Masacre în Transilvania de Nord, 1940-1944

Prin masacrele din Transilvania de Nord, 1940-1944, se înțeleg atrocitățile comise

de către horthyști împotriva românilor și mai apoi a evreilor. În toamna anului 1940, ca

urmare a cedării unei părți din Ardeal către Ungaria lui Miklós Horthy, în mai multe

localități transilvănene trupele maghiare au masacrat români și evrei. Aceste atrocități au

continuat până spre sfârșitul anului 1944.

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Nord Vestul Transilvaniei intră sub

ocupație maghiară1. Prin Ardeal sau Transilvania înțelegem atât regiunea istorică cu

același nume cât și Crișana și Maramureș. A fost cedată o suprafață de 43.492 km pătrați,

reprezentând jumătate din teritoriul Transilvaniei cu o populație de 2.667.000 locuitori

dintre care:

50.2% români

37.1% maghiari și secui

12.7% germani, evrei și alte naționalități.

Dictatul de la Viena - zona cedată Ungariei

Teritoriul ocupat de maghiari în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas

în istorie sub numele de Transilvania de Nord și cuprindea nord-vestul regiunii cu același

nume precum și ținuturile secuiești.2 Un număr de 8 județe din totalul de 23 câte număra

Transilvania au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost spintecate în două, creându-se

astfel un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul pământului românesc.

După anunțarea hotarârilor de la Viena a urmat marea dramă pentru români a

refugiului din fața ocupantului și evacuarea instituțiilor românești din zona cedată. Mii de

români, mai cu seamă intelectuali, au părăsit zona cedată. Printre ei s-a aflat și corpul

profesoral al Universității din Cluj, format din personalități de elită precum: Sextil

Pușcariu, Iuliu Hațeganu, Onisifor Ghibu sau Emil Racoviță. La fel și colectivul Operei

Române, refugiat la Timișoara.1 Istoria României.Transilvania, Volumul II, Capitolul VII -Transilvania în cel de-al doilea război

mondial, pag 202 Fătu Mihai, Mușat Mircea, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României , septembrie

1940 - octombrie 1944, p. 33.

Încercând o clasificare a masacrelor petrecute în teritoriul ocupat de autoritățile

ungare se poate observa că marea majoritate au avut loc în toamna anului 1940, imediat

după instaurarea regimului maghiar, și în toamna anului 1944, după ce România trece de

partea Aliaților. Atrocitățile asupra românilor și evreilor petrecute între lunile septembrie

și octombrie ale anului 1944 s-au desfășurat în prima fază pe teritorile românești aflate în

imediata apropiere a graniței cu Transilvania ocupată, în timpul ofensivei rapide a

ungurilor împotriva României, iar mai apoi pe parcursul retragerii armatelor horthyste din

ținuturile ardelenești. Astfel o primă clasificare a masacrelor din Transilvania poate fi

următoarea:

Masacrele din toamna anului 1940 în teritoriile ocupate

Masacrele din lunile septembrie și octombrie 1944.

Aceste atrocități pot fi împărțite după etnia celor vizați de către horthyști în:

Masacre îndreptate împotriva populației românești

Masacre îndreptate împotriva evreilor.

La cinci zile după Dictatul de la Viena, pe data de 5 septembrie 1940 ora 7.00,

prima unitate maghiară trece frontiera pe la Sighetul Marmației. Două armate ungare

intră pe teritoriul Ardealului anexat:

Armata I – cu un efectiv de 208000 militari, care a operat în partea de nord-est a

Transilvaniei

Armata a II-a – cu un efectiv de 102000 militari, care a operat în zona Oradea-

Cluj.

În prima zi principalele orașe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul

Marmației și Ocna Șugatag. S-au stabilit 9 etape de înaintare, fiecare a câte 40-80 km.

