,,Marele secol’’, ,,secolul fericirii”,cum a fost adesea vazut veacul XVIII in alte zone,nu

s-a dovedit nici mare,,mare” si nici prea ,,fericit” in istoria romanilor.Dimpotriva,locuitorii

spatiului carpato-danubian au trait atunci o epoca dintre cele mai apasatoae din existenta lor.

Stapanirea straina,raboiale,jafurile si amputarile teritoriale,asuprirea sociala,instabilitatea

politica interna,precaritatil economice si culturale etc. Au facut ca viata sa paa aproape un

calvar in care traumatismele istorice lasau arareori clipe de liniste.1

Frica de moarte este, probabil, cel mai mare chin al vietii. Moartea este un moment

de trecere cu un puternic impact asupra întregii comunităţi. Moartea este despartirea sufletului

de trup ca o urmare a pacatului (Fac. 2,17; Rom. 5,10-15) fiindca prin moarte se intrerupe

firul vietii omului pe pamant ca sa nu mai pacatuiasca. Trupul se depoziteaza in pamant de

unde a fost luat, iar sufletul se duce acolo de unde a fost dat (Ecles. 7,7).Carl Gustav Jung

sublinia ideea ca moartea este un tel pe care trebuie sa-l accepti si nicidecum sa i te

impotrivesti,caci este anormal.El considera ca medic,ca toate religiile cu tel supraomenesc

sunt extrem de rationale,privite din punct de vedere al igiene psihice.Moartea este doar o

trecere,o faza a unui nebanuit de amplu si de indelungat proces al vietii.2

Moartea este perceputa ca o cale pe care ,,sa petrece toata firea omeneasca”.Ea este

hotarul tuturor ideilor omenesti. 3Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul

predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest

termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului;

deci moartea este de folos omului.4

Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta

despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului

pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: "Si se va intoarce

tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat

pe el"(Eccl.12,7). 5

1 Stefan Lemny,pagina 112 Iolanda Tighiliu,p.2603 Iolanda Tighiliu,2614 www.5 www.

Moartea este perceputa ca o cale pe care ,,sa petrece toata firea omeneasca”.Ea este

hotarul tuturor ideilor omenesti. 6Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul

predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest

termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului;

deci moartea este de folos omului.7

Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa

vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant. Sufletul,

la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a

ingerilor. Pentru ca rasplata lui Dumnezeu sa fie dreapta si cei buni sa primeasca pe drept

bunatatea Lui, iar cei rai pedeapsa meritata, trebuie sa existe o judecata. Judecata particulara

are loc imediat dupa moartea omului si are ca scop trecerea sufletului in locul asteptarii raiului

sau asteptarii iadului. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in

rai sau cu ingerii cazuti in iad. Faptele bune ale omului şi o conştiinţă curată sunt în momentul

acela de un mare ajutor şi o mare bucurie pentru dânsul. Faptele bune servesc desprijin sufletului

care se urcă către Domnul,într -o mare bucurie,însoţiţi deîngerii cei buni; iar sufletul plin de

păcate este condus de diavoli în iad, unde va suferi chinuri în veşnicie. Sufletul, în acel timp

este cuprins de spaimă la vederea grozavilor şi răilor diavoli. El este turburat,cugetând la

drumul îndelungat ce are să-t facă la noul fel de viaţă ce are să înceapă dupădespărţirea sa din trup.

Mare groază şi mare spaimă are sufletul aşteptâd sa fie dus la judecata. Îngerii buni stând în faţa

demonilor ,le înfăţişează cugetările cele mai bune, cuvintele cele evlavioase, faptele cele

bune,rugăciunile şi milosteniile,  precum şi toate meritele sufletului,din viaţa sa. Dar în acelaşi timp şi

diavolii aduc de faţă toate păcatele din viaţa acelui suflet, care atunci plin de groază şi de spaimă

aşteaptă îndreptăţirea şiscăparea tui, sau osânda şi chinurile iadului,împreună cu duhurile viclene ,

cărora le-a slujit în viaţa sa.8

In sfarsit,cel mai mare si mai infricosator lucru va fi cand sufletul se va afla in fata

Judecatorului suprem.,,Si imparatul acela iaste drept si nefatarnic si nu judeca pre mita,ci

judeca pe fiecare pe faptele sale.9

6 Iolanda Tighiliu,2617 www.8 Vamile vazduhului,p.49 Iolanda Tighiliu,261

Judecata particulara este posibila datorita faptului ca sufletul nu moare odata cu trupul.

