Marţincu Ioana, FLSC, RS, An II

Universitatea Ştefan cel Mare Suceava

Defecte şi vicii

Cele 7 păcate capitale

"Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi îl spurcă pe om" (Marcu 7, 21).

Păcatele capitale se numără între păcatele grele (aducătoare de moarte) care-l despart pe om de Dumnezeu, alături de păcatele împotriva Duhului Sfânt şi de păcatele strigătoare la cer. Tradiţia creştină numeşte "păcate capitale" toate acele păcate care izvorăsc nemijlocit din firea omenească, slăbită de păcatul strămoşesc. Păcatele capitale au fost numite încă din secolul al VI-lea, de către Sfântul Grigorie cel Mare, ele fiind prezentate şi în cartea "Infernul", a lui Dante. Păcatele capital sunt socotite drept rădăcinile tuturor celorlalte păcate. Împotriva acestora ne luptăm prin alergarea către cele opuse lor: smerenia, milostenia, curaţia şi fecioria, iubirea, înfrânarea, blândeţea, hărnicia şi mulţumirea.

Capitale sunt socotite toate acele păcate care izvorăsc nemijlocit din inima omului, datorită firii sale omeneşti, slăbită de păcatul lui Adam şi de alungarea acestuia din rai. Deşi diavolul este cel care ne ispiteşte şi ne întunecă mintea, el nu este singurul vinovat pentru păcatele noastre. Noi înşine avem în noi mişcări pătimaşe, tinzând mai uşor parcă spre fapte pătimaşe decât spre nevoinţa vieţuirii în curăţie, smerenie şi dragoste. Din inima noastră pornesc patimile, fie prin ispita de la diavol, fie prin propria alegere a poftelor pătimaşe.

Potrivit tradiţiei creştine, păcatele capitale sunt în număr de şapte, după cum urmează: mândria (slava de sine), iubirea de argint (bani), desfrânarea, pizma (invidia), lăcomia, mânia şi lenea (trândăvia). În volumul al VII-lea din culegerea "Proverbele Românilor", în capitolul "Despre viaţa intelectuală şi morală" - Defecte, vicii şi crime, Iuliu Zane prezintă proverbe care subliniază exact aceste păcate şi condamnarea de către societate a celor care le săvârşesc. Majoritatea proverbelor fac trimitere la Divinitate si la moralitatea fiecăruia dintre noi.

Primul din cele şapte păcate capitale este mândria, din care se nasc toate celelalte. Astfet Iuliu Zane afirma că "Mândria vine înaintea căderii” pentru a evidenţia faptul că după mândrie vin şi celelalte păcate ducând la pierire. Omul întunecat de mândrie se preţuieşte pe sine într-un mod pătimaş, văzându-se vrednic de cinstea şi lauda celorlalţi, indiferent de lipsurile sale: “Mândria orbeşte pe om”. Cel mândru socoteşte că nu are nevoie nici de Dumnezeu, nici de aproapele său, iar dacă cere cuiva ajutorul, o face cu o îndrăzneală lipsită de dragoste şi fără nici un pic de recunoştinţă, de aceea “Omul mândru şi lui Dumnezeu îi e urât”. Din cauza mândriei a căzut Lucifer din cer şi tot din cauza mândriei Adam a fost izgonit din rai, astfel că “Dumnezeu celor mândrii I se pune împotrivă".

Un alt păcat este iubirea de argint, adică "setea de bani", acea poftă care se întinde fără măsură asupra tuturor bunurilor

Marţincu Ioana, FLSC, RS, An II

Universitatea Ştefan cel Mare Suceava

pământeşti: case, maşini, lucruri scumpe etc. Cei care socotesc dobândirea acestora drept scop al vieţii şi, prin urmare, îşi închină viaţa, timpul, mintea şi inima către dobândirea lor sunt mai de plâns decât toţi ceilalţi. Ei nu cred în nemurirea sufletului lor şi în viaţa veşnică, fără de care nimic din lumea aceasta nu ar mai avea vreun rost. Proverbul "Apa setea potoleşte şi pâinea foamea, dar iubirea de argint nici cu marea nu se potoleşte" face referire la dorinţa de a avea cât mai multe bogaţii, de a nu duce lipsă de nimic. Iubirea de bani şi setea de a dobândi averi materiale împietreşte inima şi-l face pe om zgârcit, nedrept, nemilostiv şi crud, pentru că "Iubitorul de argint, atât te miluieşte cât mortul îţi vorbeşte". Îşi va dori să aibă de toate, de aceea "iubitorul de argint, şi argint de va mânca, nu se va sătura". Unul ca acesta nu vrea şi nu poate să mai înţeleagă durerile şi lipsurile aproapelui său, ba chiar nici de Dumnezeu nu mai vrea să audă, căci are de toate, aşa că "Nu iubi argintul, că te supui satanei". Adesea, cei stăpâniţi de acest duh sfârşesc prin a fi omorâţi de alţii sau a prin a se sinucide, precum a făcut Iuda cel iubitor de bani: "Iubirea de argint chinuieşte pe om şi trupeşte şi sufleteşte", de aceea "iubirea de argint este păcat nelegiuit şi cea mai mare pedeapsă pentru cel bogat".

