5

Tabo

r, nr

. 4, i

ulie

201

2Theologica

Sensul creştin al martiriului

VALER BEL

Se vorbeşte în lumea de astăzi mult despre martiriu şi martiri. Şi, într-adevăr, mulţi au suferit şi mulţi suferă, mulţi şi-au dat viaţa de-a lungul veacurilor pentru diferite cauze şi multora le

este periclitată viaţa şi astăzi din multe cauze.Epistola către Evrei (9, 12, 14, 15, 26 şi 28) ne arată însă că Iisus Hristos, Arhiereul cel veşnic,

S-a adus „o dată pentru totdeauna” (12) Jertfă lui Dumnezeu, pentru ca prin Jertfa Sa „să ridice păcatele” (28) noastre, făcând de prisos oricare altă jertfă omenească. Dar întrucât „stăpânitorul lumii acesteia” (In 12, 31) îşi continuă activitatea malefi că în lume, Jertfa cea una a lui Hristos este împărtăşită de către „fraţii prea mici ai Lui” (cf. Mt 25, 40), care suferă şi sunt aduşi jertfă pe altarul lumii. Creştinii adaugă suferinţa lor la suferinţa lui Hristos sau,cum spune Apostolul Pavel: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica, al cărei slujitor m-am făcut, potrivit iconomiei lui Dumnezeu, ce mi-a fost dată mie pentru voi, ca să aduc la îndeplinire cuvântul lui Dumnezeu” (Col 1, 24-25).

Apocalipsa vorbeşte despre cei înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o/pe care o au: „…am văzut, sub jertfelnic, sufl etele celor înjunghiaţi pentru cuvân-tul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o/o aveau (gr. martyria). Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne Sfi nte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fi ecăruia dintre ei i s-a dat un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fi e omorâţi ca şi ei” (Ap 6, 9-11).

Din cele expuse rezultă că, în sens creştin, martirul (gr. martys) este mărturisitorul Evan-gheliei prin suferinţele sale şi prin jertfi rea vieţii asemenea lui Hristos, Care ne-a împăcat cu Dum-nezeu „prin sângele crucii Sale” (Col 1, 20), prin „moartea Sa” (Col 1, 22), de aceea, după Apostolul Pavel, quintesenţa propovăduirii Evangheliei este „Hristos-Cel Răstignit” (1 Cor 1, 23; 2, 2). Car-tea Faptele Apostolilor relatează martiriul diaconului Ştefan, primul martir al Bisericii, care a fost ucis cu pietre pentru că a mărturisit pe Hristos, în timp ce el se ruga, asemenea Mântuitorului, pentru cei ce-l ucideau: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (FA 7, 55-60).

Valer Bel

6

Tabo

r, nr

. 4, i

ulie

201

2Theologica Începând cu secolul al II-lea, Biserica a recunoscut martiriul, adică suferinţele creştinilor îm-

potriva cărora s-a pronunţat o sentinţă de condamnare la moarte, din cauza credinţei lor1, ca imi-tare a suferinţelor lui Hristos. În timpul persecuţiilor sângeroase din primele veacuri, Biserica a existat, s-a întărit şi s-a extins datorită jertfei martirilor. Drept urmare, s-a dezvoltat o literatură a martiriului, conţinând procesele verbale ofi ciale ale interogatoriilor sau relatările martorilor ocu-lari2. Sfântul Ignatie, episcopul Siriei (†107), caută cu perseverenţă momentul martiriului, pentru a fi „adus libaţie lui Dumnezeu cât timp jertfelnicul este gata”, căci „frumos lucru este a te desface de lume pentru Dumnezeu, ca să răsari în El”3. „Grâu al lui Dumnezeu sunt şi sunt măcinat de dinţii fi arelor ca să fi u găsit pâine curată a lui Dumnezeu”, spunea el4.

Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp (†155) vorbeşte des-pre „martiriul potrivit Evangheliei” (I, 1)5. În faţa rugului, mărturia sfântului Policarp se transfor-mă în rugăciune: „Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta ca să iau parte în numărul martorilor/ martirilor la paharul Hristosului Tău spre învierea vieţii veşnice a sufl etului şi a trupului în nestricăciunea Duhului Sfânt” (XIV, 2)6. Epistola către Diognet subliniază rezis-tenţa şi suferinţele primilor creştini, ca dovezi manifeste ale înălţării Domnului: „Nu vezi că, pe cât sunt pedepsiţi mai mult, pe atât se înmulţesc? Acestea nu par fapte de om, acestea sunt o putere a lui Dumnezeu, acestea sunt o dovadă a prezenţei Lui” (VII, 8-9)7. Origen, fi u de martir, el însuşi întemniţat şi torturat în timpul persecuţiei lui Decius (250), a scris un Îndemn către martiri în care elogiază „pasiunea martirului” pe care Domnul o numea „un alt botez”8. Eusebiu de Cezareea, în Istoria bisericească, face o listă a martirilor şi un expozeu asupra semnifi caţiei mărturiei mar-tirilor în misiunea apostolică a Bisericii. Martirii au completat mărturia apostolilor9. Tertulian (†226) spune că „sângele martirilor este o sămânţă a creştinismului”10. Mai târziu, Biserica din Răsărit şi cea din Apus au compus martirologii sau sinaxare.

