Marin Voican Ghioroiu - Doina de jale - Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu

Marin Voican Ghioroiu

Doina de jale Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu

colecţia Mirific

Editura Edigraph

~ Buzău 20014 ~

2

Marin Voiacan Ghioroiu

Biblioteca Cronopedia

Redactor: Lenuş Lungu Coperta: Ioan Muntean (prelucrare foto web) Tehnoredactare şi corectură: Ioan Muntean

Grafică, ilustrare: Ioan Muntean (colecţie foto web)

Ediţie apărută şi îngrijită sub egida administraţiei reţelei

Cronopedia (http://lenusa.ning.com)

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorului şi reţelei Cronopedia.

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate

pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

http://lenusa.ning.com/

Marin Voican-Ghioroiu

DOINA DE JALE Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu

Editura Edigraph

~ Buzău 2014 ~

2



Redactor: Lenuş Lungu Coperta: Ioan Muntean (prelucrare foto web) Tehnoredactare şi corectură: Ioan Muntean Grafică, ilustrare: Ioan Muntean (colecţie foto web)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARIN, VOICAN-GHIOROIU

Doina de jale – Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu/Marin Voican-

Ghioroiu. - Buzău: Editgraph, 2014

ISBN

821. 135. 1-1

Tipărită la

Editura Editgraph,

Str. Fundatura nr. 14, Buzău, România

ISBN

Doina de jale – Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu

biblioteca din faptul serii

3

DOINA DE JALE

Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu

15 Iunie 2014, 125 de ani de când Mihai Eminescu s-a ridicat la ceruri pentru dumnezeire, a avut loc la Ateneul Român spectacol omagial „ÎNCHINAREA LA LUCEAFĂR”, organizat cu sprijinul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, în parteneriat cu Fundaţia Dignitas, Fundaţia Alistar, Fundaţia Internaţională „Eminescu” şi Muzeul Literaturii Române, unde am avut ocazia să ascult artişti de mare valoare: Gheorghe Zamfir, ambasadorul României pe cele cinci continente ale Terrei (care a făcut cunoscută muzica

4



românească cu fermecătorul său nai iniţiatic), pianist-organistul Nicolae Licareţ, soprana Rodica Anghelescu, Viorel Vişan, Eusebiu Ştefănescu, Maria Gheorghiu, Dan Puric.

Trebuie să afirm că întregul spectacol a fost un regal, iar oamenii din sală au aplaudat frenetc, la scenă deschisă, pe toţi interpreţii care au dat dovadă de o mare iubire pentru Voievodul Limbii Româneşti, poetul fără de pereche - Mihai Eminescu, prilej fericit pentru mine ca să le aduc felicitări cordiale, mulţumiri şi admiraţia unui îndrăgostit de lirica eminesciană.

În acest eseu voi face cunoscută publicului, iubitor de muzică şi frumos, celebra „DOINĂ DE JALE” - compozitor şi interpret maestrul Gheorghe Zamfir, cu nimic mai prejos faţă de legendarul Pan din Greciei antică (inventatorul instrumentul muzical syrinx (naiul) cu care cânta melodii celeste zeităţilor din Olimp. Apariţia maestrului Gheorghe Zamfir a fost ca o revărsare de lumină primăvăratică ce încălzeşte câmpia şi florile trezite la viţă şi inimile admiratorilor. Un val de bucurie imensă a cuprins pe toţi spectatorii care-l aplaudau şi-l ovaţionau cu o imensă bucurie. Când s-au auzit primele acorduri date de orgă,



5

magicianul sunetelor, Gheorghe Zamfir, care-şi fixase naiul ca pe o sfântă cruce în dreptul frunţii, a privit extaziat la Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă (imagimea alăturată). A înclinat capul uşor, (omagiu fierbinte trimis Luceafărului), apoi a sărutat tuburile naiului cu gingăşia lui Apollo din vechime (fiul lui Zeus tatăl) protectorul poeziei şi muzicii. Din naiul sfânt au început să picure note fermecate, mărgăritare strălucitoare, răspândindu-se în eter ca un dulce fior pe care-l simte românul năpădit de gânduri, când se află singurel... între cer şi pământ, căci numai cântecul îl mai ţine în viaţă şi-i dă speranţă în viitor.

Ascultând „Doina de jale” las aleanul să mă fure prin codrii umbroşi, cobor în poiene smălţuite de razele reginei nopţii, ies în câmpie şi-i văd pe harnicii ţărani cum brăzdează pământul sub care aruncă sămânţă roditoiare pentru pâinea noastră cea de toate zilele. Din depărtare se aude ciripitul păsărelelor care aduc dor nesecat al celui ce trudeşte să se înfrăţeacă pentru vecie cu natura, să cânte în răsărit de soare melodii de suflet.

Doina, creaţie magnifică a poporului român (Doina zic, doina suspin, tot cu doina mă mai ţin), izvorâtă din patimă şi dor nestins, iubire, speranţă, rugă, deznădejde, bocet

6



disperat, credinţă în nemurirea sufletului, alean şi mângâiere pentru părinţii care-şi trimit fiii la război; chemare către divinitate să-i aducă pe cei ce au plecat în lumea umbrelor; renunţare la cele pământeşti, care-s lucruri deşarte) dar, în acelaşi timp, doina este şi prietena nedespărţită a eroului popular, haiducul din poveştile nemuritoare pe care le ascultăm, toamna târziu, de la rapsozii vestiţi ai satului, când stăteam la dogoarea focului de sub cazanul de ţuică şi coceam porumbi cu lapte. Copil fiind, priveam extaziat bolta necuprinsă a cerului care-şi aprindea candelabrele sfinţite peste satul patriarhal, şi-mi ziceam în gând, minunându-mă: „Mare şi puternic eşti Dumnezeul meu!”

Apoi reveneam la firul poveştilor, atent să nu care cumva să-mi scape vreun amănunt din ceea ce făceau eroii, căci de cele mai multe ori îi însoţeam pe dragii mei haiduci: Iancu Jianu, Pintea Viteazul, Gruia lui Novac Şomanu, Toma Alimoş..., luptători neînfricaţi pentru libertate şi neatârnarea neamului, care trăiau cu doina în suflet şi cu ea vorbeau (prin sunet înduioşetor de fluier, caval, nai, frunză de păr, solz de peşte...) în zile şi nopţi de restrişte. Doină, doină... cântec dulce, plămădită din lacrimă de om necăjit, din sfâşietoarea jale a mamei (cea mai iubită fiinţă de pe pământ) rămasă fără bărbat şi, de multe ori, părăsită de copii; oftat tânguitor de fată îndrăgostită, murmur de izvor răcoritor ce-şi poartă undele pe sub umbra arinilor când soarele dogoreşte pământul, căci seceta nemiloasă a lăsat tristeţe în inimile truditorilor ogorului (care se simt sărăciţi şi neajutoraţi); ori este auzită cum cântă, în seri lungi de toamnă, acompaniată vântul nostalgic care suflă peste câmpurile dezgolite



7

anunţând: „Frunzuliţă de-avrămeasă, dragi haiduci, iarna se lasă..., e timpul, mergeţi pe-acasă! Noi am merge, drag ne este de copii şi de neveste, de părinţi, surori şi fraţi, dar ne-aşteaptă înarmaţi, liftele păgânilor, duşmanii românilor”.

Ascultând şi lăcrimând cu cel sfânt nai, vrăjit şi dumnezeit... am să descriu panoramic magnifică creaţie, „Doina de jale” în episoade distincte, aşa cum o vede maestrul Gheorghe Zamfir, care adesea mi-a spus: „DOINA, regină peste regine! mi-a fost ca o bună MAMĂ în toţi anii de pribegie... petrecuţi în străinătate, când am vărsat o fântână de lacrimi amare, dar am trăit cu trupul şi sufletul tot în plaiul patriei, alături de românii mei dragi Ea m-a sfătuit să nu-mi pierd credinţa în puterea Mântuitorului nostru, IISUS

CRISTOS, să lupt cu toată puterea fiinţei şi a minţii mele, ca Adevărul să fie scos din apele murdare în care-l îngropaseră fariseii comunişti, să dau omenirii nestemate din folclorul nostru, să nu preget niciodată în a curăţi „Grădina Maicii Domnului” de buruienile

răului.”

Cu greu mai puteam să-mi potolesc emoţia ce mă cuprinsese, fiindcă nu trecuseră mai mult de două minute de când eram sub imperiul vrăjii magicianului sunetelor celeste, care cânta cu atâta sensibilitate şi dăruire de om împătimit: zeu printre zei... legat cu mii de liane trimise de către Apollo. Naiul şi trupul lui deveniseră un tot unitar, se contopiseră, o interpătrundere moleculară dintre geniu şi instrument, o armonie a două spirite ce se completau şi se ridicau spre înălţimi; materia celor doi trecuse într-o altă dimensiune cosmică. Cred că nu greşesc dacă afirm că cei ce au avut ocazia să-l vadă şi să-l asculte în aceat concert de zile mari „ÎNCHINARE CĂTRE LUCEAFĂR!” pe cel care l-a hărăzit

8



Demiurgul să fie cu adevărat magnific, să treacă în timp ce cântă într-o stare de beatitudine, transă care-l poartă dincolo de tot ce putem percepe cu simţurile noastre, nu-l vor uita curând. Vedeam cum lacrimile i se scurgeau pe faţă, cum degetele mâinilor deveniseră un nai... ele însele, cum acel trup de om era cutremurat de trăiri, greu de exprimat în cuvinte, care se produc la nivelul scoarţei cerebrale. Pe faţă i se citea profunda adoraţie către Dumnezeu. Fiind într-n dialog cu o lume fantastică, asculta cum îi răspund codrii seculari, îl ascultă pietrile bătrânilor munţi, îl mângâie undele răcoroase şi tămăduitoare ale dorului şi iubirii de pământul patriei. Între timp doina îşi făcuse apariţaia pe scena diamantină, asemenea unei vestale pentru a întreţine focul sacru al nemuririi neamului. Era îmbrăcată în strai regal, iar pe frunte avea diademă cu Luceafărul nostru drag, în timp ce privirile-i seducătoare ne aduceau din celelalte lumi un mesaj al adoraţiei divine. Strigăte de durere, venite din negura anilor, iau parte la simfonia durerii tumultoase, din care răzbat glasuri de chemare, de ajutor pentru cei necăjiţi: „Tristeţe, mânca-te-ar corbii,/Să te bag sub firul ierbii,/Şi peste tine să calc!.../De mine te-ai agăţat,/Şi de tine nu mai scap./Of-of-of!... tristeţe, să-mi putrezeşti!/Noaptea să nu-mi odihneşti,/Cum nu odihnesc nici eu,/Aşteptând copilul meu”. Şi, deoadată, note grave îmi prevestesc un blestem ce-l adresesază un copil trenului care-i răpeşte tatăl spre a-l duce în răzbel: „- Trinule, să nu mai poţi/Să alergi mereu pe roţi!/O! să n-ai tip de odihnit/Şi să-mi rămâi părăsit!/Suflet n-ai şi nu te doare/De-a mea mamă iubitoare./Milă n-ai, n-o să suspini/Că-mi duci tata prin străini... Trinu-i trin, nu este om.../N-are milă şi nici dor,/Şi de lacrimi nici că-i pasă,/Nici de cel ce casa lasă”.