De fapt este nemuritor si se intoarce la Dumnezeu dupa iesirea din trup: “Si ca pulberea sa se

intoarca in pamant cum a fost iar sufletul sa se intoarca la Dunbezeu,”. (Eclz 12,7).10

Oamenii cugetând mereu la ceea ce se va întâmpla cu sufletele lor după încheierea

existenţei mundane, încercau din timpul vieţii să pregătească toate cele necesare pentru

mântuire. Deşi aranjamentele minuţioase întreprinse atât de micii boieri şi orăşeni, cât şi de

elite par să sugereze că moartea era privită cu seninătate, asemenea unui prag menit să

deschidă calea spre fericirea eternă, o serie de mărturii redau teama cu care era aşteptată

încheierea existenţei pe pământ. Spaima credincioşilor poate fi interpretată prin prisma

neputinţei în faţa destinului, ceea ce făcea ca momentul final să fie descris drept unul

înfricoşător. De aici, şi preocuparea obsesivă pentru stabilirea tuturor detaliilor ritualului

funebru şi a modului în care urma să se facă pomenirea.

Secolul XVIII a cunoscut in unele zone al continentului insusiri semnificative in

aceasta problematica.Impotriva impresiei curente,potrivit careia gandirea ar fi depasit atunci

intrucatva spaima mortii,contributii recente au identificat numeroase elemente de legatura in

secolul mortii baroce,al mortii ,,clasice’’’,ilustrata de Oratiile funebre ale lumii lui Bossuete,si

veacul romantismului,aratand cum umbra mortii a continuat sa se intinda si peste epoca

Luminilor.11In eterna repetitie a artei de a muri,secolul XVIII pare a aduce si in spatiul

romanesc unele elemente noi,demne de interes.Pentru a le desclusi sa apelam mai intai la

cateva rezultate ale demografiei istorice. Oamenii din secolul XVIII ajungeau rareoi la

varstele din urma.Exista mentiuni discutabil privind virstele matusalemice.Graselini,de

exemplu,scria ca romanii ajung ,,la o varsta foarte inainra” si ca ,,poti intalni familii in care

traiesc mosnegi de peste o suta de ani”.Dovezi mai sigure sunt aduse de unele pietre de

mormant atestand decese la 85 sau 90 de ani.Acestea constituie insa exceptii.Marea majoritate

a cazurilor,asa cum am putut veifica pe baza unui modest esantion de inscriptii lombale cu

indicatii precise asupra varstei celor decedati,ne indreptatesc mai curand sa presupunem ca

durata medie a vietii normale ar fi ajuns la 40-50 de ani.Oricum unele cercetari demografice

au dovedit ponderea considerabila a populatiei tinere,remarcata,inca de la inceputul secolului

si de Dimitrie Cantemir:,,Locuitorii-scria el-nu ajung la o varsta prea inaintata[...].Rareori

gaseste pe cineva de 70 de ani si aproape deloc la 80 de ani”,precizand apoi ca taranii ajung la

10 www.11 Stefan Lemny,pagina 117

o varsta mai inaintata decit boierii sau decat cei care traiesc ,,in desfatare si in vaiata usoara”. 12

O insemnare manuscrisa de la sfrsitul veacului XVIII indica urmatoarele ,,varste cate

are omul”: cocon(pana la 4 ani),copil(4-15 ani),cataraga(15-20ani),,voinic,adeca june(23-42

ani),barbat(42-56 ani),batran(569-69 ani), ,,mator”(70-80 ani),dupa care urma ,,mai multa

neputinta si dureri si boala.Alta repreznetare a varstelor omului din aceeasi perioada ajungea

pana la 100 ani,punctand momentele importante ale vietii cu insusirile lor:,,cand este{omul}

de 20 ii sint dragi femeile”;la 30 de ani ,,ii este drag a merge la oaste”; la 40,,tare ca un leu”;

la 50 vadeste experienta si ambitia de a se bucura de consideratie;la 60 lacomie; la 70 ,,i cade

mintea”,fupa 80 rid nepotii de el,iar la 100,,se sfadesc rudele pe avutia lui.”13

