Istoria politică a lumii moderne: Războiul de independenţă de la 1877-1878                             în contextul politic european.

1.    Importanţa momentului istoric.2.    Contextul politic regional şi european.3.    Contextul intern.4.    Istoriografia problemei.5.    Premisele dobândirii independenţei şi cauzele imediate. Desfăşurarea evenimentelor.6.    Concluzii.

1.    Importanţa momentului istoric.     Momentul istoric al obţinerii independenţei României este unul care marchează hotărâtor destinul ţării ca entitate politică pe scena internaţională. El a constituit rezultatul unor eforturi care au început prin aspiraţiile nedeclarate oficial ale paşoptiştilor şi s-au finalizat cu  demersurile diplomatice şi militare în anii 1877-1878, speculându-se, pe cât posibil, ca de atâtea ori în istoria României, scurtele momente favorabile, pe plan extern, pentru realizarea intereselor legitime ale naţiunii române.      În comparaţie cu alte aspiraţii ale elitelor româneşti de-a lungul istoriei, Nicolae Iorga spunea că “Războiul pentru independenţă n-a fost ca acela pentru unitatea naţională rezultatul unei largi pregătiri în suflete, zbucnirea entuziastă şi deznădăjduită a unui ideal mult timp închis şi înnabuşit în inimile unui întreg popor”1.      Revoluţia de la 1848 a creat un teren favorabil luptei publice de amploare pentru înfăptuirea unităţii şi independenţei naţionale. Datorită condiţiilor externe nefavorabile, revoluţionarii paşoptişti nu au putut însă să-şi exprime în programele lor în mod categoric şi oficial aceste scopuri. Cererile de unire şi independenţă au fost incluse în programul de la Braşov, iar în proclamaţia de la Islaz, deşi se revendica numai independenţa administrativă şi legislativă şi nu se punea în mod deschis – spre a evita o intervenţie străină – problema unităţii şi a independenţei naţionale, totuşi aceste idei au fost propagate de fruntaşii revoluţiei.2

2.    Contextul politic regional şi european.     Evenimentele care prefigurau schimbări majore în peisajul politic al Europei de la acea vreme erau Răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina din vara anului 1875, războiul Serbiei şi Muntenegrului din iunie 1876, precum şi insurecţia bulgarilor împotriva Porţii. La acestea se adăugau ingerinţele din ce în ce mai pregnante ale marilor puteri (în special ale Rusiei şi Austro-Ungariei) care doreau schimbarea status-quo-ului territorial. În acest context, o importanţă deosebită o capătă relaţiile cu Rusia, care –şi declarase deschis intenţia de a interveni în Balcani. Pericolul care plana asupra României era ca aceasta să devină teatrul de război într-un previzibil conflict ruso-turc. Această eventualitate, catastrofală pentru România, l-a determinat pe Ion C. Brătianu, la numai câteva luni de la învestirea sa ca şef al Consiliului de Miniştri, să se întâlnească în zilele de 29-30 septembrie 1876 la Livadia, în Crimeea, cu cancelarul rus Gorceakov şi ţarul Alexandru al II-lea. Această întrevedere i-a creat lui Ion C. Brătianu convingerea că războiul ruso-turc era inevitabil, iar România trebuia să ajungă la o înţelegere cu Rusia cu privire la trecerea trupelor ruseşti peste teritoriul său.3. 

     Negocierile care au urmat întâlnirii demnitarului român în Crimeea au avut ca punct delicat garantarea de către Rusia a drepturilor, instituţiilor şi a integrităţii României. Acceptarea de către marea putere, vecină României, a acestui punct în convenţia, care la 23 noiembrie 1876 era deja redactată (dar încă nesemnată), a înlăturat, pentru moment, temerea că Rusia ar cere României ca aceasta din urmă să-i cedeze o parte din Basarabia.4.      “Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruseşti pe teritoriul ei, guvernul Majestăţii Sale, Împăratul tuturor Rusiilor, se angajează să menţină şi să determine respectarea drepturilor politice ale Statului român, aşa cum rezultă ele din legile interne şi tratatele existente, precum şi să menţină şi să apere integritatea actuală a României”.5 .Semnarea convenţiei cu Rusia a fost tergiversată pentru că guvernul condus de I.C. Brătianu mai încerca încă obţinerea independenţei pe cale diplomatică. Pe această linie, de încercări diplomatice, Dumitru Brătianu este mandatat să ceară Conferinţei Marilor Puteri (dechisă la 30 noiembrie 1876 la Constantinopol) “consfinţirea statutului politic al României, printr-o garanţie specială pentru neutralitatea sa perpetuă” (6) şi în cazul unui război între una din Puterile Garante şi Poartă “celelalte puteri să indice României linia sa de conduită dându-i o garanţie specială pentru respectul drepturilor, neutralităţii şi integrităţii teritoriale a României”7.      Garanţiile cerute de România nu au fost acordate, în schimb prin noua Constituţie adoptată de Poartă, la 11 decembrie 1876, România era considerată o “provincie privilegiată” a imperiului; acet lucru a fost considerat de către conducătorii români o gravă atingere adusă demnităţii naţionale.      Acest fapt a spulberat orice speranţă oamenilor politici români de a câştiga pe cale diplomatică independenţa. Ca urmare, se dădea curs liber semnării convenţiei cu Rusia. Mai înainte însă, domnitorul României solicită părerea lui Bismarck asupra proiectului de convenţie. La 17 decembrie 1876, prin răspunsul său, Berlinul sugerează ca această convenţie poate fi încheiată din punct de vedere al interesului său, însă, învederează părţii române o posibilă reticenţă a Austriei faţă de un asemenea act. 