Ultimele localități luate în stăpânire la data de 13 septembrie 1940 au fost Sfântu

Gheorghe și Târgu Secuiesc. Înaintarea trupelor maghiare s-a produs în condiții pașnice,

neexistând decât câteva incidente răzlețe cu ostașii români aflați în retragere pe teritoriul

Transilvaniei "de sud". Armata horthystă a fost întâmpinată cu bucurie de către numeroși

localnici unguri, păstrându-se până astăzi imagini cu trupele maghiare defilând prin

principalele orașe ale Ardealului cedat.3

3 Ibidem, p. 39

La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupație pe teritoriul românesc, a

început seria masacrelor împotriva populației civile românești. Acestea au avut o

intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea Transilvaniei de Nord.

Astfel, în doar 11 zile, trupe ungurești au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai

afectat de ucideri a fost județul Sălaj, unde au fost masacrați 477 de români

Masacrul din Trăznea a avut loc pe 9 septembrie 1940, în ziua în care trupele

ungare horthyste, ca urmare a Dictatului de la Viena, au intrat în comuna Treznea, județul

Sălaj.4

După crimele din 8 septembrie 1940, când trupele armatei ungare au ucis 11

persoane în comuna Ciumărna, trupele horthyste au pornit către comuna Treznea, unde au

intrat la data de 9 septembrie. Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut.

Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unitățile

maghiare au dezlănțuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de "Masacrul de la

Trăznea". Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și

baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit

93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei.

Cotidianul "România nouă" din data de 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae

Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare și împușcat lângă o capită de

fân, împreună cu soția și cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopărțite

cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta

a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu

gloanțe model "dum-dum". Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor

horthyste. A ars in casa parohiala care a fost incendiată. În Trăznea se aflau și 9 soldați

români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei.

Învățătorul și soția au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și aduși la

sediul jandarmilor maghiari de la Agrij, de unde au fost duși pe un câmp și împușcati.5

Printre victimele masacrului de la Treznea se numără și familia muzicologului

român Octavian Lazăr Cosma, președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din

România. În memoriile sale, profesorul Cosma evocă evenimentele sângeroase din 1940:

4 P. Țurlea, Ip si Trăznea, Atrocități maghiare și Acțiune diplomatică, p. 43.5 Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, p.23

„Și vara anului 1940 avea să aducă reflexele militarismului regimurilor totalitare,

fascist și comunist, o parte a teritoriului fiind pusă pe tavă horthystilor, Treznea intrând

sub acest funest Diktat ce avea să schimbe cursurile multor vieți. Consecințele pentru

sătenii Treznei au fost dezastruoase, la 9 septembrie 1940 trupele ungare au mărșăluit pe

ulița principală, venind dinspre Zalău și îndreptându-se spre Buciumi și mai departe. La

primărie, notabilitățile – primarul român, notarul, directorul școlii – le-au întâmpinat fără

prejudecăți. Către orele amiezii, subțiindu-se rândurile trupelor, se părea că preluarea

autorității se făcuse si pe raza comunei noastre, lumea își vedea de treburi, căci era o zi

însorită de toamnă, culesul recoltei neputând aștepta, mai ales otava… Și, deodată, au

răsunat împușcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniștea și

neputinșa își dăduseră mâna, soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu

moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică

detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți. Grupe de

cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de

nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie

executași. Motivul? Erau români. Localnicii unguri au reacționat cu bucurie, dar au

existat și cazuri de reținere, căci nu se așteptau la un măcel. Groful Francisc Bay

dispăruse, nimeni nu intervenea salvator… Bubuitura din sediul primăriei are o explicație

simplă: la subsol era depozitată o cantitate mare de dinamită folosită pentru spargerea

răzoarelor de piatră, necesară pavării drumului. Temperatura generată de flăcările ce

cuprinseseră primăria a declansat explozia, care a alertat trupele ocupante, derutându-le.