În ceea ce priveşte sensul biblic, istoric şi teologic al martiriului, se pot reţine următoarele aspecte:

În propovăduirea Evangheliei, Biserica întâlneşte întotdeauna împotrivire, suferinţă şi per-secuţie, căci transmiterea Evangheliei constituie o confruntare din care rezultă atât primirea cât şi respingerea acesteia. În această luptă cu „stăpâniile şi puterile acestei lumi” (Ef 6, 12), creştinii au ca apărător pe Sfântul Duh (In 14, 16-24), dar ei nu trebuie să se lase pradă provocărilor. Bi-serica a combătut orice incitare fanatică spre martiriu (spre exemplu, cea a sectei montaniste din secolul al II-lea). Creştinii au respins, în numele Domnului atotputernic (gr. Pantokrator), idola-tria, sacrifi ciile sângeroase şi cultul Cezarului. Constrânşi de alternativa mărturisirii sau trădării credinţei, ei au acceptat riscul de a fi „ridicaţi din lume” (cf. Lc 9, 51). Biserica a recunoscut de la începutul ei botezul sângelui sau pecetea martiriului, botezul focului (Eusebiu de Cezareea, His-

1 Herma Păstorul, Pilda a IX-a, 28,4: „Toţi cei care au fost duşi în faţa stăpânirii şi au fost cercetaţi şi nu s-au lepădat, ci au suferit cu drag, aceştia sunt mai slăviţi înaintea Domnului; rodul lor este mai bogat”, în Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB, 1, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 340.2 Actele Martirice, PSB 11, trad. Pr. prof. Ioan Rămureanu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982; Diac. IOAN I. ICĂ JR., Canonul Ortodoxiei I: Canonul apostolic al primelor secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp. 321-394.3 IGNATIE TEOFORUL, episcopul Siriei, Către Romani, II, 2, în IOAN I. ICĂ JR., op. cit., p. 444.4 Ibidem, IV, 1, în IOAN I. ICĂ JR., op. cit., p. 444.5 În IOAN I. ICĂ JR., op. cit., p. 369.6 Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp (23 februarie 155), XIV, 2, în IOAN I. ICĂ JR., op. cit., p. 373.7 Epistola către Diognet (Alexandria, cca.190-200 sau Smyrna, înainte de 150), VII, 8-9, în IOAN I. ICĂ JR., op. cit., p. 385.8 Pr. prof. ION BRIA, „Martyre”, în Dictionnaire oecuménique de missiologie. Cent mots pour la mission, Ed. du Cerf, Paris, 2001, p. 197.9 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria Bisericească, PSB 13, trad. Pr. prof. T. Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988.10 TERTULIAN DE CARTAGINA, Apologeticum, 50,13.

Sensul creştin al martiriului

7

Tabo

r, nr

. 4, i

ulie

201

2Theologicatoria ecclesiastica, 6, 4,3)11. Mai mult, în teologia postapostolică, martiriul are un sens euharistic;

aceasta vede în martiriu oferirea trupului ca ofrandă. Martirul, „pironit cu trupul şi cu duhul pe crucea Domnului Iisus Hristos şi întărit în iubire de sângele lui Hristos”12 este preotul care se aso-ciază jertfei Arhiereului veşnic şi ceresc (Evr 6, 20; 7, 9). Astfel martirul nu are numai o valoare exemplară, de ordin etic, ci şi o valoare simbolică, în sensul mijlocirii euharistice. Hristos este Cel Care suferă în martiri şi cu martirii, rugăciunea pentru iertarea călăilor lor este cea care le dă puterea de a-L urma pe Hristos până la sfârşit.

Cultul adus martirilor şi venerarea moaştelor lor, ca „încoronaţi” de Hristos, sunt deja ates-tate de Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp (XVII, 1; XIX, 2). După sfântul Policarp, precum şi după sfântul Ioan Hrisostom13, synaxa creştină şi Liturghia eu-haristică se celebrează pe mormintele martirilor. Fiecare biserică are „sub altar” (Ap 6, 9) moaşte ale martirilor sau ale sfi nţilor. Sfântul Chiril al Ierusalimului menţionează martirii printre cei care sunt pomeniţi după anaforaua liturgică „pentru ca Dumnezeu, pentru rugăciunile şi mijlocirea lor să primească rugăciunile noastre”14.