     Nicolae Ciachir, în lucrarea sa “Războiul pentru independenţa României în contextul European”, identifică în spaţiul sud-est european, punctual, interesele contrare şi aspectele care vor duce la conflicte armate, inclusive la cel în urma căruia României îi va fi recunoscută independenţa de stat:   a. Pe de o parte, Imperiul Otoman, şi pe de altă parte statele şi  popoarele din sud-estul Europei aflate, într-o formă sau alta, sub dominaţia otomană.  b. Imperiul Otoman era la rândul său în sfera de interese a marilor puteri pentru o seria de posesiuni –cheie, inclusiv pentru poziţia strategică a Constantinopolului.  c. Interesele divergente ale marilor puteri europene constau în faptul că Anglia dorea menţinerea echilibrului european pentru ca nu cumva destrămarea Imperiului Otoman să dea loc sporirii puterii şi dominaţiei Rusiei.  d.Interese contrare existau şi între statele balcanice aflate sub dominaţie turcă.Sârbii aveau ca model istoric statul realizat de către ţarul Duşan, în graniţele respective. Grecii aspirau la spaţiul deţinut de fostul Imperiu Bizantin cu capitala la Constantinopol. Bulgarii aveau nostalgia istorică a ţaratului lui Simeon. România dorea să-şi desăvârşească unitatea naţională. 

  e. Într-o altă ordine de idei, marile puteri erau interesate să-şi impună dominaţia în spaţiul balcanic, sud-est european, în general, pe locul lăsat liber de retragerea dominaţiei otomane. Lupta pentru independenţă a statelor din zonă era sprijinită doar în măsura în care aceste lupte aduceau un avantaj propriilor intenţii de influenă ale marilor puteri europene.     Unul dintre pericolele care planau asupra statelor neslave din zona (români, greci, albanezi) era panslavismul bazat pe forţa de penetrare a Rusiei şi tendinţele expansioniste ale acestei puteri.   f. Imperiul Otoman era el însuşi măcinat de tendiţele contrare – pe de o parte elemente conservatoare, care se opuneau curentelor europene de înnoire a instituţiilor, şi, pe de altă parte, destul de incoerente elemente de modernizare, în special în armată.

     “În timp ce România se pregătea ferm pentru dobândirea independenţei depline,  evenimentele din Bosnia şi Herţegovina au dus la redeschiderea “problemei orientale” cu urmări dintre cele mai importante, atât pentru ţara noastră, cât şi pentru sud – estul european.” 8.     O serie de elemente duceau la concluzia că România, în perioada istorică care a urmat imediat după 1859, se pregătea pentru independenţa deplină faţă de Poartă. În istoriografie aceste elemente care prefigurează şi pregătesc terenul pentru un astfel de pas sunt consemnate a fi:- Adoptarea Constituţiei din 1 iulie 1866;- Sultanul, prin firmanul de învestitură a lui Carol I, recunoaşte unirea perpetuă a celor două ţări române.- Promulgarea Legii pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monetelor naţionale din 22 aprilie 1867.- Încheierea convenţiilor poştale cu Imperiul ţarist, Austro-Ungaria, Confederaţia Gemană de Nord şi Serbia în virtutea căreia serviciul poştal pe teritoriul României urma să fie efectuat numai de Poşta Română.- Tratatul de alianţă cu Serbia din 20 ianuarie 1868.- Înfiinţarea agenţiilor diplomatice române de la Viena, Roma, Berlin şi Petersburg.- Adoptarea Legii organice care fixa atribuţiile Ministerului de Externe şi ale reprezentanţilor României în străinătate.-Discutarea problemei independenţei la 24 august 1873 în cadrul Consiliului de Miniştri.9.