9

În aceste sunete când molcome, când ţipătoare, când tremurătoare precum frunza plopului bătut de ploaie, grindină şi vânti, simţeam în incantaţia către Cel Atotputernic... cum se împleteau dorinţe, idealuri, suferinţi şi bucurii trăite de cei care au păstrat neştirbită glia strămoşească şi nu şi-au plecat capul în furtuna vicistitudinilor istoriei noastre milenare. „Tâmpule, nu-mi fi duşman!/Ce-i pentru tine un an?!.../Cui să las pe tăicuţa/Şi pe măiculiţa mea?/Doamne, dă-mi zile să am/Să mai urc la mine-n Deal,/Să-mi văd casa şi părinţii!... Am să mă rog la toţi sfinţii,/Ca în veci să-mi fii slăvit,/Fiindcă timpul ai oprit”.

Şi doina se jeleşte odată cu mama care şi-a pierdut faţa, lumina sufletului ei, iar viaţa pentru ea, de-acum înainte,

este un greu calvar: „Ghiocel crescut pe

luncă,/Floricica mamei!.../Dorul tău, simt, mă usucă./Draga mea, te-am aşteptat,/Zile şi nopţi am oftat.../Fată duce, mi-ai plecat,/Cu durere m-ai lăsat,/În anii care-au trecut.../Fată dragă, n-

am trăit!”

Cascada sunetelor armonic-unduitoare, pline de viaţă, înălţătoare şi calde ca razele unui soare, ni-l aduce pe magicianul muzicii populare din nou pe pământ. Este istovit, a dat şi ultima picătură de energie pentru a-mplini ce i-a cerut Creatorul: îndeplineşte o misiune sacră, fiind alesul pe acest pământ să compună şi să cânte muzica sferelor. Îl văd pe maestrul Gheorghe Zamfir cum priveşte la tânărul îndrăgostit, care-şi imortalizează marea iubire, în scoată copacului falnic, pentru cea care... încă o crede aleasa sufletului său pentru o viaţă, iar naiul său glăsuieşte versuri alese: „Pe stejarul din vâlcea,/Sculptată-i inima mea.../Atuncea când o ciopleam,/Pentru tine o făceam, Floare

10



dragă, te iubeam./Stejarul când s-o usca,/Ai să vezi inima mea.../Uitată a fost de tine,/Când te-ai despărţit de mine;/Ai lăsat tristeţe-n lume; Sufleţelul tău, ce spune?”

Apoi desluşesc şoaptele rostite de mama sa, rămasă singură, care, în credinţa ei nestrămutată, speră ca Tatăl ceresc să-i trimită feciorul acasă: „- Băiatul meu, te rog, spune!... Cum o duci singur în lume?/Spune-i la măicuţa ta,/Cum e-n ţara altuia?/Doina cine ţi-o mai cântă,/Inima cine-ţi ascultă?/De-acasă când ai plecat,/Durere-n urmă-ai lăsat,/Toţi vecinii te doresc,/Fetele mi te iubesc,/Şi mă-ntreabă fiecare,/Dacă ai trimis scrisoare”.

Venit din lumi necunoscute, abia se aude glasul fiului rătăcitor, cel răpus de dor: „Maică, dragă, scumpă, ştiu că-n sărbători,/În odăia-ntunecată, evlavioasă, ai aprins/Sfânta candelă, curată... pentru călători;/Pentru mine te-ai rugat, la Cristos ai plâns./Inima bună îţi spune că eu, cel plecat în lume,/Mă topesc de dorul tău şi de cei de-acasă;/Te aştepţi să vin, să mă vezi, în Culme,/Cu fete la grâu, sau trăgând la coasă?/Chinurile ce Domnul mi le-a suferit...,/Te gândeşti la mine, şi mă vezi la fel;/Sfânta leturghie... demult s-a sfârşit,/Tu stai ca-n altar şi te rogi la El:/„Pentru ce, slăvite!... Mamele îndură?/Cum Fecioara sfântă, suferi şi Ea./N-ai găsit?... se pare, măcar o măsură;/Ah, otravă-i viaţa! Nu mai pot răbda!...”

Naiul sfânt pare că se rupe, şi cu jale-adâncă izbucneşte-n strigăt, iar în finalul pasajului, armonic (irizări de curcubeu care săruta apoteotic apa Nistrului şi a Tisei) şi ne dă semnalul unei apropiate bucurii când Gigi (aşa-i spuneu părinţii maestrului Gheorghe Zamfir) îşi va putea îmbrăţişa mama. „Măicuţă, nu plânge, mult nu va dura,/Ai să vin la tine, mai rabdă puţin!/Dumnezeu cel drept... mă va ajuta:/Vom sta



11

împreună, n-oi mai fi străin”. Un tremolo duios, tril de pasăre măiastră, reia naiul care plânge odată cu fiul cel departe de casa părintească: „Maică, măiculiţa mea!.../Pâinea, miere, de-ar avea,/Apa vin de s-ar făcea.../Nu este ca-n ţara mea./Dacă n-auzi vorbă bună,/Gustul lor e mătrăgună./Amarã pâine mănâncă,/Dorul de ţarã-l usucã.../Dor şi numai dor!/Jalea şi plânsu-l îneacă,/E cuc singurel pe creacã -/Sete-i e şi n-are apã.../N-auzi vorbă de român,/Şi te simţi mereu străin./Spune-o vorbă din bãtrâni:/Cine pleacã prin strãini.../E că floarea printre spini,/Fãrã apã, fãrã soare.../Se usucã şi-apoi moare”.

O, cât de înălţător se aude corul îngerilor ce-l înconjoară pe neegalabilul interpret al naiului, iar în jurul lui se vede aoreola destinului care a căpătat nuanţe aurii şi străluceşte

cu intensitate. Vrăjitul nai acompaniază corul. Note seducătoare spun cu nostalgie despre lupta pe care o duc cei înstrăinaţi de ţară ca să arunce lanţurile singurătăţii: „Românul care-şi iubeşte/Plaiul,

portul şi limba,/Dor şi numai dor!.../Fericit e că trãieşte,/Alãturi de mãicuţa.../Şi se afã-n ţara sa!”

Îl privesc şi-l admir ca pe un drag fraete gorjan, şi-mi dau seama că ar fi în stare să-şi dea viaţa pentru un sunet, fiindcă ştie foarte bine şi este conştient că muzica poartă în ea un imn de slavă adresat lui Dumnezeu.

Şi iar se aude glas de jale ce înfioară inimile acultătorilor, căci doina nu putea să-l uite pe bătrânul ce-şi deapănă amintirile... când trece pe cărare de pădure: „- „Lele, lele... şi iar lele,/Vai de păcatele mele!.../Am la sufleţel dure.../Şi n-am pic de mângâiere./Plângea moşul în pădure,/C-a rămas singur pe lume.../Ruga cerul şi pământul,/Ca să-i asculte cuvântul./Lele, lele... şi iar lele,/Vai

12



de păcatele mele!.../Bătrâneţile sunt grele,/Am rămas fără putere./Calc pe iarbă printre fagi,/Nu-mi văd copilaşii dragi./Frunzele uscate sunt...,/De ce trăiesc pe pământ?”

... La un moment dat, Luceafărul a ridicat cortina timpului şi a venit să-i asculte incantaţia celestă, că tot privindu-i fruntea lată de poet, am înţeles vorbele sale care se împleteau cu melodioasa doină de jale: „De la Nistru pân' la Tissa/Tot românul plânsu-mi-s-a,/Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate”.

Deodată, ca pe un imens ecran se văd mii de oameni care cer să li se îndeplinească ultima dorinţă, să mai atingă cu talpa picioarelor scumpul pământ al patriei iubite. Doamne, ce-i minunea aceasta? Prin faţa scenei trec şiruri nesfârşite de români, răpuşi de dor de ţară, iar în fruntea lor se află un vajnic fecior ce spune cu durere sfâşietoare în glas: „Mă aplec smerit spre tine,/Bun pământ al ţarii mele;/Doamne, ţine-mă pe lume,/Dă-mi o mică mângâiere!/Cu puterea Ta, sfinţeşte/Bruma asta de ţărână,/Pe-al meu tată, pomeneşte!/Spre odihna lui din urmă./Şi-a plecat strângând la sân/Un pumn umed de ţărână;/... Lacrimă bunul creştin;/Pe mormânt are să-o pună,/Unde-aşteaptă-al lui părinte –/Peste ţări... ocean şi mări.../- Înviază-l, Doamne sfinte!/Să-l primească, dă-i puteri”.

Pe ce noian de ape mă poartă cântecul naiului iniţiatic al magicianului sunetelor, Gheorghe Zamfir, ce privelişti mi se deschid în faţa ochilor, câţi oameni îmi apar!... fiecare cu grijile şi durerile lui; ce fantastică legătură s-a creat între doina cea fără asemănare şi fratele ei, românul născut poet, pe care n-ar dau-o pentru nimic în lume. Din nou îmi apare un tablou zguduitor cu o soţie ce-şi plânge bărbatul, întrebând soarta haină de ce a pedepsit-o: „Candela mai lăcrimează după tine, dragul meu!.../Picături de ceară caldă, cad şi sfârâiesc mereu./Azi secaţi sunt ochii mei de durerea



13

ne-ncetată,/Viaţa-n doliu mi-e cernită, soarele nu se arată./Ştiu că n-am să te mai văd, dar în flacăra plăpândă,/Simt cum sufletu-ţi se zbate şi ar vrea ca să pătrundă,/Chiar în inima-mi rănită... să mă mângâie cu milă,/Să mă-mbărbăteze-n viaţă şi curajul să mi-l ţină./Când copiii plâng şi-treabă, dacă tata o să vină;/Soartă crudă, blestemată!... Inima ta nu suspină?/Nu se frânge de durere, iar de mine nici că-ţi pasă.../Pentru ce m-ai pedepsit şi eşti tare nemiloasă?”

Sunt sigur că-i veţi înţelege zbuciumul din „Doina de jale” a marelui artist, numai când veţi citi acest eseu şi veţi asculta-o de mai multe ori (ca şi mine) şi o să aflaţi de ce se zbate sufletul celebrului naist şi ochii i se înumezesc atunci când o cântă, fiindcă în anul 1975 a trăit un adevărta

coşmar: tatălui său, Tudor Zamfir, i s-au pus cătuşele la mâini de către doi miliţieni (în curtea casei) şi a fost ridicat pe motivul că şi-ar fi făcut rezerve de mălai sau de grâu din vechea băcănie, (dar au găsit numai un sac de grâu)

Prin melodia acestei doine de adâncă trăire sufletească, artistul lasă

naiul să cuvânte: „Taică bun, rouă de flori.../Pe narcise şi bujori, of!/Şi măicuţa mea frumoasă,/M-am întors din nou acasă./Tăicuţă, ieşi în pridvor/C-a venit al tău fecior./Măicuţă, rază de soare,/Petale de lăcrimioare!.../Azi vă cânt şi vă doinesc,/Căci din suflet vă iubesc!”