Eusebiu de Cezareea face distincţie între martiri şi mărturisitori (cei care au supravieţuit torturilor) şi subliniază diferenţa fundamentală dintre cultul de adorare (gr. latreia), adus Fiului lui Dumnezeu şi venerarea (gr. proskynesis) sfi nţilor. „Căci pe El Îl adorăm, pentru că este Fiul lui Dumnezeu; în timp ce pe martiri îi iubim ca discipoli şi imitatori ai Domnului”15.

Misiunea conduce Biserica pe drumul crucii, deoarece ea propovăduieşte pe Hristos – Cel-Răs-tignit, piatră de poticnire pentru iudei şi nebunie pentru neamuri (1 Cor 1, 18-24). În timp ce Bise-rica propovăduieşte Evanghelia, rezumată în scandalul Crucii lui Hristos (1 Cor 1, 8-25; 2, 1-2; Gal 6, 14), respingerea sau acceptarea predicii şi misiunii ei devine realitate istorică durabilă. Pe de o parte, Biserica are nevoie de mărturisitori puternici, de martiri, de sfi nţi, de comuniunea sfi nţilor, căci fi delitatea lor extremă este cea care constituie tăria propovăduirii, stânca indestructibilă (Mt 7, 24-25; 16-18). Pe de altă parte, însă, trebuie să se ţină seama şi de rezistenţa sau opoziţia omului şi a lumii faţă de venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. În acest context, conştiinţa Bisericii spune că nu trebuie să se facă din martiriu un ideal absolut, nici nu trebuie să fi e împinşi credincioşii până la li-mitele extreme ale suferinţelor lor. După Epistola către Diognet (150 sau 190-200), calitatea vieţii creştine, simpla ei prezenţă este sufi cientă pentru primirea şi înţelegerea mesajului Evangheliei.

Experienţele din arenele antice se repetă frecvent şi în zilele noastre, în numeroase regiuni ale lumii, unde conducători civili, personalităţi religioase şi numeroşi credincioşi simpli au plătit cu suferinţele sau cu viaţa lor preţul apărării libertăţii religioase, a drepturilor omului sau pentru simplul fapt că au fost creştini. Osservatore Romano anunţă, spre exemplu, că în ultimii treizeci de ani, la nivel mondial, au fost ucişi peste o mie de misionari creştini16.

Biserica întreagă are mărturia ei în dublu sens biblic, de mărturisire şi de sacrifi ciu. Biserica trăieşte şi iradiază prin membrii ei, care îşi asumă, zilnic, riscul de a înfrunta puterile nedrepte ale lumii. Trebuie, în acelaşi timp, să distingem, după cele două sensuri ale cuvântului grecesc mar-tys, între mărturie, „nor de mărturii” (Evr 12, 1) şi martiri, care din cauza credinţei lor au suferit focul, sabia, fi arele sălbatice, tortura etc., dându-şi viaţa pentru credinţa lor. Trebuie denunţată cu tărie, însă, deformarea şi degradarea conceptului de martir de către sectele şi cultele amatoare sau chiar avide după video-martiri.

În concluzie, Biserica nu recomandă căutarea martiriului; mărturia creştină înţeleasă ca via-ţă creştină autentică, trăită în căutarea sfi nţeniei, este sufi cientă pentru mărturisirea lui Hristos

11 Pr. prof. ION BRIA, op. cit., p. 197.12 IGNATIE TEOFORUL, Către Smyrneni, I, 1, în IOAN I. ICĂ JR., op. cit., p. 452.13 IOAN HRISOSTOM, Cateheze baptismale, 7, 1-10; 8, 16.14 CIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza mistagogică, 5, 9.15 Pr. prof. ION BRIA, op. cit., p. 198.16 Christ in der Gegenwart, 64 Jahrgang, Freiburg, Nr. 14, 1 April 2012, p. 142.

Valer Bel

8

Tabo

r, nr

. 4, i

ulie

201

2Theologica şi comunicarea Evangheliei: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi

şi Eu în faţa Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt 10, 32). În acelaşi timp, creştinul ştie că: „cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine [Hristos] şi pentru Evanghelie acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufl etul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufl etul său?” (Mc 8, 35-37).

Abstract

VALER BEL, The Christian Meaning of Martyrdom This article discusses the Christian meaning of martyrdom. A martyr (Gr. martys) is a confessor of the Gospel through his sufferings and self-sacrifi ce following the example of Christ. During the bloody persecutions in the fi rst centuries, the Church continued to exist, became stronger and de-veloped due to the martyrdom of these people. A literature on martyrdom emerged, including the offi cial reports of the interrogatories and the statements of the eye witnesses. In preaching the Gos-pel, the Church always fi nds reluctance, suffering and prosecution, as passing the teaching of the Gospel on is a confrontation that can end in either receiving or rejecting it. The Church as a whole has the proof of martyrdom in both its Biblical meanings: as a confession and as a sacrifi ce. The Church lives and spreads knowledge via its members who undertake the risks of fi ghting the unfair-ness of the world on a daily basis. KEYWORDS: martyr, confession, suffering, persecution, sacrifi ce, cult