Martiri creStini pe teritoriul tarii noastre pana la mijlocul

veacului al iv-lea

Martiri crestini pe teritoriul Daciei pana la mijlocul veacului al IV-lea

ÎNCEPUTURILE VIETII CRESTINE PE TERITORIUL

TARII NOASTRE

După Pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, Sfinţii Apostoli şi mai târziu ucenicii lor, au început lucrarea de propovăduire a învăţăturii creştine, potrivit poruncii date de Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de Înălţarea Sa la cer (Mt. 28,19). Despre lucrarea misionară a Sfinţilor Apostoli avem prea puţine ştiri. Doar despre bogata activitate a Sfântului Ap. Pavel, desfăşurată între neamurile păgâne, avem ştiri mai precise, pe care le găsim consemnate în cartea Faptele Apostolilor.

În Peninsula Balcanică (Macedonia, Grecia, Illyricum), noua credinţă a fost propovăduită de Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii săi, lucru pe care îl desprindem chiar din epistolele sale. Conform tradiţiei, Biserica din Sirmium ( azi Mitroviţa în Serbia) a fost întemeiată de Epenet şi Andronic, pe care Sfântul Apostol Pavel îi aminteşte în Epistola către Romani (15,5). Din toate acestea putem desprinde constatarea că regiunile sud-dunărene, învecinate cu Dacia, locuite de o populaţie traco-moesică romanizată, au fost evanghelizate direct de Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii lui. Cu alte cuvinte, creştinismul sud-dunărean este unul de origine apostolică.

La fel s-au petrecut lucrurile şi în teritoriile dintre Dunăre şi Marea Neagră ( Dacia Pontică – Dobrogea de azi ), unde învăţătura creştină a fost adusă tot de un Apostol al Mântuitorului. Câteva incursiuni în istoria acestor locuri vor contura şi mai pregnant condiţiile în care s-a putut desfăşura activitatea de evanghelizare în această zonă.

Teritoriul respectiv a fost locuit din timpuri îndepărtate de geţi, peste care, prin secolul IV î.Hr. s-au aşezat grupuri însemnate de sciţi, populaţie nomadă venită din teritoriile nord-pontice. Aceştia au reuşit să creeze chiar mici state, în frunte cu câte un rege. Cu timpul, sciţii au fost asimilaţi de către populaţia locală, lucru pe care îl desprindem din versurile poetului Ovidiu, exilat pe atunci la Tomis ( între anii 8 î.Hr. – 17 d.Hr.). Prezenţa sciţilor pe aceste meleaguri a rămas în numele pe care îl va purta acest teritoriu dintre Dunăre şi Mare, mai exact Scytia Minor.

Începând cu veacul al VII-lea î.Hr., numeroşi greci din Asia Mică şi din Grecia propriu-zisă încep o mare acţiune de emigrare. Grupuri întregi se aşează pe ţărmurile de apus ale Mării Negre, întemeind o serie de oraşe, care erau în acelaşi timp cetăţi şi antrepozite comerciale.

Prin anii 72 /71 – 61 î.Hr. teritoriul dintre Dunăre şi Mare (Dacia Pontică) ajunge sub stăpânire romană, apoi este cucerit de Burebista, rămânând în această situaţie până după moartea sa (44 î.Hr.) După anul 106 d. Hr. Dacia devine provincie romană.

Revenind acum la propovăduirea învăţăturii creştine în acestă zonă afirm că Sfântul Apostol Andrei a predicat evanghelia lui Hristos în Scytia. Un scriitor din secolul al III-lea, Hipolit Romanul, mort în cursul persecuţiei lui Decius (249 – 251 d. Hr.), scria în lucrarea sa Despre Apostoli (colecţia Migne) că : “ Andrei a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi

tracilor…”. Potrivit unei alte tradiţii (324), consemnată în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea (265 – 339/340) – pe care el a preluat-o din Comentariile lui Origen la cartea Facerii – Sfântul Apostol Andrei a “predicat” în Scytia. Cercetări recente, bazate pe un Calendar (sinaxar) got din secolul IV şi pe două Martirologii apusene ( a lui Adon şi Usuard), din secolul IX, au pus la lumină faptul că în teritoriul danubiano-pontic a predicat şi Sfântul Apostol Filip, originar – ca şi Andrei – din Iersa, Betsaida ( nordul Ţării Sfinte).