Doina de jale (combinaţie unică dintre nai şi orgă) creaţie de geniu, folosită pentru prima dată în arta muzicală de către maestrul Gheorghe Zamfir, devenise coloana sonoră a filmului „Adoraţia Sfintei Fecioara Maria” - Mama care a-ndurat enorm (imposibil a se descrie în cuvinte suplicul groazei) când a văzut cum i-a fost răstignit Fiulul pe muntele Golgota. Orga se rugă cu glas de sibilă, prevestind omenirii că Mântuitorul Iisus Cristos va învia şi se va ridica

14



la ceruri, iar naiul chema cu ultimile-i puteri pe bunul Dumnezeu să aibă milă de cei care suferă, să-i izbăvească de păcate şi să îndepărteze moartea din preajma lor, să le netezească drumul luminos spre Raiul sfânt.

Cele două instrumente muzicale ne vorbeau într-o armonie deplină, pe note grave, apoi în registru pianissimo şi din nou se detaşa acel strigăt repetat al durerii omului într-o lume efemeră: „În vinerea Paştelui,/Când e chinul Domnului.../Maica Precesta-a venit/Pentru Fiul răstignit;/A intrat în mânăstire.../La icoane să se-nchine,/Din durere să-i mai treacă,/C-aşa-i sufletul de mamă./O!... în faţa altarului,/Lângă crucea Fiului/O tânără îl plângea,/Picioarele-i săruta,/Cu lacrimi i le spăla,/Cu părul i le usca.../Şi prin jalea glasului/Ea îi spunea Domnului:/- „Doamne bun, iubit şi sfânt,/Nu mă ţine pe pământ!/Du-mă la iubitul meu,/De viaţă nu-mi pare rău,/Numai de măicuţa mea/Că suferă că şi-a Ta./Maica Precesta- zicea: „ Numai mamă să nu fii.../Să duci dorul la copii.”

Din nou, pe ecranul memoriei mi se derulau fantastice privelişti... care veneau din vremi necunoscute, cu freamăt de codru, susur dulce de izvoare, tremurat de vânt îndrăgostit, miros de flori fermecate, lumini celeste, şi se revărsau ca o ploaie binefăcătoare răcorind sufletele spectatorilor însetaţi de frumos. Trilurile naiului s-au desprins ca uşoare fâlfăiri de aripi ale unor îngeri surâzători, orga intona în ritm melodios plecarea doinei de acasă ca să colinde lumea, spe a o ferici cu bândele-i cuvinte. Doamne, cât erau de înfrăţite cele două instrumente magnifice: le vedeam cum se ridicau pline de strălucire şi, ca prin farmec, s-au contopit cu albastrul cerului, apoi au trecut peste câmpiile roditoare, dealuri împodobite cu pomi fructiferi şi viţă-de-vie, au survolat piscurile munţilor falnici, s-au oglindit în apa răcoroasă a pâraielor de munte, s-au aşezat în



15

prispa de dor a ţăranului român, alintându-i suferinţele, dându-i speranţă şi încredere.

Ce se întâmplase de fapt? Da, iluzionistul fără pereche al sunetelor, virtuozul maestru Gheorghe Zamfir ne-a fermecat, ne-a adus pe cei din sală în stare de extaz total. Ne reţineam respiraţiile, voiam să-l îmbrăţişăm şi să-i mulţumim pentru darurile inestimabile ce ni le oferea ca pe nişte mărgăritare înrourate, culese din paradisul lui Pan.

Ne-am contopit cu muzică, fiinţa noastră vibra de fericire, trăiam la cel mai înalt grad al iubirii senzaţia

desprinderii din lumea pământeană şi urcasem în sferele de vis ale eternităţii. Apoi a urmat o linişte totală, Gheorghe Zamfir, zeul Pan al zilelor noastre, coborâse pe pământ şi ne privea cu ochii înrouraţi. Era mulţumit

că-şi dusese până la capăt misiunea încredinţată de Creator. Ne adusese în suflete bucuria şi fericirea. A fost un triumf al maestrului Gheorghe Zamfir, răsplătit cu o furtună de aplauze şi ovaţii. Şi din acest moment crucial, o afirm cu tărie: „Doina de jale” însoţită de bunul ei tată, Gheorghe Zamfir, s-a ridicat la ceruri pentru dumnezeirea neamului, alături de Luceafărul nemuritor, Mihai Eminescu.

16





17

DOR DE EMINESCU

18



M-AM NĂSCUT CU EMINESCU ÎN CASĂ

Dragii cititori ai „Bibliotecii Cronopedia” mulți dintre domniile-voastre o să vă întrebați: „... Cum, un copil de la țară, din Dealu Viilor, care abia trecuse în clasa a V-a, să memoreze atâtea poezii, douăzeci și cinci?”, pe care le învățasem cu atâta ușurință fiindcă-mi plăceau cum îmi sunau în urechi: șopot de izvor cristalin din Fântâna Zânelor, freamăt de codru îndrăgostit, șoptiri dulci „ca un fagure de miere”, tote versurile pentru mine erau o muzică divină trimisă de Luceafărului nemuritor. Nu pot să uit acea zi când tata Ilie mi-a făcut cel mai frumos dar din viața mea, minunata carte „POEZII” de MIHAI EMINESCU (într-o zi însorită de 1 Aprilie, când împlinisem 12 ani). Era așa de încântat de mine, și nu era petrecere la care să nu mă pună în fața cunoscuților să le recit versurile mirifice ale demiurgului, iar el cânta cu multă patimă „Pe lână plopii fără soț” și „Nu voi mormânt bogat” alături de unchiul Predoiu Ilie, (țârcovnic la sfânta Biserică de la Vale, cu hramul Sfântului Dumitru) fiiul mamei Lisaveta, soră cu bunica Ana Voican de la Știrbești.

Doamne, cum mai călătoream pe aripile imaginației... însoțit de bădița Mihai: la „izvorul zânelor” în care-mi răcoream „piciorul gol”, săream „în barca mică îngânat de glas de ape”, iar seara „la măsuța mea de brad” priveam în tavan cercul luminos ce-l desena flacăra lămpii cu gaz, când liniștea era perturbată de neastâmpărații șoricei ce se zbenguiau în



19

pod, pe care-i ascultam „...cum învelișul/De la cărți ei mi le rod”, iar în dimineți senine, „în zumzet de albine” alergam în „câmp râzând” și nu-mi ajungea ziulica toată ca să mă joc și să mă bucur de frumusețea codrului „bătut de gânduri” a poienilor „smălțuite” în razele soarelui binefăcător, admirând florile și ascultând armonii celeste „dulcea batere de vânt”, și glasul singuratic al unui corn ce-și anunța ciobanii că în curând „se lasă seara peste sat”, smnalul la care „tresăream” și mă îndreptam spre „căsuța copilăriei”... fiind frânt de oboseală, dar atât de fericit, ca acum să-mi pun aceiași întrebare „unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot?”

Cu aceste trăiri, pe care le păstrez în suflet (de peste șase decenii și jumătate) ca pe niște odoare scumpe, am venit la Ateneul Român să-i aduc un omagiu fierbinte bunului meu tată spritual, MihaiEminescu. O ploaie măruntă ne-a răcorit fețele

pentru câteva minute, iar când s-a auzit muzica de fanfară a Reprezentativei Armatei, dirijor loc. col. Aurel Gheorghiță, bunul Dumnezeu și-a aruncat privirea peste fiii care-i aduceau coroane de flori la statuia Sa (operă a sculptorului Gheorghe D. Anghel) și lacrimile cerului s-au oprit ca prin farmec. Îmi este greu să descriu entuziasmul, patosul cu care s-a vorbit în „fața” geniului, fiindcă îl simțeam că este aproape de românii Săi, și le ascultă vorbele. Când inimile noastre intonau la unison simfonia iubirii nețărmurite „DOR de EMINESCU!”, un stol de porumbei a făcut înconjurul grădinii din fața Ateneului Român și ne-au vestit că ne-au adus solie de „bună pace” de la bădița Mihai că, de acolo... din lumea Lui, ne păzește și ne călăuzește pe drumul luminos al culturii și credinței noastre strămoșești. Fie-mi îngăduit să trec în revistă câteva momente de la această

20



procesiune a iubitorilor de poezie, a îndrăgostiților de Eminescu.

Luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu, a fost sărbătorit la Ateneul Român de „Liga Culturală a Românilor de Pretutindeni”, unde și-a dat concursul soprana de coluratură Rodica Anghelescu care a cântat cu atâta dăruire sufletească liedul ”Rugăciune” pe versuri Mihai Eminescu, muzica Eugen Cuteanu și ”Ave Maria” de Franz Schubert, alături de prietenul și dragul meu gorjan, maestrul Gheorghe Zamfir, un adevărat PAN al naiului inițiatic, ambasadorul incontestabil al muzicii românești pe care a făcut-o cunoscută pe cele cinci continente ale globului. Apluzele au răsplătit cu prisosință prestația celor doi artiști desăvârșiți, fiindcă în Rugăciunea genialului Eminescu, fiecare dintre cei prezenți în sala arhiplină și-au regăsit credința și dragostea pentru MAMA, cea mai iubită ființă de pe pământ „O, Maica prea curată/Și pururea Fecioară, Marie!” A cântat Maria Ghiorghiu și l-a acompaniat pe carismaticul actor Eusebiu Ștefănescu. Acest eveniment a avut loc prin străduința domnilor prov. univ. dr. Victor Crăciun, general de armată dr. Mircea Chelaru, directorului artistic al Filarmonicii „GEORGE ENESCU” maestrul Nicolae Licareț (care a cântat la orgă) din cele mai frumoase lucrări muzicale închinate demiurgului împreună cu magicianul sunetelor celeste, Gheorghe Zamfir, apoi a urmat inegalabilul eminescian, actorul Dorel Vișan de la Teatrul Național București. Au prezentat Adrian Pădureanu și Iuliana Marciuc și s-a trimis de către minunații artiști un salut cordial dragilor români, oriunde s-ar afla ei, că bădița Mihai este cu noi, îl iubim și-l prețuim ca Luceafăr dătător de lumină și speranță întro-un viitor mai bun.

Părinte drag, Poet iubit!/Tu poţi cu Dumnezeu să stai/În poarta sfântă de la Rai;/Că ai muncit şi ai tot trudit…/Ca versului să-i dai mărire,/Iar chipul mamei ai cioplit,/Și-n aur fin, cuvântu-ai dăltuit,/În inimi, pentru nemurire./Prin armonii nepieritoare,/Şi-n ritmul muzicii cereşti,/I-ai pus arome pământeşti/Şi murmur dulce de izvoare./În simfonii nemuritoare.../Cadenţă timpului ai dat;/Spre înălţimi le-ai ridicat/Spre glorie nepieritoare!