Ceremonialul ca atare al inmormantarii,el nu s-a schimbat in mod radical de la un

secol la altul si descrierea lasata de S.Fl.Mariana,in secolul XIX,ne introduce intrucatva si in

specatcolul popular al inmormantarilor ce aveau loc cu o suta de ani mai inainte.El se infatisa

ca una mestec de practici crestin-ortodoxe si de stravechi traditii,amintind obiceiuri

romane(inchidrea ochilor la mort,spalarea corpului,imbracarea in hainele cele mai

frumoase,punerea de bani in sicriu,sarutarea pe ochi etc.).14

Ceremonialul popular practicat in lumea satelor reprezenta prototipul oricarei

inmormantari pastrat si astazi:

Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa Botezului

prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi şi

curate (închipuind veşmântul ce nou al nestricăciunii, cu care vom invia la ziua

Judecăţii) şi este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos

la învierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoană sfinţită cu chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al

sfântului pe care decedatul l-a avut ca patron spiritual (pentru a arăta că respectivul

creştin îşi dă duhul întru Hristos) şi lângă mâinile care stau încrucişate pe piept

(dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujeşte.

Până când este gata sicriul, mortul este aşezat pe pat sau pe un suport special adus de

la Biserică. Înainte de a pune trupul înăuntru, sicriul se înconjoară de trei ori cu un

recipient în care ai pus tămâie pentru a alunga spiritele rele.

12 Pag 11913 Stefan Lemny,pagina 11914 Ibidem

Imbracarea răposatului in hainele cele mai bune;

Inchiderea ochilor raposatului.

Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul

lui Hristos.

La capătul mortului se aşează sfeşnicul în care rudele şi cunoscuţii care vin până la

înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă "Dumnezeu să-l (sau s-o)

ierte!"

În mâna răposatului se pun câţiva bănuţi care îi vor folosi pentru a plăti "vămile".

Deasupra uşii de la intrarea în casa răposatului se pune o pânză de culoare neagră pe

care se scrie numele lui, data naşterii şi data decesului. Aceasta rămâne acolo timp de

40 de zile.

În drumul către Biserică, în calea mortului se pun drept "punţi" diverse obiecte, care

apoi sunt date "de pomană".

Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi, în

timpul slujbei, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele

aprinse ori lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata

de Apoi. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind

întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos Care a spus: "Eu sunt Lumina lumii: cel

ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Evanghelia

dupa Ioan 8, 12).15

Din ritualul de inmormantare facea parte si bocetul.In cadrul lui,moartea este vazuta

ca un inceput de drum pentru a junge,,dincolo’’ sufletul celui decedat este luat de

ingeri sau de Iiisus Hristos. 16 Bocirea defunctului este un atribut al femeilor, rude,

vecine sau prietene cu acesta. În situaţii speciale bocesc, în taină, şi bărbaţii. Ordinea

în care se boceşte este prestabilită de tradiţia locală: rudele apropiate, rudele

îndepărtate, vecinele, prietenele şi orice femeie care are de transms prin mortul plecat

vreun mesaj propriilor morţi. Bocitul se poate desfăşura şi după alte criterii: vârsta

bocitoarei (femeia în vârstă are prioritate faţă de cea tânără), gradul de rudenie cu

mortul. 17Bocetul urmareste mai mult peripetiile ,,drumului” decat im,aginea locului de

15 www.16 IOlanda Tighiliu 262

17 www.

destinatie al sufletului.In final,trupul insusi nu mai este un hoit,ci are toate insusirile

umane;moartea este o adevarata nunta,mormantul nu este decat o noua casa.18

De aceea trupul neinsufletit,mormantul,memoria celor disparuti erau sfinte.

De aici si mentionarea frecventa in documente a expresiei ,,Sfant odihnitii” domni sau

sfant raposatiii” parinti,stramosi ca unii ce trecusera intr-o lumne in care pacatul nu

mai exista.De aici si intangibilitatea cadavrului(interdictia de a efectua autopsii s-a

mentinut pana in secolul XIX) si a locului de veci.19

Resemnati in fata inevitabilului,oamenii incearca,pe masura posibilitatilor,sa-si

aranjeze din aceasta viata un loc mai bun pentru cea viitoare, pe lgan faptele bune pe care ar fi

trebuit sa le faca,ei se straduiesc sa atraga asupra lor mila divina facand danii la manastiri

sau,daca situatia le-o permitea,inaltand propriile locasuri de rugaciune20

Ravagiile mortalitatiii ,indeosebi in perioadele de calamitati endemice,faceau ca

inmormantarile sa se desfasoare fara intarziere.Insusi Mc Michael remarcase,de altfel, ca

moartea e repede urmata de ceremoniile ingroparii in acaesta tara.La inceputul

secolului,inmormantarea nu se facea,ce-i drept,inainte de 2-3 zile,cu motivatia data de Dimitri