Trebuie menţionat că predicarea Evangheliei în cuprinsul imperiului roman a întâmpinat multe greutăţi, datorită faptului că până în anul 313 - când împăratul Constantin cel Mare (306-337) i-a acordat libertate, prin cunoscutul "Edict de la Mediolanum" (azi Milano) - era considerată ca "religio ilicita" (neadmisa). Dar după retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat premise favorabile pentru răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean. La aceasta a contribuit şi faptul că în timpul lui Constantin cel Mare Câmpia munteană a reintrat în stăpânirea imperiului, deci legăturile permanente ale locuitorilor de aceeaşi limbă de pe ambele maluri ale Dunării au contribuit la răspândirea masivă a învăţăturii creştine.

Persecutii impotriva crestinilor in spatiul dunareano-pontic

Dacă predicarea şi răspândirea creştinismului în provincia romană Dacia, precum şi în teritoriile dacice rămase în afara acesteia ( Crişana, Maramureş, Moldova şi Muntenia), este confirmată mai mult de dovezi să le spunem “ indirecte” ( logic-istorice, lingvistice şi arheologice), în schimb, din teritoriul dintre Dunăre sş Mare provin o serie de mărturii “directe”, privind nu numai răspândirea învăţăturii creştine, ci chiar organizarea bisericească.

Arătam mai sus că însuşi Apostolul Andrei – probabil şi Sfântul Apostol Filip – au predicat în cetăţile greceşti ale Pontului Euxin. De asemenea, la încreştinarea noastră au contribuit coloniştii romani, precum şi unii negustori din Orientul Apropiat veniţi aici cu afaceri comerciale, unii militari staţionaţi ăn teritoriu etc.

Însă vitalitatea şi vechimea creştinismului în Scytia Minor este dovedită mai ales de un număr mare de martiri care au pătimit aici în timpul persecuţiei lui Diocleţian (284-305) şi nu numai.

Nu voi intra în amănunte asupra persecuţiilor din secolele I-IV, ci voi insista asupra celor dezlănţuite de acest împărat, deoarece acum se cunoaşte un număr impresionant de creştini care au primit cununa muceniciei în ţinuturile dunărene.

După apariţia creştinismului, mai mulţi împăraţi romani, începând cu Nero ( 54-68 ), au dezlănţuit persecuţii împotriva creştinilor. Ultima mare persecuţie îndreptată împotriva religiei creştine a pornit din dispoziţia împăratului Diocleţian. La aceste acţiuni, Diocleţian a fost instigat mai mult de ajutorul său Galeriu care, în cadrul reformelor administrative ordonate de împărat, devenise cezar apoi august în Orient ( 305-311 ). În timpul prigonirilor lui Diocleţian şi Galeriu, continuate de Liciniu – cezar şi august în Orient între anii 307-324 - au suferit moarte de martir numeroşi daco-romani.

Numele unora dintre ei le cunoaştem din Actele martirice ale timpului, cele mai importante fiind : Breviarul sau Martirologiul siriac, scris prin anii 370-380, Martirologiul

numit hieronymian, o compilaţie din sec. VII care stă la baza Martirologiului catolic de azi, şi Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane din secolul VIII, care stă la baza calendarului orthodox de azi. Izvoarele literare menţionate aici sunt confirmate şi de cele arheologice şi epigrafice, care prezintă nume de martiri daco-romani.

Printre cei cunoscuţi se numără mulţi slujitori ai altarului – episcopi, preoţi, diaconi, citeţi – mulţi soldaţi din armata romană, apoi credincioşi de diferite vârste şi profesii, bărbaţi şi femei. Ei au pătimit mai ales în cetăţile de pe malul drept al Dunării, în provinciile amintite până acum, în care trăia o populaţie traco-ilirică romanizată.

Întrucât poporul român s-a format atât în nordul , cât şi în sudul Dunării – în cadrul aşa-numitei “ romanitati dunărene sau orientale” – voi prezenta aici numele câtorva din cei care au pătimit pentru Hristos în acest vast spaţiu geografic.

