Prof. Dr. Mihail Milea,Pr. Prof. Dr. Aurelian Damian,Aura Nicolae,Paula Georgescu,Bălan Georgeta,Valentina Cazan,Elena Vișan,Psih. Livia Zezeanu,Ing. Camelia Radu,Girel Barbu,Prof. George Șerbănescu,Mioara Ardieleanu,Prof. Maria Filipoiu,Cristian Șomoiag,Constanța Mușat,Carmen Manea,Cornel Cristian, Mihai Rotaru,Stud. Cătălina Petre,Marius Vlăsceanu,Ionuț Filimon,Marius Tomoșoiu,Cătălin Avramescu,Constantin Cristescu,Ing. Cristian Moșneanu,Ing. Cornel Bîrsan,Ionel ȘtefanProf. Gheorghe Negoiță,Ec. Georgeta GrigorașIng. Ec. Aurel StânculeaProf. Sevastița AlexandrescuArh. Adrian PavelEc. Maria Zamfir,Ing. Liliana MușatRodica Mihalcea,Sevastița Gheorghe,Prof. Rădulescu ElenaVasile BălănescuEc. Maria DobreBogdan ChitacuCercetător Gabriel GheorgheDr. Costel Eugen PopescuCol (r) Chirvase IordanGigi BurciuMarin IleanaHîrțescu SofiaManilici Ecaterina

COLABORATORI:

Pr. Prof. Dr. Mihail Milea,Pr. Prof. Dr. Aurelian Damian,Pr. Mihai Andrei Aldea,

Pr. Sorin Croitoru, Pr. Dr. Ing. Costel Vânătoru, Prof. Mircea Dorin Istrate, Prof. Univ. Dr. G.D. Iscru, Lector Univ. Dr. Tatiana Dabija, Prof. Diana Zlatan Ciugureanu, Ing. Nicolae Iosub, Dorina Stoica, Prof. Aurel Anghel,Mihaela Roxana Boboc, Col. (r) Dr. Ing. Constantin Avădanei, Prof. Gheorghe Bucur, Paula Georgescu, Prof. Maria Rugină, Prof. Mariana Bendou,Sandu Cătineanu, Liliana Liciu, Girel Barbu, Mirela Alexa, Teo Cabel, Prof. Gheorghe Petcu, Cdor. av. (r) Aurel Niță, Dumitru K. Negoiță, Floarea Dimian, David Țuț, Drd. Cristian Octavian Feurdean, Gina Zaharia, Liviu Gogu, Prof. Univ. George Șerbănescu,Carmen Babia, Col (r) Vasile Prăjescu, Prof. Alexandra Țicleanu, Prof. Ramona Luminița Ungureanu, Psih. Livia Norina Zezeanu, Ardieleanu Mioara, Sorin Izvoraș Scurtu, Nicolae Tudor, Ing. Cristian Moșneanu, Stud. Flavius Emilian Tuzu, Prof. Ionel Răileanu, Maria Filipoiu, Ana Haz, Elena Vișan, Prof. Gheorghe Negoiță,Ing. Florin Zirbo, Ing. George Tuzu,Emilia Amariei, Vasile Rușeți, Vasile Luca, Ana ArdeleanCălinescu MariaProf. Constantin Malancă VeronicaDan ZamisnicuDorina CodreanuExcelența sa George CălinPictor Iurie BrașoveanuPictor Mihaela BibiPictor Naste MarcelMariana Cristina PopanPr. Icon. Stav. Radu BotișProf. Dr, Livia Irina OlaruProf. Univ. Dr. Nicușor Nacu

LANSAREA revistei „Orizonturile BUCURIEI”

În 14 dec. 2016, găzduiți de Muzeul Județean Buzău a avut loc lansarea revistei Orizonturile BUCURIEI și elogierea minunatului ROMÂN, chirurg, Prim-ministru în timpul UNIRII din 1918, marele patriot basarabean Daniel Ciugureanu!

Am avut bucuria să ne onoreze cu prezența minunați și distinși oaspeți: Din partea Societății Apollon a venit Excelența Sa, ambasadorul cultural al României la Convenția ONU pentru drepturile copiilor, scriitorul George Călin, din partea familiei Ciugureanu, au venit pentru elogiere nepoții, scriitoarea, prezentatoarea, cantautoarea, fondatoarea societății Uniunea Scriitorilor Europeni din Moldova, USEM, distinsa doamnă Diana Ciugureanu-Zlatan precum și nepotul martirului Daniel Ciugureanu, domnul dr. în medicină, patriotul Ovidiu Galagan, iar, împreună cu dânsul a venit ilustrul om de cultură, redactor Gheorghe Gavrilă Copil.

Au participat, din Bucrești, dl ing, poet și istoric Cristian Mosneanu și distinsa doamnă scriitor și poet Liliana Liciu. Printre distinșii invitați din Buzău au participat jurnalistul Ioan Solea, președintele APOR Buzău, jurnalistul Viorel Frâncu (a avut și o minunată intervenție), distinșii scriitori Anghel Aurel, Girel Barbu, Teo Cabel, Liviu Gogu, Laurenţiu Belizan, Ștefan Dima, editorul și scriitorul Trandafir Sâmpetru și alții, profesori, oameni de cultură, prof. univ. Dl George Șerbănescu! Prof. Dr. Valeriu Șușnea a onorat sărbătoarea cu tablouri din expoziția „Vămile Văzduhului” iar momentul folcloric a fost asigurat de distinsa doamnă Ofelia Florica Haranguș. Au participat televiziunile locale TVBuzău și CampusTV. Am avut oaspeți nașii mei din Cislău, profesori Margareta și Gheorghe Nițu, profesori și vechi prieteni din orașul meu natal, Mizil, dl. Gheorghe Negoiță și oamna Sevastița Alexandrescu, prieteni, colaboratori, oameni de suflet din Buzău și colegi de la Fundația Origini Carpatice împreună cu Dl Dir. Davidescu Ștefan și dna Floarea Dimian !

Dumnezeu a binecuvântat această zi minunată iar eu mulțumesc personal tuturor pentru onoarea ce mi-au făcut-o participând la această minunată lansare!

Cărțile întru „Orizonturile Bucuriei”

Momente de la lansarea revistei „Orizonturile Bucuriei”

SC ROLL SERV SRLstr. Principală nr. 2A,Com. Vadu Paşii, Buzău;Tel: 0238-710848; Fax: 0238-717462;E-mail: [email protected] www.rollserv.ro ... legat de maşini

Movila Banului BuzăuSediul social comuna Movila Banului, jud. Buzău.

Arendează și cumpără terenuri agricole în comunele Ôlimitrofe orașului BuzăuÔPrestări servicii în agricultură.Cultura cerealelor și plantelor oleaginoase.

Comerț cu cereale.Ô

e-mail: [email protected], Tel.: 0730.970.151

• ISSN 2537 - 5105 | ISSN-L 2537 - 5105 •

Matei, 6, 33 BUCURIEI

Documents

Transcript of Matei, 6, 33 BUCURIEI