3.    Contextul intern.     Constituţia de la 1866 a fost promulgată fără aprobarea puterilor garante şi nu menţiona dependenţa faţă de Poartă. “Stabilind oficial numele ţării România, şi acordând domnitorului prerogativele proprii unui conducător de stat suveran, legea fundamentală a semnificat o implicită, dar categorică declaraţie de independenţă”.10     Însuşi Carol I la începutul domniei sale şi-a făcut cunoscută intenţia de a câştiga suveranitatea deplină pentru statul român. Întreaga elită politică a ţării a urmat acelaşi ţel politic, diferenţele dintre diferitele grupări fiind doar la nivelul mijloacelor pein care să se ajungă la o asemena finalitate.      Astfel, la 24 august 1783, în discuţia Consiliului de Miniştri, domnitorul a ridicat deschis problema ruperii “legăturilor nedemne” dintre ţară şi Imperiul Otoman. 11. Proiectul însă nu a

putut fi pus în aplicare pentru că marile puteri au manifestat ostilitate. Conducătorii ţării au fost obligaţi să ţină cont de schimbările care aveau loc pe harta politică a Europei şi de jocurile de interese ale marilor puteri vecine.     La 24 iulie 1876, domnitorul Carol I a chemat la guvernare un guvern liberal condus de Ion C. Brătianu care, aprioric, era mai dinamic decât guvernarea anterioară, mai capabil să speculeze conjunctura internaţională în scopul unanim însuşit de întreaga clasă politică a vremii- independenţa naţională.      Din punct de vedere militar, România îşi pregătea previzibilul război care avea să urmeze prin votarea unui credit de 4 milioane lei de către Parlament, la 23 octombrie 1876, necesar achiziţionării de armament. Tot atunci s-a autorizat să se ţină rezerviştii sub arme peset termen. La 26 noiembrie s-au înfiinţat 8 noi regimente de dorobanţi.12.     Din punct de vedere intern, una din piedicile pe care le aveau cei care doreau o implicare activă, militară, pentru a obţine independenţa, era linia neutralistă, care era foarte răspândită printre oamenii politici din vremea respectivă. Fred Debains, agent diplomatic şi consul general al Franţei la Bucureşti, explica această atitudine: “Ca majoriatea naţiunii, oamenii politici sunt dominaţi de un sentiment unic, teama de ocupaţie rusă, apoi alături de teamă, stă grija de a juca un rol în complicaţiile care vor veni”.13.     În acest effort de a combate linia neutralistă, la 23 martie 1877, la insistenţele lui Ion C. Brătianu, domnitorul dizolvă prin decret Senatul, predominant neutralist.     La 27 ianuarie 1877, Guvernul îşi consolidează linia sa consescventă prin luarea de către I.C. Brătianu a intereselor şi numirea lui Ion Câmpineanu ca ministru al justiţiei. De asemenea, la 24 martie, I.C. Brătianu a provocat demisia lui Nicolae Ionescu, ministrul de externe, care se împotrivea oricărei înţelegeri cu ruşii.     Guvernul, în noua sa componenţă, susţinut şi de Domnitor, nu mai avea practic oprelişti în a decide acţiunile care urmau a fi luate în împrejurările concrete ale vremii, pentru obţinerea independenţei.     Agentul diplomatic şi consulul general al Italiei la Bucureşti, baronul de Fava consemna:”Tendinţa de a se opune oricărei invazii turceşti ar trebui atribuită, în primul rând, voinţei absolute a principelui domnitor, căruia orgoliul nu-i permite să consimtă să dea înapoi în faţa musulmanilor de ruşinea ţării…Aceste tendinţe ale principelui domnitor îşi găsesc mai mult încă sprijin eficace în domnul Brătianu şi în partidul al cărui conducător este”.14. Totodată, Adunarea Deputaţilor, având în frunte pe C.A. Rosetti, şi dominată de liberali, susţinea acţiunile lui Ion C. Brătianu şi ale cabinetului său. În Consiliul de Coroană convocat la propunerea lui Ion C. Brătianu, nu s-a obţinut consensul dorit (la 2 aprilie 1877), deşi Guvernul avea să urmeze cele pregătite de dinainte.      La 4 aprilie este semnată Convenţia româno-rusă, şi ratificată de corpurile legiuitoare în 16-17 aprilie, întrunite în sesiune extraordinară.