Aceste trupe de închidere se aflau, după unii martori, sub influența alcoolului. Pe Meses,

se zice, groful Bay cu oamenii săi au organizat o acțiune, cerând execuții în anume

puncte. Erau vizați și intelectualii satului, preotul Traian Costea, care a fost împușcat și

lăsat pradă vîlvătăilor care cuprinseseră casa parohială. Măcelul s-a derulat cu cruzime,

nemenajînd, în prima fază, pe cei care cădeau în calea armatei însetată de sânge. Nu

numai români, deoarece printre victime au fost și evrei, inclusiv copii.”

Lord Edmond Fitzmaurice, Foreign Office, Londra, spune: "Atitudinea

provocativă a minorității maghiare față de români poate, de la un moment la altul, să dea

naștere la revolte sângeroase, ale căror consecințe sunt incalculabile. Ungurii urmăresc o

politică violentă și oarbă împotriva naționalităților supuse Coroanei, în mod deosebit

împotriva Românilor."

În lucrarea "Les assassinats", publicistul american Milton G. Lehrer relata :

"Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungurești la 9 septembrie 1940. Ca și când

armata de ocupație ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldați,

un veritabil potop de foc și sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost

utilizate pentru a satisface instictele brutale: puști, mitraliere, tunuri, grenade. După ce au

fost trase primele salve, soldații au pătruns în case și au asasinat pe oricine găseau în

calea lor, incendiind locuințele. Cazul preotului român Traian Costea, care, dupa ce a

primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului - căruia i s-a dat foc

și a ars în întregime odată cu cadavrul preotului - este tipic. După încetarea focului de

arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români și îi aruncau de vii în foc, făcându-i să

moară în chinuri groaznice. Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor".6

Masacrul din Ip se înscrie în seria masacrelor antiromânești desfășurate pe

teritoriul Transilvaniei de Nord în toamna anului 1940. În noaptea de 13 spre 14

septembrie 1940 trupe maghiare ce făceau parte din armata de ocupație cantonată în

orașul Șimleul Silvaniei, împreună cu localnici maghiari și cu membri ai organizației

Straja națiunii au ucis 157 de localnici români.7

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morți într-o explozie în comuna

Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári

Zoltán din armata horthystă părăsește în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nușfalău

unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii

celor 157 de localnici este una fictivă, explozia producându-se din cauza unui defect de

ambalaj al muniției, dovadă fiind faptul că cei patru români arestați au fost eliberați după

aproximativ o lună.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul

Vasvári Zoltán ajunge în Ip. Imediat acesta împreună cu membrii gărzii naționale din

comună s-au dus pe la casele mai multor locuitori trezindu-i din somn și împușcându-i.

Au fost uciși în acest mod 18 români. Crimele au fost comise înainte de miezul nopții.

Întors la sediul gărzii naționale din Ip, Vasvári Zoltán dă indicații membrilor să

6 Ibidem, p.35.7 Istoria României.Transilvania, op.cit. p. 34.

pregătească 10 căruțe și mai mulți oameni pentru dimineață în scopul îngropării

victimelor ucise până atunci. Locotenentul părăsește apoi postul. Imediat după se aude o

rafală de mitralieră trasă din sat, iar Vasvári se întoarce la sediul gărzii naționale

pretextând că sătenii români i-au atacat compania. Furios se adresează oamenilor din

corpul de strajă local, spunând că va incendia comuna. Unul dintre comandanți a încercat

să-l oprească răspunzându-i că așezarea este compusă în proporție de 70% din maghiari.

Vasvári a simulat în continuare că va da foc numai caselor românești, dar același

comandant a protestat spunând că nici acest lucru nu este posibil întrucât gospodăriile

românilor sunt răsfirate printre cele ale ungurilor. Atunci Vasvári Zoltán a cerut să i se

dea oameni din garda locală care să arate soldaților lui caselor românești, pentru a-i

împușca pe vlahi. De data această ordinul i-a fost acceptat.