Cantemir, ,,ca nu cumva sa ingroape de viu pe vreun morboi”.Aceeasi perioada era

mentionata si de un ,,pretins calator german” din secolul XVIII. Cu timpul insa,ravagiile

ciumei au grabit desfasurarea acestui moment,ajungandu-se ca inmormantarile sa aiba loc

chiar in ziua decesului,ceea ce a creat ingijorari in rindul autoritatilor.21

Participarea sociala la inmormantarea unor boieri si domni se cracteriza printr-

o grandoare deosebita.Vestea mortii in aceste cazuri era anuntata mai intai de

clopotele tuturor bisericilor.Fastul inmormantarii este deductibil cel mai adesea sin

listele de cheltuieli pentru pomeni(smochine, stafide, miere,portocale, cofeturi,

covrigi,graru,cafea, coliva,horilcaetc.) si alte articole precum:poleiala,hartie

alba,scoarte la racla lumanari s.a 22

La moartea domnului sau a membrilor familiei domnitoare,se proceda si la

eliberarea unui numar de prizonieri din inchisoari pentru a se ruga,cum consemna Del

18 Iolanda Tighiliu,26219 Iolanda Tighiliu,26220 Iolanda Tighiliu,p.263.

21 Stefan Lemny ,12722 Stefan Lemny 128

Chiaro,pentru sufletul defunctului.Trupul sau era depus in sala tronului (dupa Del Chiaro,in

sala de audiente),pe o masa acoperita de covoare si inconjurata de lumanari,de unde in ziua

inmormantarii,era dus la mitropolie. Aici-cum s-a intamplat la inmormantarea lui Al.Şutu (20

ianuarie 1821)-cosciugul captusit cu atlas ros era asezat pe o msa acoperita cu un covor de

catifea rosie intr-un cort cicular,dechis in toate partile,spere vederea multimii.Din aceeasi

descrierea aflaam ca in asmenea ocazii curtea mitropoliei era acoperita cu paie.Din cortegiu

funerera ce-l insotea pe domnul defunct faceau oparte,indata dupa failie,marii

dregatoi,oranduiti dupa ranguri.Cosciugul era decsoperit,impodobit cu numeroase

ornamente,intre care etalau,pe perne rosii stacojiii,insemnele autoritatii celui

decedat.Cortegiul stabatea strazile orasului,ticsite de spectatori,curioasi sa vada o procesiune

mai putin obisnuita,fiindca rar s-a intamplat ca domnii Principatelor sa moara in timpul

mandatului. O procesiune asemanatoare trebuie sa fi fost si la moartea doamnei Sultana

Racovita,decedata lla 1 ianuarie 1753 si inmormantata a doua zi,cind ,,cu mari jale au radicat

boierii cei mari oasele,cu mari adunari de vladici si egumeni,preoti,gloate fara de

numar,mergand si domnul cu toate gloatele pe gios pina la manastirii Golîi,facind mari

obidnuire domnul pentru doamna.La cari,cetind oasele cu mari cintari si impartiri de bani de

la saraci si la tot norodul ce se afla acole,au ingropat-o acole denainte Precistii.De acole,au

luat boieriii cu rorii pe domnu si l-au dus la curte,mingindu-l cu multe cuvinte dulci si

blindi,puind domnul strai cernite si toata curtea marii-sale”.23

Daca vreun domnitor se stingea din viata vara,atunci trupul era imbalsamat, iar la

ceremonia de inmormantare muzica militara interpreta melodii funebre.24

Pornita din locuinta celui decedat,procesiunea inmormantarii se termina in locul de

vescnica odihna care,in cazul familiilor domnitoare sau boieresti,se afla,ca si periioada

anterioara,la adapostul bisericlor.Pentru marea majoritate a populatiei,locul resectiv era n

cimitirele sin preajma bisericilor din sate si targuri.Spre sfarsitul secolului,ele nu mai reuseau