21

L U I E M I N E S C U

Părinte drag, Poet iubit! Poţi cu Dumnezeu să stai În poarta sfântă de la Rai; Că ai muncit şi ai tot trudit… Ca versului să-i dai mărire, Iar chipul mamei ai cioplit, În aur fin, cuvântu-ai dăltuit, În inimi, pentru nemurire. Prin armonii seducătoare, Şi-n ritmul muzicii cereşti, I-ai pus arome pământeşti Şi murmur dulce de izvoare. În simfonii nemuritoare – Cadenţă timpului ai dat; Spre înălţimi le-ai ridicat Spre glorie nepieritoare... Luceafărul şi Luna plină; Şi ne-ai cântat încetişor… Îndrăgostit, cu-atâta dor, Iubita Doină, prea divină! Cuvinte găsit-ai pe înţeles, Și-n în rime,-mperecheate, Simplu le-ai spus pe toate, Le-ai îmbrăcat în dulce vers. Şi ai zburat spre infinit Ca Pasărea Măiastră, Grăind în limba noastră - Cu noi te-ai contopit... Poet iubit, Părinte drag! Oriunde-n univers vei fi;

Cu dragostre ne vei privi Când stăm sera în prag… Duşi de gânduri tot privim Luceafărul ce scânteiază, Mama România luminează, Întreaga viaţă… cât trăim. ... Prind din zbor ideiile tele* Care-s duci picuri ce cad; Tu stai la masa de brad… Vântul tremură-n perdele; Masa-i singură şi tristă, O zărim de la fereastră… Unde e floarea albastră? O mușcată de pe prispă Mai şopteşte din petale... – Soartă tristă,-afurisită! „N-aştepta, dragă iubită, N-are să-ţi mai iese-n cale.” Geaba-mi chemi copilăria! Nu se-ntoarce, e-n zadar; Stă-n pădurea de stejar, Fiindcă acolo-i fericirea... Tu părinte,-nțelegi timpul… Care-n loc n-a vrut să steie? A zburat... cum o scânteie Spre-nălţimi o duce vântul. Tu le vezi, oftezi, regreți, Căci din miile de catarge: „Oare, câte marea sparge, Prefăcându-le-n bucăţi?”

22



Priveşti vremea care trece, Aştepţi vremea care vine; Nu e rău, dar nu-i nici bine Vezi ce-n ţară se petrece? Ce clădirăţi Voi prin veac... Mulţi flecari, cărora soarta Le-a deschis, să intre, poarta: Nițeluș, cât urechea unui ac… Se-ntrec doar prin cuvinte: „Ești iubirea pentru noi!…” Nu-i lua-n seamă pe căței, Nu au cap și-s fără minte. Tu-l chemai pe Ţepeş Vodă, … Să-i împartă pe mişei!… Mai știi ce-a făcut cu ei: O fi stat cu ei de vorbă? Poate, ca român i-a sfătuit: „Să terminați cu furatul!” Dar atunci nu era statul, E-he, democrat şi ipocrit. Uite că Ţepeş s-a dus: Legea lui e abrogată... Cine-l ia de beregată, Dacă-n scaun a ajuns Un tâlhar fără pistoale? L-am ales că-i om blajin, Ne ia pâinea că-i hain! Și ne pune angarale... Ne iubește ca un frate, Sfaturi ne dă câte vrei... De încerci să plângi la ei; Mai bine te rogi de moarte.

Să te ia; este-o alintare... Nu căta şi nu ai teamă! În zadar faci încercare... Unul nu te ia în seamă. Cum îi vremea trecătoare, Tu îți zici: „Cristos de vine, El ne iartă, că-i mai bine!...” Speri în lumea viitoare. Drag Poet, iubit părinte, Parcă nici n-ai fi plecat!… Am rămas cum ne-ai lăsat: Truditori şi fără minte... Alţi farsori cu alte măşti, Cabotini fără chemare... Au venit, ne iau de proşti Sunt parșivi cu gura mare. Iar pe Țepeș de-l găseşti, Spune-i să vină degrabă! Nu în ţeapă să mi-i tragă... Dar trebui să-i aminteşti: „În Dracula te-au schimbat, Iar pe dracul azi îl vând...” Grijuliu, s-a dat la fund; Bietul drac s-a speriat... Câte-aude şi-mi tot vede... Alţii vin, amici-și schimbă, Şi cu preşul iar ne plimbă; Nimeni astăzi nu îi crede Fiindcă-s răi și de temut!… Numai Tu mai eşti cu noi; Vremuri grele, mari nevoi, Trăim azi… Poet iubit!



23

Ţara noastră-i despărţită, Codrii Bucovinei plâng… Drag Poet, iubit şi sfânt, Tot românul nu te uită!

* * *

Luceafărul păzește-al Ţării hotar, Alături de Măria Ta și el ne ştie... Cu toţi dorim o Mare Românie, Și credem în ochiul tău vizionar.

TESTAMENT FĂRĂ REGRETE (Eminescu către unii urmaşi din ziua de azi)

Ştiu, vă este foarte greu să scrieţi versul lapidar…

Pagini înnegriţi de-a surda, cum e proză din ziar.

Că n-au cap!…dar nici în coadă le-nţelege cineva?

Doar o strofă să reţină, nu cred că v-ar memora.

Ar găsit-o, cum pe timpuri, în Vestu-ndepărtat,

Mulţi bărbaţii îmi vânturară tot nisipul lăudat…

Aurul nu mi-au aflat, căci întruna li se-ascunde,

Tot aşa e strofa voastră, înţeles n-are nici unde.

...

Eu am timp…, căci veşnicia nu e dată orişicui,

Dar citesc în altă limbă versul şubred, gol şi şui.

Unde-i Limba învăţată de la buna noastră mamă?

Cui vă adresaţi şi scrieţi, cine vă mai ia în seamă!

Cruce-mi fac şi-ntreb tiparul, cum o poate trece

Vorba searbădă, amici? Văd că praful se alege

Şi de limbă, şi de rimă, de dactilă, ritm şi vers...

De-mi sunteţi urmaşii mei? Altă limbă aţi ales.

Că n-aveţi măcar ruşine de cei care au muncit!…

Rog, în ţara cui vă credeţi, voi pe cine aţi slujit?

Cu ce bani plata vă face! Mai aveţi ceva să daţi?

Aţi trădat ţara şi Limba!... ca borfaşii vă purtaţi.

24



Nume nu puteţi lăsa; timpu-n carte... nu vă trece!

Nu iubiţi Limba şi portul; banul mi l-aţi luat ca lege

Și religie vă este. Lustruind şi slăvind la potentaţi;

Țelul vostru e câștigul..., să fiţi mari, să fiţi bogaţi.

Iar ce scrieţi, e cenuşă… şi nici ea n-o să rămână!

Conştiinţa nu v-ar mustra, dar ce voi scoateți din gură

E atât de rău, că pirul n-o să-mi crească în arătură...

Se sufocă. Ce atingeţi se usucă, va pulbere şi zgură.

Vai! cât de bine-aţi reuşit, ce succes, pigmei vânduţi,

Limba dulce o ciuntirăţi..., sclavi perverşi şi-mbogăţiţi.

Voi de straie-aţi dezbrăcat-o, lipsind-o de conţinut...

Şi-aţi uitat că va fost mamă, cînd la sânul ei aţi supt.

Dacă gândul mi-l aşterneţi peste coală şi-o s-apară,

Daţi-i formă, armonie, să-nţeleagă-ntreaga țară...

Tot românul să priceapă ce vreţi voi să transmiteţi;

Cine credeţi că plăteşte scrisul sterp, vânduţi poeţi!?

Nu vreţi să mă copiaţi? Oare cine v-a cerut? Spuneţi!

Dar să scrieţi ca românul, că vă-ntreb de ce nu vreţi?

Dacă strofa-i clară, simplă… cum românului îi place;

Dragi urmaşi, asta-i poeziea și cu sufletul mi se face.

Dacă-n piept inima voastră bate a clopot dogit...

Nu simţiţi versul cum cântă, sufletul nu-i copleşit

De iubire şi plăcere... când ascultă limba sfântă,

Mintea nu percepe versul, strofa-i veşnic întreruptă.

Dacă toate ce v-am spus, în urechea voastră sună,

Versul vine, strofa curge lin, ca melodia pe strună.

Doar atunci se-aştern pe file şiruri de mărgăritare...



25

În grai dulce fără seamăn, care mama iubitoare

Ni l-a strecurat în suflet, ca pe-o muzică de vis…

Cu trăiri, doine de dor, of!... ea din inimă ne-a spus:

“Să le duceţi mai departe, sunt a noastră bogăţie—

Nu uitaţi Limba şi Portul, nici frumoasa Românie!”

Vin şi-ntreb: ce gând aveţi, ce speranţă vă animă,

Pe soclu urcaţi prostia de-o credeţi că e sublimă?

De ce-o faceţi uitând mama, care v-a hrănit cu lapte...

E păcat, nu stâlciţi limba, vă opriţi, nu se mai poate!

N-aveţi voie să lăsaţi printre flori crunta otravă!

Alte flori veţi otrăvi, iar pedeapsa-i foarte gravă.

Nu-i o pierdere căci ţara de voi uită. Nici n-aţi fost...

Viitorul vă condamnă, fiindcă-aţi scris atât de prost.

Vrând-nevrând, câte-un copil a voit să vă citească;

Asta-i crima ce-aţi comis: mintea lor copilărească

A luat de la voi prostia…, în care-mi sunteţi bogaţi,

Ţara-ntreagă a cuprins răul; este timpul să-ncetaţi!

Voi slujiţi să prindeţi banul, în pungă să-l strecuraţi?

Dar vă mai trebuie chemare. Nu aveţi? Să renunţaţi!

Prostul să steie-ascuns, nu ca păduchele în faţă...

Țara-i plină de hoți ca voi şi tot minte nu se-nvaţă.

Fiindcă-atât o sufocarăţi, aţi răpus-o, nu mai poate

Să înghită cu sughiţuri la minciuni prea gogonate...

Poporul-i sătul, nu mai rezistă, foamea îl pândeşte,

Din sărac ce-a fost odată, zi de zi... tot sărăceşte.

26



Ah! dar să piardă poezia, versul prins în strofa ei?

De pe lista de urmaşi eu v-am şters dintr-un condei!

Cum în testament v-aş trece? Istoria, să vă şteargă!

Nu ne trebui impostori, ca din Limba noastră dragă

Să încropească un talcioc din jargoane-mprumutate...

Cum voiţi să-mi fiţi urmaşi? Cioplitori de oale sparte!