Un alt păcat este desfrânarea, definită ca fiind puterea trupului asupra sufletului. Deşi între acestea două nu ar trebui să existe o luptă, trupul tinde să se comporte într-un mod egoist, drept pentru care Sfinţii Părinţi au spus că el este "o slugă bună, dar un stăpân crud". Prin împlinirea fără măsură a poftelor trupeşti, omul ajunge rob trupului, de aceea "Orice desfrânare aduce plăcere ce-n urmă te sfâşie". Cel desfrânat se umple de egoism, îşi strică familia şi se arată indiferent faţă de nevoile aproapelui. Cădem în păcatul desfrânării, mai ales în tinereţe, atunci când poftele aprind mai uşor trupul, când întunericul neştiinţei şi al necredinţei slăbeşte simţirea minţii, iar de cele mai multe ori "cel desfrânat din pruncie, târziu se deşteaptă, când vremea nu-l mai iartă". Un mod de gândire frecvent întâlnit în rândul tinerilor din ziua de azi este că mai bine o viaţă scurtă, dar virtuoasă, decât o viaţă lungă şi pătimaşă, însă "cu cât te supui mai mult la plăcerile desfrânării, cu atât mai mult viaţa ţi-o scurtezi". Păcatul desfrânării există din cele mai vechi timpuri, când era firesc la fel ca în ziua de azi, iar femeile se lăsau pradă plăcerii, de aceea "desfrânarea, raiul femeilor şi înfrânarea, iadul lor" şi nu aveau nici o urmă de ruşine, pentru că "desfrânarea la om întâi ruşinea i-o ridică". Trupul omului este "templu al Duhului Sfânt", iar acesta din urmă nu locuieşte în locuri necurate, ci doar acolo unde este curăţie. Când omul îşi dă seama de păcatul săvârşit, îl cuprinde sentimentul de întristare "la o mare desfrânare, întristarea îndată după poftă ne aşteaptă".

Invidia este unul dintre cele 7 păcate şi se naşte în inima lipsită de iubire: "pizma este ca şi cariul în inima copacului". Un om cuprins de invidie se întristează pentru izbânzile aproapelui: "Zavistnicul niciodată nu poate suferi binele celuilalt" sau se bucură atunci când acesta este cuprins de necazuri. Cel invidios nu va scapa de suferinţe şi lipsuri, chiar dacă i se pare că nu îi lipseşte nimic şi "nu se mâhneşte de ale sale necazuri, fie cât de mari, cât se supară pe ale altora fericiri, fie cât de mici". Prin invidie, omul se ridică împotriva lui Dumnezeu, care a facut bine celor pe care cel invidios îl pizmuieşte. Omul invidios caută mereu să vadă cusururile celorlalţi, de aceea "care ochi văd mai bine? - Ai zavistnicului" pentru că ei văd şi ce nu este: "ochii zavistnicului văd şi cele ce nu sunt". Invidia atrage dupa sine nenumărate răutaţi, căci invidia nu are nimic în comun cu dragostea, din care izvorăsc toate bunătăţile. Invidia naşte ura, clevetirea, vicleşugul, înşelăciunea, ţinerea de minte a răului, neiertarea, prigonirea, uciderea, precum şi slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti ale celui plin de invidie.