sa raspunda nevoilor.Un act din 1792 facea constatarea ca ,,locul imprejurul bisericii era

foarte stramt si plin de mormanturi si cruci.Ca urmare a acestui fapt,dar in special din motive

de natura igienico-sanitara,in Transilvania s-a dispus din 1788 ,,ca tintirimurile afara de stae

sau orase sa se puie,si nici un om,macar cine ar fi,in cripte sa imprejurul bisericii sa nu se

ingroape.”25

23 Stefan Lemny 128-12924 Iolanda Tighiliu 26225 Stefan Lemny,130

Asemenea abateri de la traditie nu erau lipsite de consecinte la nivelul

sensibilitatii,indicinad o distinctie la nivelul sensibilitatii,indicand o distinctie tot mai neta

intre cei vii si cei morti.Societatea traditionala a ignorat ca atare o distinctie,considerand

cimitirul ca un fel de loc public unde oamenii se adunau dupa slujba.[...] Si in spatiul

romanesc masura a intimpinat rezistanta,indeosebi dinn partea paturilor sociale

instarite.Graselini sesizase ca ,,in schimbl unei sume de bani si mirenii pot fi inmormintati in

pamantul sfintit,adica in inetriorul bisericii,lucru rezervat alminteri doar clerului.Faptul n-a

trecut neobservat si a devenit curind tinta criticilor moralizatoare:,,celor instariti le e rusine sa

stea impreuna cu cei saraci chiar dupa ce mor.Ei se gandesc,pesemne,ca de nicaieri drumul

catre cer nu e asa de oblu si de sigur ca de la berica.Ce vanitate desarta!’’.26

Cimitirile nu reprezentau ultimul element din spectacolul mortii intregitt prin

practicile de dupa inmormantare.Este cazul parastaselor,obisnuite pina astazi,menite sa

perpetueze amintirea celui disparut.27

In general,atitudinile fata de moarte din secolul XVIII nu par a reprezenta un moment

distinct in istoria romanilor,pastrundu-si valabilitatea si in alte epoci.Acelasi registru

sentimental etern uman ii apartine si durerea pe care moartea o lasa in preajma celor secerati

de ea.Dar expesia durerii pare a dobindi alta configuratie,cel putin la nivelurile sociale

preocupate sa-si eternizeze suferinta in limbajul pietrelor tombale.Desigur impodobirea

acestora cu motive folorale nu era o noutate,cum nu era nici gravarae textelor

insotitoare,adesea economiastice.Noua se dovedeste in spatiul romanesc retorica acestor

inscriptoo,ce se departeaza de simplicitatea obisnuita in vecurile perecdente,imbracind

vesmintele patetismului baroc.Textul sapat in lespedea de pe mormantul unui prun al

domnitorului Nicolae Mvrocordat era menit sa eternizeze intreaga drama a familiei:,,

Patruzeci de zile mi-a fost intreaga viata si zac lanag tine,o preiubita maica.Toma m-am

numit;in ziua mortii tale sint al lui Nicolae,domnul ungrovlahilor.Oricine ai fi,varsa o

lacrima,o,scurta, viatii aceea,scurta pentru mine.Ci o am acum,desigur nepieritoare”(27 iunie

1716).Cuvintele sapate in piatra de mormint a unui tinar de 22 de ani deplingeau,de asemenea,

,,cumplita moarte”, ca si inscriptia seplucrala in versuri a unei fecioare de 10 ani a cei

moarte ,, a lasat parintiloe ei mihniri si vaietet”.Epitaful mortuar inchinat unui prunc al

domnului Grigore Callimachi atinge paroxismul:,,Vezi acest mort pentru care vars lacrimi!Pe

acesta eu l-am nascut si l-am purtat in brate.Dar vai,vai mie! Eu nu-ti mai sunt mama.Ion al

26Ibidem27 Stfen Lemny,31

meu,fatul meu cel frumos,fiul tatalui glorios[...],vai mie,copilul meu dulce ! sunt strapunsa in

inima,deoarece m-am lipsit de tine.Oare voi mai trai?28

Moartea unuia dintre creştini, este, fireşte,inevitabila. De aceea,oamenii prevazatori si

doreau sa-si oranduiasca lucurile prin diate(testamente)mai inate de a parasi aceasta lume.29