4.    Istoriografia problemei.     Momentul istoric 1877-1878 este consemnat în numeroase lucrări. Printre acestea, unele dintre cele mai importante sunt Ion C. Băncilă – “Bibliografia războiului pentru independenţă

(1877-1878)”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1927.     De asemenea, Anton Oprescu – “Războiul pentru independenţă (1877-1878). Contribuţii la bibliografia lui”, Bucureşti, Editura Cultul Patriei, 1928.     Efortul diplomatic depus de România în perioada obţinerii independenţei sale a fost consemnat în volumele de documente publicate de către fiul lui Mihail Kogălniceanu, Vasile M. Kogălniceanu- “Acte şi documente din corespondenţa diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu relative la războiul independenţei României. 1877-1878”, publicate în 1893 (vol.I) şi 1894 (vol.II) la Bucureşti.     De asemenea, importanţă deosebită o prezintă şi lucrarea lui R.V.Bossy – “Politica externă a României între anii 1973-1880”, Bucureşti, 1928, precum şi volumul de documente legate de activitatea lui I.C.Brătianu intitulat “Discursuri, scrieri, acte şi documente (23 aprilie 1876-20 aprilie 1877)” publicat la Bucurşti în 1912.     O mare valoare istoriografică este şi lucrarea “Documente privind istoria României (Războiul pentru independenţă)” publicată la Bucureşti în 1952 –1955, sub redacţia lui V.Cheresteşiu, V. Maciu, M.Roller, S. Ştirbu şi care preia o serie de document publicate anterior, folosind materiale de arhivă din fondul “Casa regală” şi din arhivele străine.    Nicolae Iorga a făcut numeroase referiri în lucrările sale asupra Războiului de Independenţă. Printre aceste lucrări este de remarcat “Războiul pentru independenţă a României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit” publicat în 1927.

5.    Premisele dobândirii independenţei şi cauzele imediate. Desfăşurarea evenimentelor.     Au existat două fronturi- unul în Balcani, celălalt în Caucaz. Alături de armatele ruse au luptat români, sârbi, muntenegreni şi bulgari în trupe organizate. De asemenea, majoritatea populaţiei creştine din Balcani au sprijinit armatele aliate, sabotând pe turci. Armata greacă, deşi nu a participat efectiv la operaţiunile militare, a dislocat forţe importante la graniţa cu Imperiul Otoman, făcând pe turci să imobilizeze unităţi militare numeroase în zona respectivă, şi ţinându-le astfel în afara conflictului. Războiul nu a izbucnit în mod spontan. Premisele indubitabile ale conflictului au apărut în anul 1875, o dată cu dezlănţuirea răscoalelor antiotomane din Bosnia şi Herţegovina, când Turcia şi Rusia şi-au pregătit armatele “s-au studiat, au cules informaţii reciproce şi s-au înarmat, deşi credeau că totul se va rezolva pe cale paşnică” 15.     Rusia avea planuri de campanie împotriva Turciei elaborat şi aprobat de ţar la 3 octombrie 1876. În linii mari acest plan avea drept obiectiv o lovitură principală care urma să fie aplicată Imperiului Otoman cu patru corpuri de armată, pe direcţia Şiştov-Şipca-Adrianopol. Punctul terminus era Constantinopolul care urma să fie ocupat de o armată de 100 000 de oameni, la care urma să se adauge ulterior încă 160 000 de oameni.     Al doilea front, cel din Caucaz, deschis de fratele ţarului, Mihail, cu o armată de 100 000 de oameni şi 276 tunuri urma să ocupe Kurs, Batum, Ardahad şi Baiazed.     Pentru că Rusia, conform Tratatului de Pace de la Paris din 1856 nu putea să aibe forţe militare navale în Marea Neagră, flota ei era mult inferioară celei otomane. De aceea, trupele urmau să treacă prin România şi prin centrul Bulgariei, departe de litoralul Mării Negre, pentru a nu fi expuse atacurilor flotei turceşti.      Principalele operaţiuni militare din Războiul 1877-1878 s-au desfăşurat însă în Balcani. Hotărârea Rusiei de a desfăşura principalele sale acţiuni în Balcani a fost determinată de