Lăcomia pântecelui, după cum este numită această patimă, se manifestă mai ales sub forma unei pofte nestăpânite de a mânca şi de a bea. Cel cuprins de lăcomie face din hrană un scop al vieţii, trecând cu vederea nevoia sufletului de a se hrăni cu cele duhovniceşti. Pe cât se îngraşă trupul, prin îmbuibare, pe atât slăbeşte sufletul. Sfântul Ioan Scărarul spune că atunci "Când pântecele e strâmtorat, se smereşte inima. Dar când acesta e îngrijit, se fuduleşte gândul", iar Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că "Nu hrana este păcat, ci lăcomia pântecelui". Din lăcomia pântecelui se naşte desfrânarea, defăimarea, cearta, bolile, întunecarea minţii, lenea şi nepăsarea, de aceea "Lăcomie mare, pedeapsă mare". Hrana este bună, căci este darul lui Dumnezeu, cât timp ea se primeşte cu mulţumire, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: "Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (I Corinteni 10, 31). La rândul său, Sfântul Ioan Casian spune: "De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi socoteală dă trupului sănătate şi nu îi ia sfinţenia". Însă nu doar lăcomia pântecelui este considerată un păcat, ci şi lăcomia în general. Proverbul "Pentru lăcomia ta şi pe uscat vrei să tragi corabia ta" face referire la cei care se silesc împotriva firii şi la

Marţincu Ioana, FLSC, RS, An II

Universitatea Ştefan cel Mare Suceava

cele peste putinţă, ca să dobândească mai mult, însă "lăcomia sparge sacul" pentru că cel ce se lăcomeşte să aibă mai mult, pierde şi ceea ce are.

Mânia este o mişcare a inimii mândre. În toată vremea, cel mândru se simte trecut cu vederea, dispreţuit şi nedreptăţit de către semenii săi, chiar şi când aceştia nu îi fac nici un rău, de aceea "omul la mânie cade-n nebunie". Cel mânios ţine minte răul şi doreşte să se răzbune pe cel care îl supără, încălcând chiar legea talionului, care nu îngăduia celui nedreptăţit să-l pedepsească pe cel vinovat mai mult decât acela a greşit. Omul iute la mânie greşeşte şi prin urmare păgubeşte pentru că "cu mânie se scoală, cu daună se culcă". Supărarea tulbură rău pe om "mânia mare, mic prânz face", de aceea e mai bine să judeci lucrurile cu sânge rece, când mânia îţi trece, aşa că "Lasă mânia de seară pe dimineaţă" şi învaţă să ştii să te stăpâneşti pentru că "cel târziu la mânie, e mai mare decât un viteaz". Inima care iubeşte nu se poate mânia, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice că "dragostea nu se aprinde de mânie" (I Corinteni 13, 5). La rândul său, Sfântul Apostol Iacov spune: "Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie (...) zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu" (Iacov 1, 19-20).

Un alt păcat capital este lenea care încalcă porunca iubirii aproapelui. Cel leneş profită de cei de lângă el şi nu socoteşte eforturile lor. Munca, deşi este o pedeapsă dată omului, este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, căci prin muncă omul îşi asumă condiţia de slujitor al lui Dumnezeu şi al semenilor săi. Astfel, cine nu munceşte cât e tânăr, duce lipsă la bătrâneţe: "cine la tinereţe e leneş, suferă la bătrâneţe". Lenea atrage după sine cârtirea, nemulţumirea, cearta, furtul şi alte asemenea căderi, de aceea "lenea e începutul răutăţilor". Lenea (trândăvia) este suficientă pentru a-l împiedica pe om să intre în Împărăţia lui Dumnezeu: "cine de lene se târăşte, Dumnezeu îl părăseşte". Lenea nu e niciodată singură. Mereu e însoţită de sărăcie sau de foame. Astfel că "lenevia e soră bună cu sărăcia; când te apucă una, te ţine întotdeauna şi cealaltă" şi "leneşul e frate cu cerşetorul", iar "lenea e cunoană mare, ce n-are de mâncare" şi "omul cu lene moare de foame".

În concluzie, deşi cele 7 păcate capitale sunt considerate astăzi lucruri fireşti, pentru Biserica Ortodoxă ele rămân păcate şi sunt pedepsite conform dogmei creştine. Astăzi mândria, desfrânarea fac parte din societate, iar lenea, mânia, lăcomia nu mai sunt vazute drept păcate şi nici nu mai sunt sancţionate de oameni, cum se făcea în trecut. Toate aceste păcate pot fi îndreptate prin căinţă, spovedanie, post şi rugăciune.

Bibliografie:

Iuliu Zane, Proverbele românilor, volumule III şi VII

Dicţionar de proverbe şi zicători româneşti

www.crestinortodox.ro ( Teodor Danalache – senior editor )

www.dorinm.ro Proverbe şi zicători litera Z

www.citateortodoxe.ro Citate despre lăcomia pântecelui