Astfel, în Sirmium ( azi Mitroviţa în Serbia, pe atunci în provincia Panonia Inferior ), au fost martirizaţi preotul Montanus şi soţia sa Maxima, originari însă din Singidunum (Belgradul de azi). Ei au fost aruncaţi în râul Sava din dispoziţia guvernatorului Panoniei, Probus, în anul 304, la 25 martie, zi în care li se face pomenirea. Acest martir Montanus este primul preot daco-roman cunoscut cu numele.

Tot în Sirmium a fost decapitat tânărul episcop Irineu, la 6 aprilie 304. După 3 zile a fost străpuns cu suliţa şi diaconul său Dimitrie. Moaştele lui Dimitrie au fost aşezate într-o biserică zidită în cinstea sa la Tesalonic la 26 octombrie 413, dată la care este prăznuit în Biserica Ortodoxă. După numele său, slavii au dat oraşului Sirmium numele Mitroviţa.

Tot în Sirmium au pătimit câteva fecioare, între care şi Anastasia, în cinstea căreia sora lui Constantin cel Mare, care purta acelaşi nume, a zidit o biserică la Roma. În anul 458 moaştele i-au fost aduse în biserica Sf. Anastasia din Constantinopol. Au mai fost martirizaţi şi câţiva credincioşi, dintre care 5 pietrari din apropiere, închişi de vii în sicrie de plumb şi aruncaţi în Dunăre, şi mulţi alţii.

La Cibalae ( la NV de Sirmium, azi Vinkovce în Serbia ) a fost martirizat lectorul Polion şi, probabil, alţi câţiva clerici din jurul oraşului: lectorul Hermogen, preotul Romulus, diaconul Silvanus, diaconul Donatus şi fratele său Venustus.

În Singidunum ( Belgradul de azi ), pe atunci cuprins în regiunea Moesia Superior, au fost înecaţi în Dunăre diaconul Ermil şi temnicerul său Stratonic, pe care îl convertise. Ei sunt cinstiţi de Biserica Ortodoxă la data de 13 ianuarie.

În Dacia Ripensis au suferit moarte martirică Agheu, Gaius şi exorcistul Hermes din Bononia ( azi Vidin în Bulgaria ). În Dacia Mediterranea se cunosc martiri la Naisus ( azi Niş în Serbia ) iar în Moesia Inferior îl găsim pe Lupus din Novae (azi Sviştov ).

Cei mai multi martiri au pătimit în cetatea Durostorum (azi Silistra în Bulgaria), pe atunci în provincia Moesia Inferior. Între ei se numără foarte mulţi soldaţi care au refuzat să aducă sacrificii zeilor şi să participe la cultul împăratului: Pasicrat şi Valentin, Marcian si Nicandru, cu alţi 47 de ostaşi. Aici îl mai amintim pe Hesichius, veteranul Iulius. Toţi aceştia se pare că au pătimit în jurul anului 298.

În Ozobia, un sat din apropierea cetăţii Durostorum, au fost decapitati, la 28 aprilie 304, trei credincioşi ţărani: Quintilianus, Maximus citeţul şi Dadas (primii doi par a fi de sorginte romană iar al treilea după nume pare a fi dac). Lucrul acesta este o nouă mărturie că învăţătura creştină era cunoscută acum şi în mediul rural.

Numeroşi martiri cunoaştem şi în provincia Scytia Minor. Astfel, la Halmyris (azi Murighiol, pe braţul Sf. Gheorghe), au fost decapitate, în ziua de 8 iulie 290, preotul Epictet, şi convertitul său Astion, refugiaţi din Asia Mică din cauza credinţei lor; ei făcuseră multe convertiri printre localnici. Părinţii lui Astion, plecaţi în căutarea lui, au ajuns la Halmyris, unde, auzind cele întâmplate cu fiul lor, s-au creştinat, fiind catehizaţi de un preot cu numele Bonosus, şi apoi botezaţi de episcopul Evanghelicus din Tomis. Actul lor martiric pare să fie prima lucrare scrisă cunoscută pe teritoriul României de azi. Cercetările arheologice de specialitate efectuate în anii 2000-2001 au dus la descoperirea unei basilici, cu o criptă, în care s-au descoperit moaştele celor doi martiri, Epictet şi Astion. Ele sunt depuse azi în catedrala arhiepiscopală din Constanţa.