scopurile pe care le urmărea în război. Teatrul de operaţii balcanic prezenta două caracteristici contradictorii: din punct de vedere al liniilor de apărare şi al poziţiilor strategice el era favorabil Turciei, şi din punct de vedere politic, al sprijinului pe care masele populare din Balcani îl putea da unuia sau altuia din beligeranţi, el era favorabil armatei ruseşti.16.     În cadrul planurilor făcute de conducătorii militari ruşi, folosirea teritoriului românesc de către armata rusă juca un rol foarte important. Este de reţinut că textul convenţiei nu prevedea obligaţii militare pentru România. Totuşi aceste decurgeau din faptul că semnarea convenţiei însemna un act de ostilitate faţă de Imperiul Otoman, ppentru că se asigurau astfel avantaje importante strategice armatelor ruseşti. De aici, necesitatea ca armata română să se mobilizeze şi să prevină instalarea de capete de pod la nord de fluviu de către armata otomană.17.     Deşi nu a existat un document care să stipuleze alianţa militară dintre România şi Imperiul Ţarist, în fapt, această alianţă s-a concretizat în îndeplinirea de către armata română a următoarelor misiuni 18.:a)acoperirea, în aprilie şi mai 1877, cu patru divizii, a marşului strategic al armatei ruse prin România, luând dispozitive de apărare în lungul Dunării, de la Turnu Severin la Ismail, până la sosirea avangărziii ruseşti.b)concentarea în mai-iunie, în Oltenia, a patru divizii, şi asigurarea flancului drept al dispozitivului strategic rus de pe Dunăre; imobilizarea a importante forţe turceşti care au fost împiedicate astfel să intervină în sectorul unde ruşii forţau Dunărea; a contribuit la distrugerea şi împrăştierea flotilei turceşti.c)În luna iulie 1877, divizia 4 română a trecut Dunărea şi a înlocuit trupele ruse care constituiau garnizoana cetăţii Nicopole; acestea au devenit disponibile pentru a putea lua parte la a doua bătălie pentru Plevna.d)În august 1877, participarea a trei divizii la a treia bătălie a Plevnei, la încercuirea acestei cetăţi până la capitularea ei.e)participarea în octombrie cu întreaga cavalerie şi cu o brigadă de infanterie la luptele de la Teliş-Gorni-Dubnik şi Semeraţ-Trestenik pentru izolarea completă a Plevnei.f)Participarea determinantă la cucerirea cetăţii Rahova, în noiembrie 1877.g)Participarea cu trei divizii la asediul Plevnei.h)La 28 noiembrie (căderea Plevnei), participarea cu trei divizii la zdrobirea armatei lui Osman-Paşa şi la capturarea întregii armate turceşti încercuite la Plevna.i)Asigurarea cu trei divizii a flancului drept la nord de Dunăre, după trecerea forţelor ruseşti la sud de Balcani.j)Constituirea, cu alte două divizii, a garnizoanelor cetăţilor Nicopole şi Rahova, participând de asemenea şi la escortarea prizonierilor.

     După ce Rusia declară război Turciei otomanii încep să bombardeze oraşele şi satele de pe malul românesc al Dunării. România a răspuns ca urmare a acestor provocări.     La 9 mai 1877, Parlamentul României hotărăşte ruperea oricăror legături cu Turcia şi proclamă independenţa statului român.     Reacţiile puterilor europene la primirea veştii proclamării independenţei României au fost mai degrabă reci, nefavorabile. Turcia a considerat declararea independenţei ca un act de rebeliune şi cerea marilor puteri europene să condamne acest act ca fiind un precedent periculos pentru echilibrule european.19.

     Cancelarul austro –ungar Andrassy comunică lui I.Bălăceanu, amabasadorul României la Viena, în 12 mai 1877 că “în ceea ce priveşte independenţa (…) atâta timp cât nu va fi un drept nou, vechiul drept subzistă”, deci nu recunoştea noua situaţie a României, pentru Austro –Ungaria fiind valabilă situaţia juridică anterioară, aceea de vasal al Turciei. În acelaşi timp, recunoaşte că, în urma ostilităţilor declanşate de turci, România trebuia să riposteze.20.     Guvernul german are o poziţie, de asemenea, nefavorabilă. Gemania considera că independenţa nu va putea fi rezolvată decât la pace şi că trebuie aşteptată “deciziunea armelor”.21. Oficialii guvernului german condiţionau recunoaşterea independenţei României de modul în care aceasta tranşa problema acţionarilor germani din economia românească.     Franţa a fost rezervată în a-şi exprima poziţia, dar în mediile diplomatice româneşti exista convingerea că, în cele din urmă, Franţa va recunoaşte şi va susţine independenţa României .22.     Aceeaşi atitudine o avea şi Italia, deşi opinia publică era favorabilă României. Guvernul italian urma să se pronunţe după război.23.     Anglia a dezaprobat acţiunea Guvernului României. Englezii considerau proclamarea independenţei ca un act contrar tratatelor şi asemenea Austro-Ungariei, propunea amânarea discuţiilor despre independenţa României până la tratatul de pace.     Guvernul rus considera declararea independenţei ca o măsură intempestivă şi nedorită, declarând că guvernul român ar fi trebuit să lase soluţionarea acestei chestiuni conferinţei de pace.24.  