G L O S S Ă N O U Ă

„Vreme trece, vreme vine...” Cu minciuna cât mai ţine? „Toate-s vechi şi toate-s toate...” Se descurcă cine poate. „Ce e rău şi ce e bine?” Când trăieşti viaţă de câine. „Tu te-ntreabă şi socoate...” Îți ajung banii de moarte? „Nu spera şi nu ai teamă!...” Când poliţia te cheamă.. „Ce e val cu valul trece...” Vorbe-n vânt cu apă rece. „De te-ntreabă, de te cheamă...” Te miri ca la panoramă. „Tu rămâi la toate rece...” Nu un an, de trei ori zece. Ce le pasă dacă ţie Ţi s-a stins orice dorinţă... La tâlhari, cu-a lor hoţie, N-ai nici milă, nici credinţă.. Huzuresc împărăteşte... Cu minciuna cât le ţine; Alţi flecari, altă poveste... Vreme trece, vreme vine. De-aşa vremi avurăm parte, Şi întruna-am îndurat... Unii mor: s-au săturat,

Numai cel care-a furat... Și a dat abil din coate; Se descurcă cine poate – Ce-aţi crezut că s-a schimbat? Toate-s vechi şi toate-s toate. Fratele, care-ți e bun, Ani în şir, chiar mama ta, Nu te vor! Cu toți susțin Doar tribuni de mahala... Nu mai știi pe cin’ să crezi!?. Când trăieşti viaţă de câine; De eşti treaz, parcă visezi – Ce e rău şi ce e bine... Că pământul nu-l mai vrei, Nici recolta s-o culegi; Asculţi vorbe la mişei, Te căzneşti şi nu-nţelegi Să-ncropeşti un parastas... Îți ajung banii de moarte? Doar atât ţi-a mai rămas; Tu te-ntreabă şi socoate Cin' te apără de rele Şi dreptate îți mai face, Ori te scapă de belele?



27

Ce e rău în toate astea, Când poliţia te cheamă!... E activă doar când tace; Și de te-o lovi năpasta... Nu spera şi nu ai teamă. Când aştepţi, apa, să intre Iar în matcă, între maluri; Unii spun că nu ai minte: Marea naşte alte valuri!... Stai! N-asculta, la fiecare, Vorbre-n vânt şi apă rece – Mulţi neghiobi pământul are, Ce e val cu valul trece. Ce-a putut ochiul să-ţi vadă,

Și cât ai să-mi pătimeşti... Ţi se pare-o promenadă? Cine-o face, nu ghiceşti!... Ești uimit, ai vrea să strigi, Te miri ca la panoramă... Nu vorbi, ce-o să câştigi De te-ntreabă, de te cheamă? Vezi că lumea-i trecătoare... Unii şi-au ieşit din minţi, Iar minciuna,-nşelătoare, Te-ndeamnă de prag să uiți, Și să dai cu capu-n grindă... Nu un an, de trei ori zece, Și ce bine o să-ţi prindă! Tu rămâi la toate rece.

Nu un an, de trei ori zece Te miri ca la panoramă; Vorbe-n vânt cu apă rece, Când poliţia te cheamă.... Își ajung banii de moarte? Când trăieşti viaţă de câine... Se descurcă cine poate – Cu minciuna cât mai ţine.

28



DOR ȘI NUMAI DOR DIN DEALUL GHIOROILOR

TEI IUBIT

– Tei bătrân, ce ţii plecate, la fereastra dragei mele, Crengi cu flori înmiresmate, te rog, bate şi îi cere: Să ridice-n grabă storul ce-o ascunde de privire... Şi s-asculte-a mea cântare de alean şi de iubire! „Cine o fi pus zăbrele la fereastră... să nu poată Decât a privi la stele, dar să-mi iese, niciodată!…” Storu-ncet s-a ridicat şi fereastra se deschide: Văd un cap, s-a arătat şi-a lui faţă îmi surâde… Parcă este condamnat şi-mpăcat cu soarta lui; Pe geam şi l-a rezemat, lângă creanga teiului. – Tei cu ramuri aplecate înspre casa dragei mele, Tu, la noapte, încet bate în fereastra cu zăbrele. Şi-n cosițe să-i lași flori, de aromă să se-mbete... Iar dacă o prind fiori, să-i vorbești gingașei fete Că-s aproape, 'ndată vin să-i alint dorul aprins, Și la pieptul ei, virgin, în brațe să fiu cuprins...

* * *



29

Stă pe gânduri şi visează: „Unde e să m-admire?” Cu-o idee se distrează, parcă-mi are-o presimţire. Când privirea își coboară, un fior prin minte-i trece: Frica-n sufelt se strecoară..., un șuvoi de apă rece. Vântul cald mi-o înfioară, suflă-n bucle răvăşite... A-nţeles, e-ntâia oară, parcă-ar vrea să se mărite. – Mă-ntreb, cine-mi ştie cum arăt şi cum gândesc? Stau închisă-n sihăstrie, cred c-aici mă prăpădesc… Ochii mei de ce să plângă? Nimeni nu i-a sărutat!... Sunt stăpână ori sunt slugă, că mă sting şi e păcat! Pentru ce sunt blestemată! să aştept pe cine,-anume? Nu l-am văzut niciodată; despre el bunica-mi spune: „Erai mică, dulce floare..., când ai tăi te-au logodit... Cu un nobil de rang mare!” Doamne, cu ce am greşit? Tinereţea mea se duce, şi-n obraji paloare-mi simt... De-i bătrân, nu mi-l aduce! Tu eşti mare, bun şi sfânt: Faţa, 'ntoarce-Ţi-o la mine, ruga 'ascultă-mi, Te implor! Moartea o prefer, mai bine; adu-mi-l pe cin’ mi-e dor! Eu ciupesc a strunei coardă şi în noapte mi-a vibrat; Ochii ei vor să mă vadă: stele-aprinse care-mi ard... Cânt cu patimă crescândă, din privire nu mi-o scap; Ea, ca frunza tremurândă, se alintă... dând din cap. – Tei iubit, cu frunza rară, dragei mele, te rog, lasă O ghirlandă princiară… şi îmbracă-mi-o-n mireasă! Mi-o-nveleşte în petale, şi la soare mi-o arată, Urc-o-n ramurile tale…, vreau să fie legănată: Ca o zână să plutească, părul blond să se resfire; Blestemata de fereastră! să n-o mai poată reţine. Tei bătrân, dă într-o parte trei zăbrele, ca să zboare, Să o văd bătând din aripi, şi-nspre mine să coboare Ca să-mi fie fericită: să mă ieie și să mă țină la sân Să mă lege, să nu-mi deie voie să mai plec la drum.

30



Teiule, să-mi faci o scară, să mă urc până la ea, Să fugim în astă seară; vreau s-o duc la casa mea. S-o cuprind cu gingăşie, pragul casei să mi-o trec; Dragă-mi este ca soție! Viața mea de-a ei s-o leg. Și vom fi nedespărţiţi, cum stau două turturele – Care nu-mi ştiu de părinţi; să ne giugiulim ca ele... Gură-n gură, cioc în cioc, să ne-ncăldurim pe creacă, Să dormim numai un strop. Dragei mele o să-i placă. Vai! dacă-o ramură se rupe, teiule, sunt om pierdut!... În moment ce-o să mă pupe, să o prinzi! Ai priceput? Îmi e teamă! Dacă-o scap? Creanga poate să se mişte; Mâna-i trec de după cap și, nervoasă,-o să mă muşte... O să-mi dea din para ei; poftă am să gust un strop; Tu, din ramuri, iubit tei, să nu mişti, să-mi stai pe loc! Frica, nu-i bine s-o prindă, c-ar fugi precum îți spun... Of, ruşinoasă, în oglindă, s-ar uita cu spaimă-n sân. Tei bătrân, apleacă-ţi ramul: ia-mă, 'nalţă-mă la ea! Să smulg fereastra şi geamul şi cu-o singură vergea; S-o răpesc, s-o duc acum; iar de-o fi să-i fie frică, Un frunzar să-i faci în drum, şi să-i dai o rămurică. De ea poate să se-agaţe şi la pieptul meu să stea, Să o strâng puţin în braţe. Ah! guriţă ei, de-o vrea, Să mi-o lase s-o sărut, iar în sân să-i pun o floare. Tei bătrân, bătut de vânt, când o iau de cingătoare, Să ai grijă să nu cadă! Umbră deasă să îmi faci!… Nimenea să nu ne vadă, că ne suntem foarte dragi. Când eram mai fericit, ușa sare din țîțâni: s-a izbit De perete, și aud un glas răstit: „Iar cântă ăl aiurit! Ia să văd cine-mi strică somnul, că vreau să-i plătesc!” Eu m-ascund sub tiei, în pripă, şi din umbră mi-l privesc. Are-un retevei în mână, o-ho!... plata ce mi-a pregătit; De m-atinge, cred c-o lună pot rămâne-n pat, lungit...



31

Dar ce văd! Cine coboară? Ochilor nu-mi vine a crede. Ea!... ca umbra se strecoară, și nu știu dacă mă vede? Şi un „miauuu!” scoate fetița... Jur! adevărat cotoi... Cu-o mână-şi ţinea rochiţa şi-mi fugea de cel băboi. Iar tătaru,-nfuriat se repede înainte, zvrrr! cu parul: „Stai! Uite-a dracu' miorlăită, ea face-ntreg scandalul?” – Ssst! Îi punem mâna la gură, ca în râs să nu pufnim: Taci, că de-i cădem în mână, bâte-n cap o să primim!... Când vede geamul deschis, ce scandal! ţipă, 'ndrăcit: „Intră-n casă, când ţi-am zis!” Moşneagul s-a zăpăcit. Urcă pe scări, și-napoi trage uşa: „zdranc!” zăvorul; Pe când noi stăteam sub tei, că ne-nlănțuia amorul... Ne-a unit, putem pleca; prin fereastra cu zăbrele Se uită moşul prin ea, să-mi vadă cerul cu stele... Și de mâine o să plece, să păzească în pădure Iepurii; n-are ce-alege, că proverbul bine spune: „Decât fată mare-n casă, să o-nchizi şi s-o păzeşti? Taică, păgubaș te lasă!… nicicând n-ai să reuşeşti.” Pe când noi, din an în an, când teiul mi-este-nflorit, Stăm pe banca, de-altădată, și îi spunem: „Tei iubit!”

AMINTIRI DIN CÂRCIUMIOARĂ (Iubitului meu tată, Ilie Voican)

Ruginită-i frunza viţei Sub al brumei cojocel, Noi în Deal, la crâşma Miţei, Mai gustăm un tulburel. Bun mai este şi înţeapă… Limba-n gură o dezleagă; Unii zic: „Să nu bei apă! Dacă vrei bine să-ţi meargă.”

Şi ce gust, plin de arome, Se revarsă de la cramă!… Şi un orb găseşte-o masă, Se aşează, bea o cană. Îl slăveşte, cum e bine, Pe iubitul Dumnezeu; Eu îi spun unei vecine: – Bei un vin? Îl plătesc eu.