S-au format 6 echipe de soldați în frunte cu câte un om din garda locală, drept

călăuză. Astfel alcătuite au pornit fiecare pe străzile comunei:[4]

Echipa I a acționat pe drumul ce duce spre localitatea Suplacu de Barcău. Toți

românii din această zonă care au fost găsiți acasă au fost împușcați. Și-au găsit moartea

62 de oameni.

Echipa a II-a a acționat în zona bisericii și a cimitirului din Ip. După indicațiile

date soldaților de către calăuza Csepei Sigismund au fost împușcați 21 de locuitori.

Echipa a III-a a mers pe drumul ce duce spre comuna Camăr. Au fost omorâți 13

români.

Echipa a IV-a a acționat pe drumul către satul Zăuan, unde au fost împușcați 9

locuitori.

Echipa a V-a a mers în zona de pe malul pârâul Barcău, fiind omorâți 36 de

români.

Echipa a VI-a trebuia să acționeze în aceeași zonă cu echipa a V-a, însă locuitorul

Osz Andrei, ce era folosit drept călăuză, dându-și seama de gravitatea faptelor lor a

declarat că el nu cunoaște casele românilor, deoarece venise de puțin timp în comună.

Astfel, ultimele două echipe au fost nevoite să meargă împreună.

În tot acest timp, populația română a fost supusă unor torturi, printre care

smulgerea unghiilor, ruperea oaselor cu bâte și paturi de armă. Mai mulți copii au fost

sfârtecați cu baionetele. Tortura a fost urmată de uciderea oamenilor, jefuirea cadavrelor,

a caselor și a bisericii.

A doua zi dimineața, din ordinul locotenentului Vasvári, mai mulți localnici au

fost puși să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alți săteni au fost scoși cu căruțele și au

mers din casă în casă pentru a ridica și transporta cadavrele la groapa comună.8

La 68 de ani de la Dictatul de la Viena și masacrul din Ip, singurul supraviețuitor

rămas încă în viață, Gavril Butcovan a acordat un interviu ziarului Gardianul, povestind

drama familiei sale din noaptea de 13/14 septembrie 1940. Acesta mărturisea în articolul

apărut în data de 2 septembrie 2008:

„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al

focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă

era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În

familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două

încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți

doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii.

Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă

întețindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță,

spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și

eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari,

deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată

soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații

erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i

să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am

știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile

spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre

leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns

ca o crească ei. Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele

casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine.

Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat

seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în

8 Milton G. Lehrer, op.cit. p.43.

momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la

câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în

piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara

Ana, de 5 ani, care, disperată, striga Unde ești maică?!, a fost secerată de gloanțele

criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l

urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu

baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rânind-o, însă a apucat să se ascundă sub o

căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am

stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți

membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12

ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai

căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7

persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”

Gavril Butcovan amintește și de celelalte crime comise în noaptea masacrului:

„ Doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece

orice închipuire. Bătăile și schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii

români au fost bătuți până ce și-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui

Dumitru Chiș i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot

să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte și soția acestuia, care era în

durerile facerii. Bărbatul a plecat după moașă, dar pe drum a avut ghinionul să se

întâlnească cu echipa criminală. Aceștia, sub amenințarea armelor, l-au întors din drum,

iar odată ajunși în curtea casei l-au împușcat. Soției i-au scos copilul din burtă cu

baionetă. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani și Maria

Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapa comună și

îngropate de vii. în acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau

găsit acasă a fost împușcat.”