     “Comandamentul ţarist care în prima fază a războiului a respins cooperarea activă cu armata română, s-a văzut nevoit, datorită evoluţiei operaţiunilor militare de pe frontul din Bulgaria, să solicite insistent intervenţia armatei române la sud de Dunăre”.25.     La 19 iulie 1877, marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatei ruse, cere expres principelui Carol ajutor printr-o telegramă: “Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne prăpădesc (nous abîment). Te rog să faci fuziune, demonstraţie şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti, între Jiu şi Corabia. Demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară penru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae.”26.     După trecerea trupelor române la sud de Dunăre, la 30 august 1877 s-a desfăşurat cea de-a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai grele bătălii ale războiului. Datorită rezistenţei acerbe a turcilor (deşi românii cuceriseră reduta Griviţa 1 prin atac la baionetă), forţele aliate ale românilor (care erau sub comandă naţională, mai exact sub comanda generalului Alexandru Cernat) şi ale ruşilor au optat pentru un asediu de durată al Plevnei. La 9 noiembrie 1877 armata română cucereşte cetatea Rahova, iar la 28 noimebrie 1877 fortificaţiile de la Opnez (din sistemul defensiv al Plevnei). În urma acestei acţiuni şi a faptului că Osman Paşa nu a putut străpunge liniile româno-ruse, pentru a ajunge la Sofia, forţele armate turceşti de la Plevna au capitulat.     Dupa căderea Plevnei, armata română a participat la luptele de la Vidin din decembrie 1877-ianuarie 1878. La 12 ianuarie 1878, Smârdanul, o localitate care făcea parte din sistemul defensiv al Vidinului a fost cucerit de Divizia a doua infanterie.27. Ca urmare a înfrângerilor suferite, Poarta a cerut armistiţiu care s-a încheiat la 23 ianuarie 1878, la Kazanlîc.       După căderea Plevnei, Grecia a început operaţiuni militare în speranţa ocupării teritoriilor aflate sub ocupaţia Imperiului Otoman şi populate cu greci, din Epir, Macedonia şi Tesalia. La

21 ianuarie, găsind momentul prielnic datorat slăbiciunii otomane, grecii s-au infiltrat în mai multe puncte de la frontiera cu Turcia. La presiunile Rusiei, şi mai ales ale Angliei (care a ameninţat chiar cu ocuparea Pireului), Grecia şi-a retras trupele.     Imediat după victoria de la Plevna, guvernul rus şi-a anunţat propunerile pentru tratatul de pace. Acestea erau, în principal, următoarele: -crearea unui stat bulgar, autonom şi în graniţe largi;-autonomia Bosniei şi Herţegovinei sub jurisdicţia Austro –Ungariei, dacă Viena dorea acest lucru;-independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului;-preluarea de către Rusia a celor trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail;-ocuparea cetăţilor caucaziene Batum, Ardahan şi Baiazed:-despăgubiri de război din partea Imperiului Otoman.     Cu toate că României urma să-i revină Dobrogea, propunerile ruse încălcau prevederile convenţiei semnate la 4 aprilie 1877 care stipulau integritatea teritorială a României, precum şi prevederile convenţiei ruso-austro-ungare de la Budapesta din 15 ianuarie 1877.     La 12 decembrie 1877, Poarta a cerut încetarea războiului adresându-se marilor puteri. Anglia, fiind consecventă poziţiei sale de păstrare, pe cât posibil, a echilibrului european, nu dorea ocuparea Constantinopolului de către Rusia. Franţa, începea în acel moment să se orienteze mai mult spre interesele engleze pe care se arăta dispusă să le sprijine în Balcani. Italia nu dorea ca Bosnia şi Herţegovina să intre sub dominaţia austriacă şi nici un stat bulgar puternic în zonă. Din aceste motive, răspunsul marilor puteri a fost unul pozitiv. Rusia, pe de altă parte, trebuia să aibă în vedere evitarea unui conflict cu marile puteri europene, de aceea trebuia să ţină seama de poziţia acestora.     La 19 februarie 1878, s-a încheiat la San Stefano  Tratatul de Pace, la care România, Serbia şi Muntenegru nu au avut acces. Tratatul de la San Stefano recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, crearea Principatului autonom al Bulgariei, cu ieşire la Marea Neagră şi Marea Egee, prezenţa trupelor ruse în Bulgaria, până la formarea armatei bulgare; distrugerea fortificaţiilor existente pe linia Dunării, interzicerea prezenţei navelor militare în porţiunea fluviului aparţinând României, Serbiei şi Bulgariei (cu excepţa vaselor uşoare aparţinând poliţiei fluviale), menţinându-se drepturile Comisiei Europene a Dunării; plata de către Imperiul Otoman a unei despăgubiri de război în valoare de              1 410 000 000 ruble Rusiei, în bani şi teritorii. Teritoriul vizat în Europa era Sangeacul Tulcea. Poarta era obligată să facă reforme în Epir, Tesalia şi celelalte părţi ale Turciei europene, precum şi aplicarea în Creta a Regulamentului organic din 1866.      În Caucaz şi Transcaucaz, Turcia trebuia să cedeze Rusiei 4 cetăţi şi parte din teritoriu. În ceea ce priveşte  Strâmtorile, rămâneau deschise pe timp de război sau de pace, navelor comerciale sosind de la porturile ruseşti sau cu destinaţia către aceste porturi.      Inconvenientele pentru România rezidau în faptul că trupele ruse staţionate în Bulgaria erau autorizate să folosească căile de comunicaţii din România şi în cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei.     Nemulţumirile legate de Tratatul de la San Stefano erau şi din partea celorlalte ţări mici, ca Serbia (Bosnia şi Herţegovina rămânea în afara hotarelor ei), şi Grecia (problema Tesaliei şi a Epirului, apariţia unui stat bulgar care îndepărta visul grec al Imperiului Bizantin).     Austro-Ungaria, prin contele Andrassy, a învederat necesitatea unui congres european,