32



Din hartanul de berbec Sfârâiesc stropi de untură Pe cărbunii ce se trec – De îţi lasă apă-n gură. Cum să treci? Păcatu-i mare!… Din friptură să nu-mi iei? Mustul spumegă-n căldare, Ţi-l servesc vreo trei femei. Una-ţi toarnă în ulcică, Iar a doua îţi zâmbeşte… Şi a treia, chiar de-i mică, Zână e şi-ţi ciripeşte: – „Ia, voinice, şi-mi petrece, Nu lăsa timpul să treacă!” Dinspre munte iarna rece Cerne fulgi de promoroacă”. Murmur..., veselie ca la nuntă, Vorba abia acum se leagă: Unul chiuie, cere-o bătută…, Cine poate să-nţeleagă?! Vecina mea se aprinde, Şi-n călcâie poartă foc: Fuge-n horă de se prinde, Printre alţi-şi face loc. Pe un umăr, chelnăriţa, Mi se lasă din greşeală; Of, ce ochi are Măriţa… Pieptul ei mă bagă-n boală! – Ia de gustă vin ales! N-ai să-l uiţi, că-i elixir… În rochiţă l-am cules; Să-ţi mai aduc un clondir?

Picoliţa, dulce..., bălăioară – Cea mai mică – ne priveşte… Şi-mi aleargă sprinteioară; Ah, ce ochi, cum mă vrăjeşte! – Neică, de te-ameţeşte!… Zice juna din guriţă: Un dor nebun îmi șoptește: Ia privește ce-n rochiţă E ascuns, un măr de vară, Şi ce genunchii rotunjori!... Da, a-nţeles că mă-nfioară: – O, neicuţă! Vrei să mori? Şi ca Venus cea divină, Ca unui prinţ, îmi turna Cu mânuţa ei cea fină: Mustăcioara-mi gâdila Cu paharul plin, în care Şi-a udat buzele moi; Era drept ca sărutare… Şi îmi spune, că-n zăvoi, Când apare luna plină, S-o aştept, când trece-acasă, Şi cu graţie se-nclină… Mi-a trecut la altă masă. Gheorghe-nchină şi se roagă: Doame,-ajută!… iar mi-e bine: Iar mă-mbăt şi pierd o doagă, Cade cârciuma pe mine… S-a slăbit şi-i putrezită… Hei, Mariţă…umple cana! Setea-i tare-afurisită… S-a stricat la butoi vrana?

* * *



33

Chirea lasă-ncet arcuşul Pe o strună de vioară; Stan s-a-ncins jucând Căluşul: Cum mai saltă, parcă zboară. Chirea lasă-ncet arcuşul Pe o strună de vioară; Ion s-a-ncins jucând Căluşul: Cum mai saltă, parcă zboară. Miezul nopţii-acum se face; Doamne, când a fost aseară? Nu vezi unul ca să-mi plece!… Chirea plânge pe vioară. Când pe două corzi apasă, Iliuţă-i zmeu acum în horă: Neta lui e mai frumoasă!… O s-o ducă Ioanei noră. Chirea Ion a prins a zice „Sârba din Bălceşti la vale” Că Dumitru-ncepe-a plânge: Are el un dor şi-o jale.

* * * Frunze cad şi vântul bate, Când Petruţa cu ilic – Prin zăpadă abia străbate – Pân’ la crâşmă mi-a venit. Eu stăteam cu Turturică, Care-mi cântă din caval; Moş Marin zice cu frică: – Anul ăsta nu-i ca an…, Căci puteam sălta piciorul Şi cu baba să mă-nvârt; Cât să ţină şi ulciorul!…, Nu-i făcut tot din pământ?

Şi în barbă-i cad arginţi Printre genele albite; Ochii lui sunt ca la sfinţi, Au priviri nedefinite: Ori prea blânzi, senini ca cerul, Sau sunt trişti şi-nnouraţi; N-aş putea găsi misterul?… Că-s mereu înlăcrimaţi. Mâna-ntinde, mă atinge, Şi oftează din rărunchi; Un copil – pare cum plânge, Şi se lasă în genunchi. Îşi mai strânge o nojiţă La opinca desfăcută... – Te-am lăsat, dragă Măriţă… Mâine, fac eu o bătută!… Şi-a plecat mergând agale, Pe cărarea cu cireşi; Unde-o fi?… m-apucă-o jale!… L-aţi mai văzut pe unchiaş? Mă întreabă-a mea gândire: Şi la ani depăn mereu. – Unde-i crâşma cu clondire – Din care goleam mereu? Unde-i Chirea şi Măriţa, Unde v-aţi ascuns, vecini?… Văd cum bruma a prins viţa; Pe grătar vreo cinci cărbuni Stau mocniţi, sub ei mai ţin Doar un strop de flăcăruie; Parcă-l văd pe moş Mărin –Care-n Delureni mai suie.

34



Se opreşte şi-mi priveşte Peste ţarini şi păduri –, Mai oftează, -apoi porneşte Pe sub bolţile de muri. A lăsat în urmă hanul; Cine ştie ce drum are? Viaţa-i sortită ca banul: Veşnic este schimbătoare.

* * * Frunza viţei mai aşteaptă Câte-un strop de soare cald; Unde-i lumea cea-nţeleaptă Şi al cârciumioarei vad? Văd rugina… mi-o cuprinde, Cojocel de brumă cade; Mustu-i bun, limba desprinde, Şi-mi vorbeşte în şarade. Iar aromele şi hora… Sunt la fel – ca şi atunci; E păcat!… spun tuturora: Să nu bei, să nu mănânci? Iar din când în când e bine, Să iubeşti câte-o mândruţă. Luaţi exemplul de la mine, Şi vă ţineţi de căruţă! Azi privesc, e lună plină, În zăvoi vreau să mă duc; Unde, unde-mi eşti copilă? Vino să mă vezi… cum sunt. Mă-ndrept spre crâşma veche, Merg atent, păşesc discret; O, mi se pare că-n ureche… Nenea Chirea cântă-ncet:

La fântâna de la Dealu'... Unde-mi adăpam eu calu' - Nu cu apă, ci-i dam vin… Şi-mi luam merele din sân De la mândra bălăioară – Care m-a iubit aseară… La Măriţa-n cârciumioară; Şi n-a vrut nimic să-mi ceară Nici cercei, nici mahmudele; Mi-a dat buze subţirele Pentr-un şirag de mărgele – S-o strâng în braţele mele!… * * * Bun e mustul şi înţeapă, E ca gura de fecioară; N-aş mai bea un strop de apă, De m-ai picura cu ceară! Căci din nou pe trei corzi zice, Dor de codru mi-e-a pleca; Chirea cântă: „Măi voinice, Sus pe munte-i mândra ta.” Coarda groasă iar vibrează, Dealurile plâng şi ele… Jiul nostru lăcrimează – Murmurând în pietricele.

* * * Trag cortina ca pe-o spumă, Totu-i viu ca altă dată: Amintirea de-i postumă, Crâşma n-o uiţi niciodată. Viața... uneori e-o glumă, Dar ne-a-nveselit cândva; Mulți amici au să mai spună Cârciumioara n-o uita!



35

Cum nici eu. pe al meu tată N-am uitat, fiindcă-a slujit Cârciumioara minunată – Şi din suflet m-a iubit

Dragul meu tată, Ilie Voican, a slujit în mare iubire şi credinţă în „cârciuma fermecată” peste 65 de ani, acolo unde în copilărie am deprins meşteşugul cântecului nepieritor, am învăţat din măietria lăutarilor vestiţi ce înseamnă adevărata muzică de suflet şi m-am bucurat de-o dragoste paternă cum nu pot s-o descriu...căci acele vremi le am în suflet ca pe un sanctuar de unde mai beau şi astăzi stropi de apă vie şi mă încălzesc sufleteşte cu imaginile acelor oameni de legendă.

28 Octombrie 1999.

M I E R L I Ţ A

Mierliţa, fată săracă... Are soartă blestemată… Plânsul şi jalea o-neacă – Că bogatul satului Nu-l lăsă pe fiul lui Să i-o-aducă noră-n casă, Că-i tânără şi frumoasă, Și cu ură el i-a vorbit: „Frumuseţea-i flori în vânt… Mie-mi trebuie pământ! Nu meriţi de-al meu fecior, Cu-o săracă nu-l însor!” Bată-l Domnul de bogat, Când fiul şi-a alungat! El în lume mi-a plecat, De tată n-a ascultat, Şi-a luat calea codrului… Din patima dorului. Norocu-i fu blestemat... De-un frasin s-a spânzurat,

Şi pe Mierliţă-mi lăsa Singură…cu durerea Să-l plângă toată viaţa, Să-l plângă toată viaţa. Ea în doliu se-mbrăca, La mănăstire mergea. Soarele se-ntuneca… Ceru-nsângerat, tuna, Vântul cu jale plângea. Mi-a intrat în mănăstire, Să sufere din iubire. Zi şi noapte se roagă… Bunul Dumnezeu s-o creadă, Căci din suflet l-a iubit, De-aia s-a călugărit, De-aia s-a călugărit.

* * * În Vinerea Paștelui, Când e chinul Domnului... Maica Precesta-a venit

36



Pentru Fiul răstignit. A intrat în mânăstire La icoane să se-nchine, Ea îi spunea Domnului Din durere să-i mai treacă, C-aşa-i sufletul de mamă. O!… în faţa altarului, Lângă crucea Fiului O tânără îl plângea, Picioarele-i săruta, Cu lacrimi i le spăla, Cu părul i le usca… Şi prin jalea glasului Doamne bun, iubit şi sfânt, Nu mă ţine pe pământ! Du-mă la iubitul meu, De viaţă nu-mi pare rău, Numai de măicuţa mea Că suferă ca şi-a Ta. Numai mamă să nu fii… Să duci dorul la copii.”

Maica Precesta i-a spus: „Fiindcă-L iubeşti pe Iisus… Negru strai să porţi pe tine, Să-mi vieţuieşti în pădure, Iar picioruşele tele… De sânge să nu se spele; Sângele ce l-a pierdut Fiul meu cel răstignit. Ciocul aurit să-ţi fie – Dumnezeu să mi te ţie! De-atunci Mierla-i în pădure, Iubitu-şi cheamă pe nume, Ca să vină lângă ea, Haina neagră să i-o ia, S-o schimbe-n voal de mireasă, C-a fost fată credincioasă.”

D O R D E Ţ A R Ă

Mă aplec smerit spre tine, Bun pământ al ţarii mele; Doamne, ţine-mă pe lume, Da-mi o mică mângâiere! Cu puterea Ta, sfinţeşte… Bruma asta de ţărână, Pe-al meu tată, pomeneşte! Spre odihna lui din urmă. Mirtul milei, Tu-l presară, Sa-l îmbie când i-o duc;

Mult iubit-a Mama TARĂ, Că-şi doreşte-acest pământ.” Si-a plecat strângând la sân Un pumn umed de ţărână; Of!...lacrima bunul creştin; Pe mormânt are sa-o pună, Unde-aşteaptă-al lui părinte – Peste ţări…ocean şi mări... - Înviază-l, Doamne sfint Să-l primească, dă-i puteri.