Săpăturile arheologice efectuate în anul 1971 au dus la descoperirea unei basilici în localitatea Niculiţel (jud. Tulcea), nu departe de Noviodunum. În cripta acestei basilici (martyrion), aşezată sub altar, s-a descoperit o ladă mortuară în care se aflau moaştele a patru martiri, iar pe pereti erau două inscripţii greceşti, dintre care una redă numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos, nume întâlnite în lumea elenistică. Sub criptă s-au descoperit resturi dintr-un mormânt şi mai vechi, destinat adăpostirii relicvelor a doi martiri necunoscuţi, probabil trecuţi la cele veşnice în timpul persecuţiei lui Decius. Se crede că cei 4 martiri cunoscuţi cu numele au pătimit între anii 304-305, odată cu persecuţia lui Diocleţian. Mai târziu, pe locul în care au fost înhumaţi, s-a ridicat basilica paleocreştină de care am pomenit, în scopul cinstirii lor în fiecare an . Basilica de la Niculiţel prezintă o mare importanţă pentru că aici s-au păstrat singurele moaşte de martiri desoperite până acum pe teritoriul României. Azi, moaştele acestor sfinţi martiri se păstrează în biserica Mănăstirii Cocoş din judeţul Tulcea.

La Tomis, metropola noii provincii, după unele Acte martirice, ar fi murit muceniceşte episcopul Efrem al Tomisului. Cu toate că prin Edictul de la Mediolanum din 313 se acordase libertate noii credinţe creştine, prin anii 320-323 împăratul Licinius a început să persecute din nou pe creştini, în urma neînţelegerilor care au survenit între el şi Constantin cel Mare. Atunci au pătimit la Tomis Macrobiu şi Gordian, originari din Asia Mică, dar exilaţi aici, unde au fost arşi de vii localnicii Heli, Lucian şi Zotic.

Fraţii Argeu şi Narcis au fost decapitaţi, iar fratele lor Marcelin chiunuit şi aruncat în mare, pentru ca nu vroia să fie înrolat în armata păgânizată de împăratul Licinius. Tot pentru acelaşi motiv se pare ca a fost ucis, tot atunci, şi episcopul Tit al Tomisului. Conform Sinaxarului Bisericii Constantinopolitane numărul martirilor căzuţi la Tomis este unul mult mai mare, peste 60.

La Axiopolis (azi Hinog, lângă Cernavodă) au pătimit, prin anul 303, Chiril – foarte venerate mai târziu în regiune - , Chindeas şi Tasius, menţionaţi şi într-o inscripţie funerară descoperită aici. Cel din urmă pare sa fie identic cu ostaşul creştin Dasius, al cărui act martiric relatează că a refuzat să îndeplinească ritualul legat de cinstirea zeului Cronos, la sărbătoarea numită “ a saturnalelor”. Moaştele sale au fost duse la Durostorum, iar în a doua jumătate a secolului VI la Ancona în Italia, unde se păstrează până astăzi.

Alţi creştini au primit cununa muceniciei la Noviodunum (Isaccea de azi), unde un Martirologiu siriac pomeneşte pe sfinţii Flavian, Filip cu alţi 30 de martiri şi mulţi alţii.

O ultimă încercare de resurecţie a păgânismului s-a făcut sub împăratul Iulian Apostatul (361-363). În persecuţiile iniţiate de el au pătimit şi câţiva credincioşi din ţinuturile dunărene, Între care şi ostaşul Emilian (Aemilianus), fiul prefectului Sabbatian din Durostorum, chinuit şi

ars pe rug în acest oras la 18 iulie 362, din ordinul guvernatorului Traciei Capitolin, fiind acuzat că distrusese idolii dintr-un templu deschis atunci. Sfântul Emilian a fost ultimul martir cunoscut în provinciile romane dunărene.