nemulţumită fiind de faptul că Rusia nu a respectat înţelegerea din 15 ianuarie 1877 de la Budapesta privind Bosnia şi Herţegovina, precum şi de apariţia unui mare stat slav în Balcani.     Anglia interesată de asemenea de anularea Tratatului de la San Stefano, şi-a întărit poziţia militară în Marea Mediterană.      Prin ieşirea Bulgariei (în spatele căreia stătea Imperiul Ţarist) la Marea Egee, erau periclitate interesele Parisului la Istanbul, în Siria şi Egipt.      Italia, în ajunul deschiderii Congresului de la Berlin, s-a apropiat de poziţia Marii Britanii.     Încercările diplomaţiei ruse de a reduce din duritatea poziţiei austro-ungare (dar şi de a depărta Austro-Ungaria de Londra) eşuează. Acest lucru, la care se adaugă ameninţările britanice, precum şi sugestiile lui Bismarck adresate Rusiei pentru a accepta un Congres pentru a revizui Tratatul de la San Stefano, a dus la încheierea unui acord ruso-britanic la 30 mai 1878, unde se stipula îndepărtarea frontierelor bulgare de Istanbul.     La 30 iunie 1878, Marea Britanie preia Insula Cipru de la Poartă în schimbul protejării intereselor otomane în Asia. Londra şi Viena, la 6 iunie 1878, stabilesc o linie politica comună pentru susţinerea intereselor lor la Congres.      După eforturi susţinute, România, Grecia şi Serbia au primit acceptul de a participa la Congres dar cu statut consultativ, deşi problemele care aveau să se dezbată le priveau în mod esenţial ca state.     Rusia a acceptat în cele din urmă Congresul, având în vedere riscul la care s-ar fi expus de a intra în conflict cu marile puteri europene.     La 1 iunie 1878, conferinţa a început cu participarea Rusiei, Turciei, Franţei, Angliei, Italiei, Austro-Ungariei şi Prusiei.     Rezultatul Conferinţei a recunoscut independenţa României cu condiţia acordării drepturilor civile şi politice tuturor supuşilor români şi cedarea sudului Basarabiei. Se stipula de asemenea unirea Dobrogei cu România (Sangeacul Tulcei, insulele din Delta Dunării şi Insula Şerpilor, graniţa dintre România şi Principatul bulgar urmând a fi stabilită de o comisie europeană).      “Prin câştigarea independenţei de stat, România căpăta egalitatea juridică cu celelalte ţări suverane, nici o putere nemaiavând dreptul să se amestece în afacerile interne, ori să-şi impună  controlul în relaţiile externe al statului român”.28.      În urma recunoaşterii independenţei s-au creat posibilităţile ca România să-şi creeze condiţii propice pentru întregirea naţională.29.

6.    Concluzii     Tratatul de pace de la Berlin (1 iulie 1878) recunoaşte independenţa de stat a României, condiţionată însă de modificările art.7 din Constituţie care privea, în mod indirect, drepturile evreilor.30. 31.     România primeşte Dobrogea, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar a fost silită să retrocedeze Rusiei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, confirmându-se temerile exprimate în Consiliul de Coroană din 2 aprilie 1877.     Nicolae Iorga, explicând cum a fost posibilă câştigarea independenţei, găseşte în clasa politică românească a vremii meritele unei astfel de realizări istorice. Amprenta personalităţilor politice s-au pus pe momentele pe care el le-a considerat a fi de criză şi în acelaşi timp hotărâtoare pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor: încheierea convenţiei cu