37

Să-l privească doar odată, Şi in mana lui sa-l simtă,

Să-l sărute…sfântul tată; Ca-i din ŢARA lui iubită.

Acest drag prieten, Petrişor Verne (care locuieşte în Canada) a venit să-i ducă bunului său tată un pumn de ţărână ca să i-l presare pe mormânt, iar bucuria lui a fost imensă... căci îndeplinise o rugăminte sfântă a celui care-i dăduse viaţă.

TRINU-I TRIN, NU ESTE OM

Of! în gară, la Severin, O măicuţă şi-un copil – Ochii-nlăcrimaţi aveau, Cu mare jale-i strigau: – Trinule, tu-mi ai motor, Eşti din fier şi nu ai dor, Îmi duci soţul la armată, Iar eu rămân supărată… Fiară rea şi blestemată, Dacă tăicuţul lui pleacă, Cine-o să mai stea cu el, Cum va creşte singurel? Trinule, nu-mi ai habar, Cât dor are-un militar, De soţie şi părinţi Şi de copiii iubiţi?… – Suflet n-ai şi nu te doare De-a mea mamă iubitoare. Milă n-ai, n-o să suspini Că-mi duci tata prin străini…

–Trinule, să nu mai poţi Să alergi mereu pe roţi! O! să n-ai tip de odihnit Şi să-mi rămâi părăsit! Să te faci în scândurele, Aşchiuţe şi surcele, Să iei foc, să te aprinzi, Ţara să n-o mai colinzi! Trinule, de n-ai fi trin! Nu am avea nici un chinuim… Numele de dor să-mi porţi, Să ne laşi iubiţii soţi! Să nu-i iei, lasă-i acasă, Să ducă viaţă frumoasă. Copilaşii să şi-i crească, Din suflet să ne iubească! Trinu-i trin, nu este om… Nu-mi are milă nici dor, Nici de lacrimi nu îi pasă, Nici de cel ce casa lasă.

38



TRISTEŢE, MÂNCA-TE-AR CORBII

Tristeţe, mânca-te-ar corbii, Să te bag sub firul ierbii, Şi peste tine să calc!… De mine te-ai agăţat, Şi de tine nu mai scap, Of!… tristeţe, să-mi putrezeşti! Noaptea să nu-mi odihneşti, Cum nu odihnesc nici eu, Aşteptând copilul meu. Aşteptând copilul meu. Of! tristeţe… de ani mă ţii, Şi nici o vorbă nu-mi spui? Fiindcă n-ai avut copii, Şi de-aceea nici că-mi ştii Dorul lor mereu să-l duci, Să nu bei, să nu mănânci….

Ziua şi noaptea să plângi, Ochii-n gene să n-atingi, Şi-ai vezi cum te usuci, Şi-ai vezi cum te usuci. Tristeţe, corbii să-ţi scoată Ochii… şi să rămâi oarbă! Dumnezeu să mi te bată, Să fii mereu blestemată! Şi de mamă şi de tată… Numai tu eşti vinovată; Pleacă de la mine-odată! Acum du-te şi mă lasă… Mi-a venit băiatu-acasă! Mi-a venit băiatu-acasă!

VREME, VREME… TRECĂTOARE

Vreme, vreme…trecătoare! Dacă mi-ai avea răbdare, Să n-alergi, să nu grăbeşti… Să-mi stai să te odihneşti, Pe om să nu-mbătrâneşti, Să-l laşi tânăr ca frunza, Şi pe el şi pe mândra; De tristeţe să nu-mi ştie, Izvoraş viaţa să-i fie… Plin de dor şi bucurie! Uă-ă!…ă-uu-uu-uă,ău-uă Vreme, vreme…trecătoare! Suflet n-ai şi nu te doare…, Nici nu vezi şi nu gândeşti, Viaţă n-ai şi nu-mi iubeşti, Şi în veci nu te opreşti.

Uă-ă!…ă-uu-uu-uă, ău-uă… Îmi eşti tare păcătoasă! – De durerea lui nu-ţi pasă, Şi nici nu-l auzi ce spune Când se desparte de lume – Plânsul şi jalea-l răpune. Uă-ă!…ă-uu-uu-uă, ău-uă… Omul dacă-ar fi izvor, Doamne, -ar fi nemuritor, Şi ar iubi cu mult dor… Iar tu vreme…trecătoare, Mi-ai fi bună, iertătoare Şi de dor ascultătoare, De muzica de fanfară, Ce se cântă-n astă ţară… Nu de azi şi nici de ieri – Ci de atâtea primăveri.



39

TIMPULUI I-AŞ PLĂTI BANI Timpului i-aş plăti bani, o-of! Şi la Vreme, gologani… Să-mi oprească Soarele. Să-l oprească-n ziua mare, Când luminează mai tare Peste codri şi izvoare; Să-mi încălzească faţa, Să mă ţină tinerea… Cum e frunza şi iarba.

Anii să-mi ţină pe loc, o-of! Bătrâneţii să-i dea foc, Că bună n-are să fie…, Umbră-aduce şi-ntristare, Brumă rece, argintie Şi prea multă supărare. Doamne, cu puterea Ta, Să-mi laşi veşnică viaţa Cum e Timpul şi Vremea.

OMULE, MI-EŞTI CĂLĂTOR

– Omule, mi-eşti călător… Stai o clipă, odihneşte! Cui mai poţi să fii dator, Când viaţa ţi se sfârşeşte?” – Treacă clipel, să treacă! Azi nu-mi mai pasă de ele… Viaţa mea-i foarte bogată: De mai seamăn floricele, Şi le-aştept să încolţească, Spre soare să se ridice… Ca apoi să înflorească, Și-am să fiu un om ferice. – Omule, mi-eşti iubitor Şi de soare şi de stele… Totuși îmi eşti călător… Te-ai îndrăgostit de ele Şi de pomii roditori Şi de codrul înfrunzit, De grădinile cu flori Şi de câmpul nesfârşit…

– Ştiu, viaţa este trecătoare, Dar să stau pe loc, nu pot! … Sunt şi stele căzătoare, Sunt şi stele cu noroc… Nu-s dator, frică nu-mi este! De muncesc, iubind o floare; Cine o floare îngrijeşte… Veşnic va trăi – nu moare. – Omule, floare aleasă!… Flori în urma ta vor creşte; Fiinţa blândă,-a ta ne lasă Amintiri dulci de poveste, Şi aminte-o să ne-aducă, Când în dimineţi cu soare – Culegeai flori de pe luncă, Erai sănătos şi tare!… Când mireasma pomilor, Te-mbătau de fericire; Totul fost-a trecător… Ca un vis, ca o iubire.

40



Iarba creşte, se ridică Peste drumul ce-ai trecut, Omule, ai fost o clipă; Niciodată n-ai crezut Că din tine…, alte flori Se vor ridica spre soare,

Vor veni alţi trecători – Lumea toată-i trecătoare.” – Numai ideea şi gândul Dau speranţă orişicui... Nu-mpărăţim pământul! Asta-i soarta omului.

F L O R I C I C A M A M E I Tinerilor dispăruţi în Revoluţie

Ghiocel crescut pe luncă, Floricica mamei!... Dorul tău simt, mă usucă, Dorul tău simt, mă usucă. Draga mea, te-am aşteptat, Floricica mamei! Zile şi nopţi am oftat, Zile şi nopţi am oftat… Fată duce, mi-ai plecat, Floricica mamei!... Cu durere m-ai lăsat, Cu durere m-ai lăsat. Anii care mi-au trecut… Floricica mamei!... Iubito, eu n-am trăit, Iubito, eu n-am trăit. Am fost cu gândul la tine, Floricica mamei!... Speram să mai vii la mine, Speram să mai vii la mine.

Mic ghiocel şi parfumat, Floricica mamei!... Înspre stele mi-ai plecat, Speram să mai vii la mine, Nu te-ntorci la măicuţa, Floricica mamei!... Ca să-mi aduci liniştea, Ca să-mi aduci liniştea. Iarna cât a fot de grea… Floricica mamei!... Ai înflorit, draga mea, Ai înflorit, draga mea! Petalele plâng cu sânge… Floricica mamei!... Blestemul meu de-i ajunge, Blestemul meu de-i ajunge S-aibă durerea ca mine, Floricica mamei!... Că nu pot trăi pe lume, Că nu pot trăi pe lume.

27.XII. 1989 Bucureşti

C U I S Ă S P U N? Ies în prispă, privesc cerul: E senin cu multe stele, Nici măcar un fir de nor… C-aş trimite dragei mele O scrisoare de amor – Să cunoască adevărul, Că iubirea nu-i o glumă! Luna unde-mi dormitează? După deal mi s-a ascuns; Oare şi ea îmi visează!… Şi-mi aşteaptă un răspuns, Dar nu are cui să-i spună Cum nici eu pe nimeni n-am, Taina să i-o-mpărtăşesc, Şi durerea să-mi cunoască. Gânduri vin şi-mi răscolesc Şi-amintesc iubirea noastră, Ce-ncepea acum un an.

Cui să spun să mă asculte? Mă tot chinuie-ntrebarea; Vântul vine şi-mi şopteşte, Că nu-i bună disperarea, Fiindcă mândra mă iubeşte, Şi să urc la ea pe munte, Unde brazii se-mpreună Ah, cu a soarelui făclie, Unde apa roade-n stâncă – Precum dorul de-o Mărie; Poate mă iubeşte…încă? Totuşi mâine se cunună. Doamne, voalul o să-i pun Şi-o ghirlandă de flori rare; Scumpa mea, prinţesa Luna, Când vin noaptea pe cărare, Ea să-mi lumineze-ntruna, Ei iubirea am să-i spun.

PE STEJARUL DIN ŞOSEA

Pe stejarul din şosea, Sculptată-i inima mea; Atuncea când o ciopleam, Pentru tine o făceam: Mândruţă, mi te iubeam! Stejarul când s-o usca, Va muri inima mea!... Tu ai să privești la ea. Că uitată-a fost de tine, Când tu ai fugit în lume.

Că uitată-a fost de tine, Când tu ai fugit în lume. Dacă suflet îmi aveai… Inimioara mi-o salvai, Lângă tine mă ţineai Şi dorul i-l ascultai; Doar pentru tine bătea Şi de dragoste-ţi vorbea, Că ai fost iubita mea.

42



MAICĂ DRAGĂ, TAICĂ BUN

Măicuţă, rază de soare, Petale de lăcrimioare!… Doru-ţi port în inimioară – Zi de zi, seară de seară. Taică bun, rouă de flori… Pe narcise şi bujori, of! Şi măicuţa mea frumoasă, Am să mă întorc acasă. Ieşi măicuţă la portiţă, Să primeşti a ta fetiţă, Că-ţi vine cu nepoţei… Bucură-te, sunt ai tăi!

Tăicuţă, vin’ la pridvor C-a venit al tău fecior, Şi-ţi aduce nepoţeii… Ca să te mândreşti cu ei. Din stejar, stejar răsare… Şi din floare mândră floare, Să le puneţi în grădină – Vă iubesc şi sunt cu milă. Maică dragă, taică bun!… Nepoţeii azi vă spun: „– Sărut mâna, să trăiţi… Şi cu noi să vă mândriţi”!