Redactarea testamentului, una dintre cele mai importante etape în vederea pregătirii pentru

„marea trecere”, a constituit de secole preocuparea principală a celor ce îşi simţeau sfârşitul

aproape, o îndatorire de conştiinţă şi, totodată, o reflecţie asupra morţii.30

Structura testamentelor din secolele XVIII este, de obicei, una stereotip: preambul

religios, împărţirea bunurilormobile şi imobile, prevederi referitoare la înmor-mântare,

pomeniri, penalizarea prin blestem încaz de nerespectare a indicaţiilor sau în cazurilede

contestare a veridicităţii documentului, semnătura testatarului şi semnăturile martorilor.

testamentul, ca o expresie a liberei voinţea testatarului, era şi este dependent de două condiţii:

1) de conştientizarea faptului redactării testamentului şi 2) capacitatea mintalăa testa-torului în

momentul testării. Conştientizarea e o condiţie esenţială pentru orice tip de tranzacţie,dar e

deosebit de importantă în cazul întocmiriitestamentului. Legea prevedea ca testamentul să fie

întocmit fiind în deplinăcapacitate mintală şi liberă voinţă, fără a fiinfluenţat de către cineva.

În corespundere cu această condiţie suntdeclarate nevalabile testamentele celor „cu min-tea

slabă”, bolnavi mintal, iar lipsă de capacitate de a întocmi testamente o au de

asemeneaminorii şi cei cu defecte de auz. Pentru a desemna deplină tatea facultăţilor min-tale

în testamente se utilizau sintagmele „în toată starea minţii mele”,„în toată cunoştinţaşi

simţirea mea” etc. Antioh Cantemir menţiona despre întocmirea testamentului în deplinătatea

facultăţilor mintale în felul urmă tor: „prezenta diată,pe care o scriu fiind cu mintea clară şi

conştient de toate cele de care dispun.” Deseori anume incapacitatea de a întocmi un tes-

tament devenea cauza proceselor judiciare.   Anomalia de capacităţi mentale a testatorului

poate fi demonstrată prin dovezi clare, uneori mărturii şi chiar prin conţinutul actului

testamentar.31

Un astfel de testament este si cel al Stancai, vaduva lui Pârvan boiangiul, o

negustoreasa care îsi lasa bunurile printr-un testament redactat în anul 1749, cu 40 de ani

înainte de a muri. Testamentul Stancai exprima în primul rând încrederea crestina în viata de

dincolo si în puterea bisericii. Dar în afara de acestea, se afla si un sentiment de vina.

28 Stefan Lemny,13629 Iolanda Tighiliu,26030 www31 www.scribd

Negustoreasa, ramasa vaduva prin 1747, traieste înca 40 de ani, timorata de gândul mortii si

convinsa ca dania ei catre biserica o va absolvi de pacate. Stanca era crestin-ortodoxa,

practicanta, si a ridicat, împreuna cu sotul ei, Biserica Sf. Silvestru, din Bucuresti. În

interiorul acesteia se afla chiar si portretele celor doi negustori, desi este putin probabil sa fie

autentice. Din datele existente în testament, stim ca Stanca si Pârvan au avut sapte copii, morti

la data la care negustoreasa îsi face primul testament (1749) si chiar înainte de aceasta data,

caci nu sunt îngropati la Biserica Sf. Silvestru, pe care o ridicasera în anul 1743. Moartea

tuturor urmasilor trebuie sa fi constituit o drama uriasa. Desi nu exista date despre cauza

mortii lor, este de presupus ca, cel putin în parte, este legata de epidemiile de ciuma care au

bântuit Bucurestiul si care în perioada 1730-1740 s-au manifestat aproape continuu. Ori din ce

cauza ar fi murit copii lor , ramâne cert faptul ca cei doi soti au socotit aceasta drama o

pedeapsa de la Dumnezeu, dovada hotarârea lor de a ridica o biserica. Stanca avea opt

pravalii, sase case, vie la marginea Bucurestiului, stupi de albine si alte acareturi. 32Duce o

viata îmbelsugata si vrea ca, dupa moartea ei, biserica sa aiba parte de toata averea, în

schimbul unor servicii precise: astfel, o casa si 20 de matci de albine sunt daruite Mitropoliei

pentru a se îngriji de pomenirea lui Pârvan boiangiul, cele mai multe pravalii, case si via sunt

lasate Bisericii Sfântul Silvestru, pe care o ctitorise si pe care avea obligatia s-o înzestreze,

sperând în iertarea pacatelor personale. De asemenea, lasa 30 de matci si un cazan pentru