Supraviețuitorul își încheie povestea facând o remarcă cu privire la implicarea

localnicilor maghiari la această atrocitate:

„Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toți consătenii mei au

pactizat cu criminalii horthyști. Au fost și maghiari care au sărit în apărarea familiilor

de români, punându-și prin acest gest viața în pericol. Astfel au fost salvați din mâna

ucigașă a horthyștilor cel puțin 3 familii de români. Cu siguranță, dacă acțiunea

criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulți care ar fi sărit în ajutorul nostru, al

românilor, și în mod sigur numărul celor uciși era mult mai mic.”9

Moisei este o comună situată în partea de sud-est a județului Maramureș, aflată la

jumătatea distanței dintre orașele Borșa și Vișeu de Sus. După Dictatul de la Viena din 30

august 1940, NV Transilvaniei intră sub ocupație maghiară, întreg Maramureșul fiind

alipit Ungariei. Comuna Moisei a fost printre primele așezări românești ce au intrat sub

administrație ungară în 7 septembrie 1940. La data de 23 august 1944, România trece de

partea Aliaților și alături de armatele sovietice încep luptele pentru recâștigarea

Transilvaniei de Nord. La începutul lunii octombrie a anului 1944, frontul înainta în

interiorul Ardealului, fiind eliberate primele teritorii. În aceste condiții au avut loc și

crimele din Moisei.

La data de 14 octombrie 1944 trupele maghiare aflate în retragere pe Valea Izei au

omorât 29 de români în două case de lemn de la periferia comunei Moisei, pe drumul

principal ce duce spre Borșa. Au fost identificate 31 de victime, dintre care doi au rămas

în viață. Cei doi supravietuitori sunt Vasile Petrean, originar din comuna clujeană

Pălatca, și Vasile Ivașcu, care ulterior a înnebunit parțial. Dintre cele 31 de victime, 24

erau originari din județul Mureș, 3 din județul Cluj și 4 din județul Maramureș. Acești

țărani ardeleni erau internați în lagărele de muncă din orașul Vișeu de Sus, fiind acuzați

de "trădare de patrie", de patriotism românesc ori partizanat. În condițiile înaintării

forțelor militare aliate, cei mai mulți dintre cei încorporați în unități de muncă obligatorie

au dezertat, încercând să treacă linia frontului și să se întoarcă în localitățile de domiciliu.

Unii au reușit, alții, între care și cei uciși la Moisei, au fost prinși de jandarmii de front și

duși într-un lagăr improvizat în casa unui evreu transilvănean deportat în lagărele de

exterminare naziste.

În ziua de sâmbătă, 14 octombrie 1944, prizonierii din lagărul de la Vișeu de Sus

au fost urcați într-un camion și transportați la Moisei, comuna fiind în prealabil complet

evacuată de locuitori. 12 dintre ei au fost închiși într-o căsuță de lemn, fiind împușcați de

către soldații maghiari, care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și

ceilalți români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceeași noapte, militarii

9 Ziarul Gardianul, 68 de ani de la Dictat. Mărturii despre masacrele de la Ip și Traznea din data de 02.09.2008.

incendiind satul și arzând circa 300 de case. Cadavrele intrate deja în putrefacție, au fost

îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la

gospodăriile lor. Deasupra gropii comune s-a înălțat o troiță de lemn, înlocuită dupa

câțiva ani de un obelisc din piatră.10

Acestea au fost doar cateva din localitatile unde armatele horthyste au masacrat

atat populația română cât si cea evreiască. Pot spune că este o pată neagră a istoriei

Ungariei, o acțiune ilogică si fara temei. Parafrazând pe G. Clemenceau: ,, Nu putem

satisface cerintele unei națiuni avide pentru teritorii!”

BIBLIOGRAFIE:

Fătu Mihai, Mușat Mircea, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României ,

septembrie 1940 - octombrie 1944, Ed. Politică, București, 1985.

10 Mihai Fătu, Mircea Mușat, op.cit. p. 68.

Istoria României.Transilvania, Volumul II, Capitolul VII -Transilvania în cel de-

al doilea război mondial, Ed. George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997.

Lehrer, Milton, G., Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de

un american, Ed. Vatra Românească, 1991.

Țurlea Petre, Ip si Trăznea, Atrocități maghiare și Acțiune diplomatică, Ed.

Enciclopedică, București, 1996.

Ziarul Gardianul, 68 de ani de la Dictat. Mărturii despre masacrele de la Ip și

Traznea din data de 02.09.2008.