Rusia, intrarea în luptă şi problema Basarabiei şi a Dobrogei.      Prima personalitate care a marcat hotărător destinul politic şi istoric al României moderne, Nicolae Iorga îl consideră a fi domnitorul şi mai apoi regele Carol I “care se formase într-o mare epocă de înaintare şi întregire a poporului său” 32. Din momentul urcării pe tron, la 1866, Carol nu s-a împăcat cu gândul de a fi vasalul turcilor. După cum spunea marele savant, domnitorul român cu sânge german “va fi simţit o oarecare jenă când, la 1866, ridicându-se la un loc aşa de înalt pentru o misiune aşa de grea, devenea vasalul sultanului”.33. La acest sentiment al principelui Carol, se adăuga opinia publică din Germania care nu agrea ca un reprezentant al familiilor domnitoare cu rădăcini adânci în conştiinţa germană să se aplece, măcar şi formal, în faţa primitivismului unui imperiu intrat în descompunere. “Carol I-iu n-a uitat niciodată silinţele grele cu care a izbutit să înlăture la Constatinopol încercarea de a-l readuce la un rol subordonat, pe care-l despreţuia”.34.Însă postura de vasal al Turciei se pare că era în bună măsură o pavăză faţă de pretenţiile puternicei Rusii.      Un al personaj marcant al politicii româneşti de la acea vreme, este C.A. Rosetti, care a avut un rol deosebit în obţinerea independenţei de stat. Nicolae Ioraga îl caracteriza astfel: ”Revoluţionar în tinereţe, republican până la moarte, admiţând monarhia ca o treaptă, străin de orice vanitate şi duşman oricărui rang, sărac şi de o superioară onestitate, el pontifica în templul libertăţii”. 35. “Independenţa o propusese el”, spunea Iorga.     Al treilea “factor” al independenţei României în viziunea lui N. Iorga este Mihail Kogălniceanu. Ce era pentru C.A Rosetti libertatea, pentru Kogălniceanu era naţia.    Al patrulea “factor”, Ion C. Brătianu avea ca element definitoriu acţiunea, fiind cel care a negociat cu Rusia semnarea convenţiei.      Plasarea de către Nicolae Iorga a aceastor patru personalităţi ca “factori” ai obţinerii independenţei României lasă de înţeles importanţa oamenilor politici de înaltă statură morală în momentele de cumpănă a istoriei unui popor, nevoia permanentă, în orice timp, de astfel de repere umane.  

Note:

1.Nicolae Iorga-“Războiul pentru Independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit”, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, pag.3.2.N.Corivan-“Lupta diplomatică pentru cucerirea independenlţei României”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag 153.Ion Mamina- “Consilii de Coroană”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997,  pag.11.4.idem, pag. 12.5.ibidem.6. idem, pag. 13.7.“Domnia regelui Carol I. Fapte - Cuvântări. Documente.1866-1876” adunate de D.A. Sturza, Bucurşeti, Inst. de arte grafice “Carol Gobl”, 1906, pag 832.8. Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan- “Diplomaţia europeană în epoca modernă”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1984, pag. 365.9.idem, pag366.10.Ion Mamina, idem, pag.11.

11.“Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.II, 1869-1875, Ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Scripta, pag 259-288.12.Ion Mamina, idem, pag12.13.Ion Mamina, idem pag.13.14.“Independenţa României. Documente”.vol.II, partea I, Corespondenţă diplomatică străină, Bucureşti, Editura Academiei, 1977, pag 304.15.Nicolae Ciachir, “Războiul pentru Independenţa României în contextul european, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag 167.16.idem, pag.19517.ibidem18.idem, pag.19919.N.Corivan, idem, pag 106.20.idem, pag107.21. Documentele războiului pentru independenţă, vol.III, pag 124, Degre către Kogălniceanu.22.N.Corivan, idem, pag.111.23.Obedenaru către Kogălniceanu, Roma, 12 mai, Documente ale războiului de independenţă, vol.III, nr.106, pag 52.24.Telegrama agentului român de la Petersburg către Kogălniceanu, 29 mai, în N. Corivan, idem, pag 113.   25.Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, idem, pag. 387.26.ibidem.27.Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, idem, pag. 390.28.idem, pag. 398.29.ibidem.30.Ion Mamina, idem, pag.25.31. Art. 7 din Constituţia de la 1866 avea următorul conţinut: “Însuşirea de Român se dobândesce, se conservă şi se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri creştine pot dobândi împămentenirea”.32.N.Iorga, idem, pag.212.33.ibidem34.ibidem35.ibidem

Bibliografie:1.Nicolae Iorga-“Războiul pentru Independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit”, Editura Albatros, Bucureşti, 1998.2.N.Corivan-“Lupta diplomatică pentru cucerirea independenlţei României”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.3.Ion Mamina- “Consilii de Coroană”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.4.Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan- “Diplomaţia europeană în epoca modernă”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1984.5. Nicolae Ciachir- “Războiul pentru Independenţa României în contextul european, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.6.Constituţia Principatelor Unite Române din 30 iunie 1866.