Se cunosc şi numele unor martiri din nordul Dunării. Se ştie că dupa anii 271-275, când au fost retrase legiunile şi administraţia romană în sudul Dunării, Dacia a fost ocupată de goţi, care s-au aşezat printre localnici mai mult sub forma unor tabere militare, iniţial ca “federaţi” sau “clienţi” ai Imperiului Roman. După anul 376, când au fost alungaţi de huni, au emigrat în masă în sudul Dunării, unde au avut noi lupte cu împăratul Valens, în cursul carora acesta şi-a pierdut viaţa. Unii dintre goţi au cunoscut învăţătura creştină încă de când trăiau în nordul Mării Negre. Ajunşi la Dunăre, au făcut mai multe incursiuni în Peninsula Balcanică şi Asia Mică, de unde aduceau captivi în Dacia, printre care se găseau şi mulţi creştini. Aceştia, dar şi daco-romanii cu care veneau în contact, au contribuit la sporirea numărului de goţi convertiţi la noua credinţă. Încă din primii ani ai veacului al IV-lea ei aveau un început de organizare bisericească.

Din cauza intensei răspândiri a credinţei creştine în rândul goţilor, în anul 348 Aorich, conducătorul lor, a dezlănţuit în Dacia o persecuţie împotriva creştinilor, bănuiţi că ar avea legături cu imperiul roman.

Prin anii 370-372, conducătorul got Athanaric a declanşat o nouă prigoană anticreştină. Din relatările istoricului bisericesc Sozomen şi din unele acte martirice, se cunosc 26 de martiri, unii cu nume latine, între care şi doi preoţi şi un călugăr, arşi într-o biserică, undeva în apropiere de vărsarea Argeşului în Dunăre. Un creştin cu numele Nichita – probabil tot un descendent al unei familii de greci aduşi captivi din Asia Mică a fost ars de viu intr-o zi de 15 septembrie. Pe la mijlocul secolului al V-lea moaştele i-au fost aşezate într-o biserică din Mopsuestia, în Cilicia, iar în secolul XV, au fost mutate în biserica Sf. Nicolae din Veneţia.

Tot în cursul persecuţiilor lui Athanaric, a murit ca mucenic Sfântul Sava. Martiriul său este relatat de un document contemporan şi anume în Scrisoarea Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia, scrisă prin anii 373-374, cu prilejul mutării moaştelor sale în Capadocia, care de fapt este insuşi actul său martiric. Din această scrisoare rezultă că Sava era un tânăr credincios ortodox care locuia într-un sat din Muntenia de azi, trăind în post şi în rugăciune, cântând psalmi în biserica locală. A fost supus la chinuri în a treia zi de Paşti din anul 372, împreună cu preotul satului, Sansala ( în aceiaşi scrisoare era pomenit şi preotul Gutica).

A cincia zi după Paşti, la 12 aprilie 372, a fost înecat în râul Buzău. După pătimirea sa, la scurt timp, Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (c. 330-379), a adresat o scrisoare guvernatorului Sciţiei Mici, Iunius Soranus, tot un capadocian şi rudă cu el, rugându-l să-i trimită moaşte de sfinţi. Rugăciunea i-a fost îndeplinită, fiindu-i trimise chiar moaştele Sfântului Sava, însoţite de scrisoarea amintită mai sus. Redactată în limba greacă, aceasta este una dintre primele lucrări care se păstrează, scrise pe teritoriul României. Din acest document reiese că moaştele i-au fost duse mai întâi la Tomis, iar de aici în Capadocia,însoţite de scrisoarea menţionată mai sus, dar şi de o scrisoare personală a episcopului, care păstorea atunci, probabil Vetranion, către Sfântul Vasile cel Mare. Din această pricină, unii istorici au formulat ipoteza ca scrisoarea Bisericii din Gotia are ca autor pe episcopul Vetranion. Indată dupa primirea darului, Sfântul Vasile a mulţumit episcopului respectiv prin 2 scrisori.

Din toate aceste realatări rezultă că religia creştină în Dacia era acum răspândită şi în mediul rural, având biserici, preoţi şi cântăreţi, cu o credinţă atât de puternicâ încât adepţii ei

preferau moartea, decât să abjure noua învăţătură. Desigur, martiriul lui Sava a avut o influenţă pozitivă asupra altor credincioşi din jur, şi chiar asupra celor neîncreştinaţi.

BIBLIOGRAFIE

1. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române – Compendiu,

editura Andreiană, Sibiu, 2009

2. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa, în B.O.R., an XCII,

nr. 7-8, 1974, p. 975-1011

3. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi, 1994

4. Volumul Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987

5. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, EIBMBOR, Bucuresti, 2004

6. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Persecuţia Împăratului Iulian Apostatul împotriva

cresşinismului, editura Anastasis, Sibiu, 2009