Biserica Sf. Gheorghe Vechi, unde îi erau îngropati copiii, iar pentru pomenirea fratelui ei,

daruieste casele pe care acesta le stapânise pe când era în viata etc. Toata aceasta meticuloasa

împartire, precum si revenirile facute special ca sa-si întareasca dorintele, întotdeauna

contrasemnate de martori de încredere, dovedesc o constiinta cel putin patrunsa de sensurile

pacatului omenesc si ale absolvirii divine.Fraza "Vazând ca toate ale veacului cestui de aici

sunt desarte si vremelnice, si cum ca nici unele nu sunt statatoare ci toate trecatoare si

supuse stricaciunii, cariia si ticalosul om iaste supus, drept aceea si eu roaba lui Dumnezeu

Stanca, sotia raposatului Pârvan Boiangiu, temându-ma de moarte, cum ca far'de veaste

aduce sfârsit, am socotit..." vadeste preocuparea vaduvei fata de soarta omeneasca, precum si

starea psihologica a unei femei careia îi murisera toti cei sapte copii si sotul. Testamentul

cuprinde si impartirea averii care se face astfel în timp ce biserica primeste în dar pravalii si

case, rudele, destul de numeroase, primesc daruri simbolice: inele, margele, haine, cazane si

uneori bani, dar nu foarte multi. De exemplu, nepotului Gheorghe, negustoreasa îi lasa un

pled, un covor, o perna de atlaz si un vas de arama, pentru gatit, în timp ce cumnatul Manea

primeste un cazan si o teaca de argint, altii primesc haine si, mai rar sume mici de bai.

32 www.historia....

Privilegiat, finul Pârvanel se alege cu 10 matci de stupi, ceea ce constituie o mica avere, stiut

fiind ca preocuparea cea mai frecventa a bucurestenilor din mahalale era fabricarea

lumânarilor din ceara de albine. De asemenea, Stanca lasa nepoatelor ei, siruri de perle,

cercei, bluze de matase vegetala, rochii din matasuri grele, orientale:"Las nepoate-mii,

Arghirii, o pereache de cercei de aur, i 4 siruri de margaritar marunt, i o mahrama cu fir.

Las nepoate-mii, Catrinei, o pereache cercei de aur, i doao tingiri, i o rochie de bendarea, i o

ie cu fir, i o mahrama cu fir.

Las finului Pîrvan un cazanel i taleri 20. Las copilii cumnatului Vasilie o ie cu sîrma, si 4

siruri de margaritariu, si o pereache de ace."33

Obiectele enumerate indica valorile pe care se întemeiaza lumea Stancai. Sirurile de

perle (margaritar), bijuteriile de aur si hainele dau masura unei bunastari, dar si o idee despre

preocuparile negustoresei. Vasele de arama, hainele scumpe si bijuteriile se afla în mod

traditional printre valorile tezaurizate, la care se adauga piesele de costum autohton (marama,

iia), adeseori pastrate mai multe generatii si date de zestre ca o marturie a continuitatii unor

preocupari si unor gusturi artistice. Însa darurile le-au nemultumit pe rude, care vor contesta

juridic acest testament înca multi ani dupa moartea Stancai. Probabil ca ea anticipase acest

lucru, întrucât mentioneaza în mai multe testamente, dar în special în cel din 1775, ca rudele

nu trebuie sa mai aiba nici o pretentie asupra averii ei.34

Partea cea mai interesanta a existentei surprinsa în testament si în actele de donatie apare în

documentul datat 20 decembrie 1775. Aici, negustoreasa îl numeste epitrop al întregii sale averi pe

Nicolae sin Ioan margelarul. El facea parte din comunitatea de comercianti care detineau monopolul

spatiului central. Probabil ca Stanca îl cunostea de pe vremea în care traia înca sotul ei . Cu toate

acestea îi încredinteaza averea si administratia Bisericii Silvestru, abia în 1775. Dupa felul în care

apare formulata aceasta dorinta a Stancai, este de presupus ca opinia comunitatii nu era tocmai în

favoarea margelarului.35

33 www.historia34 Ibidem35 Ibidem