AM VĂZUT UN MOŞ PLÂNGÂND

– Lele, lele… şi iar lele, Vai de păcatele mele!… Am la sufleţel dure… Şi n-am pic de mângâiere. Plângea moşul în pădure, C-a rămas singur pe lume… Ruga cerul şi pământul, Ca să-i asculte cuvântul. Lele, lele… şi iar lele, Vai de păcatele mele!… Bătrâneţile sunt grele, Am rămas fără putere. Calc pe iarbă printre fagi, Nu-mi văd copilaşii dragi. Frunzele uscate sunt…, De ce trăiesc pe pământ?

De mine s-a agăţat – Zilele mi le-a mâncat. Lele, lele… şi iar lele, Vai de păcatele mele!… Bătrâneţile sunt grele, Am rămas fără putere. Un biet tată când rămâne Singurel pe astă lume… Nu are cui să vorbească, Nici la cine să jelească. Lele, lele… şi iar lele, Vai de păcatele mele!… Bătrâneţile sunt grele, Am rămas fără putere. Printre ramuri privesc cerul, Tristeţe mi-a albit părul...



43

VÂNTULE, BĂTUT DE GÂNDURI

Vântule, bătut de gânduri… Să-i duci mamei patru rânduri, Of!... e bătrână, şi să-i spui: Sunt din partea fiului, Sunt din partea fiului. – „Mama mea, soare de dor… Aşteaptă pe-al tău fecior, Măicuţă, mă-ntorc la tine… Singur nu pot sta în lume!” În fereastră vântul bate, Pe vatră focul îmi arde – of!… Şi-n flacăra focului…

Vede chipul fiului, Vede chipul fiului, Care firul vieţii-i ţine; Ascultă la vânt ce-i spune, of!… – „Lasă portiţa deschisă, Lampa să fie aprinsă… Maică, -n lume cât umblai, Bogăţii nu îmi aflai… of! N-am să pot uita nicicând Pe maica ce m-a născut, Pe maica ce m-a născut!”

C R E Z U L U N E I M A M E Candela mai lăcrimează după tine, dragul meu!... Picături de ceară caldă, cad şi sfârâiesc mereu. Azi secaţi sunt ochii mei de durerea ne-ncetată, Viaţa-n doliu mi-e cernită, soarele nu se arată. Ştiu că n-am să te mai văd, dar în flacăra plăpândă, Simt cum sufletu-ţi se zbate şi ar vrea ca să pătrundă, Chiar în inima-mi rănită… să mă mângâie cu milă, Să mă-mbărbăteze-n viaţă şi curajul să mi-l ţină. Când copii plâng şi-treabă, dacă tata o să vină; Soartă crudă, blestemată!… Inima ta nu suspină? Nu se frânge de durere, iar de mine nici că-ţi pasă… Pentru ce m-ai pedepsit şi eşti tare nemiloasă? Vina mea, care să fie!?... rău la nimeni n-am făcut; Singură să fiu de-acuma…cu bărbatul în mormânt? Viaţa mea distrusă este, şi va fi întunecată, îmi e greu… Doamne, pedepseşte răul care-mi luă bărbatul meu!

44



Din durerea mea amară, dă otravă şi s-o beie… Celui care m-a lovit. Viaţa lui în iad să steie!... Şi cu doliu să se-ncingă cât va trăi pe pământ; Este glasul unei mame, unui suflet chinuit... Ai cărei copii vor creşte fără tată, singurei... Fără milă de părinte, pentru că duşmanii răi Au stins clipa fericirii unor oameni fără vină; Doamne, fă dreptate-n lume şi loveşte-i fără milă! Să ne-aduci linişte-n ţară, dă odihnă celor drepţi... Pe mormânt să le pui flori, iar vrăşmaşilor scaieţi. Este crezul unei mame ce fără preget se roagă: Ţara, Dumnezeu, s-o ţină şi vrăşmaşii să mi-i vadă!

C O P I L S Ă R M A N În colţul străzii, lângă berărie, Se-aude flaşnetarul meu... Mă duc spre el, cu bucurie, S-ascult un minunat tangou: Copil sărman, când te-ai născut Mai bine-ai fi murit pe loc!... Căci mama ta n-a mai trăit, Şi ai crescut făr' de noroc. Măicuța cu lacrimi Te ruga: „O, Dumnezeul meu ceresc, Tu, lasă-mi viaţa, nu mă lua: Vreau băiatul să mi-l cresc!” Mai trist pe lume nu va fi... Să nu-ţi cunoşti părinţii, Şi viaţa-ntreagă voi trăi Plângând pe la toţi sfinţii. Ca să mă-ajute să trăiesc... Să am şi eu un pat în casă; Sunt speriat că nu găsesc

Puţină pâine pentru masă, Din zori şi până-n noapte... De foame cânt să-mi treacă; Gndeam: „Oare cum poate Să fie vesel şi să placă?”

* * * După ani, mulţi ani de zile... Văd în stradă, lângă gară, Un bătrân cânta, copile!... Tot povestea cea amară. – Sărman, când m-am născut, Măicuţa mea, să mă fi luat!... Ce rău pe lume am făcut... Păcate n-am, nu-s vinovat! Flaşneta-n glas avea durere, Şi cerul sângera-n apus... Abia i-am spus: „La revedere!” A dat din cap şi mi-a surâs.



45

BALADA MIRESII DIN NĂMOLOASA

În vale, la Nămoloasa, Unde s-a-necat mireasa, Numai salcia... trăieşte Şi cu lacrimi povesteşte: „Dragii mei, eu am văzut, Din senin cum s-a pornit Să fulgere, să trăsnească, Norii să se răscolească, Să cadă ploaie cu piatră… Iar furtuna blestemată La pământ totul culca, Cerul mi se-nnegura… Prin păduri vântul striga, Glasul crâncen îi era, Potop mare mi-aducea… Apa-n valuri îmi creştea Şi fără milă îmi lovea Podul, pe care-l smulgea, Când pe el nunta trecea.

Iar pe malul celălalt Mirele,-n albu-mbrăcat, Cu spaimă mi se uita La mireasa ce pierea Sub a valurilor spumă… Cu nuntaşi, tată şi mumă. Doamne, ploaia când stătea, Soarele se arăta, Maramă neagră purta, Privirea i se-ntrista, Când pe mire îl vedea… Lângă trunchiul meu plângea, Și două lumânări lua: Cruce sfântă le-a făcut Şi-apoi mi le-a răsucit: – „Să fie de pomenire!… Pentru mireasă şi mire”. De la soare le-a aprins Şi de durere s-a stins”.

46



„Când te apropii de nai este ca şi cum ai ţine în mână o Psaltire, o rugăciune sfântă!”

Gheorghe Zamfir



47

CUPRINS

DOINA DE JALE Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu --- 3 DOR DE EMINESCU ----------------------------------------------- 17

M-AM NĂSCUT CU EMINESCU ÎN CASĂ ------------------ 18 L U I E M I N E S C U ------------------------------------------ 21 TESTAMENT FĂRĂ REGRETE ------------------------------- 23 G L O S S Ă N O U Ă ------------------------------------------ 26

DOR ȘI NUMAI DOR DIN DEALUL GHIOROILOR -------- 28

TEI IUBIT ----------------------------------------------------------- 28 AMINTIRI DIN CÂRCIUMIOARĂ ------------------------------ 31 M I E R L I Ţ A ----------------------------------------------------- 35 D O R D E Ţ A R Ă ----------------------------------------------- 36 TRINU-I TRIN, NU ESTE OM ---------------------------------- 37 TRISTEŢE, MÂNCA-TE-AR CORBII ------------------------- 38

VREME, VREME… TRECĂTOARE -------------------------- 38

TIMPULUI I-AŞ PLĂTI BANI ----------------------------------- 39 OMULE, MI-EŞTI CĂLĂTOR ----------------------------------- 39 F L O R I C I C A M A M E I ---------------------------------- 40 C U I S Ă S P U N? ------------------------------------------ 41 PE STEJARUL DIN ŞOSEA ------------------------------------ 41 MAICĂ DRAGĂ, TAICĂ BUN ---------------------------------- 42 AM VĂZUT UN MOŞ PLÂNGÂND ---------------------------- 42 VÂNTULE, BĂTUT DE GÂNDURI ---------------------------- 43 C R E Z U L U N E I M A M E ----------------------------- 43 C O P I L S Ă R M A N ---------------------------------------- 44 BALADA MIRESII DIN NĂMOLOASA ------------------------ 45 CUPRINS ----------------------------------------------------------- 47

48





51

http://lenusa.ning.com/group/bibliotecacronopedia

http://lenusa.ning.com/group/bibliotecacronopedia

52



SSccrriiiittoorr--ccoommppoozziittoorr

MMAARRIINN VVOOIICCAANN--GGHHIIOORROOIIUU

DDDEEE AAACCCEEELLLAAAŞŞŞIII AAAUUUTTTOOORRR

AAAUUU MMMAAAIII AAAPPPĂĂĂRRRUUUTTT

1. CUNUNI DE FLORI (CROWN OF FLOWERS) 2. AMINTIRI DIN CÂRCIUMIOARĂ 3. FIII SATULUI cu prof. Ion Paşol 4. INIMĂ DE MAMĂ vol I 5. INIMĂ DE MAMĂ vol II 6. INIMĂ DE MAMĂ vol III 7. ÎN GRĂDINA RAIULUI FOLCLORIC 8. CUNUNI DE FLORI PENTRU EROI

(FLOWER CROWNS FOR THE HEROES) 9. DIN CUVINTE-AM SĂDIT FLORI

10. LA FÂNTÂNA DE LA DEALU 11. SOARTĂ, CINE CREDE-N TINE 12. NE ÎNTÂLNIM LA PARIS 13. DRAGOSTE-AM CULES DIN FLORI 14. TIMPULUI I-AŞ PLĂTI BANI 15. PERSONALITĂŢI ROMÂNE ŞI FAPTELE LOR

1950-2000 Vol.XXXIX (Pag. 313-416) 16. CU ANTON PANN ÎN CÎRCIUMIOARĂ

„LA DEŞLIU" 17. MARIA TĂNASE SPUNE:

„IUBEŞTE CÂT EŞTI PE LUME!”

AAAlllbbbuuummmeee mmmuuuzzziiicccaaallleee,,, OOOrrrccchhheeessstttrrraaa RRRaaadddiiiooo

18. „ÎN POIANĂ LA OLTEȚ” 19. „DE-AR FI DORUL FÂN COSIT” 20. „DIN CUVINTE-AM SĂDIT FLORI” 21. „ SUS, ÎN DEAL, LA PESTIȘANI” 22. „ARMONII ÎN LUMINĂ”

Marin Voican Ghioroiu - Doina de jale - Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu

Documents

Transcript of Marin Voican Ghioroiu - Doina de jale - Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu